ÎCCJ, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, Decizia nr. 66/2017

Tribunalul Bacău - Secția a II-a civilă și de contencios administrativ și fiscal a dispus, din oficiu, prin încheierea din 20 decembrie 2016, în Dosarul nr. 4.754/270/2016, aflat pe rolul acestei instanțe, sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, în temeiul dispozițiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile cu privire la chestiunea de drept menționată.

Sesizarea a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la data de 6 aprilie 2017.

Prin cererea înregistrată la data de 12 august 2016 pe rolul Judecătoriei Onești cu nr. 4.754/270/2016, petentul Biroul Executorului Judecătoresc X a solicitat încuviințarea executării silite împotriva debitorului Y, la cererea creditorului municipiul Onești, în baza titlului executoriu - Sentința civilă nr. xxxx din 10 mai 2016, pronunțată de Judecătoria Onești, definitivă, în vederea evacuării debitorului din spațiul proprietatea creditorului și a executării obligației de plată a sumei de 1.919,52 lei reprezentând contravaloarea chiriei, cheltuielilor de întreținere și majorărilor de întârziere.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 887 coroborate cu art. 665 alin. (1) din Codul de procedură civilă.

Prin încheierea din data de 17 august 2016, Judecătoria Bacău a respins cererea de încuviințare a executării silite formulată de executorul judecătoresc.

Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că titlul executoriu constată o obligație datorată unității administrativ- teritoriale, astfel că trebuie clarificată problema dacă aceasta reprezintă o creanță bugetară și, deci, o creanță fiscală ce se poate pune în executare doar în condițiile Legii nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, cu modificările și completările ulterioare (Legea nr. 207/2015).

Interpretând dispozițiile art. 623 din Codul de procedură civilă, ale art. 3 alin. (1) coroborat cu art. 1 alin. (2) din Legea nr. 273/2006 privind finanțele publice locale, cu modificările și completările ulterioare (Legea nr. 273/2006), și ale Legii responsabilității fiscal-bugetare nr. 69/2010, republicată (Legea nr. 69/2010), instanța de fond a reținut că în sfera bugetului general consolidat, pe lângă bugetul de stat și alte bugete speciale prevăzute în art. 1 alin. (2) din Legea nr. 273/2006, sunt incluse și bugetele locale. Bugetele locale se constituie, în principal, din veniturile realizate pe plan local și veniturile primite de la nivel central.

Reținând că suma stabilită prin Sentința civilă nr. xxxx din 10 mai 2016 reprezintă venit propriu al unității administrativ- teritoriale, care se varsă în bugetul local, în raport cu dispozițiile art. 220 și art. 226 alin. (3) din Legea nr. 207/2015, instanța de fond a conchis că, indiferent de faptul că sunt executate creanțe fiscale care se varsă la bugetul local ori creanțe fiscale care se varsă la bugetul de stat, executarea silită se realizează de către executorii fiscali menționați în art. 220 din Legea nr. 207/2015. Chiar dacă în cadrul unităților administrației locale nu există executori fiscali, acestea au obligația de a urma procedura prevăzută de art. 226 alin. (10) și (11) din Legea nr. 207/2015, respectiv de a transmite titlurile executorii privind venituri ale bugetului general consolidat sau bugetului local, spre executare silită, organelor fiscale din subordinea Agenției Naționale de Administrare Fiscală ori organelor fiscale ale unităților administrativ-teritoriale ori subdiviziunilor administrativ-teritoriale ale municipiilor în cadrul cărora există executori fiscali. Astfel, în cazul analizat, unitatea administrativ-teritorială nu poate solicita ca executarea silită să se efectueze potrivit dreptului comun, cu încălcarea dispozițiilor imperative ale art. 623 din Codul de procedură civilă și ale Legii nr. 207/2015, anterior citate.

Împotriva acestei încheieri a declarat apel creditorul municipiul Onești, solicitând modificarea în tot a încheierii, în sensul admiterii cererii și încuviințării executării silite.

Criticile formulate vizează modul greșit în care prima instanță a asimilat datoria izvorâtă din contractul de închiriere unei creanțe bugetare, reținând că ar fi incidente dispozițiile legale fiscale, punând în mod greșit semnul de echivalență între creanțele bugetare și creanțele fiscale; toate creanțele datorate bugetului local sunt creanțe bugetare, însă nu toate sunt creanțe fiscale, astfel cum sunt prevăzute de legislația fiscală; art. 1 din Legea nr. 207/2015 stabilește domeniul de reglementare al legislației fiscale, iar față de aceste prevederi, chiria reprezintă o creanță bugetară, însă nu o creanță fiscală. A susținut că, în mod greșit, instanța a reținut că debitele stabilite prin titlul executoriu se fac venit la bugetul local, în realitate reprezentând cheltuieli de întreținere calculate pentru utilitățile de care a beneficiat locatarul, datorate în baza unui raport juridic contractual, încheiat în temeiul legii civile; că art. 220 alin. (3) din Legea nr. 207/2015 este o normă dispozitivă și nu una imperativă, creditorul având facultatea de a alege calea privind punerea în executare a titlului.

La termenul din 18 octombrie 2016, tribunalul a pus în discuție, din oficiu, necesitatea sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție cu privire la pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept privind interpretarea dispozițiilor art. 623 din Codul de procedură civilă prin raportare la art. 220 alin. (3) și alin. (5) și art. 226 alin. (3) din Legea nr. 207/2015, prin prisma art. 3 alin. (1) din Legea nr. 273/2006 și art. 3 pct. 18 din Legea nr. 69/2010, respectiv cui aparține competența de a executa silit obligațiile stabilite prin hotărâre judecătorească în baza unui raport de drept substanțial civil, contractual, iar nu fiscal, administrativ: executorului judecătoresc de drept comun sau organelor de executare fiscale.

Prin încheierea din 20 decembrie 2016 sesizarea a fost considerată admisibilă și s-a dispus și suspendarea judecății, în temeiul dispozițiilor art. 520 alin. (2) din Codul de procedură civilă.

Instanța de trimitere a constatat că sunt întrunite condițiile de admisibilitate a sesizării stabilite de dispozițiile art. 519 din Codul de procedură civilă. Astfel, cauza se află pe rolul Tribunalului Bacău - Secția a II-a civilă și de contencios administrativ și fiscal, în apel, tribunalul urmând a pronunța o hotărâre în ultimă instanță.

S-a avut în vedere, de asemenea, că de dezlegarea chestiunii de drept privind stabilirea competenței de executare a hotărârilor judecătorești favorabile unităților administrativ- teritoriale, obținute în baza unui raport de drept substanțial civil, contractual, respectiv dacă această competență aparține executorilor judecătorești de drept comun sau organelor de executare silită fiscală, depinde soluționarea pe fond a apelului. În acest context s-a subliniat faptul că tribunalul este chemat să stabilească, pronunțându-se asupra fondului apelului, care dintre organele de executare menționate, cel de drept comun sau cel fiscal, este competent să execute silit obligația de a plăti suma de bani reprezentând chirie, cheltuieli de întreținere și majorări de întârziere și obligația de a evacua un spațiu, stabilite printr-o hotărâre judecătorească pronunțată în materie civilă contractuală - într-un raport juridic de locațiune stabilit între unitatea administrativ-teritorială și o persoană de drept privat.

Această chestiune de drept este nouă, dispozițiile legale aplicabile având un caracter de noutate. Astfel, Legea nr. 207/2015 a intrat în vigoare la 1 ianuarie 2016; aplicarea coroborată a acestui act normativ cu prevederile art. 623 din Codul de procedură civilă și a principiilor reglementate în acte normative anterioare, respectiv art. 3 alin. (1) din Legea nr. 273/2006 și art. 3 pct. 18 din Legea nr. 69/2010, a generat o problemă de drept cu caracter de noutate.

Tribunalul a reținut că, în urma verificării site-ului Înaltei Curți de Casație și Justiție, această chestiune de drept nu face obiectul unor statuări ale instanței supreme și nici al unui recurs în interesul legii în curs de soluționare.

Este de remarcat faptul că această chestiune de drept a generat deja o jurisprudență divergentă la nivelul Tribunalului Bacău, așa cum rezultă din verificările efectuate în sistemul ECRIS, ca urmare a exemplelor oferite de apelant în punctul de vedere exprimat cu privire la oportunitatea sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Apelantul municipiul Onești a evidențiat practica neunitară a instanțelor de judecată din raza Curții de Apel Bacău, care au pronunțat hotărâri contrare, prin care unele au încuviințat executarea silită prin executori judecătorești raportat la prevederile art. 623 din Codul de procedură civilă, iar altele au respins această cerere raportat la prevederile art. 220 alin. (3) și (5) din Legea nr. 207/2015, neexistând o aplicare unitară a prevederilor legale menționate, și a considerat oportună sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție pentru a stabili competența de a executa silit obligațiile stabilite printr-o hotărâre judecătorească, în baza unui raport de drept substanțial civil, contractual, iar nu fiscal, administrativ. Evacuarea chiriașului nu poate fi efectuată pe cale administrativă, neexistând nicio prevedere legală care să permită proprietarului să procedeze astfel, singurul abilitat fiind executorul judecătoresc, conform art. 623, art. 628 alin. (1) și art. 652 alin. (1) lit. c) din Codul de procedură civilă. Solicită a se observa că, raportat la prevederile art. 220 din Legea nr. 207/2015, doar recuperarea creanțelor bugetare poate fi efectuată prin executorii fiscali.

Completul de judecată învestit cu soluționarea apelului a evidențiat jurisprudența divergentă la nivelul Tribunalului Bacău (după cum rezultă din soluțiile pronunțate în dosarele nr. 4.753/270/2016, 4.756/270/2016, 6.897/270/2016, atașate încheierii de sesizare) referitoare la problema de drept privind competența de a executa silit hotărârile judecătorești pronunțate în materie contractuală civilă în favoarea unităților administrativ- teritoriale, respectiv dacă aceasta aparține organelor de executare silită de drept comun - executorii judecătorești sau organelor de executare silită fiscală.

Astfel, într-o opinie s-a considerat că obligația de a plăti sume de bani reprezentând contravaloarea chiriei restante, cheltuieli de întreținere și penalități de întârziere aferente și obligația de a evacua spațiul, stabilite prin hotărârea judecătorească ce constituie titlu executoriu, trebuie executate prin executorii fiscali. S-a considerat că destinația veniturilor determină competența executorului judecătoresc sau a celui fiscal, potrivit dispozițiilor art. 623 din Codul de procedură civilă. Constatând că titlul executoriu în cauză are, în mod incontestabil, ca obiect venituri datorate bugetului general consolidat, definit potrivit Legii nr. 69/2010, întrucât chiria, cheltuielile de întreținere și penalitățile cuprinse în sentința civilă supusă executării sunt venituri ale bugetului local, s-a stabilit că nu este competent executorul judecătoresc de drept comun să execute silit această obligație.

În susținerea aceleiași opinii s-a mai arătat că obligația de a plăti o sumă reprezentând despăgubiri civile, stabilite printr-o decizie penală în favoarea unității administrativ- teritoriale, trebuie executată silit de organele de executare fiscală, obiectul executării silite constituindu-l o creanță ce are natura juridică a veniturilor proprii la bugetul local al unității administrativ-teritoriale, din momentul în care se datorează având caracterul de creanță bugetară de încasat la bugetul local. În aplicarea art. 623 din Codul de procedură civilă, art. 3 alin. (1) din Legea nr. 273/2006 și a Legii nr. 69/2010 s-a apreciat că executarea silită a creanței constând în despăgubiri stabilite prin decizia penală nu se poate realiza de executorul judecătoresc.

Într-o opinie parțial concordantă s-a arătat că executarea silită a creanțelor bugetare rezultate din raporturi juridice contractuale se realizează de executorul fiscal, conform art. 220 alin. (5) din Legea nr. 207/2015. S-a apreciat că dispozițiile din art. 2 alin. (4) din Legea nr. 207/2015 se referă doar la procedura de emitere a unui titlu executoriu care, în cazul acestor creanțe, este cea de drept comun, judiciară, executarea silită realizându-se însă conform Legii nr. 207/2015. În ipoteza în care sentința a cărei executare se solicită cuprinde două dispoziții susceptibile de executare silită, cea privind plata unei creanțe și cea privind evacuarea unui imobil, s-a arătat că executarea creanței ce se varsă în bugetul unității administrativ-teritoriale se realizează de către executorul fiscal, conform legii de procedură fiscală, iar cea privind evacuarea se realizează de către executorul judecătoresc de drept comun, în baza dispozițiilor art. 623 din Codul de procedură civilă, în lipsa unei prevederi legale care să prevadă prorogarea de competență în favoarea executorului fiscal.

În opinia tribunalului, dispozițiile art. 623 din Codul de procedură civilă instituie principiul potrivit căruia organul de executare de drept comun este executorul judecătoresc, excepția constituind-o executarea titlurilor executorii ce conțin creanțe fiscale și a titlurilor executorii având ca obiect realizarea veniturilor la bugetul Uniunii Europene și la bugetul Comunității Europene a Energiei Atomice. Titlurile executorii - hotărâri judecătorești care au ca obiect venituri datorate bugetului general consolidat - se execută de către organele fiscale dacă stabilesc creanțe fiscale, în raporturi juridice de drept substanțial public, fiscal, nu și în ipoteza în care stabilesc creanțe civile, în raporturi juridice de drept substanțial privat în care unitățile administrativ-teritoriale sunt implicate.

Instanța de trimitere apreciază că textul art. 220 alin. (5) raportat la alin. (4) și art. 226 alin. (3) din Legea nr. 207/2015 contrazice textul de principiu din art. 2 alin. (4) din același act normativ cu privire la domeniul de aplicare a legii, astfel încât interpretarea coroborată a dispozițiilor art. 220 alin. (4) și (5) și art. 226 alin. (3) din Legea nr. 207/2015 conduce la o concluzie contrară celei de principiu instituite de art. 2 alin. (4). Dispozițiile art. 623 din Codul de procedură civilă, ce instituie regula executării silite a titlurilor executorii de către executorul judecătoresc, precum și excepția de la regulă, în privința titlurilor executorii ce au ca obiect venituri datorate bugetului general consolidat, corelate cu textele anterior enunțate privind executarea creanțelor fiscale, trimit la aceeași concluzie, în sensul că executarea hotărârilor judecătorești ce stabilesc creanțe bugetare rezultate din raporturi juridice contractuale se efectuează de organele de executare silită fiscală. Nefiind avute în vedere exclusiv creanțele fiscale, ci creanțele bugetare rezultate din raporturi juridice contractuale, toate textele citate converg spre a oferi soluția potrivit căreia executarea silită a sumelor care se cuvin bugetului general consolidat, rezultate din raporturi juridice contractuale, stabilite prin hotărâri judecătorești, se face de către executorii fiscali, iar nu de executorii judecătorești.

Având în vedere, însă, că dispozițiile Legii nr. 207/2015 nu fac nicio referire la executarea obligațiilor de a face stabilite prin titluri executorii - hotărâri judecătorești, în baza unor raporturi juridice contractuale, ci doar la colectarea creanțelor și la executarea silită a acestora, s-ar impune a se face aplicarea prevederilor art. 3 alin. (2) din Legea nr. 207/2015, potrivit cărora se aplică în completare prevederile Codului civil și ale Codului de procedură civilă, în măsura în care acestea pot fi aplicabile raporturilor dintre autoritățile publice și contribuabili/plătitori.

Prin urmare, s-ar reveni astfel la regula instituită de art. 623 din Codul de procedură civilă privind competența executorilor judecătorești de drept comun, fapt ce, transpus situației din speță, ar avea semnificația că o parte din conținutul titlului executoriu - hotărâre judecătorească (respectiv obligația de a plăti o sumă de bani către unitatea administrativ-teritorială reprezentând chirie, cheltuieli de întreținere și majorări de întârziere) ar putea fi executată doar de organele de executare fiscală, iar cealaltă parte din conținutul titlului executoriu (respectiv obligația de a evacua un imobil) ar putea fi executată doar de executorul judecătoresc de drept comun, operându-se o scindare a conținutului titlului executoriu, în pofida faptului că ambele obligații au fost stabilite în baza aceluiași raport juridic de drept substanțial civil contractual - contractul de închiriere încheiat între unitatea administrativ-teritorială și un subiect de drept privat.

Având în vedere dificultățile de interpretare generate de corelarea acestor dispoziții legale, care au condus la o jurisprudență divergentă în cadrul acestei instanțe, tribunalul a apreciat că este admisibilă și oportună sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție pentru dezlegarea chestiunii de drept constând în determinarea organului competent să execute silit obligații stabilite în favoarea unor subiecte de drept public prin hotărâri judecătorești, în baza unor raporturi juridice contractuale de drept privat.

Curtea de Apel Bacău a comunicat că Tribunalul Bacău a transmis jurisprudența identificată odată cu sesizarea.

Curtea de Apel Cluj a comunicat că, în urma verificărilor efectuate, pe rolul Secției a III-a de contencios administrativ și fiscal nu a fost identificată practică judiciară în materia ce face obiectul sesizării.

Curtea de Apel Constanța a comunicat că nu s-au identificat hotărâri judecătorești în materia ce face obiectul sesizării.

Curtea de Apel Craiova a comunicat punctul de vedere al judecătorilor Secției de contencios administrativ și fiscal, în cuprinsul căruia s-a arătat că textele legale în discuție nu suscită dificultăți de interpretare și aplicare; în acest sens, dispozițiile art. 623 din Codul de procedură civilă reglementează competența executorului judecătoresc, chiar în conflict cu legi speciale, dar exclude din competență veniturile datorate bugetului general consolidat, bugetului Uniunii Europene și bugetului Comunității Europene a Energiei Atomice; corelativ acestei excepții, dispozițiile art. 220 din Legea nr. 207/2015 reglementează posibilitatea executării creanțelor bugetare, inclusiv a celor privind venituri proprii, prin executori fiscali; o analiză a normelor de competență în materie fiscală conduce la prima concluzie a reglementării în manieră extensivă a competenței executorului fiscal, norma de procedură fiscală utilizând criteriul creanței bugetare ce face obiectul executării silite, cu două mențiuni speciale privind includerea veniturilor proprii și a creanțelor rezultate din contracte; or, ambele noțiuni trebuie interpretate nu prin raportare la Legea nr. 273/2006, respectiv Legea nr. 69/2010, ci la sfera de aplicare a Legii nr. 207/2015, act normativ ce constituie dreptul comun în materia executării creanțelor bugetare.

Curtea de Apel Galați a comunicat că nu a identificat jurisprudență, însă opinia unanimă a judecătorilor din cadrul Tribunalului Galați - Secția de contencios administrativ și fiscal este în sensul că executarea titlurilor executorii - hotărâri judecătorești având ca obiect raporturi substanțiale de drept privat se impune a fi realizată de executorii judecătorești, fiind exclusă competența organelor de executare fiscală. Textul art. 226 alin. (3) din Legea nr. 207/2015 are în vedere raporturile juridice contractuale administrative și nu raporturi contractuale în care subiectul de drept public s-a implicat în circuitul civil în calitate de subiect de drept privat.

Curtea de Apel Suceava a comunicat că opinia majoritară a judecătorilor de la instanțele arondate este că organele fiscale, iar nu executorii judecătorești, sunt competente să execute silit orice creanță ținând de bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetele fondurilor speciale, bugetul general centralizat al unităților administrativ-teritoriale, bugetul Trezoreriei Statului, bugetele instituțiilor publice autonome, bugetele instituțiilor publice finanțate integral sau parțial din bugetul de stat și din bugetele fondurilor speciale, după caz, bugetele instituțiilor publice finanțate integral din venituri proprii, indiferent dacă titlul executoriu a fost emis chiar de către organul fiscal sau este reprezentat de o hotărâre judecătorească sau alt înscris care, potrivit legii, constituie titlu executoriu; în sprijinul acestei opinii s-a invocat Decizia nr. 6 din 14 mai 2012, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 411 din 20 iunie 2012 (Decizia nr. 6 din 14 mai 2012), și Decizia Curții Constituționale nr. 942 din 23 septembrie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 716 din 22 octombrie 2008 (Decizia nr. 942 din 23 septembrie 2008). Același punct de vedere a fost împărtășit și de judecătorii din cadrul Judecătoriei Botoșani. În ilustrarea opiniei exprimate au fost anexate deciziile nr. 54 din 18 februarie 2016 și nr. 320 din 2 iulie 2015 ale Curții de Apel Suceava - Secția a II-a civilă, definitive, hotărâri nerelevante din perspectiva circumstanțelor și a chestiunii de drept semnalate.

Curtea de Apel Alba Iulia, Curtea de Apel Brașov, Curtea de Apel București, Curtea de Apel Iași, Curtea de Apel Oradea, Curtea de Apel Pitești, Curtea de Apel Ploiești, Curtea de Apel Timișoara au comunicat că nu au identificat jurisprudență în materia ce face obiectul sesizării.

Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a comunicat că la nivelul Secției judiciare - Serviciul judiciar civil nu s-a verificat și nici nu se verifică, în prezent, practica judiciară în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii în problema de drept ce formează obiectul sesizării.

În urma verificărilor efectuate se constată că instanța de contencios constituțional nu s-a pronunțat asupra constituționalității textelor de lege supuse interpretării în prezenta cauză.

Prin raportul întocmit, conform art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă, judecătorii-raportori au apreciat că sesizarea întrunește condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă; pe fondul sesizării au apreciat că executarea silită a titlurilor executorii - hotărâri judecătorești privind creanțe bugetare, datorate în temeiul unor raporturi juridice contractuale care se fac venit la bugetul consolidat al statului, se realizează prin executori fiscali, ca organe de executare silită ale statului.

Pronunțarea unei decizii interpretative de principiu, în scopul preîntâmpinării apariției unei practici neunitare la nivel național, condiționează admisibilitatea sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile de îndeplinirea unor cerințe cumulative, condiții extrase din dispozițiile legale redate în cele ce urmează.

Astfel, conform art. 519 din Codul de procedură civilă, "Dacă, în cursul judecății, un complet de judecată al Înaltei Curți de Casație și Justiție, al curții de apel sau al tribunalului, învestit cu soluționarea cauzei în ultimă instanță, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei respective, este nouă și asupra acesteia Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat și nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare, va putea solicita Înaltei Curți de Casație și Justiție să pronunțe o hotărâre prin care să dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată".

Verificarea circumstanțelor sub care Înalta Curte de Casație și Justiție a fost sesizată denotă îndeplinirea exigențelor referitoare la cerințele de admisibilitate legate de necesitatea ca titularul sesizării să fie legal învestit cu judecarea unei cauze în ultimă instanță, prin sesizare să fie identificată o chestiune de drept nouă, de a cărei lămurire să depindă soluționarea pe fond a cauzei în curs de judecată și asupra căreia Înalta Curte de Casație și Justiție să nu fi statuat și nici să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare.

Din datele prezentate în motivarea încheierii de sesizare rezultă că obiectul litigiului dedus judecății - aflat în faza apelului conform art. 666 alin. (7) din Codul de procedură civilă - constă în cererea privind încuviințarea executării silite a unei hotărâri judecătorești, iar Tribunalul Bacău - instanța de trimitere - urmează să soluționeze cauza în ultimă instanță, prin pronunțarea unei decizii care, potrivit art. 634 alin. (1) pct. 4 din Codul de procedură civilă, este definitivă.

Problema de drept supusă dezbaterii de titularul sesizării este nouă, întrucât asupra acesteia Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat și nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare.

Chestiunea de drept a cărei dezlegare se solicită este una veritabilă, fiind evidențiate dificultățile din interpretarea coroborată a dispozițiilor art. 623 din Codul de procedură civilă, referitoare la competența organului de executare cu dispozițiile și principiile înscrise în Legea nr. 207/2015, care a intrat în vigoare la 1 ianuarie 2016.

Încheierea de sesizare, întocmită conform art. 520 alin. (1) teza a doua din Codul de procedură civilă, evidențiază contradictorialitatea dispozițiilor legale ce formează obiectul sesizării și semnalează în mod concret dificultatea problemei de drept supuse dezbaterii care generează premisele declanșării mecanismului de unificare al procedurii pronunțării unei hotărâri prealabile referitoare la problema de drept privind competența de a executa silit hotărâri judecătorești pronunțate în materie contractuală care au ca obiect venituri datorate bugetului consolidat al statului.

Titularul sesizării evidențiază, în raport cu circumstanțele cauzei, că dispozițiile art. 623 din Codul de procedură civilă, ce instituie regula executării titlurilor de către executorul judecătoresc, precum și excepția privind executarea titlurilor care au ca obiect venituri datorate bugetului general consolidat sau bugetului Uniunii Europene și bugetului Comunității Europene a Energiei Atomice, se impun a fi corelate cu normele privind executarea creanțelor fiscale, respectiv art. 220 alin. (5) raportat la art. 220 alin. (4) și art. 226 alin. (3) din Legea nr. 207/2015, în pofida principiului consacrat în art. 2 alin. (4) din același act normativ, care vizează domeniul său de aplicare.

Având în vedere dificultățile de interpretare generate de corelarea acestor dispoziții legale, care prefigurează apariția unei practici neunitare cu privire la problema de drept care face obiectul sesizării, deja semnalată la nivelul Tribunalului Bacău, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept reține caracterul veritabil al chestiunii de drept supuse dezbaterii, care necesită o rezolvare de principiu pe calea procedurii prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă.

Este îndeplinită și condiția de admisibilitate privind identificarea unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluționarea cauzei aflate în curs de judecată.

Astfel, între problema de drept ce face obiectul sesizării și soluționarea pe fond a cauzei există un raport de dependență, în sensul că hotărârea pe care Înalta Curte de Casație și Justiție o pronunță în procedura mecanismului de unificare a practicii judiciare reglementat de art. 519 din Codul de procedură civilă produce un efect concret asupra soluției din procesul pendinte. În cauză, sesizarea de față pune în discuție o chestiune de drept de a cărei lămurire poate depinde soluționarea apelului și, implicit, a cererii de încuviințare a executării silite, fiind indisolubil legată de delimitarea sferei de competență a executorilor judecătorești de cea a organelor de executare fiscală.

Examinând argumentele titularului sesizării, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept constată că problema controversată care face obiectul sesizării sale o constituie, în realitate, rezolvarea de principiu a chestiunii de drept referitoare la interpretarea dispozițiilor art. 623 din Codul de procedură civilă raportat la art. 220 alin. (3) și (5) și art. 226 alin. (3) din Legea nr. 207/2015, art. 3 alin. (1) din Legea nr. 273/2006 și art. 3 pct. 18 din Legea nr. 69/2010 în privința determinării organelor de executare competente să procedeze la executarea silită a unei creanțe rezultate dintr-un raport juridic contractual și care se face venit la bugetul de stat.

Dispozițiile art. 623 din Codul de procedură civilă reglementează competența generală a executorului judecătoresc, precum și categoriile de creanțe exceptate de la urmărirea silită derulată de executorul judecătoresc statuând că "executarea silită a oricărui titlu executoriu, cu excepția celor care au ca obiect venituri datorate bugetului general consolidat sau bugetului Uniunii Europene și bugetului Comunității Europene a Energiei Atomice, se realizează numai de către executorul judecătoresc, chiar dacă prin legi speciale se dispune altfel".

Potrivit art. 3 alin. (1) din Legea nr. 273/2006, veniturile și cheltuielile bugetelor prevăzute la art. 1 alin. (2), cumulate la nivelul unității/subdiviziunii administrativ-teritoriale, alcătuiesc bugetul general al unității/subdiviziunii administrativ-teritoriale.

Art. 1 alin. (2) din același act normativ prevede că "dispozițiile prezentei legi se aplică în domeniul elaborării, aprobării, executării și raportării:

Definiția bugetului centralizat al unităților administrativ- teritoriale este cuprinsă în pct. 18 al art. 3 din Legea nr. 69/2010, anume: "bugetul centralizat al unităților administrativ-teritoriale - veniturile și cheltuielile bugetelor generale ale unităților administrativ-teritoriale, definite la art. 3 alin. (1) din Legea nr. 273/2006, cu modificările și completările ulterioare".

Bugetul general consolidat este definit la pct. 2 al art. 3 din același act normativ, anume: "bugetul general consolidat - ansamblul bugetelor componente ale sistemului bugetar, incluzând bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetele fondurilor speciale, bugetul general centralizat al unităților administrativ-teritoriale, bugetul Trezoreriei Statului, bugetul instituțiilor publice autonome, bugetele instituțiilor publice finanțate integral sau parțial din bugetul de stat, din bugetul asigurărilor sociale de stat și din bugetele fondurilor speciale, după caz, bugetele instituțiilor publice finanțate integral din venituri proprii, bugetul fondurilor provenite din credite externe contractate sau garantate de stat și ale căror rambursare, dobânzi și alte costuri se asigură din fonduri publice, bugetul fondurilor externe nerambursabile, precum și ale altor entități clasificate în administrația publică, agregate, consolidate și ajustate conform Regulamentului (UE) nr. 549/2013 pentru a forma un întreg".

Prin urmare, bugetul general consolidat include, pe lângă altele, bugetele unităților administrativ-teritoriale, constituite din venituri realizate pe plan local, respectiv venituri proprii și venituri primite de la nivel central.

Pe de altă parte, potrivit dispozițiilor art. 220 alin. (3) din Legea nr. 207/2015, creanțele bugetare care, potrivit legii, se administrează de autoritățile sau instituțiile publice, inclusiv cele reprezentând venituri proprii, se pot executa prin executori fiscali organizați în compartimente de specialitate, aceștia fiind abilitați să ducă la îndeplinire măsurile asigurătorii și să efectueze procedura de executare silită, potrivit prevederilor acestui act normativ.

Prevederile alineatelor (4) și (5) ale art. 220 din Legea nr. 207/2015 stabilesc că organele prevăzute la alineatele (2) și (3) sunt denumite în continuare organe de executare silită, acestea fiind competente și pentru executarea silită a creanțelor prevăzute la art. 226 alin. (3).

În concret este vorba despre executarea silită a creanțelor bugetare rezultate din raporturi juridice contractuale, care se realizează în baza hotărârii judecătorești sau a altui înscris care, potrivit legii, constituie titlu executoriu.

Or, în circumstanțele factuale expuse de titularul sesizării rezultă că prin hotărârea judecătorească ce constituie titlu executoriu s-a dispus, pe lângă evacuarea debitorului din imobilul proprietatea creditorului, și obligarea acestuia la plata unei sume de bani datorată unității administrativ-teritoriale reprezentând contravaloarea chiriei, cheltuieli de întreținere și majorări în sumă de 1.919,52 lei pentru imobilul situat în municipiul Onești, județul Bacău.

Prin urmare, creanța datorată unității administrativ- teritoriale, obiect al executării silite în dosarul în care a fost formulată sesizarea în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, constând în plata unei sume de bani menționată în titlul executoriu, reprezintă un venit propriu al acesteia, care se varsă în bugetul local, în raport cu dispozițiile art. 220 și art. 226 alin. (3) din Legea nr. 207/2015. În acest context, chiar dacă nu este vorba de o creanță fiscală, obligația datorată unității administrativ- teritoriale constituie o creanță bugetară, în privința executării căreia sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 207/2015.

În consecință, fiind în discuție încasarea unei creanțe bugetare datorate în temeiul unui raport juridic contractual și stabilite printr-o hotărâre judecătorească, care se face venit la bugetul consolidat al statului, executarea silită urmează să se realizeze prin intermediul organelor fiscale, ca organe de executare silită ale statului.

Pe lângă atribuțiile legate de administrarea creanțelor fiscale, organele fiscale au, potrivit dispozițiilor legale, și un rol secundar, ca organe de executare silită pentru creditorii bugetari.

Distinct de creanțele fiscale, organul fiscal poate recupera și creanțe bugetare, iar, conform art. 226 din Legea nr. 207/2015, executarea se va desfășura de către acesta în cazul instituțiilor publice finanțate total sau parțial de la bugetul de stat, al instituțiilor publice finanțate din venituri proprii, al instituțiilor publice finanțate integral sau parțial de la bugetul local, precum și al instituțiilor publice din subordinea unităților administrativ-teritoriale sau a subdiviziunilor acestora.

În acest fel, bugetul instituțiilor menționate nu va fi grevat de cheltuielile de executare, pe care le implică o executare prin executor judecătoresc, atât timp cât au la dispoziție această variantă lipsită de costuri și fără consecințe negative, în cazul unui control al Curții de Conturi care să vizeze eficiența, economicitatea, legalitatea și regularitatea operațiunilor desfășurate de respectiva instituție.

În consecință, nu are relevanță că se execută creanțe bugetare, care se varsă la bugetul local sau creanțe bugetare care se varsă la bugetul de stat, în ambele situații executarea silită urmând să se realizeze de către executorii fiscali menționați în art. 220 din Legea nr. 207/2015.

Dispozițiile art. 226 alin. (10) și (11) din Legea nr. 207/2015 oferă soluții și pentru situația în care unitățile administrativ-teritoriale nu dispun de executori fiscali, în acest caz ele urmând să transmită titlurile executorii privind veniturile proprii spre executare silită organelor fiscale din subordinea Agenției Naționale de Administrare Fiscală ori organelor fiscale ale unităților administrativ-teritoriale, în cadrul cărora există executori fiscali.

Argumente în susținerea acestei interpretări se regăsesc în expunerea de motive la proiectul actului normativ - Legea nr. 207/2015, unde se precizează că, la fel ca și în textul vechiului Cod de procedură fiscală (Ordonanța Guvernului nr. 92/2003), normele sale nu se aplică creanțelor rezultate din raporturi juridice contractuale, cu excepția redevențelor miniere, petroliere și a redevențelor din contractele încheiate de Agenția Domeniilor Statului.

Pentru creanțele rezultate din raporturi juridice contractuale [spre exemplu: chirii, redevențe, altele decât cele prevăzute la art. 2 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 207/2015; dividendele cuvenite statului/unităților administrativ-teritoriale ca urmare a deținerii de acțiuni la diverse societăți comerciale] sunt aplicabile prevederile dreptului comun în ceea ce privește regimul juridic, mai puțin recuperarea pe calea executării silite.

Această din urmă activitate a fost dată în competența executorilor fiscali (din Agenția Națională de Administrare Fiscală sau ai unităților administrativ-teritoriale), care efectuează executarea silită în baza titlului executoriu obținut în condițiile dreptului comun, însă după regulile corespunzătoare din Legea nr. 207/2015.

De altfel, aceste prevederi sunt în armonie cu cele ale Codului de procedură civilă care a eliminat din competența executorilor judecătorești executarea silită a veniturilor bugetului general consolidat.

Regimul derogatoriu de la dreptul comun, în materia executării creanțelor bugetare, constituie opțiunea legiuitorului, care poate stabili norme de procedură speciale, derogatorii de la regulile generale (reprezentate de dispozițiile art. 623 din Codul de procedură civilă), determinate de anumite situații speciale.

Situația specială, în acest caz, este dată de faptul că obiectul executării silite îl constituie încasarea creanțelor bugetare, interesul general ocrotit impunând adoptarea unor reguli care să asigure protejarea eficientă a creanțelor statului și recuperarea lor cu prioritate.

Contrar opiniei instanței de trimitere nu se aduce astfel atingere principiului egalității, cu privire la care Curtea Constituțională a statuat în mod constant în jurisprudența sa că nu este sinonim cu uniformitatea, astfel încât dacă la situații juridice egale se impune un tratament juridic egal, la situații diferite tratamentul aplicabil nu poate fi decât diferit (de exemplu, Decizia nr. 942 din 23 septembrie 2008). În același mod a statuat și Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în inter