ÎCCJ, Decizia nr. 17/2020

Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii ce formează obiectul Dosarului nr. 1.135/1/2020 este legal constituit, conform dispozițiilor art. 516 alin. (2) din Codul de procedură civilă și ale art. 34 alin. (3) lit. b) din Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, republicat (Regulamentul).

Ședința este prezidată de doamna judecător Corina-Alina Corbu, președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție este reprezentat de doamna procuror șef al Secției judiciare, Antonia Eleonora Constantin.

La ședința de judecată participă domnul Cristian Balacciu, magistrat-asistent în cadrul Secțiilor Unite, desemnat în conformitate cu dispozițiile art. 35 din Regulament.

Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii ia în examinare recursul în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție ce formează obiectul Dosarului nr. 1.135/1/2020.

Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că au fost depuse la dosar anexele cu hotărârile definitive contradictorii pronunțate de instanțele judecătorești, raportul întocmit de judecătorii-raportori, opiniile procurorului general și ale specialiștilor consultați și o notă precizatoare la raportul asupra recursului în interesul legii.

Constatând că nu sunt chestiuni prealabile, doamna judecător Corina-Alina Corbu, președintele completului, acordă cuvântul asupra recursului în interesul legii reprezentantului procurorului general.

Doamna procuror Antonia Eleonora Constantin susține că dispozițiile Legii nr. 113/2020 privind aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 88/2018 pentru modificarea și completarea unor acte normative în domeniul insolvenței și a altor acte normative sunt aplicabile cererilor de deschidere a procedurilor de insolvență formulate după intrarea în vigoare a acestui act normativ. Ca atare, art. 143 alin. (1) teza finală din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență se va aplica cererilor de deschidere a procedurilor de insolventă formulate anterior intrării în vigoare a Legii nr. 113/2020 privind aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 88/2018 pentru modificarea și completarea unor acte normative în domeniul insolvenței și a altor acte normative. Cu privire la prima problemă de drept, susține că art. 143 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență nu menționează dacă executarea silită se face în cadrul procedurii insolvenței sau separat de către practicianul în insolvență ori de către executorul judecătoresc sau fiscal. În cauzele analizate în vederea promovării recursului în interesul legii, executările silite au fost efectuate de către executorii fiscali, măsurile și actele întocmite de aceștia încadrându-se în noțiunea de "administrare a creanțelor fiscale", iar actele a căror anulare sau suspendare s-a solicitat au natură fiscală. Ca atare, aceste acte pot fi contestate de persoanele interesate pe calea contestației la executare în condițiile art. 260-262 din Codul de procedură fiscală, de competența judecătoriei, ca instanță de executare de drept comun. Cu privire la a doua problemă de drept, reprezentantul procurorului general susține că sunt inadmisibile cererile de ordonanță președințială având ca obiect ridicarea, suspendarea și suspendarea provizorie a măsurilor de executare silită luate de organele de executare fiscală, în cazurile în care executarea silită a fost începută de acestea în temeiul art. 143 alin. (1) teza finală din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență. În acest sens arată că aplicarea prevederilor Codului de procedură fiscală în privința executărilor silite individuale, începute în temeiul art. 143 alin. (1) teza finală din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență, este consecința faptului că actele de executare silită au fost efectuate de organele de executare fiscală, iar nu de practicienii în insolvență. De vreme ce Codul de procedură fiscală reglementează o procedură în cadrul căreia persoanele interesate pot obține desființarea și suspendarea actelor de executare nelegale, recurgerea în acest scop la procedura specială a ordonanței președințiale reglementată de Codul de procedură civilă este inadmisibilă. Pentru aceste argumente, reprezentantul procurorului general solicită admiterea recursului în interesul legii și pronunțarea unei hotărâri de unificare a practicii judiciare.

Nefiind întrebări pentru reprezentantul procurorului general, doamna judecător Corina-Alina Corbu, președintele completului, declară dezbaterile închise, iar completul de judecată rămâne în pronunțare asupra recursului în interesul legii.

Înalta Curte de Casație și Justiție a fost învestită prin sesizarea formulată de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție cu soluționarea recursului în interesul legii ce vizează următoarele probleme de drept:

Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență, în forma nemodificată prin Legea nr. 113/2020 privind aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 88/2018 pentru modificarea și completarea unor acte normative în domeniul insolvenței și a altor acte normative (Legea nr. 85/2014)

Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, cu modificările și completările ulterioare (Codul de procedură fiscală)

Codul de procedură civilă

Autorul sesizării a arătat că, după intrarea în vigoare a Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 88/2018 pentru modificarea și completarea unor acte normative în domeniul insolvenței și a altor acte normative (O.U.G. nr. 88/2018), creditorii bugetari, prin organele de executare fiscală, au început executări silite individuale, urmând procedura prevăzută de Codul de procedură fiscală, în scopul stingerii creanțelor bugetare cu o vechime mai mare de 60 de zile, acumulate în perioada procedurii de insolvență de către debitorii împotriva cărora s-a deschis această procedură.

În soluționarea contestațiilor de executare, a cererilor de suspendare a executării silite, precum și a cererilor de suspendare provizorie a executării silite, instanțele de judecată nu au avut un punct de vedere unitar cu privire la competența materială de soluționare a acestor cereri și la admisibilitatea cererilor de ordonanță președințială având ca obiect ridicarea, suspendarea ori suspendarea provizorie a executării silite efectuate de executorii fiscali.

Cu privire la instanța competentă material să soluționeze cererile anterior menționate, autorul sesizării a arătat că s-au conturat două orientări jurisprudențiale.

Într-o primă orientare jurisprudențială s-a apreciat că judecătorului-sindic îi revine competența de a soluționa contestațiile și cererile de suspendare a executării silite.

În fundamentarea acestei orientări s-a arătat că executarea silită la care se referă art. 143 alin. (1) teza finală din Legea nr. 85/2014 nu se confundă cu executarea silită de drept comun, ci reprezintă o operațiune prevăzută de acest act normativ, aflată sub administrarea și controlul de legalitate al organelor care aplică procedura insolvenței, prevăzute de art. 40 din Legea nr. 85/2014.

Competența judecătorului-sindic este reglementată de art. 45 alin. (2) teza I din Legea nr. 85/2014, conform căruia "Atribuțiile judecătorului-sindic sunt limitate la controlul judecătoresc al activității administratorului judiciar și/sau al lichidatorului judiciar și la procesele și cererile de natură judiciară aferente procedurii insolvenței".

Posibilitatea executării silite individuale introdusă de art. 143 alin. (1) teza finală din Legea nr. 85/2014 nu poate fi interpretată ca reprezentând un caz de încetare a efectelor procedurii de insolvență, respectiv de executare silită inițiată în paralel cu derularea procedurii de insolvență, ci constituie o completare a cazurilor în care creditorii își pot recupera individual creanța în cadrul procedurii colective.

De asemenea, executarea silită de drept comun nu poate fi realizată fără a intra în conflict cu principiile și regulile insolvenței. Astfel, conflictul dintre cele două proceduri - individuală și colectivă - este soluționat de art. 342 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 în favoarea celei din urmă.

Fiind vorba de o executare silită specială realizată în cadrul procedurii de insolvență, respectiv o cerere aferentă acestei proceduri, competența aparține judecătorului-sindic de la tribunalul în circumscripția căruia debitorul își are sediul social.

Prin începerea unei executări silite individuale, creditorii bugetari ar înfrânge caracterul colectiv al procedurii, de natură a afecta masa activă a debitorului, conducând, indirect, la ridicarea efectului suspensiv de drept cu privire la toate măsurile de recuperare a creanțelor, consacrat de art. 75 din Legea nr. 85/2014. Or, numai judecătorul-sindic poate acorda derogări de la acest efect suspensiv.

Ca atare, dispozițiile art. 651 din Codul de procedură civilă nu pot fi aplicate executărilor silite efectuate în temeiul art. 143 alin. (1) teza finală din Legea nr. 85/2014. Executarea silită prevăzută de aceste din urmă dispoziții legale reprezintă o operațiune ce se efectuează în cadrul procedurii insolvenței de către administratorul sau lichidatorul judiciar, motiv pentru care incidentele privind executarea silită sunt de competența judecătorului-sindic.

S-a arătat că actele de executare contestate sunt aferente procedurii insolvenței, fiind strâns legate de situația debitorului insolvent. Ele privesc creanțe născute în timpul procedurii insolvenței, astfel încât competența judecătorului- sindic este atrasă de dispozițiile art. 45 alin. (1) lit. r), alin. (2) și art. 58 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 85/2014, de vreme ce toate cererile care au ca obiect anularea ori suspendarea măsurilor de executare silită interesează procedura insolvenței. În acest sens au fost invocate mutatis mutandis considerentele de la paragrafele 63-67 din Decizia nr. 28 din 16 aprilie 2018 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 506 din 20 iunie 2018.

Ca atare, o creanță fiscală deținută împotriva unui debitor aflat în procedura insolvenței poate fi realizată doar în condițiile și conform acestei proceduri, care se aplică cu prioritate. În toate cazurile în care legiuitorul a înțeles să se refere la o executare silită individuală în afara procedurii insolvenței, acesta a prevăzut-o în mod expres. Astfel, posibilitatea executării silite individuale introdusă de art. 143 alin. (1) teza finală din Legea nr. 85/2014 nu reprezintă un caz de încetare a efectelor procedurii de insolvență, ci o completare a cazurilor în care creditorii își pot recupera individual creanța în cadrul procedurii colective.

Pentru identitate de rațiune au fost invocate dezlegările date de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în cauzele C-157/13 și C-111/08. Astfel, prin Hotărârea din 4 septembrie 2014, pronunțată în Cauza C-157/13, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a decis că numai acțiunile care derivă direct dintr-o procedură de insolvență și care sunt strâns legate de aceasta intră în domeniul de aplicare a Regulamentului nr. 1.346/2000 (paragraful 23).

Pentru a stabili dacă o acțiune derivă direct dintr-o procedură de insolvență, primul criteriu reținut de Curtea de Justiție a Uniunii Europene pentru a identifica domeniul în care se încadrează o acțiune nu este contextul procedural în care se înscrie acea acțiune, ci temeiul juridic al acesteia. Potrivit acestei abordări, trebuie să se stabilească dacă dreptul sau obligația care servește drept temei al acțiunii își are originea în normele comune de drept civil și comercial sau în norme derogatorii, specifice procedurilor de insolvență (paragraful 27 din hotărârea pronunțată în Cauza C-157/13).

Pe de altă parte, prin Hotărârea din 2 iulie 2009, pronunțată în Cauza C-111/08, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a reținut că, în ceea ce privește cel de-al doilea criteriu, intensitatea legăturii existente între o acțiune în justiție și procedura insolvenței este determinantă (paragraful 25).

Astfel, legătura dintre acțiunea din litigiul principal și procedura insolvenței trebuie să fie directă și strânsă. Cu alte cuvinte, trebuie ca litigiul să nu poată exista în absența unei proceduri de insolvență.

În urma aplicării acestor criterii, instanțele care au împărtășit prima orientare jurisprudențială au apreciat că cererile prin care se contestă actele de executare individuală efectuate de executorii fiscali ori se solicită suspendarea acestor acte de executare prezintă o strânsă legătură cu procedura insolvenței și derivă direct din aceasta, întrucât creditorii bugetari se prevalează de creanțe curente, rezultate din desfășurarea activității conform planului de reorganizare.

În sensul acestei orientări jurisprudențiale au fost anexate sesizării hotărâri judecătorești definitive, pronunțate de tribunale și curți de apel în 34 de dosare.

În cea de-a doua orientare jurisprudențială s-a considerat că judecătoriile, ca instanțe de executare de drept comun, sunt competente să soluționeze în primă instanță contestațiile la executare și cererile de suspendare a executării silite a creanțelor fiscale, în ipoteza prevăzută de art. 143 alin. (1) teza finală din Legea nr. 85/2014.

În fundamentarea acestei orientări s-a arătat că executarea silită și, implicit, contestarea măsurilor și a actelor de executare silită a creanțelor fiscale se circumscriu activității de administrare a creanțelor fiscale, prevăzută de art. 1 pct. 2 din Codul de procedură fiscală, act normativ care, potrivit art. 3 din cod, constituie dreptul comun pentru administrarea creanțelor fiscale datorate bugetului general consolidat.

Prin voința expresă a legiuitorului, executarea silită și, implicit, contestarea măsurilor și a actelor de executare silită a creanțelor fiscale se circumscriu prevederilor Codului de procedură fiscală. Dacă legiuitorul ar fi intenționat ca executarea silită prevăzută de art. 143 alin. (1) teza finală din Legea nr. 85/2014 să se facă în cadrul procedurii de insolvență, ar fi menționat în mod expres acest aspect, tocmai pentru a reglementa o soluție derogatorie de la art. 260 alin. (4) din Codul de procedură fiscală.

Printre atribuțiile judecătorului-sindic prevăzute de art. 45 din Legea nr. 85/2014 nu se regăsesc cele care privesc anularea ori suspendarea actelor de executare silită efectuate de executorul fiscal. Din conținutul acestui text de lege rezultă că intenția legiuitorului a fost aceea de a delimita atribuțiile jurisdicționale ale judecătorului-sindic de cele de administrare și gestiune a procedurii insolvenței, acestea din urmă revenind, în principal, administratorului sau lichidatorului judiciar, precum și celorlalți participanți la procedură. Astfel, controlul judecătorului- sindic se raportează numai la aspecte de legalitate, fără a avea în vedere și aspectele de oportunitate, ce cad în sarcina creditorilor și a organelor acestora.

S-a mai arătat că art. 45 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 enumeră principalele atribuții ale judecătorului-sindic. Această enumerare are însă caracter exemplificativ, deoarece alin. (2) al art. 45 din Legea nr. 85/2014 stabilește în competența judecătorului-sindic noi atribuții ce privesc controlul asupra activității participanților la procedură, cu referire la actele și operațiunile care se desfășoară după deschiderea procedurii insolvenței.

Utilizând sintagma "procesele și cererile de natură judiciară aferente procedurii insolvenței", legiuitorul a avut în vedere toate cererile și procesele ce decurg din măsurile dispuse în cursul procedurii insolvenței. Astfel, soluția aleasă de legiuitor este exhaustivă, în sensul că nu limitează atribuțiile judecătorului-sindic doar la cazurile concrete enumerate în art. 45 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, ci are în vedere și controlul tuturor operațiunilor și actelor efectuate de administratorul judiciar, lichidatorul judiciar, debitorul și alți participanți la desfășurarea procedurii, precum și procesele și cererile care au legătură directă cu insolvența și care sunt prevăzute în aceeași lege.

În același timp, această soluție legislativă este și restrictivă, în sensul că judecătorul-sindic nu are atribuții în soluționarea unor cereri sau acțiuni ce excedează procedurii insolvenței, cum ar fi realizarea unui drept, o pretenție, o somație de plată ori recuperarea unei creanțe, operațiuni care nu sunt prevăzute în mod expres de Legea nr. 85/2014, ci sunt reglementate în dreptul comun.

Împrejurarea că debitorul se află în procedura de reorganizare judiciară nu prezintă relevanță din perspectiva stabilirii instanței competente să soluționeze cererile privind măsurile de executare silită, întrucât normele aplicabile actelor de executare sunt cele prevăzute în Codul de procedură fiscală, iar nu cele prevăzute în Legea nr. 85/2014. Acest din urmă act normativ este aplicabil doar în privința obiectului executării silite și limitărilor referitoare la bunurile ce pot fi executate silit, însă regulile generale de procedură fiscală sunt aplicabile și acestui tip de executare silită individuală.

În aceste condiții, judecătorul-sindic are competența de a soluționa numai contestațiile împotriva măsurilor luate de practicienii în insolvență, nu și contestațiile împotriva actelor de executare silită individuale, întocmite de creditorii fiscali. Aceste din urmă contestații, precum și cererile de suspendare a executării silite ori de suspendare provizorie a executării silite, nefiind proprii procedurii insolvenței, sunt de competența materială a judecătoriilor, ca instanțe de executare, în temeiul art. 260 alin. (4) din Codul de procedură fiscală, raportat la art. 651 alin. (1), art. 714 alin. (1) și la art. 719 alin. (1) din Codul de procedură civilă, coroborate cu Decizia nr. XIV din 5 februarie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secțiile Unite, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 733 din 30 octombrie 2007, aplicabilă mutatis mutandis.

În sensul acestei orientări jurisprudențiale au fost anexate sesizării hotărâri judecătorești definitive, pronunțate de judecătorii, tribunale și curți de apel în 47 de dosare.

Cu privire la admisibilitatea cererilor de ordonanță președințială având ca obiect ridicarea, anularea ori suspendarea executării silite efectuate de creditorii bugetari, autorul sesizării a arătat că s-au conturat două orientări jurisprudențiale.

Într-o primă orientare jurisprudențială s-a considerat că, în toate aceste ipoteze, sunt admisibile cererile de ordonanță președințială formulate în temeiul art. 997 din Codul de procedură civilă.

În fundamentarea acestei orientări s-a arătat că art. 342 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 prevede că dispozițiile acestei legi se completează, în măsura în care nu contravin, cu cele ale Codului de procedură civilă și ale Codului civil. Dispozițiile art. 997 din Codul de procedură civilă, care instituie condițiile de admisibilitate a procedurii ordonanței președințiale, sunt compatibile cu dispozițiile Legii nr. 85/2014, astfel încât judecătorul-sindic are posibilitatea să dispună, pe calea acestei proceduri speciale, măsuri provizorii atunci când acestea sunt necesare în procedura insolvenței.

Dispozițiile art. 260 alin. (2) din Codul de procedură fiscală nu sunt incidente, întrucât executarea silită întemeiată pe dispozițiile art. 143 alin. (1) teza finală din Legea nr. 85/2014 trebuie analizată din perspectiva legii insolvenței, aplicabilă cu prioritate, iar nu din perspectiva dispozițiilor din Codul de procedură fiscală.

S-a mai arătat că instanțele care au aderat la această opinie au reținut aplicabilitatea mutatis mutandis a considerentelor Deciziei nr. 28 din 16 aprilie 2018 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

În sensul acestei orientări jurisprudențiale au fost anexate sesizării hotărâri judecătorești definitive, pronunțate de tribunale și curți de apel în 19 dosare.

În cea de-a doua orientare jurisprudențială s-a apreciat că cererile de ordonanță președințială având ca obiect ridicarea, anularea ori suspendarea executării silite efectuate de creditorii bugetari sunt inadmisibile.

În fundamentarea acestei orientări s-a arătat că din analiza dispozițiilor art. 997 alin. (1) din Codul de procedură civilă rezultă că procedura specială a ordonanței președințiale este pusă la dispoziția celor interesați numai pentru a obține măsuri vremelnice și provizorii în cazuri grabnice, când aparența dreptului pledează în favoarea reclamantului, iar măsura solicitată se impune a fi luată pentru păstrarea unui drept care s-ar păgubi prin întârziere, pentru prevenirea unei pagube iminente și care nu s-ar putea repara sau pentru înlăturarea piedicilor ce s-ar ivi cu prilejul unei executări.

Deși legea nu prevede expres, în afara condițiilor care decurg din textul de lege anterior evocat, doctrina a subliniat că una dintre condițiile pentru ca o cerere să poată fi soluționată pe calea ordonanței președințiale este ca măsura solicitată să nu tranșeze cu autoritate de lucru judecat fondul litigiului, adică să nu prejudece fondul. Această condiție decurge din caracterul vremelnic și urgent al măsurii solicitate. Prin urmare, pe calea ordonanței președințiale nu poate fi tranșat definitiv fondul cauzei, chiar dacă aparența de drept ar fi în favoarea reclamantului.

Aplicând considerațiile teoretice anterior expuse, instanțele care au aderat la această orientare jurisprudențială au considerat că debitorii aflați în insolvență nu pot obține pe calea ordonanței președințiale ridicarea/anularea măsurilor ori a actelor de executare silită efectuate de creditorii fiscali în temeiul art. 143 alin. (1) teza finală din Legea nr. 85/2014, aceste măsuri putând fi dispuse numai de instanța de executare învestită cu o contestație la executare.

Astfel, s-a apreciat că nu este îndeplinită condiția neprejudecării fondului în ceea ce privește constatarea nelegalității actelor de executare, întrucât aceasta ar presupune o cercetare a fondului, imposibil de realizat în procedura ordonanței președințiale.

În plus, emiterea unei ordonanțe președințiale este admisibilă numai pentru înlăturarea piedicilor ce s-ar ivi cu prilejul unei executări, nu și pentru împiedicarea executării silite sau pentru dezlegarea unor chestiuni care privesc fondul raporturilor juridice dintre părți.

Ca atare, contestația la executare se înfățișează ca o cale de atac specifică, prin intermediul căreia debitorul poate obține desființarea sau emiterea unui act de executare, cum ar fi anularea sau ridicarea popririi.

Cu privire la admisibilitatea cererii de ordonanță președințială pentru obținerea suspendării ori a suspendării provizorii a executării silite s-a arătat că, întrucât executarea silită este guvernată de dispozițiile Codului de procedură fiscală, sunt incidente cazurile de suspendare a executării silite de la art. 233 alin. (1) din Codul de procedură fiscală, prima ipoteză fiind aceea în care suspendarea a fost dispusă de instanță sau de creditor, în condițiile legii.

Instanța de judecată poate pronunța suspendarea unei executări silite numai cu ocazia exercitării contestației la executare, reglementată atât de art. 712 din Codul de procedură civilă, cât și de art. 260 din Codul de procedură fiscală. În plus, art. 719 alin. (1) din Codul de procedură civilă derogă de la art. 997 din același act normativ, acest din urmă text de lege având o sferă mai largă de aplicare.

Astfel, de vreme ce pe calea contestației la executare se poate solicita și suspendarea executării silite, cererea de ordonanță președințială având același obiect este inadmisibilă. De asemenea, cererea de ordonanță președințială având ca obiect suspendarea provizorie a executării silite începute de creditorii bugetari este inadmisibilă, față de prevederile art. 260 alin. (2) din Codul de procedură fiscală, care statuează că dispozițiile privind suspendarea provizorie a executării silite prevăzute de Codul de procedură civilă nu sunt aplicabile.

În sensul acestei orientări jurisprudențiale au fost anexate sesizării hotărâri judecătorești definitive, pronunțate de tribunale și curți de apel în 10 dosare.

Prin Decizia nr. 325 din 10 mai 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 835 din 1 octombrie 2018, Curtea Constituțională a respins ca neîntemeiată excepția de neconstituționalitate și a constatat că dispozițiile art. 719 alin. (7) din Codul de procedură civilă sunt constituționale în raport cu criticile formulate.

Prin Decizia nr. 362 din 31 mai 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 858 din 9 octombrie 2018, Curtea Constituțională a respins ca neîntemeiată excepția de neconstituționalitate și a constatat că dispozițiile art. 719 alin. (7) din Codul de procedură civilă sunt constituționale în raport cu criticile formulate.

Prin Decizia nr. 843 din 13 decembrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 224 din 22 martie 2019, Curtea Constituțională a respins ca neîntemeiată excepția de neconstituționalitate și a constatat că dispozițiile art. 19 din Legea bugetului asigurărilor sociale de stat pe anul 2014 nr. 340/2013 și ale art. 719 alin. (1) din Codul de procedură civilă sunt constituționale în raport cu criticile formulate.

Prin Decizia nr. 565 din 1 octombrie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 321 din 16 aprilie 2020, Curtea Constituțională a respins ca neîntemeiată excepția de neconstituționalitate și a constatat că prevederile art. 631 alin. (2), ale art. 651 alin. (1), ale art. 713 alin. (1) și (3), ale art. 717 alin. (1) și (4) și ale art. 720 alin. (1) din Codul de procedură civilă sunt constituționale în raport cu criticile formulate.

Prin Decizia nr. 605 din 10 octombrie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 48 din 23 ianuarie 2020, Curtea Constituțională a respins ca neîntemeiată excepția de neconstituționalitate și a constatat că prevederile art. 260 alin. (2) din Codul de procedură fiscală sunt constituționale în raport cu criticile formulate.

Deciziile anterior menționate nu cuprind considerente relevante cu privire la problemele de drept ce formează obiectul recursului în interesul legii.

Prin Decizia nr. XIV din 5 februarie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 733 din 30 octombrie 2007, Înalta Curte de Casație și Justiție - Secțiile Unite a admis recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și, în aplicarea dispozițiilor art. 169 alin. (4) din Codul de procedură fiscală, a stabilit că: "Judecătoria în circumscripția căreia se face executarea este competentă să judece contestația, atât împotriva executării silite înseși, a unui act sau măsuri de executare, a refuzului organelor de executare fiscală de a îndeplini un act de executare în condițiile legii, cât și împotriva titlului executoriu în temeiul căruia a fost pornită executarea, în cazul în care acest titlu nu este o hotărâre dată de o instanță judecătorească sau de un alt organ jurisdicțional, dacă pentru contestarea lui nu există o altă procedură prevăzută de lege."

Prin Decizia nr. 6 din 14 mai 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 411 din 20 iunie 2012, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii a admis sesizările formulate de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și de Colegiul de conducere al Curții de Apel Suceava și, în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 142 alin. (1) din Legea nr. 85/2006, raportat la art. 136 alin. (6) din Codul de procedură fiscală, a stabilit că executarea hotărârilor judecătorești de atragere a răspunderii membrilor organelor de conducere sau de supraveghere în condițiile art. 138 din Legea nr. 85/2006 se va efectua, în cazul concursului dintre creditorii fiscali și ceilalți creditori ai debitorului, potrivit Codului de procedură fiscală.

Prin Decizia nr. 66 din 2 octombrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 969 din 7 decembrie 2017, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a admis sesizarea formulată de Tribunalul Bacău - Secția a II-a civilă și de contencios administrativ și fiscal în Dosarul nr. 4.754/270/2016 și, în interpretarea dispozițiilor art. 623 din Codul de procedură civilă, raportat la art. 220 alin. (3) și (5) și la art. 226 alin. (3) din Codul de procedură fiscală, la art. 3 alin. (1) din Legea nr. 273/2006 privind finanțele publice locale, cu modificările și completările ulterioare, și la art. 3 pct. 18 din Legea responsabilității fiscal-bugetare nr. 69/2010, republicată, a stabilit că: "Executarea silită a titlurilor executorii - hotărâri judecătorești privind creanțe bugetare, datorate în temeiul unor raporturi juridice contractuale care se fac venit la bugetul consolidat al statului, se realizează prin executori fiscali, ca organe de executare silită ale statului."

Prin Decizia nr. 28 din 16 aprilie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 506 din 20 iunie 2018, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a admis sesizarea formulată de Curtea de Apel Cluj - Secția a III-a de contencios administrativ și fiscal în Dosarul nr. 1.620/84/2015 și, în consecință, a stabilit că: "Prevederile art. 147

Prin Decizia nr. 18 din 3 iunie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 621 din 26 iulie 2019, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii a admis sesizarea formulată de Colegiul de conducere al Curții de Apel Constanța și, în consecință, a stabilit că: "În interpretarea și aplicarea unitară a prevederilor art. 714 și art. 95 din Codul de procedură civilă, secțiile civile ale tribunalelor sunt competente funcțional să soluționeze apelurile declarate împotriva hotărârilor pronunțate de judecătorii asupra contestațiilor formulate împotriva executărilor silite pornite în temeiul dispozițiilor art. 260 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, cu modificările și completările ulterioare."

În cadrul secțiilor Înaltei Curți de Casație și Justiție a fost identificată Decizia nr. 262 din 31 ianuarie 2020 a Secției a II-a civile, prin care a fost stabilită competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Târgu Secuiesc, apreciindu-se că printre atribuțiile prevăzute de art. 45 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 nu figurează judecarea contestațiilor la executare formulate cu privire la creanțele menționate la art. 143 alin. (1) teza finală din același act normativ și că niciun text de lege nu instituie competența judecătorului-sindic de a judeca contestațiile respective.

Prin Hotărârea din 12 februarie 2009, pronunțată în Cauza C-339/07, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a reținut în paragrafele 19-23 următoarele: "În această privință, trebuie amintit cu titlu introductiv că, în cadrul jurisprudenței referitoare la Convenția din 27 septembrie 1968 privind competența și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială (JO 1972, L 299, p. 32), Curtea a hotărât că o acțiune asemănătoare celei în discuție în acțiunea principală se referă la o procedură de faliment, de vreme ce decurge în mod direct din faliment și se află în strânsă legătură cu o procedură de lichidare de bunuri sau de reorganizare judiciară (a se vedea Hotărârea din 22 februarie 1979, Gourdain, 133/78, p. 733, punctul 4). Prin urmare, o acțiune care prezintă astfel de caracteristici nu intră în domeniul de aplicare al acestei convenții. Or, exact acest criteriu este utilizat în considerentul (6) al Regulamentului nr. 1.346/2000 pentru a delimita obiectul acestuia din urmă. Astfel, potrivit acestui considerent, regulamentul respectiv ar trebui să se limiteze la dispozițiile care reglementează competența de a deschide proceduri de insolvență și de a pronunța hotărâri care derivă direct din procedurile de insolvență și sunt strâns legate de acestea. Ținând seama de această intenție a legiuitorului și de efectul util al regulamentului respectiv, articolul 3 alineatul (1) din acest regulament trebuie interpretat în sensul că atribuie de asemenea o competență internațională statului membru pe teritoriul căruia a fost deschisă procedura de insolvență pentru judecarea acțiunilor care rezultă în mod direct din această procedură și care sunt strâns legate de aceasta. O astfel de concentrare a tuturor acțiunilor legate în mod direct de insolvența unei întreprinderi, acțiuni introduse la instanțele din statul membru competent pentru deschiderea procedurii de insolvență, pare de asemenea conformă cu obiectivul de a ameliora eficiența și de a accelera procedurile de insolvență cu efecte transfrontaliere, prevăzut în considerentele (2) și (8) ale Regulamentului nr. 1.346/2000. În plus, această interpretare este confirmată de considerentul (4) al regulamentului respectiv, potrivit căruia, pentru buna funcționare a pieței interne, este necesar să se evite ca părțile să fie tentate să transfere bunurile sau procedurile judiciare dintr-un stat membru în altul, în încercarea de a obține o situație juridică mai favorabilă (forum shopping)".

Prin Hotărârea din 2 iulie 2009, pronunțată în Cauza C-111/08, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a reținut că: "(...) o acțiune se referă la o procedură de faliment dacă decurge în mod direct din faliment și se află în strânsă legătură cu o procedură de lichidare de bunuri sau de administrare judiciară (...) Prin urmare, având în vedere cele ce precedă, intensitatea legăturii existente, în sensul jurisprudenței Gourdain, citată anterior, între o acțiune în justiție precum cea din acțiunea principală și procedura de insolvență este determinantă (...)" (paragrafele 21 și 25).

Prin Hotărârea din 10 septembrie 2009, pronunțată în Cauza C-292/08, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a reținut în paragraful 26 următoarele: "(...) în cadrul jurisprudenței referitoare la Convenția de la Bruxelles, Curtea a statuat că o acțiune se referă la o procedură de faliment dacă decurge în mod direct din faliment și se află în strânsă legătură cu o procedură de lichidare de bunuri sau de administrare judiciară (a se vedea Hotărârea din 22 februarie 1979, Gourdain, 133/78, Rec., p. 733, punctul 4). Prin urmare, o acțiune care prezintă astfel de caracteristici nu intră în domeniul de aplicare al acestei convenții (...)".

Prin Hotărârea din 4 septembrie 2014, pronunțată în Cauza C-157/13, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat că: "(...) numai acțiunile care derivă direct dintr-o procedură de insolvență și care sunt strâns legate de aceasta sunt excluse din domeniul de aplicare al Regulamentului nr. 44/2001. Pe cale de consecință, numai aceste acțiuni intră în domeniul de aplicare al Regulamentului nr. 1.346/2000. (...) În consecință, criteriul determinant reținut de Curte pentru a identifica domeniul în care se încadrează o acțiune nu este contextul procedural în care se înscrie acea acțiune, ci temeiul juridic al acesteia din urmă. Potrivit respectivei abordări, trebuie să se stabilească dacă dreptul sau obligația care servește drept temei al acțiunii își are originea în normele comune de drept civil și comercial sau în norme derogatorii, specifice procedurilor de insolvență." (paragrafele 23 și 27)

Cu privire la prima problemă de drept, procurorul general a apreciat că a doua orientare jurisprudențială este în litera și spiritul legii.

În acest sens a arătat că art. 143 alin. (1) teza finală din Legea nr. 85/2014 derogă parțial și limitat de la caracterul colectiv și concursual al procedurii de insolvență. Executarea silită individuală pentru datoriile cu o vechime mai mare de 60 de zile, acumulate în perioada procedurii de insolvență, reprezintă o alternativă la soluția falimentului, dezavantajoasă pentru debitor atunci când creanța creditorului curent depășește valoarea-prag. Până la o eventuală declarare a neconstituționalității dispozițiilor legale care consacră posibilitatea executării silite individuale, acestea se bucură de prezumția de constituționalitate și trebuie aplicate.

Executarea silită individuală, în ipoteza prevăzută de art. 143 alin. (1) teza finală din Legea nr. 85/2014, este derulată în paralel cu procedura de reorganizare de către executorii fiscali, iar nu de către practicienii în insolvență, fiind circumscrisă administrării creanțelor fiscale. Spre deosebire de alte situații în care Legea nr. 85/2014 prevede că executarea silită se efectuează de către executorul judecătoresc, textul de lege anterior evocat nu menționează dacă executarea silită se face în cadrul procedurii insolvenței sau separat de către practicianul în insolvență ori executorul judecătoresc sau fiscal, după caz.

Procurorul general a apreciat că executarea silită individuală nu intră în atribuțiile administratorului judiciar, prevăzute de art. 58 alin. (1) lit. e) și f) din Legea nr. 85/2014, care se circumscriu fie supravegherii operațiunilor de gestionare a patrimoniului debitorului, fie conducerii în tot sau în parte a activității acestuia, atunci când debitorului i s-a ridicat dreptul de administrare, în condițiile art. 85 alin. (5) din același act normativ. În acest caz, executarea silită se va realiza fie de către executorii judecătorești în privința creanțelor curente civile, fie de către executorii fiscali în privința creanțelor curente bugetare. În această procedură de executare silită, practicianul în insolvență nu are atribuții de lichidator judiciar, de vreme ce debitorul se află încă în reorganizare și nu s-a dispus intrarea sa în faliment.

S-a arătat că, în cauzele analizate în vederea promovării recursului în interesul legii, executările silite au fost efectuate de către executorii fiscali. Astfel, măsurile și actele întocmite de aceștia (titluri executorii, somații de plată și adrese de înființare a popririi) se circumscriu colectării creanțelor bugetare, încadrându-se în noțiunea de administrare a creanțelor fiscale, definită de art. 1 pct. 2 din Codul de procedură fiscală, iar actele juridice a căror anulare ori, după caz, suspendare a fost solicitată sunt acte administrativ fiscale, în sensul art. 1 pct. 1 din același act normativ.

Procurorul general a apreciat că executarea silită, actele de executare întocmite de organele de executare fiscală, refuzul acestora de a îndeplini un act de executare, precum și titlul executoriu în temeiul căruia a fost pornită executarea, în cazul în care acest titlu nu este o hotărâre judecătorească sau un act al unui alt organ cu activitate jurisdicțională și dacă pentru contestarea lui nu există o altă procedură prevăzută de lege, pot fi contestate de persoanele interesate pe calea contestației la executare, în condițiile art. 260-262 din Codul de procedură fiscală, de competența judecătoriei, ca instanță de executare de drept comun.

De lege lata, executarea silită individuală efectuată de executorii fiscali nu este integrată procedurii de insolvență aflate în curs, ci este separată de aceasta. Singurele elemente de legătură între cele două proceduri, reprezentate de calitatea părților și de creanța pretinsă, nu au aptitudinea de a constitui criterii legale atributive de competență, ci, în cauzele care fac obiect al sesizării, se circumscriu motivelor care au stat la baza formulării contestațiilor la executare și a cererilor de suspendare a executării silite.

Având în vedere că, în cauzele analizate, măsurile de executare silită au fost luate de executorii fiscali, iar nu de practicienii în insolvență, competența judecătorului-sindic nu poate fi atrasă în temeiul art. 45 alin. (1) lit. j) din Legea nr. 85/2014, acest text de lege referindu-se la judecarea contestațiilor debitorului, ale comitetului creditorilor sau ale oricărei persoane interesate împotriva măsurilor luate de administratorul judiciar ori de lichidatorul judiciar.

Din analiza art. 45 alin. (2) din Legea nr. 85/2014 rezultă criteriile legale pe baza cărora se determină atribuțiile jurisdicționale ale judecătorului-sindic, respectiv: cererea trebuie să vizeze exercitarea controlului judecătoresc asupra activității administratorului judiciar ori a lichidatorului judiciar; judecătorul- sindic să fie chemat să tranșeze în privința unor cereri de natură judiciară aferente procedurii insolvenței.

În cauzele analizate, competența judecătorului-sindic nu poate fi stabilită pe baza primului criteriu, întrucât contestațiile formulate nu vizează activitatea administratorului judiciar, ci a executorilor fiscali.

Cu privire la al doilea criteriu, procurorul general a arătat că legătura cu procedura insolvenței reprezintă acea calitate a cererii sau a procesului cu care este învestit judecătorul-sindic de a constitui o consecință directă a procedurii insolvenței. Această legătură se verifică, de pildă, atunci când procesul sau cererea nu poate fi disociat(ă) de procedura insolvenței, întrucât derivă direct din această procedură.

Or, executarea silită individuală prevăzută de art. 143 alin. (1) teza I din Legea nr. 85/2014 poate exista independent de situația juridică a debitorului, respectiv independent de implicarea sa într-o procedură de reorganizare. Acest din urmă aspect prezintă relevanță doar din perspectiva motivelor pentru care ar putea fi admisă contestația la executare ori cererea de suspendare a executării silite, nefiind un criteriu atributiv de competență.

Prin urmare, procurorul general a apreciat că judecătoriile, ca instanțe de executare, sunt competente să soluționeze contestațiile la executare și cererile de suspendare sau suspendare provizorie a executărilor silite individuale, începute de creditorii bugetari în temeiul art.