Decizia nr. 17 din 20 iulie 2020

Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii ce formează obiectul Dosarului nr. 1.135/1/2020 este legal constituit, conform dispoziţiilor art. 516 alin. (2) din Codul de procedură civilă şi ale art. 34 alin. (3) lit. b) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat (Regulamentul).

Şedinţa este prezidată de doamna judecător Corina-Alina Corbu, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este reprezentat de doamna procuror şef al Secţiei judiciare, Antonia Eleonora Constantin.

La şedinţa de judecată participă domnul Cristian Balacciu, magistrat-asistent în cadrul Secţiilor Unite, desemnat în conformitate cu dispoziţiile art. 35 din Regulament.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii ia în examinare recursul în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie ce formează obiectul Dosarului nr. 1.135/1/2020.

Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că au fost depuse la dosar anexele cu hotărârile definitive contradictorii pronunţate de instanţele judecătoreşti, raportul întocmit de judecătorii-raportori, opiniile procurorului general şi ale specialiştilor consultaţi şi o notă precizatoare la raportul asupra recursului în interesul legii.

Constatând că nu sunt chestiuni prealabile, doamna judecător Corina-Alina Corbu, preşedintele completului, acordă cuvântul asupra recursului în interesul legii reprezentantului procurorului general.

Doamna procuror Antonia Eleonora Constantin susţine că dispoziţiile Legii nr. 113/2020 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 88/2018 pentru modificarea şi completarea unor acte normative în domeniul insolvenţei şi a altor acte normative sunt aplicabile cererilor de deschidere a procedurilor de insolvenţă formulate după intrarea în vigoare a acestui act normativ. Ca atare, art. 143 alin. (1) teza finală din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă se va aplica cererilor de deschidere a procedurilor de insolventă formulate anterior intrării în vigoare a Legii nr. 113/2020 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 88/2018 pentru modificarea şi completarea unor acte normative în domeniul insolvenţei şi a altor acte normative. Cu privire la prima problemă de drept, susţine că art. 143 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă nu menţionează dacă executarea silită se face în cadrul procedurii insolvenţei sau separat de către practicianul în insolvenţă ori de către executorul judecătoresc sau fiscal. În cauzele analizate în vederea promovării recursului în interesul legii, executările silite au fost efectuate de către executorii fiscali, măsurile şi actele întocmite de aceştia încadrându-se în noţiunea de „administrare a creanţelor fiscale”, iar actele a căror anulare sau suspendare s-a solicitat au natură fiscală. Ca atare, aceste acte pot fi contestate de persoanele interesate pe calea contestaţiei la executare în condiţiile art. 260-262 din Codul de procedură fiscală, de competenţa judecătoriei, ca instanţă de executare de drept comun. Cu privire la a doua problemă de drept, reprezentantul procurorului general susţine că sunt inadmisibile cererile de ordonanţă preşedinţială având ca obiect ridicarea, suspendarea şi suspendarea provizorie a măsurilor de executare silită luate de organele de executare fiscală, în cazurile în care executarea silită a fost începută de acestea în temeiul art. 143 alin. (1) teza finală din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă. În acest sens arată că aplicarea prevederilor Codului de procedură fiscală în privinţa executărilor silite individuale, începute în temeiul art. 143 alin. (1) teza finală din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă, este consecinţa faptului că actele de executare silită au fost efectuate de organele de executare fiscală, iar nu de practicienii în insolvenţă. De vreme ce Codul de procedură fiscală reglementează o procedură în cadrul căreia persoanele interesate pot obţine desfiinţarea şi suspendarea actelor de executare nelegale, recurgerea în acest scop la procedura specială a ordonanţei preşedinţiale reglementată de Codul de procedură civilă este inadmisibilă. Pentru aceste argumente, reprezentantul procurorului general solicită admiterea recursului în interesul legii şi pronunţarea unei hotărâri de unificare a practicii judiciare.

Nefiind întrebări pentru reprezentantul procurorului general, doamna judecător Corina-Alina Corbu, preşedintele completului, declară dezbaterile închise, iar completul de judecată rămâne în pronunţare asupra recursului în interesul legii.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost învestită prin sesizarea formulată de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu soluţionarea recursului în interesul legii ce vizează următoarele probleme de drept:

Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă, în forma nemodificată prin Legea nr. 113/2020 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 88/2018 pentru modificarea şi completarea unor acte normative în domeniul insolvenţei şi a altor acte normative (Legea nr. 85/2014)

Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, cu modificările şi completările ulterioare (Codul de procedură fiscală)

Codul de procedură civilă

Autorul sesizării a arătat că, după intrarea în vigoare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 88/2018 pentru modificarea şi completarea unor acte normative în domeniul insolvenţei şi a altor acte normative (O.U.G. nr. 88/2018), creditorii bugetari, prin organele de executare fiscală, au început executări silite individuale, urmând procedura prevăzută de Codul de procedură fiscală, în scopul stingerii creanţelor bugetare cu o vechime mai mare de 60 de zile, acumulate în perioada procedurii de insolvenţă de către debitorii împotriva cărora s-a deschis această procedură.

În soluţionarea contestaţiilor de executare, a cererilor de suspendare a executării silite, precum şi a cererilor de suspendare provizorie a executării silite, instanţele de judecată nu au avut un punct de vedere unitar cu privire la competenţa materială de soluţionare a acestor cereri şi la admisibilitatea cererilor de ordonanţă preşedinţială având ca obiect ridicarea, suspendarea ori suspendarea provizorie a executării silite efectuate de executorii fiscali.

Cu privire la instanţa competentă material să soluţioneze cererile anterior menţionate, autorul sesizării a arătat că s-au conturat două orientări jurisprudenţiale.

Într-o primă orientare jurisprudenţială s-a apreciat că judecătorului-sindic îi revine competenţa de a soluţiona contestaţiile şi cererile de suspendare a executării silite.

În fundamentarea acestei orientări s-a arătat că executarea silită la care se referă art. 143 alin. (1) teza finală din Legea nr. 85/2014 nu se confundă cu executarea silită de drept comun, ci reprezintă o operaţiune prevăzută de acest act normativ, aflată sub administrarea şi controlul de legalitate al organelor care aplică procedura insolvenţei, prevăzute de art. 40 din Legea nr. 85/2014.

Competenţa judecătorului-sindic este reglementată de art. 45 alin. (2) teza I din Legea nr. 85/2014, conform căruia „Atribuţiile judecătorului-sindic sunt limitate la controlul judecătoresc al activităţii administratorului judiciar şi/sau al lichidatorului judiciar şi la procesele şi cererile de natură judiciară aferente procedurii insolvenţei”.

Posibilitatea executării silite individuale introdusă de art. 143 alin. (1) teza finală din Legea nr. 85/2014 nu poate fi interpretată ca reprezentând un caz de încetare a efectelor procedurii de insolvenţă, respectiv de executare silită iniţiată în paralel cu derularea procedurii de insolvenţă, ci constituie o completare a cazurilor în care creditorii îşi pot recupera individual creanţa în cadrul procedurii colective.

De asemenea, executarea silită de drept comun nu poate fi realizată fără a intra în conflict cu principiile şi regulile insolvenţei. Astfel, conflictul dintre cele două proceduri – individuală şi colectivă – este soluţionat de art. 342 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 în favoarea celei din urmă.

Fiind vorba de o executare silită specială realizată în cadrul procedurii de insolvenţă, respectiv o cerere aferentă acestei proceduri, competenţa aparţine judecătorului-sindic de la tribunalul în circumscripţia căruia debitorul îşi are sediul social.

Prin începerea unei executări silite individuale, creditorii bugetari ar înfrânge caracterul colectiv al procedurii, de natură a afecta masa activă a debitorului, conducând, indirect, la ridicarea efectului suspensiv de drept cu privire la toate măsurile de recuperare a creanţelor, consacrat de art. 75 din Legea nr. 85/2014. Or, numai judecătorul-sindic poate acorda derogări de la acest efect suspensiv.

Ca atare, dispoziţiile art. 651 din Codul de procedură civilă nu pot fi aplicate executărilor silite efectuate în temeiul art. 143 alin. (1) teza finală din Legea nr. 85/2014. Executarea silită prevăzută de aceste din urmă dispoziţii legale reprezintă o operaţiune ce se efectuează în cadrul procedurii insolvenţei de către administratorul sau lichidatorul judiciar, motiv pentru care incidentele privind executarea silită sunt de competenţa judecătorului-sindic.

S-a arătat că actele de executare contestate sunt aferente procedurii insolvenţei, fiind strâns legate de situaţia debitorului insolvent. Ele privesc creanţe născute în timpul procedurii insolvenţei, astfel încât competenţa judecătorului- sindic este atrasă de dispoziţiile art. 45 alin. (1) lit. r), alin. (2) şi art. 58 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 85/2014, de vreme ce toate cererile care au ca obiect anularea ori suspendarea măsurilor de executare silită interesează procedura insolvenţei. În acest sens au fost invocate mutatis mutandis considerentele de la paragrafele 63-67 din Decizia nr. 28 din 16 aprilie 2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 506 din 20 iunie 2018.

Ca atare, o creanţă fiscală deţinută împotriva unui debitor aflat în procedura insolvenţei poate fi realizată doar în condiţiile şi conform acestei proceduri, care se aplică cu prioritate. În toate cazurile în care legiuitorul a înţeles să se refere la o executare silită individuală în afara procedurii insolvenţei, acesta a prevăzut-o în mod expres. Astfel, posibilitatea executării silite individuale introdusă de art. 143 alin. (1) teza finală din Legea nr. 85/2014 nu reprezintă un caz de încetare a efectelor procedurii de insolvenţă, ci o completare a cazurilor în care creditorii îşi pot recupera individual creanţa în cadrul procedurii colective.

Pentru identitate de raţiune au fost invocate dezlegările date de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în cauzele C-157/13 şi C-111/08. Astfel, prin Hotărârea din 4 septembrie 2014, pronunţată în Cauza C-157/13, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a decis că numai acţiunile care derivă direct dintr-o procedură de insolvenţă şi care sunt strâns legate de aceasta intră în domeniul de aplicare a Regulamentului nr. 1.346/2000 (paragraful 23).

Pentru a stabili dacă o acţiune derivă direct dintr-o procedură de insolvenţă, primul criteriu reţinut de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene pentru a identifica domeniul în care se încadrează o acţiune nu este contextul procedural în care se înscrie acea acţiune, ci temeiul juridic al acesteia. Potrivit acestei abordări, trebuie să se stabilească dacă dreptul sau obligaţia care serveşte drept temei al acţiunii îşi are originea în normele comune de drept civil şi comercial sau în norme derogatorii, specifice procedurilor de insolvenţă (paragraful 27 din hotărârea pronunţată în Cauza C-157/13).

Pe de altă parte, prin Hotărârea din 2 iulie 2009, pronunţată în Cauza C-111/08, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a reţinut că, în ceea ce priveşte cel de-al doilea criteriu, intensitatea legăturii existente între o acţiune în justiţie şi procedura insolvenţei este determinantă (paragraful 25).

Astfel, legătura dintre acţiunea din litigiul principal şi procedura insolvenţei trebuie să fie directă şi strânsă. Cu alte cuvinte, trebuie ca litigiul să nu poată exista în absenţa unei proceduri de insolvenţă.

În urma aplicării acestor criterii, instanţele care au împărtăşit prima orientare jurisprudenţială au apreciat că cererile prin care se contestă actele de executare individuală efectuate de executorii fiscali ori se solicită suspendarea acestor acte de executare prezintă o strânsă legătură cu procedura insolvenţei şi derivă direct din aceasta, întrucât creditorii bugetari se prevalează de creanţe curente, rezultate din desfăşurarea activităţii conform planului de reorganizare.

În sensul acestei orientări jurisprudenţiale au fost anexate sesizării hotărâri judecătoreşti definitive, pronunţate de tribunale şi curţi de apel în 34 de dosare.

În cea de-a doua orientare jurisprudenţială s-a considerat că judecătoriile, ca instanţe de executare de drept comun, sunt competente să soluţioneze în primă instanţă contestaţiile la executare şi cererile de suspendare a executării silite a creanţelor fiscale, în ipoteza prevăzută de art. 143 alin. (1) teza finală din Legea nr. 85/2014.

În fundamentarea acestei orientări s-a arătat că executarea silită şi, implicit, contestarea măsurilor şi a actelor de executare silită a creanţelor fiscale se circumscriu activităţii de administrare a creanţelor fiscale, prevăzută de art. 1 pct. 2 din Codul de procedură fiscală, act normativ care, potrivit art. 3 din cod, constituie dreptul comun pentru administrarea creanţelor fiscale datorate bugetului general consolidat.

Prin voinţa expresă a legiuitorului, executarea silită şi, implicit, contestarea măsurilor şi a actelor de executare silită a creanţelor fiscale se circumscriu prevederilor Codului de procedură fiscală. Dacă legiuitorul ar fi intenţionat ca executarea silită prevăzută de art. 143 alin. (1) teza finală din Legea nr. 85/2014 să se facă în cadrul procedurii de insolvenţă, ar fi menţionat în mod expres acest aspect, tocmai pentru a reglementa o soluţie derogatorie de la art. 260 alin. (4) din Codul de procedură fiscală.

Printre atribuţiile judecătorului-sindic prevăzute de art. 45 din Legea nr. 85/2014 nu se regăsesc cele care privesc anularea ori suspendarea actelor de executare silită efectuate de executorul fiscal. Din conţinutul acestui text de lege rezultă că intenţia legiuitorului a fost aceea de a delimita atribuţiile jurisdicţionale ale judecătorului-sindic de cele de administrare şi gestiune a procedurii insolvenţei, acestea din urmă revenind, în principal, administratorului sau lichidatorului judiciar, precum şi celorlalţi participanţi la procedură. Astfel, controlul judecătorului- sindic se raportează numai la aspecte de legalitate, fără a avea în vedere şi aspectele de oportunitate, ce cad în sarcina creditorilor şi a organelor acestora.

S-a mai arătat că art. 45 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 enumeră principalele atribuţii ale judecătorului-sindic. Această enumerare are însă caracter exemplificativ, deoarece alin. (2) al art. 45 din Legea nr. 85/2014 stabileşte în competenţa judecătorului-sindic noi atribuţii ce privesc controlul asupra activităţii participanţilor la procedură, cu referire la actele şi operaţiunile care se desfăşoară după deschiderea procedurii insolvenţei.

Utilizând sintagma „procesele şi cererile de natură judiciară aferente procedurii insolvenţei”, legiuitorul a avut în vedere toate cererile şi procesele ce decurg din măsurile dispuse în cursul procedurii insolvenţei. Astfel, soluţia aleasă de legiuitor este exhaustivă, în sensul că nu limitează atribuţiile judecătorului-sindic doar la cazurile concrete enumerate în art. 45 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, ci are în vedere şi controlul tuturor operaţiunilor şi actelor efectuate de administratorul judiciar, lichidatorul judiciar, debitorul şi alţi participanţi la desfăşurarea procedurii, precum şi procesele şi cererile care au legătură directă cu insolvenţa şi care sunt prevăzute în aceeaşi lege.

În acelaşi timp, această soluţie legislativă este şi restrictivă, în sensul că judecătorul-sindic nu are atribuţii în soluţionarea unor cereri sau acţiuni ce excedează procedurii insolvenţei, cum ar fi realizarea unui drept, o pretenţie, o somaţie de plată ori recuperarea unei creanţe, operaţiuni care nu sunt prevăzute în mod expres de Legea nr. 85/2014, ci sunt reglementate în dreptul comun.

Împrejurarea că debitorul se află în procedura de reorganizare judiciară nu prezintă relevanţă din perspectiva stabilirii instanţei competente să soluţioneze cererile privind măsurile de executare silită, întrucât normele aplicabile actelor de executare sunt cele prevăzute în Codul de procedură fiscală, iar nu cele prevăzute în Legea nr. 85/2014. Acest din urmă act normativ este aplicabil doar în privinţa obiectului executării silite şi limitărilor referitoare la bunurile ce pot fi executate silit, însă regulile generale de procedură fiscală sunt aplicabile şi acestui tip de executare silită individuală.

În aceste condiţii, judecătorul-sindic are competenţa de a soluţiona numai contestaţiile împotriva măsurilor luate de practicienii în insolvenţă, nu şi contestaţiile împotriva actelor de executare silită individuale, întocmite de creditorii fiscali. Aceste din urmă contestaţii, precum şi cererile de suspendare a executării silite ori de suspendare provizorie a executării silite, nefiind proprii procedurii insolvenţei, sunt de competenţa materială a judecătoriilor, ca instanţe de executare, în temeiul art. 260 alin. (4) din Codul de procedură fiscală, raportat la art. 651 alin. (1), art. 714 alin. (1) şi la art. 719 alin. (1) din Codul de procedură civilă, coroborate cu Decizia nr. XIV din 5 februarie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Secţiile Unite, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 733 din 30 octombrie 2007, aplicabilă mutatis mutandis.

În sensul acestei orientări jurisprudenţiale au fost anexate sesizării hotărâri judecătoreşti definitive, pronunţate de judecătorii, tribunale şi curţi de apel în 47 de dosare.

Cu privire la admisibilitatea cererilor de ordonanţă preşedinţială având ca obiect ridicarea, anularea ori suspendarea executării silite efectuate de creditorii bugetari, autorul sesizării a arătat că s-au conturat două orientări jurisprudenţiale.

Într-o primă orientare jurisprudenţială s-a considerat că, în toate aceste ipoteze, sunt admisibile cererile de ordonanţă preşedinţială formulate în temeiul art. 997 din Codul de procedură civilă.

În fundamentarea acestei orientări s-a arătat că art. 342 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 prevede că dispoziţiile acestei legi se completează, în măsura în care nu contravin, cu cele ale Codului de procedură civilă şi ale Codului civil. Dispoziţiile art. 997 din Codul de procedură civilă, care instituie condiţiile de admisibilitate a procedurii ordonanţei preşedinţiale, sunt compatibile cu dispoziţiile Legii nr. 85/2014, astfel încât judecătorul-sindic are posibilitatea să dispună, pe calea acestei proceduri speciale, măsuri provizorii atunci când acestea sunt necesare în procedura insolvenţei.

Dispoziţiile art. 260 alin. (2) din Codul de procedură fiscală nu sunt incidente, întrucât executarea silită întemeiată pe dispoziţiile art. 143 alin. (1) teza finală din Legea nr. 85/2014 trebuie analizată din perspectiva legii insolvenţei, aplicabilă cu prioritate, iar nu din perspectiva dispoziţiilor din Codul de procedură fiscală.

S-a mai arătat că instanţele care au aderat la această opinie au reţinut aplicabilitatea mutatis mutandis a considerentelor Deciziei nr. 28 din 16 aprilie 2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

În sensul acestei orientări jurisprudenţiale au fost anexate sesizării hotărâri judecătoreşti definitive, pronunţate de tribunale şi curţi de apel în 19 dosare.

În cea de-a doua orientare jurisprudenţială s-a apreciat că cererile de ordonanţă preşedinţială având ca obiect ridicarea, anularea ori suspendarea executării silite efectuate de creditorii bugetari sunt inadmisibile.

În fundamentarea acestei orientări s-a arătat că din analiza dispoziţiilor art. 997 alin. (1) din Codul de procedură civilă rezultă că procedura specială a ordonanţei preşedinţiale este pusă la dispoziţia celor interesaţi numai pentru a obţine măsuri vremelnice şi provizorii în cazuri grabnice, când aparenţa dreptului pledează în favoarea reclamantului, iar măsura solicitată se impune a fi luată pentru păstrarea unui drept care s-ar păgubi prin întârziere, pentru prevenirea unei pagube iminente şi care nu s-ar putea repara sau pentru înlăturarea piedicilor ce s-ar ivi cu prilejul unei executări.

Deşi legea nu prevede expres, în afara condiţiilor care decurg din textul de lege anterior evocat, doctrina a subliniat că una dintre condiţiile pentru ca o cerere să poată fi soluţionată pe calea ordonanţei preşedinţiale este ca măsura solicitată să nu tranşeze cu autoritate de lucru judecat fondul litigiului, adică să nu prejudece fondul. Această condiţie decurge din caracterul vremelnic şi urgent al măsurii solicitate. Prin urmare, pe calea ordonanţei preşedinţiale nu poate fi tranşat definitiv fondul cauzei, chiar dacă aparenţa de drept ar fi în favoarea reclamantului.

Aplicând consideraţiile teoretice anterior expuse, instanţele care au aderat la această orientare jurisprudenţială au considerat că debitorii aflaţi în insolvenţă nu pot obţine pe calea ordonanţei preşedinţiale ridicarea/anularea măsurilor ori a actelor de executare silită efectuate de creditorii fiscali în temeiul art. 143 alin. (1) teza finală din Legea nr. 85/2014, aceste măsuri putând fi dispuse numai de instanţa de executare învestită cu o contestaţie la executare.

Astfel, s-a apreciat că nu este îndeplinită condiţia neprejudecării fondului în ceea ce priveşte constatarea nelegalităţii actelor de executare, întrucât aceasta ar presupune o cercetare a fondului, imposibil de realizat în procedura ordonanţei preşedinţiale.

În plus, emiterea unei ordonanţe preşedinţiale este admisibilă numai pentru înlăturarea piedicilor ce s-ar ivi cu prilejul unei executări, nu şi pentru împiedicarea executării silite sau pentru dezlegarea unor chestiuni care privesc fondul raporturilor juridice dintre părţi.

Ca atare, contestaţia la executare se înfăţişează ca o cale de atac specifică, prin intermediul căreia debitorul poate obţine desfiinţarea sau emiterea unui act de executare, cum ar fi anularea sau ridicarea popririi.

Cu privire la admisibilitatea cererii de ordonanţă preşedinţială pentru obţinerea suspendării ori a suspendării provizorii a executării silite s-a arătat că, întrucât executarea silită este guvernată de dispoziţiile Codului de procedură fiscală, sunt incidente cazurile de suspendare a executării silite de la art. 233 alin. (1) din Codul de procedură fiscală, prima ipoteză fiind aceea în care suspendarea a fost dispusă de instanţă sau de creditor, în condiţiile legii.

Instanţa de judecată poate pronunţa suspendarea unei executări silite numai cu ocazia exercitării contestaţiei la executare, reglementată atât de art. 712 din Codul de procedură civilă, cât şi de art. 260 din Codul de procedură fiscală. În plus, art. 719 alin. (1) din Codul de procedură civilă derogă de la art. 997 din acelaşi act normativ, acest din urmă text de lege având o sferă mai largă de aplicare.

Astfel, de vreme ce pe calea contestaţiei la executare se poate solicita şi suspendarea executării silite, cererea de ordonanţă preşedinţială având acelaşi obiect este inadmisibilă. De asemenea, cererea de ordonanţă preşedinţială având ca obiect suspendarea provizorie a executării silite începute de creditorii bugetari este inadmisibilă, faţă de prevederile art. 260 alin. (2) din Codul de procedură fiscală, care statuează că dispoziţiile privind suspendarea provizorie a executării silite prevăzute de Codul de procedură civilă nu sunt aplicabile.

În sensul acestei orientări jurisprudenţiale au fost anexate sesizării hotărâri judecătoreşti definitive, pronunţate de tribunale şi curţi de apel în 10 dosare.

Prin Decizia nr. 325 din 10 mai 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 835 din 1 octombrie 2018, Curtea Constituţională a respins ca neîntemeiată excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că dispoziţiile art. 719 alin. (7) din Codul de procedură civilă sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.

Prin Decizia nr. 362 din 31 mai 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 858 din 9 octombrie 2018, Curtea Constituţională a respins ca neîntemeiată excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că dispoziţiile art. 719 alin. (7) din Codul de procedură civilă sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.

Prin Decizia nr. 843 din 13 decembrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 224 din 22 martie 2019, Curtea Constituţională a respins ca neîntemeiată excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că dispoziţiile art. 19 din Legea bugetului asigurărilor sociale de stat pe anul 2014 nr. 340/2013 şi ale art. 719 alin. (1) din Codul de procedură civilă sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.

Prin Decizia nr. 565 din 1 octombrie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 321 din 16 aprilie 2020, Curtea Constituţională a respins ca neîntemeiată excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că prevederile art. 631 alin. (2), ale art. 651 alin. (1), ale art. 713 alin. (1) şi (3), ale art. 717 alin. (1) şi (4) şi ale art. 720 alin. (1) din Codul de procedură civilă sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.

Prin Decizia nr. 605 din 10 octombrie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 48 din 23 ianuarie 2020, Curtea Constituţională a respins ca neîntemeiată excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că prevederile art. 260 alin. (2) din Codul de procedură fiscală sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.

Deciziile anterior menţionate nu cuprind considerente relevante cu privire la problemele de drept ce formează obiectul recursului în interesul legii.

Prin Decizia nr. XIV din 5 februarie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 733 din 30 octombrie 2007, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţiile Unite a admis recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi, în aplicarea dispoziţiilor art. 169 alin. (4) din Codul de procedură fiscală, a stabilit că: „Judecătoria în circumscripţia căreia se face executarea este competentă să judece contestaţia, atât împotriva executării silite înseşi, a unui act sau măsuri de executare, a refuzului organelor de executare fiscală de a îndeplini un act de executare în condiţiile legii, cât şi împotriva titlului executoriu în temeiul căruia a fost pornită executarea, în cazul în care acest titlu nu este o hotărâre dată de o instanţă judecătorească sau de un alt organ jurisdicţional, dacă pentru contestarea lui nu există o altă procedură prevăzută de lege.”

Prin Decizia nr. 6 din 14 mai 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 411 din 20 iunie 2012, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul competent să judece recursul în interesul legii a admis sesizările formulate de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Suceava şi, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 142 alin. (1) din Legea nr. 85/2006, raportat la art. 136 alin. (6) din Codul de procedură fiscală, a stabilit că executarea hotărârilor judecătoreşti de atragere a răspunderii membrilor organelor de conducere sau de supraveghere în condiţiile art. 138 din Legea nr. 85/2006 se va efectua, în cazul concursului dintre creditorii fiscali şi ceilalţi creditori ai debitorului, potrivit Codului de procedură fiscală.

Prin Decizia nr. 66 din 2 octombrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 969 din 7 decembrie 2017, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a admis sesizarea formulată de Tribunalul Bacău – Secţia a II-a civilă şi de contencios administrativ şi fiscal în Dosarul nr. 4.754/270/2016 şi, în interpretarea dispoziţiilor art. 623 din Codul de procedură civilă, raportat la art. 220 alin. (3) şi (5) şi la art. 226 alin. (3) din Codul de procedură fiscală, la art. 3 alin. (1) din Legea nr. 273/2006 privind finanţele publice locale, cu modificările şi completările ulterioare, şi la art. 3 pct. 18 din Legea responsabilităţii fiscal-bugetare nr. 69/2010, republicată, a stabilit că: „Executarea silită a titlurilor executorii – hotărâri judecătoreşti privind creanţe bugetare, datorate în temeiul unor raporturi juridice contractuale care se fac venit la bugetul consolidat al statului, se realizează prin executori fiscali, ca organe de executare silită ale statului.”

Prin Decizia nr. 28 din 16 aprilie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 506 din 20 iunie 2018, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a admis sesizarea formulată de Curtea de Apel Cluj – Secţia a III-a de contencios administrativ şi fiscal în Dosarul nr. 1.620/84/2015 şi, în consecinţă, a stabilit că: „Prevederile art. 147

Prin Decizia nr. 18 din 3 iunie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 621 din 26 iulie 2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii a admis sesizarea formulată de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Constanţa şi, în consecinţă, a stabilit că: „În interpretarea şi aplicarea unitară a prevederilor art. 714 şi art. 95 din Codul de procedură civilă, secţiile civile ale tribunalelor sunt competente funcţional să soluţioneze apelurile declarate împotriva hotărârilor pronunţate de judecătorii asupra contestaţiilor formulate împotriva executărilor silite pornite în temeiul dispoziţiilor art. 260 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, cu modificările şi completările ulterioare.”

În cadrul secţiilor Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a fost identificată Decizia nr. 262 din 31 ianuarie 2020 a Secţiei a II-a civile, prin care a fost stabilită competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Târgu Secuiesc, apreciindu-se că printre atribuţiile prevăzute de art. 45 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 nu figurează judecarea contestaţiilor la executare formulate cu privire la creanţele menţionate la art. 143 alin. (1) teza finală din acelaşi act normativ şi că niciun text de lege nu instituie competenţa judecătorului-sindic de a judeca contestaţiile respective.

Prin Hotărârea din 12 februarie 2009, pronunţată în Cauza C-339/07, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a reţinut în paragrafele 19-23 următoarele: „În această privinţă, trebuie amintit cu titlu introductiv că, în cadrul jurisprudenţei referitoare la Convenţia din 27 septembrie 1968 privind competenţa şi executarea hotărârilor în materie civilă şi comercială (JO 1972, L 299, p. 32), Curtea a hotărât că o acţiune asemănătoare celei în discuţie în acţiunea principală se referă la o procedură de faliment, de vreme ce decurge în mod direct din faliment şi se află în strânsă legătură cu o procedură de lichidare de bunuri sau de reorganizare judiciară (a se vedea Hotărârea din 22 februarie 1979, Gourdain, 133/78, p. 733, punctul 4). Prin urmare, o acţiune care prezintă astfel de caracteristici nu intră în domeniul de aplicare al acestei convenţii. Or, exact acest criteriu este utilizat în considerentul (6) al Regulamentului nr. 1.346/2000 pentru a delimita obiectul acestuia din urmă. Astfel, potrivit acestui considerent, regulamentul respectiv ar trebui să se limiteze la dispoziţiile care reglementează competenţa de a deschide proceduri de insolvenţă şi de a pronunţa hotărâri care derivă direct din procedurile de insolvenţă şi sunt strâns legate de acestea. Ţinând seama de această intenţie a legiuitorului şi de efectul util al regulamentului respectiv, articolul 3 alineatul (1) din acest regulament trebuie interpretat în sensul că atribuie de asemenea o competenţă internaţională statului membru pe teritoriul căruia a fost deschisă procedura de insolvenţă pentru judecarea acţiunilor care rezultă în mod direct din această procedură şi care sunt strâns legate de aceasta. O astfel de concentrare a tuturor acţiunilor legate în mod direct de insolvenţa unei întreprinderi, acţiuni introduse la instanţele din statul membru competent pentru deschiderea procedurii de insolvenţă, pare de asemenea conformă cu obiectivul de a ameliora eficienţa şi de a accelera procedurile de insolvenţă cu efecte transfrontaliere, prevăzut în considerentele (2) şi (8) ale Regulamentului nr. 1.346/2000. În plus, această interpretare este confirmată de considerentul (4) al regulamentului respectiv, potrivit căruia, pentru buna funcţionare a pieţei interne, este necesar să se evite ca părţile să fie tentate să transfere bunurile sau procedurile judiciare dintr-un stat membru în altul, în încercarea de a obţine o situaţie juridică mai favorabilă (forum shopping)”.

Prin Hotărârea din 2 iulie 2009, pronunţată în Cauza C-111/08, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a reţinut că: „(…) o acţiune se referă la o procedură de faliment dacă decurge în mod direct din faliment şi se află în strânsă legătură cu o procedură de lichidare de bunuri sau de administrare judiciară (…) Prin urmare, având în vedere cele ce precedă, intensitatea legăturii existente, în sensul jurisprudenţei Gourdain, citată anterior, între o acţiune în justiţie precum cea din acţiunea principală şi procedura de insolvenţă este determinantă (…)” (paragrafele 21 şi 25).

Prin Hotărârea din 10 septembrie 2009, pronunţată în Cauza C-292/08, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a reţinut în paragraful 26 următoarele: „(…) în cadrul jurisprudenţei referitoare la Convenţia de la Bruxelles, Curtea a statuat că o acţiune se referă la o procedură de faliment dacă decurge în mod direct din faliment şi se află în strânsă legătură cu o procedură de lichidare de bunuri sau de administrare judiciară (a se vedea Hotărârea din 22 februarie 1979, Gourdain, 133/78, Rec., p. 733, punctul 4). Prin urmare, o acţiune care prezintă astfel de caracteristici nu intră în domeniul de aplicare al acestei convenţii (…)”.

Prin Hotărârea din 4 septembrie 2014, pronunţată în Cauza C-157/13, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat că: „(…) numai acţiunile care derivă direct dintr-o procedură de insolvenţă şi care sunt strâns legate de aceasta sunt excluse din domeniul de aplicare al Regulamentului nr. 44/2001. Pe cale de consecinţă, numai aceste acţiuni intră în domeniul de aplicare al Regulamentului nr. 1.346/2000. (…) În consecinţă, criteriul determinant reţinut de Curte pentru a identifica domeniul în care se încadrează o acţiune nu este contextul procedural în care se înscrie acea acţiune, ci temeiul juridic al acesteia din urmă. Potrivit respectivei abordări, trebuie să se stabilească dacă dreptul sau obligaţia care serveşte drept temei al acţiunii îşi are originea în normele comune de drept civil şi comercial sau în norme derogatorii, specifice procedurilor de insolvenţă.” (paragrafele 23 şi 27)

Cu privire la prima problemă de drept, procurorul general a apreciat că a doua orientare jurisprudenţială este în litera şi spiritul legii.

În acest sens a arătat că art. 143 alin. (1) teza finală din Legea nr. 85/2014 derogă parţial şi limitat de la caracterul colectiv şi concursual al procedurii de insolvenţă. Executarea silită individuală pentru datoriile cu o vechime mai mare de 60 de zile, acumulate în perioada procedurii de insolvenţă, reprezintă o alternativă la soluţia falimentului, dezavantajoasă pentru debitor atunci când creanţa creditorului curent depăşeşte valoarea-prag. Până la o eventuală declarare a neconstituţionalităţii dispoziţiilor legale care consacră posibilitatea executării silite individuale, acestea se bucură de prezumţia de constituţionalitate şi trebuie aplicate.

Executarea silită individuală, în ipoteza prevăzută de art. 143 alin. (1) teza finală din Legea nr. 85/2014, este derulată în paralel cu procedura de reorganizare de către executorii fiscali, iar nu de către practicienii în insolvenţă, fiind circumscrisă administrării creanţelor fiscale. Spre deosebire de alte situaţii în care Legea nr. 85/2014 prevede că executarea silită se efectuează de către executorul judecătoresc, textul de lege anterior evocat nu menţionează dacă executarea silită se face în cadrul procedurii insolvenţei sau separat de către practicianul în insolvenţă ori executorul judecătoresc sau fiscal, după caz.

Procurorul general a apreciat că executarea silită individuală nu intră în atribuţiile administratorului judiciar, prevăzute de art. 58 alin. (1) lit. e) şi f) din Legea nr. 85/2014, care se circumscriu fie supravegherii operaţiunilor de gestionare a patrimoniului debitorului, fie conducerii în tot sau în parte a activităţii acestuia, atunci când debitorului i s-a ridicat dreptul de administrare, în condiţiile art. 85 alin. (5) din acelaşi act normativ. În acest caz, executarea silită se va realiza fie de către executorii judecătoreşti în privinţa creanţelor curente civile, fie de către executorii fiscali în privinţa creanţelor curente bugetare. În această procedură de executare silită, practicianul în insolvenţă nu are atribuţii de lichidator judiciar, de vreme ce debitorul se află încă în reorganizare şi nu s-a dispus intrarea sa în faliment.

S-a arătat că, în cauzele analizate în vederea promovării recursului în interesul legii, executările silite au fost efectuate de către executorii fiscali. Astfel, măsurile şi actele întocmite de aceştia (titluri executorii, somaţii de plată şi adrese de înfiinţare a popririi) se circumscriu colectării creanţelor bugetare, încadrându-se în noţiunea de administrare a creanţelor fiscale, definită de art. 1 pct. 2 din Codul de procedură fiscală, iar actele juridice a căror anulare ori, după caz, suspendare a fost solicitată sunt acte administrativ fiscale, în sensul art. 1 pct. 1 din acelaşi act normativ.

Procurorul general a apreciat că executarea silită, actele de executare întocmite de organele de executare fiscală, refuzul acestora de a îndeplini un act de executare, precum şi titlul executoriu în temeiul căruia a fost pornită executarea, în cazul în care acest titlu nu este o hotărâre judecătorească sau un act al unui alt organ cu activitate jurisdicţională şi dacă pentru contestarea lui nu există o altă procedură prevăzută de lege, pot fi contestate de persoanele interesate pe calea contestaţiei la executare, în condiţiile art. 260-262 din Codul de procedură fiscală, de competenţa judecătoriei, ca instanţă de executare de drept comun.

De lege lata, executarea silită individuală efectuată de executorii fiscali nu este integrată procedurii de insolvenţă aflate în curs, ci este separată de aceasta. Singurele elemente de legătură între cele două proceduri, reprezentate de calitatea părţilor şi de creanţa pretinsă, nu au aptitudinea de a constitui criterii legale atributive de competenţă, ci, în cauzele care fac obiect al sesizării, se circumscriu motivelor care au stat la baza formulării contestaţiilor la executare şi a cererilor de suspendare a executării silite.

Având în vedere că, în cauzele analizate, măsurile de executare silită au fost luate de executorii fiscali, iar nu de practicienii în insolvenţă, competenţa judecătorului-sindic nu poate fi atrasă în temeiul art. 45 alin. (1) lit. j) din Legea nr. 85/2014, acest text de lege referindu-se la judecarea contestaţiilor debitorului, ale comitetului creditorilor sau ale oricărei persoane interesate împotriva măsurilor luate de administratorul judiciar ori de lichidatorul judiciar.

Din analiza art. 45 alin. (2) din Legea nr. 85/2014 rezultă criteriile legale pe baza cărora se determină atribuţiile jurisdicţionale ale judecătorului-sindic, respectiv: cererea trebuie să vizeze exercitarea controlului judecătoresc asupra activităţii administratorului judiciar ori a lichidatorului judiciar; judecătorul- sindic să fie chemat să tranşeze în privinţa unor cereri de natură judiciară aferente procedurii insolvenţei.

În cauzele analizate, competenţa judecătorului-sindic nu poate fi stabilită pe baza primului criteriu, întrucât contestaţiile formulate nu vizează activitatea administratorului judiciar, ci a executorilor fiscali.

Cu privire la al doilea criteriu, procurorul general a arătat că legătura cu procedura insolvenţei reprezintă acea calitate a cererii sau a procesului cu care este învestit judecătorul-sindic de a constitui o consecinţă directă a procedurii insolvenţei. Această legătură se verifică, de pildă, atunci când procesul sau cererea nu poate fi disociat(ă) de procedura insolvenţei, întrucât derivă direct din această procedură.

Or, executarea silită individuală prevăzută de art. 143 alin. (1) teza I din Legea nr. 85/2014 poate exista independent de situaţia juridică a debitorului, respectiv independent de implicarea sa într-o procedură de reorganizare. Acest din urmă aspect prezintă relevanţă doar din perspectiva motivelor pentru care ar putea fi admisă contestaţia la executare ori cererea de suspendare a executării silite, nefiind un criteriu atributiv de competenţă.

Prin urmare, procurorul general a apreciat că judecătoriile, ca instanţe de executare, sunt competente să soluţioneze contestaţiile la executare şi cererile de suspendare sau suspendare provizorie a executărilor silite individuale, începute de creditor