Decizia nr. 24/2020 — ÎCCJ, Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii · Dosar nr. 270/64/2017 — recurs în interesul legii

Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii ce formează obiectul Dosarului nr. 1.373/1/2020 este constituit conform dispozițiilor art. 516 alin. (2) din Codul de procedură civilă și ale art. 34 alin. (3) lit. b) din Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, republicat (Regulamentul).

Ședința este prezidată de doamna judecător Corina-Alina Corbu, președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție.

La ședința de judecată participă doamna magistrat- asistent Elena Adriana Stamatescu, desemnată în conformitate cu dispozițiile art. 35 din Regulament.

Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii a luat în examinare recursul în interesul legii declarat de Colegiul de conducere al Curții de Apel Brașov.

Magistratul-asistent referă cu privire la obiectul recursului în interesul legii, precum și cu privire la faptul că la dosar au fost depuse hotărâri definitive contradictorii pronunțate de instanțele judecătorești, raportul întocmit de judecătorii-raportori, opinia procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, opiniile specialiștilor de la Facultatea de Drept din cadrul Universității din Craiova și de la Facultatea de Drept din cadrul Universității de Vest din Timișoara. De asemenea s-au depus puncte de vedere de către judecătorii-raportori, de către doamnele judecător Mihaela Tăbârcă și Simona Lala Cristescu de la Secția I civilă, de domnul judecător Cosmin Horia Mihăianu și doamna judecător Diana Manole de la Secția a II-a civilă. Dezbaterile au avut loc în ședința din 14 septembrie 2020, când s-a dispus amânarea pronunțării.

Doamna judecător Corina-Alina Corbu, președintele completului, declară dezbaterile închise, iar completul de judecată rămâne în pronunțare asupra recursului în interesul legii. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele: I. Sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție

La data de 10 iunie 2020, Colegiul de conducere al Curții de Apel Brașov a sesizat Înalta Curte de Casație și Justiție cu soluționarea recursului în interesul legii privind următoarea problemă de drept: Interpretarea sintagmei "aceeași pricină", care îl face pe judecător incompatibil în temeiul art. 41 alin. (1) teza întâi din Codul de procedură civilă, în situația în care este învestit să judece o cale extraordinară de atac (revizuire sau contestație în anulare) împotriva unei decizii date tot într-o cale extraordinară de atac exercitată succesiv împotriva hotărârii sale din apel/recurs. Dacă, în temeiul art. 41 alin. (1) raportat la art. 42 alin. (1) pct. 1 din Codul de procedură civilă, judecătorul care a pronunțat decizia din apel este incompatibil absolut să soluționeze cererea de revizuire/contestație în anulare, exercitată împotriva deciziei date în recursul declarat împotriva deciziei sale din apel.

Recursul în interesul legii a fost înregistrat la Înalta Curte de Casație și Justiție la 12 iunie 2020, formându-se Dosarul nr. 1.373/1/2020. II. Obiectul recursului în interesul legii

Din cuprinsul recursului în interesul legii, declarat, potrivit prevederilor art. 514 din Codul de procedură civilă, de Colegiul de conducere al Curții de Apel Brașov, rezultă că instanțele de judecată nu au un punct de vedere unitar în ceea ce privește interpretarea și aplicarea prevederilor art. 41 alin. (1) teza întâi din Codul de procedură civilă, respectiv a aceleiași norme legale coroborate cu art. 42 alin. (1) pct. 1 din Codul de procedură civilă, în ipoteza în care hotărârea atacată într-o contestație în anulare sau revizuire nu a fost pronunțată de către judecătorul care formulează cerere de abținere sau este recuzat în temeiul normelor legale indicate, dar prin care s-a soluționat o altă cale extraordinară de atac (contestație în anulare, revizuire, recurs) declarată împotriva unei hotărâri pronunțate de un complet din care a făcut parte acesta (în fond, apel, recurs, contestație în anulare sau revizuire). Au fost avute în vedere toate situațiile de abținere, atât înainte, cât și după intrarea în vigoare a Legii nr. 310/2018 pentru modificarea și completarea Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, precum și pentru modificarea și completarea altor acte normative (Legea nr. 310/2018). III. Prevederile legale supuse interpretării Înaltei Curți de Casație și Justiție

Înalta Curte de Casație și Justiție este chemată să interpreteze, în vederea aplicării unitare, următoarele prevederi legale: Codul de procedură civilă Art. 41. - "(1) Judecătorul care a pronunțat o încheiere interlocutorie sau o hotărâre prin care s-a soluționat cauza nu poate judeca aceeași pricină în apel, recurs, contestație în anulare sau revizuire și nici după trimiterea spre rejudecare, cu excepția cazului în care este chemat să se pronunțe asupra altor chestiuni decât cele dezlegate de instanța de apel sau, după caz, de recurs. (...)" IV. Examenul jurisprudențial

Colegiul de conducere al Curții de Apel Brașov a arătat că în activitatea Secției civile s-a constatat existența unei practici și a unor opinii neunitare cu privire la soluția ce se impune în judecarea unei cereri de abținere sau de recuzare formulate în ipotezele anterior menționate. Totodată, față de numărul relativ mare al situațiilor în care un justițiabil formulează mai multe cereri de contestație în anulare sau revizuire succesiv, pornind de la una și aceeași hotărâre inițială, declarate "în cascadă" una împotriva alteia (respectiv toate, cu excepția primei, fiind îndreptate împotriva unor hotărâri intermediare pronunțate tot în astfel de căi extraordinare de atac), s-a observat existența riscului ca, pe baza unei interpretări greșite a normelor legale aplicabile în materie, să se creeze artificial situații de incompatibilitate cu privire la toți membrii secției în ceea ce privește soluționarea unor astfel de contestații în anulare sau revizuiri, din cauza abținerii sau recuzării tuturor judecătorilor care au soluționat litigiul de bază sau diverse contestații în anulare și revizuiri formulate succesiv ulterior.

La nivelul Secției de contencios administrativ și fiscal a Curții de Apel Brașov practica este unitară, în sensul respingerii unor astfel de cereri de abținere sau recuzare, considerându-se că art. 42 alin. (1) pct. 1 din Codul de procedură civilă nu este incident.

Autorul sesizării a avut în vedere și Decizia nr. 32 din 9 decembrie 2019 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 148 din 25 februarie 2020 (Decizia nr. 32 din 9 decembrie 2019), prin care, admițându-se recursul în interesul legii, s-a decis că, în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 64 alin. (3) din Codul de procedură penală, judecătorul care a participat la judecarea unei cauze nu poate participa la judecarea aceleiași cauze într-o cale extraordinară de atac, în etapa admisibilității în principiu (contestație în anulare, revizuire și recurs în casație).

În esență, soluția adoptată de către instanța supremă se sprijină pe ideea că în etapa admiterii în principiu a unei contestații în anulare sau revizuiri se realizează o judecată, în accepțiunea art. 64 alin. (3) din Codul de procedură penală, care nu distinge între calea de atac ordinară a apelului și căile extraordinare de atac. Prin această decizie nu s-a statuat cu privire la înțelesul noțiunii de "aceeași cauză" la care face referire art. 64 alin. (3) din Codul de procedură penală și, în mod evident, față de obiectul sesizării, nici asupra noțiunii similare de "aceeași pricină" regăsită în prevederile art. 41 alin. (1) din Codul de procedură civilă.

De asemenea se remarcă faptul că ipoteza de lucru a fost aceea în care judecătorul învestit cu soluționarea contestației în anulare/revizuirii pronunțase hotărârea atacată în mod direct pe această cale. Așa fiind, problema de drept asupra căreia a statuat instanța supremă prin decizia de mai sus este diferită de cea supusă atenției în prezent.

Verificând întreaga documentație înaintată de curțile de apel din țară la solicitarea președintelui Secției civile a Curții de Apel Brașov, autorul sesizării a constatat existența unor puncte de vedere diferite cu privire la problema de drept dedusă dezlegării.

Astfel, într-o primă orientare jurisprudențială, s-a apreciat că judecătorul care a pronunțat o hotărâre prin care s-a soluționat cauza nu este incompatibil și poate soluționa o contestație în anulare sau o revizuire îndreptată împotriva unei hotărâri pronunțate într-o altă cale extraordinară de atac (contestație în anulare, revizuire sau recurs) ce a avut ca obiect propria hotărâre (sau o hotărâre prin care a fost soluționată o altă cale extraordinară de atac, intermediară față de propria hotărâre).

Argumentele care stau la baza acestei opinii sunt următoarele: a) întrucât contestația în anulare/revizuirea nu au ca obiect hotărârea pronunțată de judecătorul învestit cu soluționarea acestora, nu suntem în prezența aceleiași pricini, în accepțiunea art. 41 alin. (1) din Codul de procedură civilă; sintagma "aceeași pricină" trebuie interpretată ca desemnând cauza/cererea introductivă de instanță în cadrul căreia are loc judecata, pronunțarea hotărârii și exercitarea căilor de atac ordinare și extraordinare împotriva acesteia; b) art. 41 alin. (1) din Codul de procedură civilă are ca situație premisă pronunțarea de către judecătorul care se abține a unei încheieri interlocutorii sau a unei hotărâri prin care s-a soluționat cauza; situația în discuție se referă la alt context, respectiv la o verigă intermediară care excedează intenției legiuitorului de a elimina cazurile de incompatibilitate, astfel cum reiese din interpretarea art. 41 alin. (1) teza întâi din Codul de procedură civilă; c) dacă legiuitorul ar fi dorit să existe incompatibilitate absolută și în cazul analizat, ar fi menționat expres aceasta, lucru pe care nu l-a făcut; cazurile de incompatibilitate absolută sunt expres reglementate și trebuie interpretate restrictiv, neputându-se extinde prin analogie; d) scopul reglementării analizate, respectiv înlăturarea posibilității ca un judecător să-și reanalizeze propria hotărâre, este respectat și în situația respingerii cererii de abținere/recuzare în cazurile aflate în discuție, întrucât admiterea contestației în anulare sau a revizuirii nu presupune automat admiterea căii de atac extraordinare anterioare, soluționată prin hotărârea atacată, ci doar reanalizarea sa, cu menținerea posibilității de respingere, inclusiv pentru motive de inadmisibilitate; e) în situațiile enunțate nu se poate reține de plano existența unui caz de incompatibilitate, acesta putând interveni doar în situația în care, pe parcursul soluționării căii extraordinare de atac, se ridică aspecte judecate anterior; nu este exclusă aplicarea prevederilor art. 42 alin. (1) pct. 1 din Codul de procedură civilă pentru situația în care analiza temeiurilor pe care petentul și-a întemeiat calea extraordinară de atac obligă judecătorul să facă trimiteri la propriile statuări inserate în decizia pronunțată anterior în apel/recurs; f) procedura special aplicabilă în materia contestației în anulare și a revizuirii impune cu prioritate analizarea admisibilității acestor căi extraordinare de atac, adică a unor elemente distincte și mult îndepărtate față de cele soluționate prin hotărârea pronunțată de către judecătorul învestit în prezent cu o astfel de cale de atac. Pe cale de consecință, anterior declarării căii de atac în discuție ca fiind admisibilă, nu se poate realiza o rejudecare a precedentei căi extraordinare de atac (contestație în anulare, revizuire sau recurs) și, cu atât mai mult, a pricinii care a fost soluționată anterior de către judecătorul care se abține/este recuzat. Astfel, acesta are atât obligația, cât și posibilitatea concretă de a se abține doar de la rejudecarea contestației în anulare sau revizuirii îndreptate împotriva hotărârii prin care a soluționat pricina (sau a soluționat o altă cale extraordinară de atac).

În sensul acestei opinii au fost pronunțate următoarele hotărâri: - Curtea de Apel Brașov: încheierile pronunțate de Secția de contencios administrativ și fiscal din 9 mai 2019, în Dosarul nr. 270/64/2017, și din 29 iunie 2017, în Dosarul nr. 326/64/2017; - Curtea de Apel București: încheierea din 24 septembrie 2019 pronunțată de Secția a VI-a civilă, în Dosarul nr. 3.405/2/2019; încheierea din 28 octombrie 2019 pronunțată de Secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, în Dosarul nr. 4.894/2/2019; - Curtea de Apel Cluj-Napoca: Încheierea nr. 35/C din 15 februarie 2014 pronunțată de Judecătoria Șimleu Silvaniei; Încheierea nr. 8.012/CC din 20 octombrie 2014 pronunțată de Judecătoria Bistrița; - Curtea de Apel Constanța: încheierile pronunțate de Secția I civilă din 28 ianuarie 2020, în Dosarul nr. 601/36/2019, și din 9 mai 2019, în Dosarul nr. 152/36/2018; - Curtea de Apel Craiova: Încheierea din 9 septembrie 2019 pronunțată de Secția I civilă, în Dosarul nr. 1.088/54/2019; Încheierea din 11 iunie 2018 pronunțată de Tribunalul Gorj - Secția contencios administrativ și fiscal, în Dosarul nr. 1.616/95/2018; Încheierea din 29 octombrie 2019 pronunțată de Tribunalul Gorj - Secția contencios administrativ și fiscal, în Dosarul nr. 2.681/95/2019; - Curtea de Apel Galați: Încheierea din 30 mai 2019 pronunțată de Curtea de Apel Galați - Secția conflicte de muncă și asigurări sociale, în Dosarul nr. 491/44/2019; - Curtea de Apel Timișoara: încheierile pronunțate de Secția litigii de muncă din 25 februarie 2020, în Dosarul nr. 35/59/2020, și din 26 noiembrie 2018, în Dosarul nr. 1.152/59/2018.

Într-o a doua orientare jurisprudențială au fost admise cererile de abținere/recuzare formulate în situații de același gen, apreciindu-se că judecătorul care a pronunțat o hotărâre prin care a soluționat cauza este incompatibil și nu poate participa la judecata unei contestații în anulare sau revizuiri îndreptate împotriva unei hotărâri pronunțate într-o altă cale extraordinară de atac ce, la rândul său, a avut ca obiect propria hotărâre, toate acestea fiind date în "aceeași pricină", în sensul art. 41 alin. (1) din Codul de procedură civilă.

Parte dintre instanțele de judecată la care această opinie este majoritară au precizat că soluția se întemeiază pe art. 41 alin. (1) în forma inițială a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, republicată, cu modificările și completările ulterioare, iar ulterior modificărilor aduse prin Legea nr. 310/2018 trebuie să se țină seama de distincția impusă în partea finală a art. 41 din Codul de procedură civilă. S-a arătat că, drept urmare, forma actuală a textului impune completului învestit cu soluționarea contestației în anulare/revizuirii stabilirea încadrării/neîncadrării în situația de excepție, caracterul absolut al incompatibilității fiind atenuat prin modificările aduse Codului de procedură civilă prin Legea nr. 310/2018. Astfel, nu este incompatibil în ipotezele aflate în discuție judecătorul care este chemat să se pronunțe asupra altor chestiuni decât cele dezlegate de instanța de apel sau, după caz, de recurs.

În motivarea acestei opinii s-au reținut, în esență, următoarele: a) dispozițiile art. 41 și 42 din Codul de procedură civilă nu introduc vreo distincție în privința obiectului căii de atac, respectiv dacă acesta este reprezentat de însăși hotărârea pronunțată de către judecătorul respectiv sau o hotărâre pronunțată într-o altă cale de atac declarată împotriva acesteia; b) prin admiterea cererii ce abținere/recuzare se asigură respectarea aparenței de imparțialitate a judecătorului, fiind necesar să nu fie afectată încrederea publică și să fie respectate garanțiile dreptului la un proces echitabil, conferite de art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (Convenția); c) scopul legii este de a nu i se permite judecătorului să își controleze propria soluție și de a fi exclus de la judecată judecătorul a cărui hotărâre ar putea fi, direct sau indirect, afectată ca urmare a admiterii căii de atac extraordinare exercitate de parte; d) nu prezintă relevanță aspectul dedus judecății în calea de atac extraordinară și nici împrejurarea că aceasta nu privește direct hotărârea din apel/recurs, de vreme ce, în urma admiterii acesteia, s-ar anula/schimba hotărârea prin care s-a soluționat calea de atac extraordinară exercitată împotriva hotărârii din apel/recurs; e) sintagma "aceeași pricină" vizează întregul proces, până la epuizarea căilor de atac, inclusiv a celor extraordinare, chiar dacă acestea privesc hotărâri pronunțate de alți judecători, câtă vreme tind, în final, la retractarea deciziei pronunțate de către judecătorul învestit cu o contestație în anulare/revizuire.

În sensul acestei opinii au fost pronunțate următoarele hotărâri: - Curtea de Apel Brașov: încheierile pronunțate de Secția civilă din 4 noiembrie 2019, în Dosarul nr. 488/64/2019, și din 16 ianuarie 2020, în Dosarul nr. 661/64/2019; - Curtea de Apel București: Încheierea din 7 februarie 2020 pronunțată de Secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, în Dosarul nr. 70/2/2020/a1 al Curții de Apel București; - Curtea de Apel Cluj-Napoca: Încheierea din 8 noiembrie 2016 pronunțată de Secția I civilă, în Dosarul nr. 919/33/2016; - Curtea de Apel Constanța: Încheierea din 15 octombrie 2019 pronunțată de Secția I civilă, în Dosarul nr. 396/36/2019; - Curtea de Apel Craiova: încheierile pronunțate de Secția I civilă din 30 august 2019, în Dosarul nr. 937/54/2019; din 19 decembrie 2019, în Dosarul nr. 3.383/63/2019; din 17 septembrie 2019, în Dosarul nr. 1.140/54/2019; - Curtea de Apel Galați: Încheierea din 8 octombrie 2019 pronunțată de Secția conflicte de muncă și asigurări sociale, în Dosarul nr. 627/44/2019; - Curtea de Apel Oradea: Încheierea din 26 ianuarie 2019 pronunțată de Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, în Dosarul nr. 4.391/111/2016/a1*-A; - Curtea de Apel Ploiești: Încheierea din data de 14 septembrie 2017 pronunțată de Tribunalul Buzău - Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, în Dosarul nr. 2.539/114/2017; - Curtea de Apel Suceava: încheierile pronunțate de Secția I civilă a Curții din 19 martie 2019, în Dosarul nr. 192/39/2019/a2, din 30 mai 2019, în Dosarul nr. 326/39/2019/a1, din 7 octombrie 2019, în Dosarul nr. 694/39/2019/a1, din 11 decembrie 2019, în Dosarul nr. 883/39/2019/a1, din 11 decembrie 2019, în Dosarul nr. 882/39/2019/a1, din 11 decembrie 2019, în Dosarul nr. 881/39/2019/a1.

În concluzie, întrucât există practică neunitară cu privire la interpretarea dispozițiilor art. 41 alin. (1) teza întâi din Codul de procedură civilă, independent sau coroborat cu art. 42 alin. (1) pct. 1 din Codul de procedură civilă, s-a considerat necesară sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție pentru promovarea unui recurs în interesul legii asupra acestei probleme de drept. V. Jurisprudența Curții Constituționale

În urma verificărilor efectuate, se constată că instanța de contencios constituțional nu s-a pronunțat asupra constituționalității dispozițiilor art. 41 alin. (1) din Codul de procedură civilă. VI. Opinia procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a apreciat ca fiind în spiritul legii a doua orientare jurisprudențială.

În argumentarea punctului său de vedere a arătat că actualul Cod de procedură civilă reglementează cazurile de incompatibilitate a judecătorului în acord cu principiile stabilite în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului și în aplicarea principiului reglementat în art. 6 al Codului, urmărindu-se asigurarea aparenței de imparțialitate în legătură cu judecătorul care soluționează cauza.

Prin indicarea cazurilor de incompatibilitate în art. 41 și 42 din Codul de procedură civilă s-a urmărit evitarea tuturor situațiilor în care există elemente care nasc în mod întemeiat îndoieli cu privire la imparțialitatea instanței. Însă doar art. 41 din Codul de procedură civilă reglementează cazuri de incompatibilitate absolută, nu și art. 42, ceea ce rezultă din regimul juridic diferit stabilit pentru cazurile de incompatibilitate indicate în art. 41 față de cele indicate în art. 42 din Codul de procedură civilă.

Extinderea cazurilor de incompatibilitate, față de reglementarea anterioară cuprinsă în art. 24 alin. (1) din Codul de procedură civilă de la 1865, a generat însă probleme teoretice, dar și practice, în special administrative, privind compunerea completurilor de judecată, determinând în practică o incidență mai mare a cazurilor de incompatibilitate, ceea ce a condus la necesitatea unor clarificări cu privire la înțelesul sintagmei "aceeași pricină" din perspectiva noii reglementări.

Aceste clarificări au survenit în practica judiciară cu ocazia soluționării unor cereri de abținere întemeiate pe prevederile art. 41 din Codul de procedură civilă, fiind avute în vedere scopul legii și finalitatea reglementării.

În situația vizată de sesizare, ca și în cazul tipic în care judecătorul este învestit cu o cale extraordinară de atac îndreptată direct împotriva propriei hotărâri, este interzis judecătorului care a pronunțat o încheiere interlocutorie sau o hotărâre într-o cauză să exercite controlul judiciar ordinar sau extraordinar al hotărârii date, întrucât un judecător nu poate fi învestit decât o singură dată cu judecata aceleiași pricini.

Pentru a se putea reține acest motiv de incompatibilitate este imperios necesar ca judecătorul să fi pronunțat o hotărâre în fond, prin care fie a tranșat fondul dreptului litigios, fie a judecat în temeiul unei excepții de procedură sau de fond cu efect peremptoriu (nelegala compunere a instanței, lipsa calității procesuale, perimarea, prescripția dreptului la acțiune, autoritatea lucrului judecat, tardivitatea exercitării apelului etc.).

Prin urmare, nu există incompatibilitate în caz de soluționare a unui recurs în aceeași pricină dacă judecătorul nu s-a pronunțat anterior asupra fondului. Tot astfel, nu devine incompatibil judecătorul care dă încheieri preparatorii, care nu prejudecă fondul cauzei și nici acela care se pronunță prin încheieri de admitere a unor excepții procesuale dilatorii, prin care se tinde la amânarea judecății sau refacerea unor acte.

Este însă incompatibil judecătorul care a pronunțat o încheiere prin care a tranșat unele aspecte ale litigiului dintre părți, cum ar fi încheierea de admitere în principiu pronunțată într-un litigiu de partaj, care prejudecă fondul cauzei.

În egală măsură, și în situația în care, de pildă, un judecător a pronunțat o hotărâre în primă instanță, ce a fost ulterior schimbată în calea de atac a apelului, iar între timp judecătorul avansează la instanța superioară și îi este repartizată spre soluționare cererea de revizuire formulată împotriva deciziei pronunțate în apel, se verifică situația de incompatibilitate prevăzută de art. 41 alin. (1) din Codul de procedură civilă, întrucât există aceleași rațiuni pentru care a fost instituită incompatibilitatea în cazul analizat, și anume aceea de a interzice judecătorului să își controleze propria hotărâre, chiar și mediat, caz în care procesul ar fi lipsit de garanția efectuării unui control judiciar obiectiv.

Completarea operată la textul preexistent prin art. I pct. 2 din Legea nr. 310/2018 a urmărit restrângerea - de o manieră explicită - a sferei de aplicare a incompatibilității judecătorului, prin introducerea unei noi condiții restrictive: judecătorul nu devine incompatibil dacă este chemat să se pronunțe asupra altor chestiuni decât cele dezlegate de instanța de apel sau, după caz, de recurs.

Însă această completare vizează numai al doilea caz de incompatibilitate prevăzut la art. 41 alin. (1) din Codul de procedură civilă, adică cel referitor la trimiterea spre rejudecare. Nu este avută în vedere prima ipoteză, respectiv cea a judecării în calea de atac, aceasta rămânând fără circumstanțieri și limitări.

În susținerea acestui punct de vedere, procurorul general a invocat și Decizia nr. 32 din 9 decembrie 2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, dată în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 64 alin. (3) din Codul de procedură penală.

În ceea ce privește înțelesul sintagmei "aceeași pricină" menționate de art. 41 alin. (1) din Codul de procedură civilă, s-a apreciat că acesta nu poate fi altul decât cauza în sine în întregul ei, și nu o anumită fază procesuală, cum ar fi judecata în fond, în apel/recurs, în contestație în anulare sau în revizuire, prin această sintagmă înțelegându-se, totodată, același dosar nu ca număr de înregistrare, ci ca litigiu care privește aceleași părți, având același obiect și aceeași cauză juridică, indiferent de calea de atac în care se află părțile, respectiv cale ordinară sau extraordinară de atac.

În concluzie, în aplicarea și interpretarea art. 41 alin. (1) teza întâi din Codul de procedură civilă, judecătorul învestit să judece o cale extraordinară de atac (revizuire sau contestație în anulare) împotriva unei decizii date tot într-o cale extraordinară de atac exercitată succesiv împotriva hotărârii sale din apel/recurs este incompatibil absolut. VII. Opinia specialiștilor

Președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție a solicitat, în temeiul dispozițiilor art. 516 alin. (6) din Codul de procedură civilă, opinia specialiștilor de la facultățile de drept din cadrul Universității Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca, Universității din Craiova și Universității de Vest din Timișoara.

Specialiștii de la Facultatea de Drept din cadrul Universității de Vest din Timișoara (prof. dr. Claudia Roșu, lect. univ. dr. Florina Popa, lect. univ. dr. Alin Speriuși-Vlad, asist. univ. dr. Cătălin Lungănașu), constatând că sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate a sesizării, prevăzute de art. 514-515 din Codul de procedură civilă, au apreciat ca fiind corectă cea de-a doua orientare jurisprudențială, potrivit căreia judecătorul care a pronunțat o hotărâre prin care a soluționat cauza este incompatibil și nu poate participa la judecata unei contestații în anulare sau revizuiri îndreptate împotriva unei hotărâri pronunțate într-o altă cale extraordinară de atac.

În argumentarea acestui punct de vedere s-a arătat că sintagma "aceeași pricină" nu poate fi înțeleasă în sensul că soluționarea căilor extraordinare de atac reprezintă un alt proces, chiar dacă este vorba de o altă etapă procesuală. Cererea introductivă de instanță poate să parcurgă etapa căilor extraordinare de atac sau nu, însă aceasta nu poate duce la concluzia că ar fi un proces distinct de cel de la prima instanță sesizată.

Scopul instituirii art. 41 alin. (1) din Codul de procedură civilă este de a nu i se permite judecătorului să își controleze propria soluție și de a fi exclus de la judecată judecătorul a cărui hotărâre ar putea fi, direct sau indirect, afectată ca urmare a admiterii căii de atac extraordinare exercitate de parte.

Extinderea cazului de incompatibilitate și la căile extraordinare de retractare, contestația în anulare și revizuirea, reprezintă un progres legislativ și urmărește împiedicarea judecătorului de a-și controla propria hotărâre. Opțiunea legiuitorului de a reglementa incompatibilitatea în această manieră reprezintă o garanție pentru una dintre componentele esențiale ale dreptului la un proces echitabil, respectiv imparțialitatea judecătorului în realizarea actului de justiție. În căile de atac de retractare, greșelile involuntare săvârșite de judecător au strânsă legătură cu cele statuate în apel sau recurs, deoarece, în absența acestora, practic nici nu s-ar putea promova contestația în anulare sau revizuirea.

Totodată, s-a arătat că modificările aduse art. 41 alin. (1) din Codul de procedură civilă prin Legea nr. 310/2018 nu ar trebui aplicate literal, ci ar trebui să fie interpretate în sensul că, după trimiterea cauzei spre rejudecare, judecătorul va deveni incompatibil ori de câte ori va trebui să se pronunțe asupra acelorași chestiuni pe care, într-un ciclu procesual anterior, tot el le-a soluționat. Doar o astfel de interpretare este de natură să asigure finalitatea instituției incompatibilității, respectiv să asigure respectarea dreptului justițiabililor la un proces echitabil.

Un argument în plus în susținerea acestei orientări jurisprudențiale poate fi identificat și în dispozițiile art. 634 alin. (1), art. 25 alin. (2) și art. 192 alin. (2) din Codul de procedură civilă. Coroborând aceste prevederi legale - deși par a reglementa aspecte diferite -, se poate ajunge la concluzia că procesul civil în faza de judecată începe prin formularea cererii de chemare în judecată și se sfârșește doar în momentul în care hotărârea judecătorească devine definitivă, putând chiar să continue și ulterior acestui moment, prin exercitarea unei căi de atac extraordinare împotriva hotărârii definitive. Altfel spus, până ce nu sunt epuizate toate căile de atac, indiferent care este parcursul cauzei civile - adică și atunci când dosarul este trimis spre rejudecare -, cauza civilă este aceeași și nu se poate aprecia că am fi în prezența unui alt litigiu distinct. Pe cale de consecință, noțiunea "aceeași pricină" la care face referire art. 41 alin. (1) din Codul de procedură civilă trebuie privită în același sens (care nici măcar nu reprezintă o interpretare extensivă), respectiv că legiuitorul se referă la o cauză civilă care încă nu a epuizat faza de judecată, indiferent de stadiul procesual concret (primă instanță, căi de atac ordinare sau extraordinare ori rejudecare etc.).

Specialiștii Facultății de Drept din cadrul Universității din Craiova au comunicat opinia potrivit căreia sintagma "aceeași pricină" din cuprinsul art. 41 alin. (1) din Codul de procedură civilă vizează procesul în întregul său, respectiv judecata în primă instanță și judecata în căile de atac, inclusiv în căile extraordinare de atac de retractare. Sintagma "aceeași pricină" se circumscrie situației în care calea de atac de retractare nu are ca obiect (direct, nemediat) hotărârea pronunțată de judecătorul învestit cu soluționarea acesteia, ci este îndreptată împotriva unei decizii pronunțate de alți judecători într-o cale de atac extraordinară exercitată împotriva hotărârii pronunțate de judecătorul respectiv; cu alte cuvinte, cazul de incompatibilitate prevăzut de art. 41 alin. (1) din Codul de procedură civilă este incident și în ipoteza în care calea de atac extraordinară de retractare judecată de judecătorul a cărui incompatibilitate este în discuție are ca obiect o decizie pronunțată de alți judecători, dacă prin aceasta din urmă s-a soluționat o cale de atac extraordinară exercitată împotriva unei hotărâri pronunțate de un complet din care a făcut parte respectivul judecător.

În susținerea acestei opinii au argumentat că, în determinarea sferei sintagmei "aceeași pricină", trebuie avut în vedere faptul că procesul civil durează până la epuizarea tuturor căilor de atac exercitate de părți, inclusiv a căilor extraordinare de retractare; toate căile de atac, inclusiv cele de retractare, sunt subsumate noțiunii de acțiune civilă, așa cum este aceasta definită în art. 29 din Codul de procedură civilă; nu există niciun argument de text pentru a exclude din sfera sintagmei "aceeași pricină" căile de atac de retractare îndreptate împotriva unor căi extraordinare de atac.

Cu privire la incompatibilitatea judecătorului care a pronunțat decizia din apel de a soluționa cererea de revizuire/contestație în anulare exercitată împotriva deciziei date în recursul declarat împotriva deciziei sale din apel au apreciat că, în acest caz, judecătorul este incompatibil absolut, în temeiul art. 41 alin. (1) din Codul de procedură civilă.

Argumentele sunt deduse din interpretarea literală a textului art. 41 alin. (1) din Codul de procedură civilă, din regula de interpretare logică ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus, precum și din principiul ubi eadem est ratio, eadem solutio esse debet.

Soluția se impune pentru identitate de rațiune față de situația în care judecătorul ar fi chemat să soluționeze calea de atac de retractare exercitată direct împotriva hotărârii prin care a soluționat cauza. Rațiunea este aceea a asigurării unei imparțialități complete, prin evitarea situației în care un judecător este chemat să își cenzureze, fie și indirect, propria hotărâre. Fiind incident cazul de incompatibilitate absolută reglementat de art. 41 alin. (1) din Codul de procedură civilă, fără diferențieri după cum judecătorul este chemat să reanalizeze aspecte cuprinse în propria hotărâre, pronunțată în apel sau în recurs, este exclusă aplicarea prevederilor art. 42 alin. (1) pct. 1 din Codul de procedură civilă.

În fine, nu poate fi primit argumentul expus în sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție cu recursul în interesul legii, potrivit căruia caracterul absolut al incompatibilității ar fi atenuat de modificarea adusă art. 41 alin. (1) din Codul de procedură civilă prin Legea nr. 310/2018 și că în ipoteza în discuție judecătorul nu ar fi incompatibil dacă ar fi chemat să se pronunțe asupra altor chestiuni decât cele dezlegate de instanța de apel sau, după caz, de recurs. Prin Legea nr. 310/2018 a fost completat textul de lege menționat, adăugându-se o excepție de la situația de incompatibilitate, respectiv în cazul în care judecătorul este chemat să se pronunțe asupra altor chestiuni decât cele dezlegate de instanța de apel sau, după caz, de recurs. Nuanțarea (și excepția de la incompatibilitate) vizează însă numai ipoteza trimiterii spre rejudecare, și nicidecum situația de incompatibilitate vizând judecarea aceleiași pricini în apel, recurs, contestație în anulare sau revizuire. VIII. Opinia judecătorilor-raportori

Constatând că recursul în interesul legii promovat de Colegiul de conducere al Curții de Apel Brașov este admisibil, judecătorii-raportori au apreciat că sintagma "aceeași pricină" din cuprinsul art. 41 alin. (1) teza întâi din Codul de procedură civilă semnifică procesul civil în care nu s-a epuizat faza de judecată, indiferent de stadiul procesual concret, și în situația în care judecătorul este învestit să judece o cale extraordinară de atac de retractare împotriva unei decizii date tot într-o cale extraordinară de atac de retractare exercitată succesiv împotriva hotărârii sale din apel sau recurs. De asemenea au concluzionat că, în temeiul art. 41 alin. (1) din Codul de procedură civilă, judecătorul care a pronunțat decizia din apel este, ca regulă, incompatibil absolut să soluționeze cererea de revizuire sau contestația în anulare exercitată împotriva deciziei date în recursul declarat împotriva deciziei sale din apel. IX. Înalta Curte de Casație și Justiție

Examinând sesizarea cu recurs în interesul legii, raportul întocmit de judecătorii-raportori și dispozițiile legale ce se solicită a fi interpretate în mod unitar, reține următoarele: IX.1. Asupra admisibilității recursului în interesul legii Regularitatea învestirii:

Conform art. 514 din Codul de procedură civilă, "pentru a se asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii de către toate instanțele judecătorești, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, din oficiu sau la cererea ministrului justiției, Colegiul de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție, colegiile de conducere ale curților de apel, precum și Avocatul Poporului au îndatorirea să ceară Înaltei Curți de Casație și Justiție să se pronunțe asupra problemelor de drept care au fost soluționate diferit de instanțele judecătorești".

În cauză, declanșarea mecanismului de unificare a jurisprudenței, prin intermediului recursului în interesul legii, a fost realizată de Colegiul de conducere al Curții de Apel Brașov, entitate care are calitate procesuală, în baza textului legal mai sus enunțat. Admisibilitatea recursului în interesul legii:

Conform art. 515 din Codul de procedură civilă, "recursul în interesul legii este admisibil numai dacă se face dovada că problemele de drept care formează obiectul judecății au fost soluționate în mod diferit prin hotărâri judecătorești definitive, care se anexează cererii".

Din cuprinsul acestei norme legale rezultă cele patru condiții ce trebuie îndeplinite cumulativ pentru ca recursul în interesul legii să fie admisibil, respectiv: sesizarea să aibă ca obiect o problemă de drept; această problemă de drept să fi fost dezlegată diferit de instanțele judecătorești; dovada soluționării diferite să se facă prin hotărâri judecătorești definitive; hotărârile judecătorești să fie anexate cererii. Sesizarea trebuie să aibă ca obiect o problemă de drept.

Problema de drept supusă dezbaterii pe calea recursului în interesul legii trebuie să fie una reală, legată de posibilitatea de a interpreta diferit un text de lege.

Din această perspectivă, potrivit actului de sesizare, prima întrebare vizează interpretarea art. 41 alin. (1) teza întâi din Codul de procedură civilă, în sensul stabilirii circumstanțelor în care ar fi incompatibil absolut judecătorul învestit să judece o cale extraordinară de atac (revizuire sau contestație în anulare) împotriva unei decizii date într-o cale extraordinară de atac exercitată succesiv împotriva hotărârii sale din apel/recurs. Instanța de trimitere consideră că dezlegarea acestei probleme de drept ar ține de interpretarea sintagmei "aceeași pricină", din cadrul normei juridice menționate anterior.

Cea de-a doua întrebare privește interpretarea dispozițiilor art. 41 alin. (1) raportat la art. 42 alin. (1) pct. 1 din Codul de procedură civilă, respectiv dacă judecătorul care a pronunțat decizia din apel este incompatibil absolut să soluționeze cererea de revizuire/contestație în anulare exercitată împotriva deciziei date în recursul exercitat împotriva deciziei sale din apel.

Astfel cum rezultă din expunerea problemei de drept, ambele întrebări au ca premisă aplicarea art. 41 alin. (1) din Codul de procedură civilă, în sensul de a se stabili regimul juridic al incompatibilității în situația judecătorului învestit cu soluționarea unei căi extraordinare de atac de retractare exercitate împotriva unei hotărâri date, în primul caz, într-o cale extraordinară de atac exercitată succesiv împotriva hotărârii sale din apel/recurs, iar în al doilea caz, în calea de atac a recursului exercitat împotriva hotărârii sale din apel.

În acest context se impune precizarea că noul Cod de procedură civilă reglementează în cuprinsul art. 41 și 42 cazurile de incompatibilitate a judecătorului, în acord cu principiile stabilite în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului și în aplicarea principiului reglementat în art. 6 din Codul de procedură civilă, urmărindu-se asigurarea imparțialității obiective (imparțialitatea așa cum este văzută de un observator obiectiv) și evitarea tuturor situațiilor în care există elemente care nasc, în mod întemeiat, îndoieli cu privire la imparțialitatea instanței.

Art. 41 din Codul de procedură civilă reglementează trei cazuri de incompatibilitate absolută, consacrând în mod expres incompatibilitatea judecătorului nu numai în situația pronunțării unei hotărâri judecătorești prin care instanța se dezînvestește, ci și atunci când a pronunțat o încheiere interlocutorie, care lasă să se întrevadă rezultatul final al procesului în privința problemei soluționate prin încheiere, și participă la judecata cauzei în căile de atac.

Normele care reglementează incompatibilitatea absolută sunt de ordine publică și, întrucât conțin o restricție de drepturi, sunt de strictă interpretare și aplicare, astfel încât cazurile de incompatibilitate absolută nu pot fi extinse prin analogie și la alte situații. Totodată, dat fiind caracterul de ordine publică al normelor care reglementează incompatibilitatea absolută, încălcarea acestora atrage nulitatea absolută a hotărârilor judecătorești (art. 45 din Codul de procedură civilă).

Spre deosebire de incompatibilitatea prevăzută de art. 41, care poate fi invocată în orice stare a pricinii, cazurile prevăzute de art. 42 din Codul de procedură civilă sunt cazuri de incompatibilitate relativă, care pot fi invocate prin cererea de recuzare numai înainte de începerea oricărei dezbateri, respectiv de îndată ce îi sunt cunoscute, în cazul în care motivele de incompatibilitate s-au ivit ori au fost cunoscute de parte doar după începerea dezbaterilor.

Reținând, așadar, că cele două întrebări vizează doar dispozițiile art. 41 alin. (1) din Codul de procedură civilă, care reglementează cazurile de incompatibilitate absolută, se impune reformularea celei de-a doua întrebări, în sensul că existența cazului de incompatibilitate absolută a judecătorului care a pronunțat decizia din apel de a participa la judecata cererii de revizuire/contestație în anulare declarate împotriva deciziei date în recursul exercitat împotriva deciziei sale din apel urmează a fi clarificată și a primi dezlegările necesare numai din perspectiva dispozițiilor art. 41 alin. (1) din Codul de procedură civilă.

Este de observat suplimentar că în cadrul primei întrebări se menționează situația judecătorului învestit să judece o cale extraordinară de atac de retractare (revizuire sau contestație în anulare) împotriva unei decizii date într-o cale extraordinară de atac exercitată succesiv împotriva hotărârii sale din apel/recurs, iar în cadrul celei de-a doua întrebări se menționează situația judecătorului învestit să judece o cale extraordinară de atac de retractare (revizuire sau contestație în anulare) împotriva unei decizii date în recursul exercitat împotriva deciziei sale din apel.

Ținând cont că potrivit Codului de procedură civilă recursul este inclus în cadrul căilor de atac extraordinare, alături de revizuire și contestația în anulare, ultimele două fiind căi de atac de retractare, în timp ce recursul este cale de atac de reformare, iar cea de-a doua întrebare privește în mod expres situația căilor de atac de retractare exercitate împotriva unei decizii date în recursul exercitat împotriva hotărârii din apel, urmează ca obiectul primei întrebări să se limiteze la situația judecătorului învestit să judece o cale extraordinară de atac de retractare (revizuire sau contestație în anulare) împotriva unei decizii date tot într-o cale extraordinară de atac de retractare exercitată succesiv împotriva hotărârii sale din apel/recurs.

În consecință, obiectul sesizării, astfel cum a fost reformulat, îl reprezintă o problemă de drept generată de interpretarea diferită pe care instanțele au dat-o dispozițiilor art. 41 alin. (1) din Codul de procedură civilă. Problema de drept care face obiectul sesizării a fost dezlegată diferit de instanțele judecătorești.

Din cuprinsul hotărârilor definitive anexate actului de sesizare se poate reține interpretarea diferită a textului de lege ce formează obiectul sesizării, cu consecința pronunțării unor hotărâri diferite asupra aceleiași probleme de drept.

În concret, s-au conturat două orientări jurisprudențiale diferite, astfel cum sunt expuse la pct. IV din prezenta decizie, cu precizările ce vor fi expuse în cadrul paragrafelor ce privesc soluția pe fond, care justifică necesitatea pronunțării unei decizii menite să asigure o jurisprudență unitară. Dovada soluționării diferite să se facă prin hotărâri judecătorești definitive.

Actul de sesizare este însoțit de încheieri date fără cale de atac, potrivit art. 53 alin. (2) din Codul de procedură civilă, relevante pentru problema de drept dedusă judecății.

Deși încheierile anexate sunt, conform art. 235 din Codul de procedură civilă, încheieri premergătoare, totuși ele nu sunt supuse niciunei căi de atac [art. 53 alin. (2) din Codul de procedură civilă], întrucât prin intermediul lor se dispun măsuri care privesc nu atât interesul părților, cât mai degrabă buna desfășurare a activității judiciare.

Prin urmare, este îndeplinită cerința formală prevăzută de art. 515 din Codul de procedură civilă cu privire la existența hotărârilor judecătorești definitive, având în vedere că, potrivit art. 634 alin. (1) pct. 1 și 6 din Codul de procedură civilă, sunt hotărâri definitive hotărârile care nu sunt supuse apelului și nici recursului, precum și alte hotărâri care, potrivit legii, nu mai pot fi atacate. Hotărârile judecătorești trebuie să fie anexate cererii.

Anexele care însoțesc actul de sesizare fac dovada îndeplinirii acestei condiții. IX.2. Asupra fondului recursului în interesul legii

În ceea ce privește prima problemă de drept care a fost soluționată neunitar de instanțele judecătorești, aceasta vizează, așa cum s-a reținut mai sus, interpretarea art. 41 alin. (1) teza întâi din Codul de procedură civilă, în sensul stabilirii circumstanțelor în care ar fi incompatibil absolut judecătorul învestit să judece o cale extraordinară de atac de retractare (revizuire sau contestație în anulare) împotriva unei decizii date tot într-o cale extraordinară de atac de retractare exercitată succesiv împotriva hotărârii sale din apel/recurs. Instanța de trimitere consideră că dezlegarea acestei probleme de drept ar ține de interpretarea sintagmei "aceeași pricină", din cadrul normei juridice menționate anterior.

În prealabil, este de reținut că în actul de sesizare figurează printre argumentele primei orientări jurisprudențiale (în cadrul căreia se susține respingerea unor cereri de abținere/recuzări formulate în situația menționată anterior), cel al definirii sintagmei "aceeași pricină" ca desemnând cauza/cererea introductivă de instanță în cadrul căreia are loc judecata, pronunțarea hotărârii și exercitarea căilor de atac ordinare și extraordinare împotriva acesteia, de unde ar rezulta că, întrucât contestația în anulare/revizuirea nu au ca obiect hotărârea pronunțată de judecătorul învestit cu soluționarea acestora, nu am fi în prezența aceleiași pricini, în accepțiunea art. 41 alin. (1) din Codul de procedură civilă.

Or, observând hotărârile la care se face trimitere ca susținând o astfel de interpretare, se constată că în cadrul acestora nu există un astfel de argument și nici vreo susținere legată de faptul că în această situație nu ar fi îndeplinită condiția prevăzută de art. 41 alin. (1) teza întâi din Codul de procedură civilă, referitoare la existența aceleiași pricini. În motivarea majorității acestor hotărâri se reține că, raportat la circumstanțele particulare ale acelor cauze, judecătorul nu ar ajunge să își verifice în calea de atac legalitatea și/sau temeinicia propriei hotărâri.

Referirea la îndeplinirea condiției existenței aceleiași pricini se regăsește, în schimb, în cadrul unora dintre hotărârile care au adoptat soluția admiterii cererilor de abținere.

Ca atare, sursa practicii neunitare, reprezentată de soluțiile diferite date în interpretarea aceleiași probleme de drept, raportat la situația de fapt concretă, nu este reprezentată de interpretarea în mod diferit a sintagmei "aceeași pricină" din cadrul art. 41 alin. (1) teza întâi din Codul de procedură civilă.

În abordarea problematicii cu care a fost învestit Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii urmează a se avea în vedere fundamentul incompatibilității reglementat de art. 41 alin. (1) din Codul de procedură civilă, și anume acela de a nu îl pune pe judecător în situația de a reveni asupra soluției sale, numai astfel asigurându-se imparțialitatea și protejarea încrederii în justiție.

Din această perspectivă, sintagma "aceeași pricină" trebuie înțeleasă în accepțiunea sa largă, de proces civil, iar nu restrânsă, de etapă procesuală, având în vedere că este prioritară respectarea imparțialității obiective (imparția