Decizia nr. 32/2019 — ÎCCJ, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept · Dosar nr. 874/1/2019 — chestiunea de drept: dezlegarea următoarei chestiuni de drept: "Care este termenul de prescripție a dreptului de a obține executarea silită aplicabil creanțelor stabilite în favoarea autorităților publice cu titlu de despăgubiri civile…

Tribunalul București - Secția a IV-a civilă a dispus, prin încheierea din 30 ianuarie 2019 pronunțată în Dosarul nr. 13.721/302/2017, sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, în temeiul dispozițiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept: "Care este termenul de prescripție a dreptului de a obține executarea silită aplicabil creanțelor stabilite în favoarea autorităților publice cu titlu de despăgubiri civile datorate de cadrele militare în temeiul Ordonanței Guvernului nr. 121/1998 privind răspunderea materială a militarilor, ca urmare a soluționării acțiunii civile în cadrul unui proces penal?". II. Temeiul juridic al sesizării

Articolul 519 din Codul de procedură civilă stipulează următoarele: "Dacă, în cursul judecății, un complet de judecată al Înaltei Curți de Casație și Justiție, al curții de apel sau al tribunalului, învestit cu soluționarea cauzei în ultimă instanță, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei respective, este nouă și asupra acesteia Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat și nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare, va putea solicita Înaltei Curți de Casație și Justiție să pronunțe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată." III. Normele de drept intern care formează obiectul sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție cu privire la pronunțarea unei hotărâri prealabile

Codul de procedură civilă Art. 706. - (1) Dreptul de a obține executarea silită se prescrie în termen de 3 ani, dacă legea nu prevede altfel. În cazul titlurilor emise în materia drepturilor reale, termenul de prescripție este de 10 ani. (2) Termenul de prescripție începe să curgă de la data când se naște dreptul de a obține executarea silită. În cazul hotărârilor judecătorești și arbitrale, termenul de prescripție începe să curgă de la data rămânerii lor definitive.

Codul de procedură fiscală Art. 215. - Începerea termenului de prescripție (1) Dreptul organului de executare silită de a cere executarea silită a creanțelor fiscale se prescrie în termen de 5 ani de la data de 1 ianuarie a anului următor celui în care a luat naștere acest drept. (2) Termenul de prescripție prevăzut la alin. (1) se aplică și creanțelor provenind din amenzi contravenționale. IV. Expunerea succintă a procesului

Prin Cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 5 București la 23 iunie 2017 cu nr. 13.721/302/2017, contestatorul A a formulat, în contradictoriu cu intimata B, contestație la executare împotriva executării silite începute de D.G.R.F.P.B. - Administrația Sector 5 a Finanțelor Publice în Dosarul de executare nr. 531.404 din 29 mai 2017, în baza Titlului executoriu nr. 531.403 din 29 mai 2017, pentru recuperarea sumei de 2.637.930 lei, pretinsă în temeiul Sentinței penale nr. 1.657 din 7 decembrie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, definitivă prin Decizia penală nr. 169 din 29 iunie 2012 a aceleiași instanțe - Completul de 5 Judecători, solicitând anularea titlului executoriu și a somației din 29 mai 2017, restituirea sumelor ce vor fi reținute prin poprire sau din valorificarea prematură a bunurilor contestatorului, constatarea prescripției dreptului de a cere executarea silită și suspendarea executării silite până la soluționarea contestației la executare.

Judecătoria Sector 5 București, prin Sentința civilă nr. 857 din 1 februarie 2018, a respins, ca neîntemeiată, contestația la executare.

În motivare s-a reținut că prin Sentința penală nr. 1.657 din 7 decembrie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secția penală, definitivă prin Decizia penală nr. 169 din 29 iunie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul de 5 judecători, contestatorul, împreună cu alți inculpați, a fost obligat să plătească către partea civilă suma de 2.637.930,07 lei.

În temeiul acestui titlu executoriu, la 6 decembrie 2012, partea civilă, prin comandant, în calitate de creditor, s-a adresat B.E.J. în vederea declanșării procedurii execuționale silite împotriva contestatorului și debitorilor solidari, pentru recuperarea sumei de 2.637.930,07 lei și, ca urmare a admiterii cererii creditorului, s-a constituit Dosarul de executare nr. 623/2012, în cadrul căruia s-a luat măsura popririi conturilor contestatorului și a debitorilor solidari.

La 22 iunie 2016, prin Procesul-verbal nr. 623/2012, s-a constatat perimarea executării silite, iar împotriva refuzului executorului judecătoresc de a continua executarea silită s-a formulat contestație la executare, care a fost admisă în parte, în sensul că a fost anulat procesul-verbal menționat, prin Sentința civilă nr. 3.334 din 11 aprilie 2017 pronunțată de Judecătoria Sectorului 6 București în Dosarul civil nr. 15.821/302/2016.

Ulterior, la 29 mai 2017, intimata a emis Titlul executoriu nr. 531.403 din 29 mai 2017 pentru suma de 2.637.930 lei, în temeiul aceleiași hotărâri penale.

Instanța a constatat că împotriva contestatorului s-a declanșat o procedură de executare silită de către intimată, iar, în conformitate cu art. 230 din Codul de procedură fiscală, somația reprezintă primul act de executare. Întrucât termenul de prescripție are o durată diferită în cazul creanțelor fiscale și un alt mod de calcul față de termenul de prescripție de drept comun, instanța a constatat că, prioritar, se impune a se stabili natura creanței în temeiul căreia intimata a solicitat executarea silită împotriva contestatorului.

Potrivit art. 2 din Codul de procedură fiscală, sub denumirea marginală "Obiectul și sfera de aplicare a Codului de procedură fiscală": "(1) Codul de procedură fiscală reglementează drepturile și obligațiile părților din raporturile juridice fiscale privind administrarea creanțelor fiscale datorate bugetului general consolidat, indiferent de autoritatea care le administrează, cu excepția cazului când prin lege se prevede altfel. (2) În măsura în care prin lege specială nu se prevede altfel, prezentul cod se aplică și pentru: a) administrarea drepturilor vamale; b) administrarea redevențelor miniere, a redevențelor petroliere și a redevențelor rezultate din contracte de concesiune, arendă și alte contracte de exploatare eficientă a terenurilor cu destinație agricolă, încheiate de Agenția Domeniilor Statului; c) alte creanțe bugetare care, potrivit legii, sunt asimilate creanțelor fiscale. (3) În scopul aplicării alin. (2), drepturile vamale și redevențele sunt asimilate creanțelor fiscale. (4) Prezentul cod nu se aplică pentru administrarea creanțelor bugetare rezultate din raporturile juridice contractuale, cu excepția celor prevăzute la alin. (2) lit. b)."

Definiția bugetului centralizat al unităților administrativ- teritoriale este cuprinsă în pct. 18 al art. 3 din Legea responsabilității fiscal-bugetare nr. 69/2010, republicată, și anume: bugetul centralizat al unităților administrativ-teritoriale - veniturile și cheltuielile bugetelor generale ale unităților administrativ-teritoriale, definite la art. 3 alin. (1) din Legea nr. 273/2006, cu modificările și completările ulterioare. Bugetul general consolidat este definit la pct. 2 al art. 3 din același act normativ, și anume: bugetul general consolidat - ansamblul bugetelor componente ale sistemului bugetar, incluzând bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetele fondurilor speciale, bugetul general centralizat al unităților administrativ- teritoriale, bugetul Trezoreriei Statului, bugetul instituțiilor publice autonome, bugetele instituțiilor publice finanțate integral sau parțial din bugetul de stat, din bugetul asigurărilor sociale de stat și din bugetele fondurilor speciale, după caz, bugetele instituțiilor publice finanțate integral din venituri proprii, bugetul fondurilor provenite din credite externe contractate sau garantate de stat și ale căror rambursare, dobânzi și alte costuri se asigură din fonduri publice, bugetul fondurilor externe nerambursabile, precum și ale altor entități clasificate în administrația publică, agregate, consolidate și ajustate conform Regulamentului (UE) nr. 549/2013 pentru a forma un întreg.

Prin urmare, bugetul general consolidat include, pe lângă altele, bugetele unităților administrativ-teritoriale, constituite din venituri realizate pe plan local, respectiv venituri proprii și venituri primite de la nivel central. Totodată, potrivit dispozițiilor art. 220 alin. (3) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, cu modificările și completările ulterioare (Legea nr. 207/2015), creanțele bugetare care, potrivit legii, se administrează de autoritățile sau instituțiile publice, inclusiv cele reprezentând venituri proprii, se pot executa prin executori fiscali organizați în compartimente de specialitate, aceștia fiind abilitați să ducă la îndeplinire măsurile asigurătorii și să efectueze procedura de executare silită, potrivit prevederilor acestui act normativ. Prevederile alineatelor (4) și (5) ale art. 220 din Legea nr. 207/2015 stabilesc că organele prevăzute la alineatele (2) și (3) sunt denumite în continuare organe de executare silită, acestea fiind competente și pentru executarea silită a creanțelor prevăzute la art. 226 alin. (3) din aceeași lege.

În speță, creanța datorată, constând în plata unei sume de bani menționate în titlul executoriu, reprezintă un venit propriu al acesteia, care se varsă în bugetul local, în raport cu dispozițiile art. 220 și art. 226 alin. (3) din Legea nr. 207/2015. În acest context, chiar dacă nu este vorba de o creanță fiscală, obligația datorată unității administrativ-teritoriale constituie o creanță bugetară în privința executării căreia sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 207/2015. În consecință, fiind în discuție încasarea unei creanțe bugetare datorate în temeiul unui raport juridic contractual și stabilite printr-o hotărâre judecătorească, care se face venit la bugetul consolidat al statului, executarea silită urmează să se realizeze prin intermediul organelor fiscale, ca organe de executare silită ale statului.

S-a mai arătat că aceste considerente au stat la baza pronunțării Deciziei nr. 66 din 2 octombrie 2017 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

În consecință, instanța a constatat că, în mod corect, executarea silită a fost declanșată de organele de executare silită ale statului.

Referitor la prescripția dreptului de a cere executarea silită, instanța a reținut că, potrivit 131 alin. (1) din Codul de procedură fiscală în vigoare la momentul pronunțării sentinței penale, conform principiului de drept tempus regit actum (Ordonanța Guvernului nr. 92/2003), dreptul de a cere executarea silită a creanțelor fiscale se prescrie în termen de 5 ani de la data de 1 ianuarie a anului următor celui în care a luat naștere acest drept; în condițiile în care sentința penală a rămas definitivă la 29 iunie 2012, termenul de prescripție de 5 ani urmează a se împlini la data de 1 ianuarie 2018, astfel că executarea silită a fost declanșată înlăuntrul termenului legal imperativ.

Împrejurarea că împotriva contestatorului-debitor s-a mai declanșat o executare silită, poprindu-se suma de 13.720,31 lei până la 31 august 2015, executare declanșată de un organ necompetent, nu poate conduce la anularea prezentei executări, exclusiv din acest considerent, contestatorul având deschisă calea unei acțiuni civile delictuale împotriva persoanelor culpabile.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel contestatorul A, solicitând schimbarea în tot a sentinței atacate, anularea titlului executoriu și a somației din 29 mai 2017, emise în Dosarul de executare nr. 531.404 din 29 mai 2017, restituirea sumelor reținute prin poprire și/sau prin valorificarea prematură a bunurilor apelantului contestator și constatarea prescripției dreptului de a cere executarea sa silită prin Titlul executoriu nr. 531.403 din 29.05.2017.

În motivarea apelului s-a arătat că executarea silită formând obiectul Dosarului de executare nr. 531.403 din 29 mai 2017 este nelegală, întrucât creanța supusă executării silite nu este o creanță fiscală/bugetară. În opinia apelantului, despăgubirile acordate părții vătămate constau în profitul pe care aceasta ar fi putut să-l realizeze dintr-o acțiune lucrativă și pe care, în viziunea instanței, nu l-a obținut ca urmare a activității sale.

În acest sens, Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția penală a reținut incidența dispozițiilor art. 2 din Ordonanța Guvernului nr. 121/1998 privind răspunderea materială a militarilor, ceea ce înseamnă că raportul juridic din care s-a născut creanța este de natură civilă.

Observând definiția noțiunii de creanță fiscală din art. 1 al Codului de procedură fiscală, se poate concluziona că suma pusă în executare nu reprezintă o creanță fiscală, întrucât aceasta nu este corelativă dreptului statului de a percepe impozite, taxe și contribuții sociale și nici nu a fost stabilită în sarcina apelantului contestator cu acest titlu prin sentința penală reprezentând titlul executoriu, ci cu titlu de despăgubiri civile, datorate ca urmare a prejudiciului produs în patrimoniul părții civile.

În ceea ce privește criteriul destinației sumelor puse în executare, respectiv "bugetul general consolidat", astfel cum prevede și doctrina de specialitate și contrar celor reținute de prima instanță, în categoria sumelor ce constituie venituri ale bugetului general consolidat nu pot fi incluse și veniturile nefiscale ale statului sau ale unităților administrative-teritoriale.

Practic, procedura de recuperare a veniturilor care provin din raporturi de drept civil, cum este cazul și în speță sau cum sunt, spre exemplu, veniturile din chirii, veniturile din dividende, veniturile din valorificarea unor bunuri din domeniul privat al statului sau al unităților administrativ-teritoriale, nu este supusă dispozițiilor Codului de procedură fiscală, acestea nefiind incidente.

Același raționament se regăsește și în considerentele Deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 66/2017, referitoare la executarea silită a hotărârilor judecătorești privind creanțele bugetare, datorate în baza unor raporturi juridice contractuale ce se fac venit la bugetul consolidat al statului, în conținutul căreia s-a reținut că argumentele în susținerea acestei interpretări se regăsesc în expunerea de motive la proiectul actului normativ Legea nr. 207/2015, unde se precizează că, la fel ca și în textul vechiului Cod de procedură fiscală (Ordonanța Guvernului nr. 92/2003), normele sale nu se aplică creanțelor rezultate din raporturi juridice contractuale. Pentru creanțele rezultate din raporturi juridice contractuale [spre exemplu: chirii, redevențe, altele decât cele prevăzute la art. 2 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 207/2015; dividendele cuvenite statului/unităților administrativ-teritoriale ca urmare a deținerii de acțiuni la diverse societăți comerciale] sunt aplicabile prevederile dreptului comun în ceea ce privește regimul juridic, mai puțin recuperarea pe calea executării silite.

În opinia apelantului, prima instanță a interpretat eronat considerentele deciziei sus-menționate, întrucât în măsura în care o persoană datorează o sumă de bani izvorând din raporturi juridice civile (chirii, redevențe, prejudicii etc.) unei instituții publice și suma este stabilită printr-un titlu executoriu, emis în condițiile legii, sunt aplicabile prevederile dreptului comun în ceea ce privește regimul juridic, și nu dispozițiile codului de procedură fiscală.

Mai mult, dispozițiile prevăzute la art. 220 din Codul de procedură fiscală reglementează competența derogatorie a organelor de executare silită în cazurile speciale de executare silită. Potrivit dispozițiilor acestui act normativ, sunt considerate cazuri speciale de executare silită și cele referitoare la aducerea la îndeplinire a dispozițiilor stabilite prin hotărârile judecătorești definitive pronunțate în materie penală, prin care s-a dispus recuperarea unor creanțe bugetare de la debitori persoane fizice, juridice sau de la orice alte entități. Practic, dispozițiile procedural-fiscale limitează competența organelor de executare fiscale la materia recuperării creanțelor bugetare.

Coroborând considerentele instanței supreme din Decizia nr. 66/2017 cu circumstanțele concrete ale speței deduse judecății și cu dispozițiile legale în vigoare, rezultă faptul că, pentru recuperarea despăgubirilor civile la care apelantul contestator a fost obligat în solidar cu alți inculpați, sunt aplicabile dispozițiile dreptului comun, o parte din creanța stabilită de sentința penală fiind recuperată pe calea executării silite demarate de un executor judecătoresc competent în temeiul dispozițiilor Codului de procedură civilă, normele speciale și derogatorii ale Codului de procedură fiscală neavând aplicabilitate în raport cu creanțele rezultate din raporturi juridice civile.

Consecința acestor susțineri este că suma la care a fost obligat apelantul a fost stabilită cu titlu de despăgubiri civile, iar, drept consecință, termenul general de prescripție a dreptului de a cere executarea silită este cel general de 3 ani, astfel cum acesta este reglementat de dispozițiile Codului de procedură civilă.

La termenul de judecată din 16 noiembrie 2018, apelantul contestator a formulat cerere de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept privitoare la termenul de prescripție aplicabil creanțelor stabilite în favoarea autorităților publice cu titlu de despăgubiri civile datorate de cadrele militare în temeiul Ordonanței Guvernului nr. 121 din 28 august 1998 privind răspunderea materială a militarilor, ca urmare a soluționării acțiunii civile în cadrul unui proces penal. V. Motivele de admisibilitate reținute de titularul sesizării

Potrivit art. 519 din Codul de procedură civilă, sunt instituite o serie de condiții de admisibilitate pentru declanșarea acestei proceduri, care se impun a fi întrunite în mod cumulativ, respectiv: existența unei cauze aflate în curs de judecată, în ultimă instanță; cauza care face obiectul judecății să se afle în competența legală a unui complet de judecată al Înaltei Curți de Casație și Justiție, al curții de apel sau al tribunalului învestit să soluționeze cauza; ivirea unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei în curs de judecată; chestiunea de drept identificată să prezinte caracter de noutate și asupra acesteia Înalta Curte de Casație și Justiție să nu fi statuat și nici să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare.

În ceea ce privește primele două cerințe, tribunalul, legal învestit cu soluționarea unui apel aflat în curs de judecată, urmează să pronunțe o hotărâre judecătorească definitivă, potrivit art. 651 alin. (4) din Codul de procedură civilă.

Răspunsul la întrebarea adresată de instanță este necesar în vederea soluționării pe fond a cauzei, întrucât chestiunea în cauză este nouă și presupune o analiză interdisciplinară a problemei sesizate, capacitate limitată în privința secției civile a Tribunalului, însă asigurată pe deplin de completul specializat al Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Chestiunea în cauză are caracter de noutate, în sensul că nu s-a identificat o jurisprudență constantă și unitară asupra problemei în discuție. De asemenea, întrebarea privește interpretarea diferită sau contradictorie a unui text de lege și are ca obiect o problemă de drept reală, nu aparentă. VI. Punctul de vedere al părților

În accepțiunea contestatorului, deși natura creanței deduse judecății este eminamente civilă (cu reluarea argumentelor invocate în cauză), chiar și în ipoteza propusă de prima instanță de a i se atribui o natură bugetară, în considerarea exclusivă a considerentului destinației sumei, aceasta nu prezintă nicio relevanță cu privire la normele de drept substanțial aplicabile, respectiv la termenul de prescripție incident.

Intimata nu a formulat niciun punct de vedere cu privire la problema de drept ce face obiectul prezentei sesizări. VII. Punctul de vedere al completului de judecată cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

În opinia instanței de sesizare, chestiunea esențială de stabilit în cauză este reprezentată de identificarea caracterului bugetar sau civil al creanței în cauză, pentru ca apoi chestiunea termenului de prescripție a dreptului de a obține executarea silită să decurgă automat din această calificare.

Asupra acestui aspect s-a apreciat că, în temeiul principiilor de drept comun, creanța în cauză are un caracter civil, însă acest caracter nu îl împiedică pe legiuitor ca, în considerarea unor rațiuni de ordin economic, financiar etc. și a calității de instituție bugetară a creditoarei, să adopte o reglementare cu caracter special, care să deroge de la dreptul comun în materia creanțelor civile, însă numai în ce privește competența organelor execuționale.

Cu alte cuvinte, o derogare expresă cu privire la competența altui organ de executare, cum este cea introdusă de Ordinul președintelui Agenției Naționale de Administrare Fiscală nr. 3.744/2015 (privind stabilirea cazurilor speciale de executare silită, precum și a structurilor abilitate cu ducerea la îndeplinire a măsurilor asigurătorii și efectuarea procedurii de executare silită), potrivit căreia "prin cazuri speciale de executare silită se înțelege punerea în aplicare a dispozițiilor legale în materie de executare, generate de: 1. hotărârile judecătorești definitive pronunțate în materie penală, prin care s-a dispus recuperarea unor creanțe bugetare de la debitori persoane fizice", nu schimbă în sine natura creanței.

De altfel, caracterul civil, penal, fiscal etc. al creanței este dat de momentul și condițiile în care aceasta se naște, fără a putea suferi modificări pe parcursul existenței sale, indiferent de rațiunea sau vehiculul folosit de legiuitor, cu unica excepție a unor dispoziții legale exprese. Deși este adevărat că art. 220 din Codul de procedură fiscală atrage aplicarea dispozițiilor acestui cod în toate cazurile în care competent este organul execuțional fiscal, instanța de sesizare are în vedere și situația specială a apelantului, a cărui obligație s-a născut anterior Ordinului președintelui Agenției Naționale de Administrare Fiscală nr. 3.744/2015 anterior menționat și care a fost deja supus unei executări silite de drept comun. VIII. Jurisprudența instanțelor naționale în materie

La nivelul Curților de Apel Alba Iulia Craiova, Oradea, Pitești și Ploiești nu a fost identificată jurisprudență în materie și nici nu a fost înaintat un punct de vedere cu privire la problema de drept ce face obiectul prezentei sesizări.

Curtea de Apel Bacău a comunicat că la nivelul instanțelor arondate s-a conturat opinia potrivit căreia termenul de prescripție a dreptului de a obține executarea silită aplicabil creanțelor stabilite în favoarea autorităților publice cu titlu de despăgubiri civile datorate de către cadrele militare în temeiul Ordonanței Guvernului nr. 121/1998 privind răspunderea materială a militarilor, ca urmare a soluționării acțiunii civile în cadrul unui proces penal, este termenul de prescripție general de 3 ani. În acest sens, au formulat puncte de vedere Secția I civilă și de contencios administrativ a Tribunalului Neamț, Tribunalul Bacău și Judecătoria Moinești.

Curtea de Apel Brașov a comunicat opinia judecătorilor din cadrul Judecătoriei Brașov, care este în sensul că termenul de prescripție a dreptului de a obține executarea silită aplicabil creanțelor stabilite în favoarea autorităților publice cu titlu de despăgubiri civile datorate de cadrele militare în temeiul Ordonanței Guvernului nr. 121/1998, ca urmare a soluționării acțiunii civile în cadrul unui proces penal, este cel de drept comun, prevăzut de art. 706 din Codul de procedură civilă, iar nu cel aplicabil creanțelor bugetare potrivit Legii nr. 207/2015.

Curtea de Apel București a comunicat că la nivelul instanțelor arondate s-a conturat opinia majoritară potrivit căreia termenul de prescripție aplicabil creanțelor ce fac obiectul problemei supuse discuției este termenul general de prescripție de 3 ani, decurgând din caracterul civil al respectivelor creanțe. S-a arătat, în esență, că izvorul creanței îl constituie fapta ilicită a debitorului, care a generat un prejudiciu în patrimoniul autorității publice, nefiind vorba despre o obligație de plată a debitorului decurgând din relații contractuale sau din calitatea acestuia de contribuabil, care să fie inclusă în categoria creanțelor fiscale sau bugetare, în sensul art. 1 pct. 7-12 din Codul de procedură fiscală. În mod evident, plata despăgubirilor se va face în bugetul autorității publice prejudiciate, însă nu se poate reține că aceasta constituie un venit al autorității respective, de vreme ce suma este destinată a acoperi prejudiciul material. De asemenea, o derogare în această materie de la regula de drept comun în privința organului competent să efectueze executarea silită nu imprimă creanței o natură bugetară care să aibă drept consecință instituirea termenului de prescripție de 5 ani prevăzut de Codul de procedură fiscală. Fiind vorba de o derogare de la regula generală, aceasta trebuie să fie interpretată restrictiv, deci doar în privința competenței de efectuare a executării silite, regimul aplicabil creanței civile în cauză, inclusiv în privința prescripției dreptului de a cere executarea silită, fiind cel prevăzut de dispozițiile civile incidente. Tribunalul Ialomița - Secția civilă, instanțele aflate în circumscripția acestui tribunal și Judecătoria Zimnicea au opinat pentru aceeași dezlegare a problemei de drept, cu precizarea că, în raport cu definițiile legale date noțiunilor de creanță bugetară și creanță fiscală de art. 1 pct. 7-12 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, cu modificările și completările ulterioare, creanța în discuție este o creanță bugetară, fiind vorba de sume datorate bugetului general consolidat, însă nu o creanță fiscală, întrucât nu vizează dreptul la perceperea impozitelor, taxelor și contribuțiilor sociale. Nefiind o creanță fiscală, nu îi este aplicabil termenul de prescripție de 5 ani, prevăzut de art. 110 din Legea nr. 207/2015, ce se aplică doar creanțelor fiscale. În opinie minoritară, magistrații au apreciat că despăgubirile civile datorate de cadrele militare în temeiul Ordonanței Guvernului nr. 121/1998 urmăresc repararea prejudiciului suferit de către instituții publice din domeniul militar al căror patrimoniu a fost creat prin intermediul bugetului general consolidat și a fost afectat prin faptele ilicite ale militarilor aflați în exercițiul funcțiunii. Art. 2 alin. (2) lit. c) din Codul de procedură fiscală prevede că, în măsura în care prin lege specială nu se prevede altfel, codul se aplică și pentru alte creanțe bugetare care, potrivit legii, sunt asimilate creanțelor fiscale. Or, creanțele bugetare care, potrivit legii, se administrează de autoritățile sau instituțiile publice, inclusiv cele reprezentând venituri proprii, se pot executa prin executori fiscali organizați în compartimente de specialitate, aceștia fiind abilitați să ducă la îndeplinire măsurile asigurătorii și să efectueze procedura de executare silită, conform art. 220 alin. (3) din Codul de procedură fiscală. În atare condiții, s-a apreciat că natura juridică a unei creanțe stabilite în favoarea autorităților publice cu titlu de despăgubiri civile datorate de cadrele militare în temeiul Ordonanței Guvernului nr. 121/1998 este aceea de creanță bugetară-fiscală, ceea ce face ca dreptul de a cere executarea silită a creanțelor fiscale să se prescrie în termen de 5 ani de la data de 1 ianuarie a anului următor celui în care a luat naștere acest drept, potrivit art. 215 alin. (1) din Codul de procedură fiscală. S-au atașat Sentința civilă nr. 8.585 din 5 decembrie 2014 și Sentința civilă nr. 857 din 1 februarie 2018, pronunțate de Judecătoria Sectorului 5 București.

La nivelul Curții de Apel Cluj, opinia exprimată de judecătorii din cadrul Tribunalului Cluj - Secția civilă și Tribunalului Maramureș - Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a fost în sensul că termenul de prescripție a dreptului de a obține executarea silită aplicabil creanțelor stabilite în favoarea autorităților publice cu titlu de despăgubiri civile datorate de cadrele militare în temeiul Ordonanței Guvernului nr. 121/1998 privind răspunderea materială a militarilor, ca urmare a soluționării acțiunii civile în cadrul unui proces penal, este termenul general de prescripție de 3 ani, având în vedere natură civilă a despăgubirilor stabilite în cadrul acțiunilor având ca obiect răspunderea materială a militarilor, chiar dacă acestea sunt soluționate de instanța penală.

Curtea de Apel Constanța a comunicat opinia judecătorilor care judecă în materie civilă din cadrul Judecătoriei Tulcea, potrivit căreia termenul de prescripție a dreptului de a obține executarea silită aplicabil creanțelor stabilite în favoarea autorităților publice cu titlu de despăgubiri civile datorate de cadrele militare în temeiul Ordonanței Guvernului nr. 121/1998 privind răspunderea materială a militarilor, ca urmare a soluționării acțiunii civile în cadrul unui proces penal, este de 3 ani, având în vedere natura civilă a creanței. Împrejurarea că executarea silită a acestor creanțe poate fi dată de către legiuitor în competența organele execuționale fiscale, prin reglementări cu caracter special, prin derogare de la dreptul comun, în considerarea unor rațiuni de ordin economic, financiar etc. și a calității creditorilor (autorități publice), nu poate duce la altă concluzie, respectiv la schimbarea naturii juridice civile a creanței.

Curtea de Apel Galați a comunicat opinia judecătorilor Secției de contencios administrativ și fiscal a Tribunalului Galați, instanță arondată, în sensul că termenul de prescripție, în speță, este cel prevăzut de dreptul comun, iar nu de legislația fiscală. Caracterul civil al creanței nu îl împiedică pe legiuitor ca, în considerarea unor rațiuni de ordin economic, financiar etc. și a calității de instituție bugetară a creditoarei, să adopte o reglementare cu caracter special, care să deroge de la dreptul comun în materia creanțelor civile, însă numai în ce privește competența organelor execuționale, raportat la Decizia nr. 66/2017 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

La nivelul Curții de Apel Iași, Judecătoria Iași a comunicat opinia majoritară a judecătorilor, potrivit căreia, pornind de la Decizia nr. 66 din 2 octombrie 2017 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, termenul de prescripție este 5 ani de la 1 ianuarie a anului următor celui în care a luat naștere acest drept, conform art. 131 alin. (1) din Codul de procedură fiscală, în vigoare la momentul pronunțării sentinței penale (Ordonanța Guvernului nr. 92/2003), conform principiului de drept tempus regit actum.

Curtea de Apel Suceava a comunicat opinia judecătorilor Secției de contencios administrativ și fiscal din cadrul Tribunalului Suceava, în sensul că, chiar dacă nu are o natură fiscală, obligația de plată către Ministerul Apărării Naționale a sumei de bani menționată într-un titlu executoriu constituie o creanță bugetară, în privința executării căreia sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 207/2015. În acest context, fiind în discuție încasarea unei creanțe bugetare datorate în temeiul unui raport juridic contractual și stabilite printr-o hotărâre judecătorească, care se face venit la bugetul consolidat al statului, executarea silită urmează să se realizeze prin intermediul organelor fiscale, ca organe de executare silită ale statului, considerent care a stat la baza pronunțării Deciziei nr. 66 din 2 octombrie 2017 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept. În consecință, față de conținutul deciziei anterior menționate și reținând caracterul bugetar al creanței în cauză, raportat și la dispozițiile art. 220 și art. 226 alin. (3) din Legea nr. 207/2015, s-a concluzionat că dreptul de a cere executarea silită a creanțelor fiscale, respectiv bugetare, se prescrie în termen de 5 ani de la 1 ianuarie a anului următor celui în care a luat naștere acest drept. De asemenea a fost comunicată opinia judecătorilor Secției a II-a civile a Tribunalului Suceava, care este în sensul că termenul de prescripție a dreptului de a obține executarea silită, aplicabil creanțelor stabilite în favoarea autorităților publice cu titlu de despăgubiri civile datorate de cadrele militare în temeiul Ordonanței Guvernului nr. 121/1998 privind răspunderea materială a militarilor, este de 3 ani de la soluționarea definitivă a acțiunii penale ori de la soluționarea definitivă a laturii civile sau de la rămânerea definitivă a acțiunii administrative.

La nivelul Curții de Apel Târgu Mureș, opinia de principiu a judecătorilor de la Judecătoria Târnăveni și Judecătoria Odorheiu Secuiesc este în sensul că termenul de prescripție a dreptului de a obține executarea silită, aplicabil creanțelor stabilite în favoarea autorităților publice cu titlu de despăgubiri civile datorate de cadrele militare în temeiul Ordonanței Guvernului nr. 121/1998 privind răspunderea materială a militarilor, ca urmare a soluționării acțiunii civile în cadrul unui proces penal, este de 3 ani.

Curtea de Apel Timișoara a transmis punctul de vedere exprimat de colectivul de judecători din cadrul Judecătoriei Reșița cu privire la termenul de prescripție aplicabil creanțelor indicate, precizând că ar fi vorba despre un termen de prescripție de 3 ani. Regimul de prescripție a dreptului de creanță privește raportul de drept material/substanțial, astfel că relevantă pentru aplicarea regimului de prescripție instituit de Codul de procedură fiscală, mai favorabil creditorului decât regimul de drept comun, este stabilirea naturii juridice fiscale a creanței. Orice încasare la care are drept unitatea administrativ- teritorială constituie venit bugetar, fiindcă banii se duc la bugetul local. Astfel, nu sunt încasate doar creanțe fiscale, ce izvorăsc strict din raporturi materiale de ordin fiscal, ci și alte creanțe bugetare. Distincția în funcție de colectarea la bugetul de stat a sumelor direct sau indirect, prin intermediul unei instituții publice, este, de asemenea, nerelevantă din perspectiva calificării creanței fiscale și, respectiv, a obligației fiscale (așa cum rezultă din considerentele Deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 8 din 19 februarie 2018). Obligația născută dintr-o faptă ilicită are natura juridică a unei creanțe civile, nefiind o creanță fiscală, întrucât nu provine din raporturi fiscale existente între părți, ci își are izvorul în fapta unei părți, căreia i se aplică normele de drept privat. Pe cale de consecință, acestei creanțe nu îi vor fi aplicabile regulile de prescripție aplicabile creanțelor fiscale, ci regulile de drept comun, respectiv termenul de 3 ani prevăzut de dispozițiile art. 2500 și următoarele din Codul civil.

Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a comunicat că nu se verifică, în prezent, practică judiciară, în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii în problema de drept ce face obiectul sesizării. IX. Jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție

Prin Decizia nr. 66 din 2 octombrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 969 din 7 decembrie 2017, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a admis sesizarea formulată de Tribunalul Bacău - Secția a II-a civilă și de contencios administrativ și fiscal în Dosarul nr. 4.754/270/2016 și, în interpretarea dispozițiilor art. 623 din Codul de procedură civilă raportat la art. 220 alin. (3) și (5) și art. 226 alin. (3) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, cu modificările și completările ulterioare, art. 3 alin. (1) din Legea nr. 273/2006 privind finanțele publice locale, cu modificările și completările ulterioare, și ale art. 3 pct. 18 din Legea responsabilității fiscal- bugetare nr. 69/2010, republicată, a stabilit că executarea silită a titlurilor executorii - hotărâri judecătorești privind creanțe bugetare, datorate în temeiul unor raporturi juridice contractuale, care se fac venit la bugetul consolidat al statului, se realizează prin executori fiscali, ca organe de executare silită ale statului.

Prin Decizia nr. 16 din 8 aprilie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 402 din 22 mai 2019, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a admis sesizarea formulată de Curtea de Apel Galați - Secția contencios administrativ și fiscal în Dosarul nr. 3.521/91/2017, privind pronunțarea unei hotărâri prealabile, și, în consecință, a stabilit că: "În interpretarea art. 226 alin. (3) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, cu modificările și completările ulterioare, prin raportare la alin. (1) al aceluiași articol, o hotărâre judecătorească în materie civilă, referitoare la restituirea despăgubirilor acordate în baza Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, republicată, cu modificările și completările ulterioare, pronunțată în favoarea unei instituții publice finanțate de la bugetul de stat, precum Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, este asimilată, în vederea executării, unui titlu executoriu referitor la creanțe bugetare rezultate din raporturi juridice contractuale. În interpretarea art. 226 alin. (10) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, cu modificările și completările ulterioare, prin raportare la art. 227 alin. (8) din același cod, în cadrul executării silite a creanțelor datorate unor instituții publice finanțate de la bugetul de stat, prevăzute de hotărâri judecătorești care nu cuprind obligații de plată a unor dobânzi și penalități de întârziere, organele fiscale nu pot calcula și stabili din oficiu, prin titluri executorii fiscale (în lipsa unor dispoziții ale titlului executoriu trimis spre executare), obligații fiscale accesorii, precum dobânzi și penalități de întârziere". X. Punctul de vedere exprimat de către judecătorii- raportori asupra sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție cu privire la pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept

Prin raportul întocmit, conform art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă, s-a apreciat că sesizarea nu întrunește toate condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, iar, asupra fondului sesizării, în interpretarea dispozițiilor art. 706 alin. (1) din Codul de procedură civilă și ale art. 215 alin. (1) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, cu modificările și completările ulterioare, cu referire la art. 3 alin. (2) din aceeași lege, termenul de prescripție a dreptului de a obține executarea silită a creanțelor stabilite în favoarea autorităților publice cu titlu de despăgubiri civile datorate de cadrele militare în temeiul Ordonanței Guvernului nr. 121/1998 privind răspunderea materială a militarilor, ca urmare a soluționării acțiunii civile în cadrul unui proces penal, este de 3 ani. XI. Înalta Curte de Casație și Justiție

Potrivit dispozițiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, "Dacă, în cursul judecății, un complet de judecată al Înaltei Curți de Casație și Justiție, al curții de apel sau al tribunalului, învestit cu soluționarea cauzei în ultimă instanță, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei respective, este nouă și asupra acesteia Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat și nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare, va putea solicita înaltei Curți de Casație și Justiție să pronunțe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată".

Prin această reglementare au fost instituite o serie de condiții de admisibilitate pentru declanșarea procedurii de sesizare în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, condiții care trebuie să fie întrunite în mod cumulativ, după cum urmează: - existența unei cauze aflate în curs de judecată; - instanța care sesizează Înalta Curte de Casație și Justiție să judece cauza în ultimă instanță; - cauza care face obiectul judecății să se afle în competența legală a unui complet de judecată al Înaltei Curți de Casație și Justiție, al curții de apel sau al tribunalului, învestit să soluționeze cauza; - ivirea unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei în curs de judecată; - chestiunea de drept a cărei lămurire se solicită să fie nouă; - chestiunea de drept să nu fi făcut obiectul statuării Înaltei Curți de Casație și Justiție și nici obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare.

Primele trei condiții prevăzute de legiuitor pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile sunt îndeplinite, întrucât litigiul în legătură cu care s-a formulat sesizarea este în curs de judecată la tribunal, instanța învestită cu soluționarea apelului urmează să judece cauza în ultimă instanță, în conformitate cu dispozițiile art. 718 alin. (1) teza întâi din Codul de procedură civilă, prin pronunțarea unei decizii care, potrivit art. 634 alin. (1) pct. 4 din Codul de procedură civilă, este definitivă, cauza ce face obiectul judecății aflându-se în competența legală a unui complet de judecată al Tribunalului București, titularul sesizării.

De asemenea sunt realizate și cerințele referitoare la noutatea chestiunii de drept a cărei lămurire se cere și lipsa statuării Înaltei Curți de Casație și Justiție asupra chestiunii de drept invocate, aceasta neformând nici obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare.

În privința condiției de admisibilitate privind ivirea unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei în curs de judecată se reține că Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a arătat, în jurisprudența sa, că problema de drept supusă dezbaterii trebuie să fie una veritabilă, legată de posibilitatea de a interpreta diferit un text de lege, fie din cauză că acest text este incomplet, fie pentru că nu este corelat cu alte dispoziții legale, fie pentru că se pune problema că nu ar mai fi în vigoare (Decizia nr. 16 din 23 mai 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 779 din 5 octombrie 2016).

În egală măsură, chestiunea de drept trebuie să prezinte un anumit grad de dificultate, reflectat în interpretări diferite, care, fie doar prefigurate sau deja afirmate pe plan doctrinar, trebuie arătate în sesizare.

Pentru a demonstra necesitatea intervenției mecanismului de unificare a practicii, în problema care se susține că necesită interpretare, autorul sesizării ar trebui să semnaleze complexitatea, dualitatea sau precaritatea textelor de lege, fie prin raportare la niște tendințe jurisprudențiale, fie prin dezvoltarea unor puncte de vedere argumentate, care să reclame necesitatea intervenției Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Este de reamintit, sub acest aspect, că art. 520 alin. (1) din Codul de procedură civilă prevede că încheierea de sesizare trebuie să cuprindă și punctul de vedere al completului de judecată, care astfel este ținut în primul rând să stabilească dacă există o problemă de interpretare ce implică riscul unor dezlegări diferite. Deși evaluarea condiției revine prezentei instanțe, dispozițiile procedurale menționate impun instanței de trimitere o primă evaluare a acesteia.

Unicul argument invocat de autorul sesizării este acela că problema de drept ridicată este realmente nouă și presupune o analiză interdisciplinară a problemei sesizate, capacitate care este limitată în privința secției civile a tribunalului, însă asigurată pe deplin de completul specializat al Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Caracterul pluridisciplinar al problemei de drept supuse analizei, în raport cu competența materială procesuală a instanței care are spre soluționare cauza, nu poate constitui însă, în sine, temei pentru activarea mecanismului de unificare prin pronunțarea unei hotărâri prealabile, atunci când nu este evidențiată o problemă de drept reală, concretizată într-o dificultate concretă a instanței în legătură cu dezlegarea chestiunii de drept.

Prin sesizare se solicită să se deceleze care este termenul de prescripție aplicabil unei anumite categorii de creanțe, operațiune ce presupune, așa cum reține chiar instanța de trimitere, identificarea naturii juridice a creanței în cauză, pentru ca apoi chestiunea termenului de prescripție a dreptului de a obține executarea silită să decurgă automat din aceasta.

Se poate însă lesne constata, pornind de la conținutul actului de sesizare, că instanța de trimitere nu are vreo dificultate legată de calificarea creanței, solicitându-se practic Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept pronunțarea unei hotărâri prin care să soluționeze litigiul. Pentru aceste considerente, în temeiul art. 521 cu referire la art. 519 din Codul de procedură civilă,