ÎCCJ, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, Decizia nr. 68/2017

Tribunalul Caraș-Severin - Secția a II a civilă, de contencios administrativ și fiscal, prin Încheierea din 6 martie 2017, pronunțată în Dosarul nr. 1.862/290/2013*, a dispus, în temeiul art. 519 din Codul de procedură civilă, sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept.

Cererea de pronunțare a hotărârii prealabile a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la data de 24 aprilie 2017.

Articolul 519 din Codul de procedură civilă stipulează următoarele:

Art. 444 din Codul de procedură civilă - Completarea hotărârii

Prin Sentința civilă nr. 293 din 17 februarie 2016, pronunțată de Judecătoria Reșița în Dosarul nr. 1.862/290/2013*, s-a admis acțiunea formulată de A în contradictoriu cu pârâții B și C, a fost obligată pârâta B să plătească reclamantei suma de 9.834,07 lei, cu titlu de preț servicii, la care se adaugă dobânda legală începând cu data de 4 octombrie 2012 până la achitarea integrală a debitului și suma de 2.701,50 lei cu titlu de cheltuieli de judecată și s-a respins cererea de constatare a nulității absolute a procesului-verbal de îndreptare a erorii materiale, emis de către C.

Împotriva sentinței anterior menționate a formulat apel pârâtul B, solicitând admiterea acestuia, schimbarea în tot a sentinței apelate în sensul respingerii acțiunii ca neîntemeiate, precum și chematul în garanție D, prin care a cerut admiterea apelului, modificarea sentinței apelate în sensul respingerii cererii principale și, implicit, a cererii de chemare în garanție formulate împotriva sa.

Tribunalul Caraș-Severin, prin Decizia civilă nr. 933 din 27 octombrie 2016 în Dosarul nr. 1.862/290/2013*, a admis apelurile formulate de pârâta B, și de chemata în garanție D, a schimbat în parte sentința apelată, a admis cererea de chemare în garanție formulată de pârâta B împotriva chematei în garanție E, a obligat chemata în garanție E să plătească pârâtei B suma de 9.834,07 lei, precum și dobânda legală calculată de la data de 4 octombrie 2012 până la achitare, a respins cererea de chemare în garanție formulată de B împotriva chematei în garanție D, a anulat ca netimbrate cererile de chemare în garanție formulate de chematele în garanție F și G, a respins cererea de obligare a chematei în garanție D să plătească pârâtei B cheltuieli de judecată la fond, a menținut restul dispozițiilor sentinței și a obligat chemata în garanție E să plătească apelantei-pârâte B suma de 350,52 lei cheltuieli de judecată reprezentând taxa judiciară de timbru în apel.

La data de 12 decembrie 2016, apelanta-pârâtă B a depus la dosar o cerere de completare a dispozitivului, solicitând admiterea cererii și completarea dispozitivului Deciziei civile nr. 933 din 27 octombrie 2016, pronunțată de Tribunalul Caraș-Severin în Dosarul nr. 1.862/290/2013* în sensul obligării chematei în garanție E să achite către apelanta-pârâtă B cheltuielile de judecată în sumă de 3.706,40 lei datorate de pârâtă reclamantei, în fond, precum și suma de 4.053 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată suportate de pârâtă pe parcursul procesului în fond.

La data de 10 ianuarie 2017, intimata chemată în garanție E a depus la dosar întâmpinare, prin care a invocat excepția tardivității cererii de completare a dispozitivului Deciziei civile nr. 933 din 27 octombrie 2016, pronunțată de Tribunalul Caraș-Severin, susținând că, în conformitate cu dispozițiile 444 alin. (1) din Codul de procedură civilă, termenul pentru formularea acestei cereri este de 15 zile de la pronunțarea deciziei a cărei completare se cere.

Apelanta-pârâtă B a formulat răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea excepției tardivității cererii de completare a dispozitivului Deciziei civile nr. 933 din 27 octombrie 2016, pronunțată de Tribunalul Caraș-Severin, susținând că termenul în care se poate formula această cerere este de 30 de zile de la comunicare, același termen ca și pentru atacarea soluției din apel.

Tribunalul Caraș-Severin - Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, învestit cu soluționarea apelului, a constatat admisibilitatea sesizării, în conformitate cu prevederile art. 519 din Codul de procedură civilă, motivat de faptul că:

Opiniile judecătorilor instanței sunt neunitare cu privire la admisibilitatea cererii de completare a dispozitivului deciziei pronunțate în apel, care nu poate fi atacată cu recurs.

Astfel, o opinie este aceea potrivit căreia se poate cere completarea oricărei hotărâri date de o instanță, indiferent dacă este pronunțată în primă instanță, în apel sau în căile extraordinare de atac ori în fond după casarea cu reținere, fiind diferit doar termenul în care se poate formula această cerere. Astfel, art. 444 alin. (1) din Codul de procedură civilă nu exclude de la completare deciziile pronunțate în apel și care nu pot fi atacate cu recurs, ci doar nu precizează expres termenul în care se poate formula această cerere de completare.

Cealaltă orientare este în sensul că cererea de completare a dispozitivului deciziei pronunțate în apel, care nu poate fi atacată cu recurs, este inadmisibilă atâta vreme cât art. 444 alin. (1) din Codul de procedură civilă nu o prevede expres. Argumentul principal în susținerea acestei opinii este acela că părțile au posibilitatea să solicite revizuirea hotărârii prin care instanța nu s-a pronunțat asupra unui lucru cerut, conform art. 509 alin. (1) pct. 1 din Codul de procedură civilă.

Referitor la cea de-a doua problemă supusă analizei Înaltei Curți de Casație și Justiție privind termenul în care se poate cere completarea deciziei pronunțate în apel, care nu poate fi atacată cu recurs, și de când curge acest termen, s-au conturat opinii divergente.

Într-o opinie s-a considerat că cererea de completare a deciziei pronunțate în apel, care nu poate fi atacată cu recurs, poate fi formulată în termen de 30 de zile de la comunicarea deciziei, având în vedere că art. 444 alin. (1) din Codul de procedură civilă nu prevede niciun termen în acest sens, fiind aplicabil termenul de drept comun pentru formularea apelului și recursului.

Cea de-a doua orientare este aceea conform căreia acest termen este de 15 zile de la pronunțarea deciziei a cărei completare se solicită, fiind aplicabile și în acest caz dispozițiile art. 444 alin. (1) teza finală din Codul de procedură civilă, chiar dacă acestea fac referire la hotărârile date în căile extraordinare de atac sau în fond după casarea cu reținere, motivat de faptul că decizia pronunțată în apel nu este susceptibilă de a fi atacată cu recurs.

De asemenea s-a opinat și în sensul că cererea de completare a deciziei pronunțate în apel, care nu poate fi atacată cu recurs, poate fi formulată oricând, la fel ca și în situația cererilor de îndreptare eroare materială prevăzute de art. 442 din Codul de procedură civilă, atâta vreme cât legiuitorul nu prevede expres un termen.

În concluzie, Tribunalul Caraș-Severin a apreciat că este necesară sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție pentru dezlegarea următoarei probleme de drept:

În jurisprudența sa, Înalta Curte de Casație si Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a reținut, în mod constant, că obiectul sesizării îl poate constitui o chestiune de drept dacă, prin consecințele pe care le produce, interpretarea și aplicarea normei de drept au aptitudinea să determine soluționarea pe fond a cauzei.

În speță, această condiție este îndeplinită, deoarece de modul în care ar urma să fie interpretat și aplicat textul de lege depinde soluția pe fond a cererii deduse judecății, respectiv completarea deciziei pronunțate în apel, care nu poate fi atacată cu recurs.

Instanța de trimitere nu a exprimat un punct de vedere cu privire la problema de drept care se cere a fi lămurită, însă a exprimat punctele de vedere neunitare ale judecătorilor instanței din care face parte, fiind astfel încălcate dispozițiile prevăzute de art. 520 alin. (1) din Codul de procedură civilă privind regularitatea actului de sesizare.

Cu privire la interpretarea dispozițiilor art. 444 din Codul de procedură civilă, apelanta-pârâtă B a apreciat că termenul în care se poate formula cererea de completare a dispozitivului este cel de 30 de zile de la comunicarea hotărârii în apel, același termen ca pentru atacarea soluției din apel, susținând că nu sunt incidente dispozițiile celei de-a doua teze a art. 444 din Codul de procedură civilă, deoarece apelul nu este o cale extraordinară de atac și nici nu este vorba despre o rejudecare în fond a cauzei după casare cu trimitere, față de faptul că, în apel, tribunalul a schimbat în parte sentința apelată.

Intimata chemată în garanție E, cu privire la interpretarea dispozițiilor art. 444 din Codul de procedură civilă, a considerat că termenul în care se poate formula cererea de completare a dispozitivului este cel de 15 zile de la pronunțarea hotărârii a cărei completare se cere.

Cu privire la admisibilitatea cererii de completare a dispozitivului deciziei pronunțate în apel, în sensul dispozițiilor art. 444 alin. (1) din Codul de procedură civilă, în jurisprudența instanțelor, s-au conturat următoarele puncte de vedere:

Referitor la termenul în care se poate cere completarea acestei decizii și de când curge acest termen s-au adoptat următoarele opinii:

La nivelul Înaltei Curți de Casație și Justiție nu s-a identificat jurisprudență relevantă cu privire la problema de drept ce face obiectul prezentei sesizări.

Curtea Constituțională s-a pronunțat cu privire la constituționalitatea prevederilor art. 444 alin. (1) teza finală din Codul de procedură civilă, prin Decizia nr. 266 din 10 mai 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 508 din 6 iulie 2016, respingând excepția de neconstituționalitate invocată.

Prin raportul întocmit în cauză, conform art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă, s-a apreciat că sesizarea nu întrunește condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă.

Examinând sesizarea în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, raportul întocmit de judecătorii-raportori, precum și problema de drept ce se solicită a fi dezlegată, reține următoarele:

În privința obiectului și a condițiilor sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, legiuitorul instituie, în cuprinsul articolului 519 din Codul de procedură civilă, o serie de condiții de admisibilitate, care se impun a fi întrunite în mod cumulativ, respectiv:

Primele trei condiții sunt îndeplinite în cauză, întrucât Tribunalul Caraș-Severin a fost legal învestit cu soluționarea unei cereri de completare a dispozitivului unei decizii definitive în apel.

Cu privire la ultimele condiții prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, Înalta Curte de Casație și Justiție constată următoarele:

Problema de drept asupra căreia s-a solicitat intervenția instanței supreme este una de procedură, iar de lămurirea acesteia nu depinde soluționarea pe fond a cauzei.

Împrejurarea că art. 444 alin. (1) din Codul de procedură civilă constituie temei pentru darea soluției finale în cauză nu înseamnă că acest text stă la baza analizei fondului raportului juridic litigios, așa cum impune art. 519 din Codul de procedură civilă. Cum termenii categorici în care s-a exprimat legiuitorul nu permit interpretarea extensivă a sintagmei "de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei respective", nu este admisibilă pronunțarea unei hotărâri prin care să se dea o rezolvare de principiu prevederilor art. 444 alin. (1) din Codul de procedură civilă.

Nici cerința ca problema de drept să prezinte caracter de noutate nu este îndeplinită, având în vedere faptul că dispozițiile art. 444 alin. (1) din Codul de procedură civilă sunt identice cu cele din vechea reglementare de procedură, respectiv art. 281

Dispozițiile din Codul de procedură civilă din 1865 au primit o interpretare și aplicare unitară, nefiind identificate hotărâri din cuprinsul cărora să reiasă faptul că o decizie pronunțată în ultimă instanță nu poate fi completată ori că termenul în care cererea de completare a unei asemenea decizii este altul decât cel "în care se poate declara, după caz, apel sau recurs împotriva acelei hotărâri" (Decizia nr. 2.366/2015, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția a II-a civilă, Decizia nr. 9/2014, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția I civilă, Decizia nr. 1.009/2013, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția I civilă, Decizia nr. 1.790/2012, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția a II-a civilă).

În legătură cu condițiile de admisibilitate pentru darea hotărârii prealabile, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a statuat, cu valoare de principiu, că "37. Pentru ca mecanismul procedural reglementat prin art. 519 din Codul de procedură civilă să nu fie deturnat de la scopul firesc al unificării practicii judiciare și utilizat pentru tranșarea în concret a aspectelor litigioase aflate pe rolul instanței de trimitere, instanța supremă trebuie chemată să dea chestiunii de drept o rezolvare de principiu. Altfel spus, în sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție cu procedura pronunțării unei hotărâri prealabile trebuie să fie identificată o problemă de drept care necesită cu pregnanță a fi lămurită, care să prezinte o dificultate suficient de mare, în măsură să reclame intervenția instanței supreme în scopul rezolvării de principiu a chestiunii de drept și al înlăturării oricărei incertitudini care ar putea plana asupra securității raporturilor juridice deduse judecății".

Se constată că, în cazul de față, titularul sesizării solicită interpretarea unor dispoziții legale care nu comportă o reală și serioasă dificultate, de natură a fi dedusă dezlegării în cadrul procedurii hotărârii prealabile.

Instanța de sesizare trebuia să efectueze un simplu raționament judiciar, prin citirea articolului a cărui interpretare formează obiectul sesizării, a deciziilor unitare pronunțate în mod constant de către instanța supremă în această materie, chiar dacă acestea vizau dispozițiile conținute de Codul de procedură civilă din 1865, dar și a deciziilor pronunțate de instanța de control constituțional, una dintre acestea fiind reprodusă chiar de către titularul sesizării.

De asemenea, în Decizia nr. 52 din 3 iulie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 764 din 26 septembrie 2017, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept menționa că, în raportul întocmit pentru darea unui aviz solicitat Curții de Casație Franceze, în cadrul procedurii instituite prin art. 1.031-1 din Codul de procedură civilă francez, procedură preluată și în Codul de procedură civilă român în art. 519-521 (raport publicat în Buletinul informativ al Curții de Casație Franceze nr. 777 din 1 martie 2013), s-a arătat, cu privire la faptul că problema de drept trebuie să prezinte o dificultate serioasă, că "o problemă poate să fie nouă și totuși să nu reclame intervenția curții supreme, care nu trebuie să fie considerată un serviciu public de consultanță juridică", precum și că "dificultatea «serioasă» a problemei de drept... nu-l scutește pe judecătorul fondului de obligația sa de a judeca. Prin urmare, rămâne atributul exclusiv al instanței solicitante să soluționeze cauza cu judecata căreia a fost învestită, aplicând în acest scop mecanismele de interpretare a actelor normative".

Totodată, examinând sesizarea, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept constată că, în cuprinsul acesteia, nu se regăsește punctul de vedere al completului învestit cu soluționarea cauzei asupra îndeplinirii condițiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, condiție impusă de dispozițiile art. 520 alin. (1) teza a II-a din Codul de procedură civilă.

În acest context este de reamintit că, în Decizia nr. 20 din 22 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 588 din 5 august 2015, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a statuat că "49. Pentru a se evita abuzul procesual, exprimarea punctului de vedere al instanței de trimitere asupra îndeplinirii condițiilor prevăzute la art. 519 din Codul de procedură civilă trebuie să se facă printr-o motivare temeinică, nu superficială, iar aceasta este o altă condiție de admisibilitate a sesizării".

Pe aceeași linie jurisprudențială se constată că lipsește exprimarea punctului de vedere al instanței de trimitere cu privire la probleme de drept ce se cere a fi lămurită, această lipsă neputând fi complinită prin redarea opiniilor divergente ale judecătorilor din cadrul instanței.

În considerarea argumentelor expuse, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept arată că procedura de unificare a practicii judiciare, reglementată de dispozițiile art. 519 din Codul de procedură civilă, nu poate fi valorificată atât timp cât legiuitorul a stabilit, prin condițiile restrictive de admisibilitate, rolul unificator al instituției juridice a hotărârii prealabile numai în scopul preîntâmpinării apariției unei jurisprudențe neunitare, printr-o rezolvare de principiu a unei veritabile probleme de drept; în caz contrar, sesizarea nu este admisibilă.