ÎCCJ, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, Decizia nr. 67/2017

Tribunalul Covasna - Secția civilă a dispus, prin încheierea din data de 30 martie 2017, în Dosarul nr. 3.663/305/2013*, sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, în baza art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept:

Dacă în aplicarea art. 2 alin. (3) teza finală din Ordonanța Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, republicată, instanța învestită cu soluționarea unei acțiuni în răspundere civilă delictuală întemeiată pe discriminare este ținută să analizeze exclusiv dacă hotărârile judecătorești irevocabile comparate sunt identice și să stabilească dacă pentru unii dintre angajați au fost executate, iar pentru alții s-a refuzat executarea ori este obligată sau are posibilitatea ca, pentru a stabili dacă tratamentul diferențiat este justificat obiectiv de un scop legitim și dacă metodele de atingere a acelui scop sunt adecvate și necesare, să analizeze legalitatea punerii în executare a hotărârilor judecătorești irevocabile pentru alți angajați decât reclamanții, prin raportare la elementele concrete ale titlurilor executorii (cum ar fi caracterul lichid, determinat sau determinabil al creanțelor stabilite de instanțe sau alte coordonate ce definesc posibilitatea efectivă de executare a unei hotărâri judecătorești irevocabile);

Care sunt reperele și criteriile pe care instanța le poate avea în vedere - în cadrul procesual fixat conform celor de mai sus - pentru a stabili dacă tratamentul diferențiat intră în sfera de reglementare a noțiunilor de "justificare obiectivă" și "scop legitim" și, respectiv, pentru a califica metodele folosite drept "adecvate și necesare", în sensul vizat de art. 2 alin. (3) teza finală din Ordonanța Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, republicată."

Prin acțiunea formulată la data de 13 august 2013 și înregistrată pe rolul Judecătoriei Sfântu Gheorghe cu nr. 3.663/305/2013 reclamanții au chemat în judecată pe pârâții Ministerul Finanțelor Publice, Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Covasna și Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să dispună următoarele:

În motivare s-a arătat, în esență, că reclamanții, funcționari publici în cadrul Direcției Generale Regionale a Finanțelor Publice Covasna, au fost tratați în mod discriminatoriu de către angajator prin raportare la alți funcționari publici, colegi ai acestora aflați în situații identice sau comparabile, pe considerentul că celor din urmă le-au fost achitate anumite drepturi salariale, iar reclamanților nu le-au fost acordate aceste drepturi, deși prestează aceeași muncă și cu toate că atât reclamanții, cât și cei din urmă beneficiază de hotărâri judecătorești identice prin care le-au fost acordate aceste drepturi.

Prin Sentința civilă nr. 443 din 14 februarie 2014, Judecătoria Sfântu Gheorghe a admis în parte acțiunea formulată de reclamanți, sentința fiind anulată în apel prin Decizia nr. 25/A din 28 ianuarie 2015 a Tribunalului Covasna, iar cauza a fost trimisă spre rejudecare, reținându-se în decizia de trimitere că litisconsorțiul procesual activ dedus judecății cuprinde trei tipuri de reclamanți, situația fiecărui grup procesual trebuind a se bucura de o analiză particulară, respectiv: există reclamanți care dețin hotărâri judecătorești de recunoaștere și acordare a celor două suplimente fără cuantificarea procentului sau fără arătarea modului de determinare a cuantumului sporurilor (hotărâri de obligare la plata sporurilor în sine, marea majoritate a hotărârilor depuse la dosar), există reclamanți cărora numai le-a fost constatat dreptul la un salariu compus din suplimentul postului și suplimentul treptei de salarizare, fără cuantificarea sporurilor, cât și reclamanți care nu dețin niciun fel de hotărâre judecătorească de recunoaștere, acordare sau constatare a sporurilor necuantificate pentru că acțiunile le-au fost respinse sau pentru că nu s-au adresat vreodată instanței, fiecare dintre aceste categorii de reclamanți invocând hotărâri judecătorești diverse, dintre care cele mai multe nu au fost prezentate primei instanțe, ci se găsesc în dosarul format în apel.

În al doilea ciclu procesual, acțiunea a fost respinsă ca neîntemeiată prin Sentința civilă nr. 1.146 din 7 iunie 2016 a Judecătoriei Sfântu Gheorghe, reținându-se aplicabilitatea principiilor enunțate în cadrul Deciziei nr. 2/2015, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, fără a se face vreo distincție între cele trei categorii de reclamanți.

Împotriva acestei din urmă sentințe au declarat apel reclamanții, cauza urmând a fi soluționată în ultimă instanță în apel de către Tribunalul Covasna în complet de divergență.

Rezumând, instanța de trimitere a arătat că premisa de fapt a cauzei este aceea că atât reclamanții, cât și colegii acestora beneficiază de sentințe irevocabile al căror dispozitiv este identic prin care le-au fost acordate suplimentul postului și suplimentul treptei de salarizare fără cuantificarea sumelor, iar pentru o parte dintre funcționari angajatorul a plătit sumele din sentințe, în vreme ce pentru reclamanți s-a invocat lipsa caracterului lichid al creanței, fiind refuzată executarea.

Prin încheierea de sesizare din data de 30 martie 2017, pronunțată în Dosarul nr. 3.663/305/2013*, Tribunalul Covasna - Secția civilă a constatat admisibilitatea sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție, în conformitate cu dispozițiile art. 519 din Codul de procedură civilă, motivat de următoarele aspecte:

De lămurirea modului de interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 2 raportat la art. 1 alin. (2) lit. e) pct. (i) și alin. (3) din Ordonanța Guvernului nr. 137/2000, republicată, depinde soluționarea pe fond a pricinii, întrucât obiectul cererii de chemare în judecată vizează repararea prejudiciului cauzat prin discriminare, premisa acțiunii fiind aceea că angajatorul a aplicat un tratament diferit angajaților săi care beneficiază de hotărâri judecătorești identice, executând aceste sentințe pentru o parte dintre angajați, în vreme ce pentru reclamanți a refuzat să le execute.

Prin urmare, problema de drept ce se impune a fi lămurită este aceea dacă, în aplicarea art. 2 raportat la art. 1 alin. (2) lit. e) pct. (i) și alin. (3) din Ordonanța Guvernului nr. 137/2000, republicată, se poate reține existența unui tratament discriminatoriu în cazul în care tratamentul mai favorabil al unor angajați este rezultatul punerii în executare a unor hotărâri judecătorești prin care s-au acordat anumite drepturi salariale, în raport cu alți angajați cărora le-au fost acordate aceleași drepturi salariale prin hotărâri judecătorești identice.

Într-o altă formulare s-a arătat că se impune a se stabili dacă punerea în executare a hotărârilor judecătorești prin care s-au acordat unor angajați anumite drepturi salariale reprezintă un tratament discriminatoriu al celorlalți angajați care beneficiază de hotărâri judecătorești identice, dar pentru care s-a refuzat punerea în executarea a acestora.

Totodată, de lămurirea modului de interpretare a art. 2 alin. (3) teza finală din Ordonanța Guvernului nr. 137/2000, republicată, depinde soluționarea pe fond a pricinii întrucât în speța dedusă judecății angajatorul a invocat un scop legitim pentru refuzul de a executa hotărârile judecătorești de care se prevalează reclamanții, și anume faptul că respectivele hotărâri nu sunt apte a fi puse în executare deoarece nu dau naștere unor creanțe lichide, lipsind din titluri orice criteriu de determinare a sumelor.

În acest context, având în vedere că discriminarea invocată de reclamanți are ca premisă punerea în executare a unor hotărâri judecătorești irevocabile care, la rândul lor, nu cuprind creanțe lichide (ca premisă sunt identice cu cele refuzate a fi executate), se impune a se stabili dacă, în interpretarea și aplicarea art. 2 alin. (3) teza finală din Ordonanța Guvernului nr. 137/2000, instanța învestită cu soluționarea unei acțiuni în răspundere civilă delictuală întemeiată pe discriminare este ținută să analizeze exclusiv dacă hotărârile judecătorești irevocabile comparate sunt identice și să stabilească dacă pentru unii dintre angajați au fost executate, iar pentru alții s-a refuzat executarea ori este obligată sau are posibilitatea să analizeze legalitatea executării anterioare a hotărârilor judecătorești pentru alți angajați decât reclamanții, prin raportare la elementele concrete ale titlurilor executorii (cum ar fi caracterul lichid, determinat sau determinabil al creanțelor stabilite de instanțe sau alte coordonate ce definesc posibilitatea efectivă de executare a unei hotărâri judecătorești irevocabile).

Într-o altă formulare se pune problema a se lămuri dacă norma de mai sus permite instanței învestite cu acțiunea în răspundere civilă delictuală pentru repararea prejudiciului cauzat prin discriminare ca, pentru a stabili dacă tratamentul diferențiat este justificat obiectiv de un scop legitim și dacă metodele de atingere a acelui scop sunt adecvate și necesare, să analizeze caracterul legal sau nelegal al punerii în executare de către angajator a unor titluri executorii constând în hotărâri judecătorești irevocabile.

Raportat la cele menționate se impune a se stabili care sunt reperele și criteriile pe care instanța le poate avea în vedere - în cadrul procesual fixat conform celor de mai sus - pentru a stabili dacă tratamentul diferențiat intră în sfera de reglementare a noțiunilor de "justificare obiectivă" și "scop legitim" și, respectiv, pentru a califica metodele folosite drept "adecvate și necesare", în sensul vizat de art. 2 alin. (3) teza finală din Ordonanța Guvernului nr. 137/2000, republicată.

Instanța de trimitere a apreciat că problema de drept enunțată este nouă, deoarece, prin consultarea jurisprudenței, s-a constatat că asupra acestei probleme Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat printr-o altă hotărâre.

În acest sens, reținându-se că analiza problemei de drept în cadrul procedurii reglementate de art. 519 din Codul de procedură civilă are întotdeauna ca punct de plecare datele concrete ale speței a cărei soluționare pe fond depinde de această dezlegare, s-a apreciat relevant faptul că pronunțarea Deciziei nr. 2/2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materia discriminării a avut în vedere o altă situație de fapt, în condițiile în care în cauza respectivă tratamentul diferențiat avea ca premisă faptul că o parte dintre angajați beneficiau de hotărâri judecătorești irevocabile prin care le erau acordate anumite drepturi salariale, în vreme ce reclamanții nu beneficiau de hotărâri judecătorești de acordare a respectivelor drepturi, or, în cauza de față, premisa este aceea că toți angajații beneficiază de hotărâri judecătorești prin care le sunt acordate aceleași drepturi, în exact aceeași modalitate.

S-a mai arătat că problema de drept nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare, conform evidențelor Înaltei Curți de Casație și Justiție.

După comunicarea raportului, potrivit dispozițiilor art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, a fost formulat în scris punct de vedere de către intimatul-pârât Ministerul Finanțelor Publice, prin care s-a apreciat, în consonanță cu argumentele prezentate în cuprinsul raportului, că demersul instanței de trimitere este inadmisibil în contextul pronunțării Deciziei nr. 2/2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept și a Deciziei nr. 1/2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

În urma solicitării adresate de către Înalta Curte de Casație și Justiție, majoritatea instanțelor naționale au comunicat că nu au identificat practică judiciară în această materie (la nivelul Curții de Apel Bacău, Curții de Apel Cluj, Curții de Apel Galați, Curții de Apel Ploiești, Curții de Apel Suceava, Curții de Apel Târgu Mureș, Curții de Apel Timișoara și Curții de Apel Alba Iulia).

La nivelul Curții de Apel București, Curții de Apel Oradea, Curții de Apel Pitești și al Curții de Apel Craiova nu a fost identificată jurisprudență relevantă, fiind exprimate doar puncte de vedere teoretice ale judecătorilor.

Curtea de Apel Iași a identificat o singură cauză în care a fost invocată și dezbătută această chestiune, respectiv Sentința nr. 2.406 din 4 noiembrie 2015, pronunțată de Tribunalul Iași - Secția I civilă în Dosarul nr. 1.331/99/2015, prin care s-a respins acțiunea reclamanților, soluție menținută prin respingerea apelului prin Decizia nr. 297 din 15 martie 2016 a Curții de Apel Iași - Secția litigii de muncă și asigurări sociale.

Curtea de Apel Constanța a arătat că, în afară de Dosarul nr. 2.886/113/2013, soluționat prin Decizia nr. 177/CM din 11 martie 2015, în care Curtea de Apel Constanța - Secția I civilă a sesizat Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, care a pronunțat Decizia nr. 2/2015, nu au fost identificate alte cauze în care să se fi pus chestiunea de drept indicată. De asemenea a fost indicată și Decizia nr. 1/2016, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept prin care s-a respins, ca inadmisibilă, sesizarea formulată de Tribunalul Brașov în Dosarul nr. 8.276/197/2014.

Curtea de Apel Brașov a identificat Decizia nr. 389/R din 10 mai 2016, definitivă, pronunțată de Secția contencios administrativ și fiscal a acestei instanțe în Dosarul nr. 1.775/62/2015, prin care s-a reținut că nu există discriminare.

Tribunalul Brașov a comunicat că a identificat practică judiciară neunitară la nivelul acestei instanțe, sens în care a depus următoarele hotărâri:

Tribunalul Covasna a transmis o serie de hotărâri judecătorești cu privire la discriminare, după cum urmează:

Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, prin Adresa nr. 1.176/C/1977/III-5/2017 din 30 mai 2017, a comunicat că, la nivelul Secției judiciare - Serviciul judiciar civil, nu se verifică, în prezent, practica judiciară, în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii în problema de drept care formează obiectul prezentei sesizări.

Prin deciziile nr. 818 din 3 iulie 2008, nr. 819 din 3 iulie 2008, nr. 820 din 3 iulie 2008 și nr. 821 din 3 iulie 2008, toate publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 537 din 16 iulie 2008, Curtea Constituțională a statuat că prevederile art. 1, art. 2 alin. (3) și art. 27 alin. (1) din Ordonanța Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, republicată, sunt neconstituționale în măsura în care din acestea se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.

Prin Decizia Curții Constituționale nr. 1.325 din 4 decembrie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 872 din 23 decembrie 2008, s-a constatat că dispozițiile Ordonanței Guvernului nr. 137/2000 sunt neconstituționale în măsura în care din acestea se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.

Analizând jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție, în procedurile de unificare a practicii judiciare, au fost identificate următoarele hotărâri relevante:

Prin raportul întocmit în cauză, în conformitate cu dispozițiile art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă, s-a apreciat că nu sunt îndeplinite cumulativ condițiile de admisibilitate pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile, potrivit dispozițiilor art. 519 din Codul de procedură civilă.

Examinând sesizarea în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, raportul întocmit de judecătorii-raportori, punctele de vedere formulate de părți și chestiunea de drept ce se solicită a fi dezlegată, constată următoarele:

Procedura sesizării pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile, privită ca mecanism procedural nou și ca parte a reformării sistemului procesual civil, are drept scop uniformizarea jurisprudenței și asigurarea predictibilității acesteia, așa încât, spre deosebire de recursul în interesul legii care are menirea de a înlătura o practică neunitară intervenită deja în rândul instanțelor judecătorești, ea are semnificația unui remediu a priori care urmărește să preîntâmpine practica judiciară neunitară.

În vederea atingerii scopului menționat, legiuitorul a instituit o serie de condiții de admisibilitate pentru declanșarea procedurii hotărârii prealabile, conturând cadrul legal al acestei instituții.

Conform art. 519 din Codul de procedură civilă, "Dacă, în cursul judecății, un complet de judecată al Înaltei Curți de Casație și Justiție, al curții de apel sau al tribunalului, învestit cu soluționarea cauzei în ultimă instanță, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei respective, este nouă și asupra acesteia Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat și nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare, va putea solicita Înaltei Curți de Casație și Justiție să pronunțe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată".

Conform art. 520 alin. (1) din Codul de procedură civilă, "Sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție se face de către completul de judecată după dezbateri contradictorii, dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute la art. 519, prin încheiere care nu este supusă niciunei căi de atac. Dacă prin încheiere se dispune sesizarea, aceasta va cuprinde motivele care susțin admisibilitatea sesizării potrivit dispozițiilor art. 519, punctul de vedere al completului de judecată și al părților".

Din cuprinsul prevederilor legale enunțate se desprind condițiile de admisibilitate pentru declanșarea procedurii de sesizare în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, condiții care trebuie să fie întrunite cumulativ. Odată declanșat mecanismul de unificare jurisprudențială urmează a fi avute în vedere și condițiile formale pe care trebuie să le îndeplinească încheierea de sesizare.

Condițiile de admisibilitate pot fi identificate după cum urmează:

În speță, sesizarea formulată de Tribunalul Covasna nu întrunește cumulativ condițiile de admisibilitate, nefiind îndeplinite condițiile existenței și noutății unei chestiuni de drept reale, de care să depindă soluționarea pe fond a cauzei. De altfel, asupra unei sesizări asemănătoare, prin care s-a urmărit pronunțarea unei hotărâri prealabile cu privire la o chestiune implicând un anumit comportament manifestat de un angajator în raporturile cu angajații săi, comportament decurgând din neexecutarea unor hotărâri judecătorești irevocabile prin care s-au stabilit în favoarea angajaților drepturi salariale, Înalta Curte de Casație și Justiție s-a mai pronunțat, în sensul că, prin Decizia nr. 1/2016 a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 223 din 25 martie 2016, a respins ca inadmisibilă sesizarea formulată de Tribunalul Brașov în Dosarul nr. 8.276/197/2014 prin care se urmărea dezlegarea următoarei chestiuni de drept:,,Dacă diferența de tratament din partea unui angajator, manifestată cu ocazia punerii în executare a unor hotărâri judecătorești, ce constituie titluri executorii de care beneficiază mai mulți angajați, în sensul că pentru unii angajați, beneficiari ai titlurilor executorii menționate, acestea au fost puse în executare voluntar, iar pentru alții, aflați în aceeași situație, s-a refuzat executarea, deși toate hotărârile judecătorești ce constituie titluri executorii vizează aceleași drepturi salariale, respectiv sporuri acordate pe baza acelorași temeiuri de drept, în toate cazurile necuantificate, această diferență de tratament poate fi interpretată ca fiind o discriminare în sensul art. 2 din Ordonanța Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, republicată".

În motivarea deciziei amintite, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a subliniat că întrebarea adresată Înaltei Curți de Casație și Justiție nu vizează lămurirea unei chestiuni de drept punctuale, concrete, ci pretinde o interpretare abstractă, cu un ridicat grad de generalitate a dispozițiilor art. 2 alin. (1) din Ordonanța Guvernului nr. 137/2000, republicată.

Într-un atare context se reține că doar primele trei condiții de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă sunt îndeplinite, întrucât litigiul în legătură cu care s-a formulat sesizarea este în curs de judecată, tribunalul învestit cu soluționarea apelului urmează să soluționeze cauza în ultimă instanță, prin pronunțarea unei hotărâri judecătorești care, potrivit art. 634 alin. (1) pct. 4 din Codul de procedură civilă, este definitivă, iar cauza care face obiectul judecății se află în competența legală a unui complet de judecată al tribunalului învestit să o soluționeze.

Cu referire la condiția de admisibilitate privind ivirea unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei în curs de judecată se reține că art. 519 din Codul de procedură civilă nu definește noțiunea de "chestiune de drept".

În încercarea de a clarifica conținutul acestei noțiuni, în doctrină s-a arătat că pentru a fi vorba de o problemă de drept reală trebuie ca norma de drept disputată să fie îndoielnică, imperfectă (lacunară) sau neclară. Prin urmare, sintagma "problemă de drept" trebuie raportată la prevederile cuprinse în art. 5 alin. (2) din Codul de procedură civilă, potrivit cărora "Niciun judecător nu poate refuza să judece pe motiv că legea nu prevede, este neclară sau incompletă".

Chestiunea de drept supusă dezbaterii trebuie să fie una veritabilă, legată de posibilitatea de a interpreta diferit un text de lege, fie din cauză că acest text este incomplet, fie pentru că nu este corelat cu alte dispoziții legale, fie pentru că se pune problema că nu ar mai fi în vigoare.

În același timp, chestiunea de drept trebuie să fie reală, iar nu aparentă, să privească interpretarea diferită sau contradictorie a unui text de lege, a unei reguli cutumiare neclare, incomplete sau, după caz, incerte ori incidența și, deci, aplicarea unor principii generale ale dreptului, al căror conținut sau a căror sferă de acțiune sunt discutabile.

Chestiunea de drept trebuie să fie aptă să suscite interpretări diferite, care, fie doar prefigurate sau deja afirmate pe plan doctrinar, trebuie arătate în sesizare. Această cerință rezultă din dispozițiile art. 520 alin. (1) teza a doua din Codul de procedură civilă, conform cărora încheierea de sesizare trebuie să cuprindă și punctul de vedere al completului de judecată, care astfel este ținut în primul rând să stabilească dacă există o problemă de interpretare ce implică riscul unor dezlegări diferite ulterioare în practică.

Pe de altă parte, cum de chestiunea de drept respectivă depinde soluționarea pe fond a cauzei înseamnă că ea trebuie să fie una importantă și să se regăsească în soluția ce va fi cuprinsă în dispozitivul hotărârii ce urmează să fie dată, indiferent după cum cererea este admisă sau respinsă. În acest sens, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a statuat deja că admisibilitatea procedurii hotărârii prealabile este condiționată de împrejurarea ca interpretarea pe care o va da instanța supremă să producă consecințe juridice de natură să determine soluționarea pe fond a cauzei, iar chestiunea de drept să conducă la dezlegarea în fond a cauzei, sub aspectul statuării în privința raportului juridic dedus judecății.

În cazul prezentei sesizări, după ce se indică, în principal, faptul că de modul de interpretare și aplicare al dispozițiilor art. 2 raportat la art. 1 alin. (2) lit. e) pct. (i) și alin. (3) din Ordonanța Guvernului nr. 137/2000, republicată, depinde soluționarea pe fond a pricinii - întrucât obiectul cererii de chemare în judecată vizează repararea prejudiciului cauzat prin discriminare, premisa acțiunii fiind aceea că angajatorul a aplicat un tratament diferit angajaților săi care beneficiază de hotărâri judecătorești identice, executând aceste sentințe pentru o parte dintre angajații săi, în vreme ce pentru reclamanți a refuzat să le execute -, se prezintă în concret motivul, rațiunea pentru care autorul sesizării a apelat la mecanismul de unificare jurisprudențială, și anume, de a se stabili pe această cale dacă punerea în executare a hotărârilor judecătorești prin care s-au acordat unor angajați anumite drepturi salariale reprezintă un tratament discriminatoriu al celorlalți angajați care beneficiază de hotărâri judecătorești identice, dar pentru care s-a refuzat punerea în executare a acestora.

În niciun moment prin încheierea de sesizare nu se indică raportul de cauzalitate între tratamentul diferențiat decurgând din conduita angajatorului și criteriul de discriminare care s-ar putea desprinde din conținutul art. 2 alin. (1) din Ordonanța Guvernului nr. 137/2000, republicată, și nici nu se pretinde de către instanța de trimitere că ar urmări să obțină lămurirea unui text de lege lacunar, incomplet sau discutabil care reglementează existența discriminării.

În doctrină s-a arătat însă că, în înțelesul legii, chestiunea de drept a cărei lămurire se cere trebuie să fie specifică, urmărind interpretarea punctuală a unui text de lege, fără a-i epuiza înțelesurile sau aplicațiile; întrebarea instanței trebuie să fie una calificată, iar nu generică și pur ipotetică.

Așadar, ceea ce ar fi trebuit să constituie raționamentul logico-juridic clar explicitat de instanța de sesizare în cuprinsul motivării hotărârii sale judecătorești, care să confere părților dovada că soluția din dosar este una fundamentată în raport cu înlănțuirea logică a faptelor și a regulilor de drept, a îmbrăcat forma unei întrebări generice adresate Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, având ca finalitate rezolvarea unei chestiuni de drept cu valoare de principiu, de a se stabili dacă un anumit comportament, manifestat de către angajator în raporturile cu angajații săi - angajator care, de la caz la caz, apreciază dacă să pună în executare drepturile salariale recunoscute prin hotărâri judecătorești irevocabile, după cum în dispozitivul acestora sunt cuantificate sau nu sumele decurgând din drepturile salariale recunoscute angajaților săi -, poate fi considerat discriminare.

Cu privire la acest aspect, al necesității indicării textului de lege lacunar sau controversat, care ar necesita preventiv o rezolvare de principiu, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept s-a mai pronunțat, așa cum s-a arătat, în chiar contextul unor sesizări ce puneau în discuție diferența de tratament la care recurgea un angajator cu ocazia punerii în executare a unor hotărâri judecătorești reprezentând titluri executorii pentru angajații săi, hotărâri vizând aceleași drepturi salariale, respectiv, în contextul unor sesizări privind tratamentul discriminatoriu.

Astfel, prin Decizia nr. 2/2015, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în Dosarul nr. 13/1/2014/HP/C, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 201 din 26 martie 2015, s-a stabilit că, în aplicarea art. 2 raportat la art. 1 alin. (2) lit. e) pct. (i) și alin. (3) din Ordonanța Guvernului nr. 137/2000, republicată, punerea în executare a hotărârilor judecătorești prin care s-au acordat unor angajați anumite drepturi salariale nu reprezintă un tratament discriminatoriu al celorlalți angajați, iar prin Decizia nr. 1/2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 223 din 25 martie 2016, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a subliniat importanța și necesitatea identificării de către instanța de trimitere a acelor norme legale neclare sau primitoare de mai multe înțelesuri (cu referire la cuprinsul Ordonanței Guvernului nr. 137/2000, republicată), care s-ar aplica în cauză, și a acelui criteriu protejat, presupus a fi fost încălcat prin fapta angajatorului, arătând că numai prin indicarea lor se poate justifica demersul procesual în vederea interpretării adecvate a textului de lege și se poate verifica legătura sesizării formulate cu soluționarea pe fond a cauzei.

În condițiile în care nu se arată în ce fel norma legală este neclară sau primitoare de mai multe înțelesuri, care, de altfel, se impun a fi arătate în sesizare, orice demers, din partea completului învestit cu soluționarea sesizării, de identificare a unui criteriu de discriminare și de aplicare a acestuia la situația de fapt dedusă judecății presupune o depășire a limitelor învestirii prin efectuarea de verificări suplimentare ale situației de fapt, adăugând valențe noi în analiza sesizării, ceea ce legea nu permite, întrucât ar determina o judecată efectivă a cauzei, și nu un proces de interpretare a unui act normativ.

Rezultă că, față de modul în care este definită noțiunea de discriminare prin raportare la noțiunea de "criteriu protejat", atât în dreptul Uniunii Europene, cât și în dreptul intern, sesizarea apare ca inadmisibilă, întrucât în speța în care a fost formulată nu a fost invocat, identificat și prezentat acel criteriu protejat care ar fi determinat tratamentul mai puțin favorabil, considerat discriminatoriu, iar acest criteriu nu poate fi nici dedus din actul de sesizare al instanței de trimitere.

Prin urmare, prima întrebare a Tribunalului Covasna, prin gradul ei de generalitate, și în raport cu finalitatea urmărită de autorul sesizării, nu poate fi apreciată ca întrunind condițiile de admisibilitate pentru declanșarea procedurii de sesizare în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile.

Nu în ultimul rând, se mai observă că din încheierea de sesizare lipsește total argumentarea sesizării instanței supreme sub aspectul îndeplinirii condiției noutății chestiunii de drept, instanța de trimitere limitându-se să afirme că problema de drept este nouă, deoarece, prin consultarea jurisprudenței, s-a constatat că asupra acestei chestiuni Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat printr-o altă hotărâre. O asemenea abordare din partea autorului sesizării nesocotește întreg mecanismul procedural de uniformizare a jurisprudenței și de asigurare a predictibilității acesteia, arătând încă o dată prin aceasta că scopul sesizării nu l-a constituit lămurirea vreunui text de lege dintr-o reglementare nouă și nici preîntâmpinarea practicii neunitare din perspectiva unor norme legale devenite actuale în urma unor situații litigioase contemporane.

Sub forma unei a doua întrebări, instanța de trimitere urmărește să afle dacă în temeiul art. 2 alin. (3) teza finală din Ordonanța Guvernului nr. 137/2000, republicată, este îndreptățită să analizeze caracterul legal sau nelegal al punerii în executare de către angajator a unor titluri executorii constând în hotărâri judecătorești irevocabile (spre exemplu: să analizeze caracterul lichid, determinat sau determinabil al creanțelor stabilite de instanțe sau alte coordonate ce definesc posibilitatea efectivă de executare a unei hotărâri judecătorești).

Din această perspectivă se constată că prin întrebarea de mai sus nu se urmărește lămurirea unei chestiuni de drept punctuale, concrete, ci o rezolvare cu caracter particular a speței deduse judecății, cu nesocotirea prevederilor art. 519 din Codul de procedură civilă.

Nicăieri nu se arată în ce ar consta faptul discriminării și în ce context legal ar putea instanța supremă să îl îndrume pe autorul sesizării pentru ca hotărârea judecătorească pe care o va pronunța să capete forța de convingere dorită.

Pe aceeași linie a îndrumărilor cu caracter particular solicitate de la Înalta Curte de Casație și Justiție, prin încheierea de sesizare se dorește a se "impune" care sunt reperele și criteriile pe care instanța de trimitere le poate avea în vedere - în cadrul procesual fixat conform celor de mai sus - pentru a stabili dacă tratamentul diferențiat intră în sfera de reglementare a noțiunilor de "justificare obiectivă" și "scop legitim" și, respectiv, pentru a califica metodele folosite drept "adecvate și necesare", în sensul vizat de art. 2 alin. (3) teza finală din Ordonanța Guvernului nr. 137/2000, republicată.

Așadar, în contextul generic, ipotetic, dacă un anumit comportament, manifestat de către un angajator în raporturile cu angajații săi, poate fi considerat discriminare, după cum apare sau nu ca justificată reținerea acestuia de a pune în executare, în mod voluntar, de la caz la caz, hotărâri judecătorești reprezentând titluri executorii pentru angajații săi, hotărâri vizând aceleași drepturi salariale, instanța de trimitere urmărește trasarea de principiu a unor repere și criterii care să se subscrie cerințelor legiuitorului din art. 2 alin. (3) teza finală din Ordonanța Guvernului nr. 137/2000, republicată.

De această dată nu se mai pretinde că se urmărește lămurirea de principiu a unei probleme de drept, ci se solicită expres circumstanțierea de către instanța supremă a criteriilor care dezavantajează anumite persoane, tot într-un mod abstract, ipotetic, sub pretextul verificării de către autorul sesizării a justeței tratamentului diferențiat la care a recurs angajatorul în speța dedusă judecății.

Cu toate că respectarea, interpretarea și aplicarea corectă a legii reprezintă un scop legitim, iar un tratament diferit în scopul respectării, interpretării și aplicării corecte a legii reprezintă o metodă "adecvată și necesară", cum se arată în doctrina de specialitate, instanța supremă nu își poate depăși limitele de competență și nu poate trasa, cum consideră autorul sesizării, repere și criterii pentru o mai bună soluționare a speței.

Cum nicio întrebare adresată Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept al Înaltei Curți de Casație și Justiție nu a ținut seama de necesitatea întrunirii cumulative a condițiilor de admisibilitate pentru declanșarea procedurii hotărârii prealabile, în temeiul art. 519, cu referire la art. 521 din Codul de procedură civilă,