ÎCCJ, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, Decizia nr. 38/2017

Curtea de Apel Bacău - Secția I civilă a dispus, prin Încheierea din data de 7 decembrie 2016, în Dosarul nr. 2.496/91/2015, sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, în baza art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarele chestiuni de drept:

Prin acțiunea înregistrată la Tribunalul Vrancea la 16 decembrie 2015, reclamanta a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției, Curtea de Apel Bacău, Tribunalul Neamț și Ministerul Finanțelor Publice, obligarea acestora la plata diferenței de salariu reprezentând procentul cuvenit (8,33%) pentru acoperirea diminuării de 25%, calculat la salariul aferent lunii noiembrie 2011, diferență de salariu ce va trebui plătită începând cu 1 decembrie 2012 și în continuare, proporțional cu perioada lucrată, precum și actualizarea sumelor cu indicele de inflație și plata dobânzii legale de la data scadenței 1 decembrie 2012 și până la data plății efective.

În motivarea acțiunii reclamanta a invocat, în esență, următoarele aspecte:

În anul 2010 i-a fost diminuat salariul brut lunar, inclusiv sporurile/indemnizațiile care făceau parte din acesta, cu 25% conform art. 1 din Legea nr. 118/2010 privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar, cu modificările și completările ulterioare (Legea nr. 118/2010).

Ulterior, prin mai multe dispoziții legislative s-a hotărât majorarea salariului brut lunar cu 15% și includerea în această majorare a premiului anual aferent anului 2010, pentru ca în anul 2012, prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 19/2012 privind aprobarea unor măsuri pentru recuperarea reducerilor salariale, aprobată cu modificări prin Legea nr. 182/2012, cu modificările ulterioare (Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 19/2012), să se hotărască acoperirea integrală a diminuării de 25% aplicate în luna iulie 2010.

Deși a beneficiat de aceste prevederi, în realitate, reclamanta a primit un salariu diminuat, în fapt, neacoperindu-se integral reducerea de 25%.

În acest moment, reclamanta are o diferență la salariu neplătită, care, deși este egală cu procentul aferent premiului anual, ea nu reprezintă procentul aferent acestui premiu anual, ci reprezintă un procent aferent acoperirii diminuării de 25%.

În drept, și-a întemeiat acțiunea pe dispozițiile art. 253 alin. (2) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, republicată, cu modificările și completările ulterioare (Codul muncii), art. 1 din Legea nr. 118/2010, art. 1 și art. 8 din Legea nr. 285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fondurile publice (Legea nr. 285/2010), împreună cu expunerea de motive aferentă, Decizia nr. 21/2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 37 din 16 ianuarie 2014, Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 19/2012, împreună cu nota de fundamentare aferentă, Ordonanța Guvernului nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie și penalizatoare pentru obligații bănești, precum și pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar, cu modificările și completările ulterioare (Ordonanța Guvernului nr. 13/2011), și ale art. 1.531 din Codul civil.

La data de 8 martie 2016, Tribunalul Vrancea și-a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Neamț, care a soluționat cauza pe fond la 19 mai 2016, pronunțând Sentința nr. 623, prin care a dispus admiterea acțiunii și obligarea pârâților să plătească reclamantei diferența salarială reprezentând includerea premiului anual în salariul lunar, începând cu data de 1 decembrie 2012 la zi și în continuare, până la includerea efectivă a acestei diferențe în salariul lunar, diferență ce urmează a fi actualizată în funcție de indicele de inflație de la data plății efective, precum și dobânda legală aferentă acestora, ce se va calcula pentru intervalul cuprins între data de 1 decembrie 2012 și până la momentul achitării efective a drepturilor salariale restante.

În considerentele acestei sentințe, prima instanță a reținut că atât reclamanta, cât și pârâții au invocat în susținerea cererii, respectiv în apărare, Decizia în interesul legii nr. 21/2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Reclamanta a susținut că majorarea nu i-a fost efectiv acordată, susținere care nu a fost combătută prin niciun mijloc de probă (stat de plată, fluturaș de salariu sau orice document similar).

Instanța de fond a apreciat că lipsirea reclamantei de dreptul de a primi diferențele bănești aferente unui drept recunoscut de lege, dar doar la nivel formal, fără a fi fost acordat în mod efectiv, reprezintă o ingerință ce a avut ca efect privarea de acest bun, în sensul tezei a doua a primului paragraf al art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, astfel că se impune acordarea premiului anual sub forma majorării salariale lunare cu un procent lunar de 8,33% din acesta.

Împotriva sentinței au formulat apel pârâții Ministerul Justiției și Curtea de Apel Bacău, criticând-o sub următoarele aspecte:

Tribunalul a interpretat greșit dispozițiile legale reținute și nu a făcut aplicarea Deciziei în interesul legii nr. 21/2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție nu pot constitui argument pentru a se reține că dreptul la premiul anual a fost menținut și trebuie acordat începând cu anul 2011 sub forma unei majorări salariale lunare, așa cum au susținut reclamanta și prima instanță.

Actul ordonatorului de credite poate fi contestat în procedura reglementată de lege, astfel că instanța de dreptul muncii nu poate verifica decât dacă sumele stabilite în actul ordonatorului de credite au fost plătite efectiv.

Legea-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, cu modificările și completările ulterioare (Legea-cadru nr. 284/2010), a abrogat dreptul la acordarea premiului anual în forma prevăzută de art. 25 alin. (1) din Legea-cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, cu modificările ulterioare (Legea-cadru nr. 330/2009), și acest drept s-a stins pentru viitor prin intrarea în vigoare a legilor noi.

La termenul din 17 octombrie 2016 Curtea de Apel Bacău - Secția I civilă a pus în discuție sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, iar prin Încheierea din 7 decembrie 2016 s-a dispus sesizarea instanței supreme în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunilor de drept, în sensul dispozitivului încheierii de sesizare.

Curtea de Apel Bacău - Secția I civilă a constatat admisibilitatea sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție, în conformitate cu dispozițiile art. 519 din Codul de procedură civilă, motivat de următoarele aspecte:

Cauza se află pe rolul Curții de Apel Bacău ca instanță competentă să judece litigiul în ultimă instanță (față de dispozițiile art. 214 din Legea dialogului social nr. 62/2011, republicată, cu modificările și completările ulterioare), iar de lămurirea celor două chestiuni de drept sesizate depinde soluția în prezenta cauză.

În ce privește caracterul de noutate, instanța de trimitere a apreciat că această condiție este îndeplinită, completul Curții de Apel Bacău fiind învestit pentru prima oară cu o cauză în care se pune în discuție această chestiune de drept (distinctă de cauzele în care reclamanții au urmărit înlăturarea soluției pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție - Decizia în interesul legii nr. 21/2013 - prin invocarea neconformității acesteia cu normele europene), instanța supremă nefiind învestită până la această dată cu un recurs în interesul legii sau în baza art. 520 din Codul de procedură civilă. Mai mult decât atât, în mod inevitabil, asemenea cauze vor apărea pe rolul instanțelor, în cascadă, dat fiind numărul mare de destinatari ai Legii nr. 118/2010 și, respectiv, ai Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 19/2012, astfel că o soluție pe fond a instanței supreme ar fi de natură a înlătura orice posibilă discriminare.

După comunicarea raportului, potrivit dispozițiilor art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, părțile au formulat următoarele puncte de vedere asupra chestiunii de drept supuse judecății:

Apelantul-pârât Ministerul Justiției a apreciat că sesizarea este inadmisibilă, nefiind îndeplinită condiția prevăzută de art. 519 din Codul de procedură civilă privind legătura chestiunii de drept a cărei dezlegare se solicită cu soluționarea pe fond a cauzei.

În acest sens, a arătat că dispozițiile Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 19/2012 nu sunt relevante, deoarece dezlegarea cauzei depinde de interpretarea art. 1 și art. 8 din Legea nr. 285/2010, iar nu de dispozițiile art. 1 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 19/2012.

Legiuitorul a stabilit expres faptul că în anul 2011 nu se acordă premiul anual, fondurile aferente acestui premiu fiind redistribuite în vederea acordării majorării salariale de 15% prevăzute pentru întreg personalul bugetar în anul 2011, măsura făcând parte dintr-o serie de astfel de măsuri propuse de legiuitor care să asigure încadrarea în țintele stabilite prin strategia fiscal-bugetară. Ca atare, sumele de bani destinate plății premiului anual sunt acordate personalului bugetar sub altă formă, anume cea a majorărilor aplicate la salariile de bază/indemnizații, în cuantum de 15%.

În concluzie, această parte a arătat că legiuitorul a avut în vedere un cuantum mărit al indemnizației de bază/salariilor funcției de bază/indemnizațiilor de încadrare de care beneficiază personalul plătit din fonduri publice, astfel că nu se poate adăuga procentul de 8,33%.

Apelantul-pârât Ministerul Finanțelor Publice a apreciat că dispozițiile art. 1 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 19/2012 trebuie interpretate în sensul că majorările din datele de 1 iunie 2012 și 1 decembrie 2012 (de 8% și 7,4%) se aplică la un cuantum al indemnizațiilor de bază/salariilor de bază acordate potrivit art. 1 din Legea nr. 285/2010, al căror procent de majorare a avut în vedere și premiul anual pentru anul 2011, neputându-se adiționa un procent suplimentar de 8,33%, și, în consecință, în patrimoniul salariatului nu mai există un drept de creanță, scadent lunar și nerecuperat.

Intimata-reclamantă a reiterat aspectele de fond care vizează dreptul solicitat, apreciind că sumele cu destinație de premii anuale nu au fost și nu puteau fi incluse în salariul de bază stabilit pentru luna ianuarie a anului 2011.

Raportat la statuările din Decizia nr. 21/2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii, a susținut că dispozițiile art. 1 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 19/2012 care prevăd majorarea în două etape a cuantumului brut al salariilor de bază trebuie interpretate în sensul că majorările din datele de 1 iunie 2012 și 1 decembrie 2012 de 8% și, respectiv, de 7,4% se aplică la un cuantum al indemnizației/salariului de bază care nu include premiul anual sub forma unui procent suplimentar de 8,33%.

Completul de judecată al Curții de Apel Bacău - Secția I civilă a arătat că, deși la prima vedere acțiunea reclamantei tinde la "răsturnarea" celor stabilite de Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia pronunțată în interesul legii nr. 21/2013, în realitate problematica supusă dezbaterii este cu totul alta.

Tocmai plecând de la statuarea instanței supreme în sensul că premiul anual pentru anul 2010 a fost inclus în majorările salariale stabilite pentru anul 2011, nemaiputând fi acordat în forma supusă vechii reglementări, reclamanta înțelege să solicite plata sumelor de bani de care este lipsită lunar ca urmare a faptului că nu s-a acoperit integral diminuarea salariului de 25%.

Astfel, prin includerea premiului anual în majorările salariale stabilite pentru anul 2011 rezultă (nemaiputându-se face abstracție de calculul matematic de 100%: 12 = 8,33%) că la sfârșitul anului 2011 reclamanta avea în plată un salariu lunar care cuprindea și 8,33% din suma care fusese premiu anual aferent anului 2010.

În acest punct al analizei trebuie învederat scopul pentru care a fost edictată Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 19/2012, și anume pentru recuperarea reducerilor salariale (așa cum, de altfel, a și fost intitulată: "privind aprobarea unor măsuri pentru recuperarea reducerilor salariale").

Astfel, majorările de 8% și 7,4% din 1 iunie 2012 și 1 decembrie 2012 în mod necesar trebuiau să acopere total reducerile salariale din 2010.

Însă, aceste majorări, aplicându-se la un salariu deja majorat cu 8,33%, era necesar să conducă, în fapt, la un cuantum al salariului de bază începând cu 1 decembrie 2012 superior celui avut în iunie 2010 (anterior intrării în vigoare a Legii nr. 118/2010), întrucât nicio normă legală nu a prevăzut "extragerea" din calculul matematic a sumei aferente premiului anual - care s-a regăsit în 2011 în salariul lunar al reclamantei.

Dacă, în realitate, s-a revenit în plată la salariul avut în iunie 2010 rezultă că, într-adevăr, nu s-a recuperat integral reducerea salarială. De remarcat că nu s-au avut în vedere la calcul eventualele majorări salariale acordate între iunie 2010- decembrie 2012 ca urmare a intervenirii altor situații (spre exemplu, trecerea într-o altă tranșă de vechime, plata unor titluri executorii sau alte asemenea creșteri salariale).

În consecință, Curtea de Apel Bacău a apreciat că ambele întrebări au un răspuns afirmativ.

În urma solicitării adresate de către Înalta Curte de Casație și Justiție, instanțele naționale au înaintat hotărâri judecătorești care prezintă relevanță pentru problema de drept în discuție.

Astfel, soluțiile pronunțate pe fond în ultimă instanță de instanțele de judecată de la nivelul curților de apel Pitești, Iași, Galați, Craiova, Constanța, Oradea, Cluj, Brașov, București, Alba Iulia, Ploiești, Suceava, Târgu Mureș și Timișoara au fost de respingere a acțiunilor, în principal utilizându-se următoarele argumente:

La nivelul Curții de Apel Bacău a fost identificată practica judiciară a Tribunalului Bacău prin care s-a statuat că nu au fost respectate prevederile art. 1 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 19/2012, întrucât nu s-a realizat recuperarea totală a diminuării cu 25% a salariului. Hotărârile transmise, prin care s-au admis acțiunile reclamanților, nu au un caracter definitiv, fiind în curs de judecată în apel, în parte suspendate până la soluționarea prezentei sesizări, Curtea de Apel Bacău fiind instanța de trimitere.

Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, prin Adresa nr. 197/C/213/III-5/2017 din 2 martie 2017, a comunicat că, la nivelul Secției judiciare - Serviciul judiciar civil, nu s-a verificat și nu se verifică, în prezent, practică judiciară în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii în problema de drept care formează obiectul prezentei sesizări.

Dispozițiile art. 1 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 19/2012 au făcut obiectul a numeroase decizii pronunțate de Curtea Constituțională, prin care au fost respinse excepțiile de neconstituționalitate (de exemplu: Decizia nr. 522 din 7 iulie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 631 din 19 august 2015; Decizia nr. 416 din 28 mai 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 577 din 31 iulie 2015; Decizia nr. 642 din 13 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 87 din 5 februarie 2016; Decizia nr. 145 din 12 martie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 297 din 30 aprilie 2015), însă această jurisprudență nu este relevantă în cauza pendinte întrucât excepțiile de neconstituționalitate au vizat legile anuale de salarizare a personalului plătit din fonduri publice, prin raportare la situația particulară a personalului didactic, astfel cum rezultă din aplicarea, în ceea ce privește această categorie socioprofesională, a Legii nr. 63/2011 privind încadrarea și salarizarea în anul 2011 a personalului didactic și didactic auxiliar din învățământ, cu modificările ulterioare, Curtea Constituțională reținând că legea a fost adoptată pentru a realiza unificarea salarizării unei categorii profesionale, normele criticate dând expresie unei măsuri de politică bugetară și urmărind să elimine inechitatea în stabilirea salariilor din sistemul național de învățământ.

Prin raportul întocmit în cauză, în conformitate cu dispozițiile art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă, s-a apreciat că nu sunt îndeplinite cumulativ condițiile de admisibilitate pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile, potrivit dispozițiilor art. 519 din Codul de procedură civilă.

Art. 1 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 19/2012 privind aprobarea unor măsuri pentru recuperarea reducerilor salariale, aprobată cu modificări prin Legea nr. 182/2012, cu modificările ulterioare:

În legătură cu această chestiune, prezintă relevanță și următoarele:

Examinând sesizarea în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, raportul întocmit de judecătorii-raportori, punctele de vedere formulate de către părți și chestiunea de drept ce se solicită a fi dezlegată, constată următoarele:

În privința regularității sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, legiuitorul, în cuprinsul art. 519 din Codul de procedură civilă, a instituit o serie de condiții de admisibilitate pentru declanșarea acestei proceduri, condiții care se impun a fi întrunite în mod cumulativ, respectiv:

Procedând la analiza asupra admisibilității sesizării, se constată că primele trei condiții sunt îndeplinite, întrucât Înalta Curte de Casație și Justiție a fost sesizată de un complet al Curții de Apel Bacău, învestit în ultimă instanță cu soluționarea unui conflict de muncă, potrivit dispozițiilor art. 208 raportat la art. 214 din Legea dialogului social nr. 62/2011, republicată, cu modificările și completările ulterioare, art. 96 pct. 2 și art. 483 alin. (2) din Codul de procedură civilă.

Astfel, Curtea de Apel Bacău este legal învestită cu soluționarea unui apel într-o cauză în care se solicită acordarea unor drepturi salariale rezultate dintr-o incorectă interpretare și aplicare de către angajator a dispozițiilor din materia salarizării personalului bugetar.

Cerința noutății chestiunii de drept supuse interpretării este îndeplinită atunci când chestiunea de drept își are izvorul în reglementări nou-intrate în vigoare, iar instanțele nu i-au dat încă o anumită interpretare și aplicare la nivel jurisprudențial ori dacă se impun anumite clarificări, într-un context legislativ nou sau modificat față de unul anterior, de natură să impună reevaluarea sau reinterpretarea normei de drept analizate.

Potrivit jurisprudenței Înaltei Curți de Casație și Justiție, în situația în care există un număr semnificativ de hotărâri judecătorești care să fi soluționat diferit, în mod constant, o problemă de drept, într-o perioadă de timp îndelungată, mecanismul legal de unificare a practicii judiciare este cel cu funcție de reglare - recursul în interesul legii, iar nu hotărârea prealabilă.

În cazul de față, examenul jurisprudențial efectuat a relevat că practica cvasiunanimă de dată recentă a instanțelor este aceea a respingerii acțiunilor, cu excepția celor aflate pe rolul instanței de trimitere în faza apelului, care au primit în primă instanță o soluție contrară, aceea de admitere.

Așa fiind, condiția noutății se verifică, devenind actuală cerința dezlegării modului de interpretare și de aplicare a normei de drept respective, existând posibilitatea menținerii, în apel, a soluțiilor de admitere a acțiunii, contrare practicii celorlalte instanțe.

În ceea ce privește cerințele ca soluționarea pe fond a cauzei să depindă de lămurirea chestiunii de drept ce face obiectul sesizării și asupra căreia Înalta Curte de Casație și Justiție să nu fi statuat, se rețin următoarele:

Litigiile ce fac obiectul sesizării sunt comune personalului plătit din fonduri publice (căruia i se aplică, în materia salarizării, Legea-cadru nr. 284/2010 și legile anuale de salarizare, începând cu Legea nr. 285/2010 și Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 19/2012) și au directă legătură cu dreptul recunoscut personalului bugetar, în legislația anterioară adoptării acestor legi, la acordarea unui premiu anual echivalent cu un salariu brut lunar.

Anterior lunii decembrie 2010 a fost în vigoare art. 25 din Legea-cadru nr. 330/2009, care instituia acest premiu anual (denumit și cel de-al treisprezecelea salariu) proporțional cu timpul lucrat în anul respectiv, scadent în luna ianuarie a anului următor și calculat în raport cu media salariilor de bază sau a indemnizațiilor de încadrare.

În perioada de aplicare a Legii-cadru nr. 330/2009 a fost adoptată Legea nr. 118/2010 prin care s-a decis reducerea cu 25% a salariilor angajaților din sectorul public.

La data de 28 decembrie 2010, s-a publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, Legea-cadru nr. 284/2010 care a abrogat expres Legea-cadru nr. 330/2009 (intrând în vigoare de la 31 decembrie 2010). La aceeași dată, 28 decembrie 2010, a fost publicată și Legea nr. 285/2010, legea anuală de salarizare pentru anul 2011.

După abrogarea Legii-cadru nr. 330/2009 prin Legea-cadru nr. 284/2010 (care nu mai prevedea acordarea unui premiu anual), salariile au revenit la cuantumul anterior diminuării, în două etape.

În prima etapă, Legea nr. 285/2010 a prevăzut o majorare cu 15% a cuantumului brut al salariilor de bază/indemnizațiilor de încadrare, al celorlalte elemente ale sistemului de salarizare care fac parte, potrivit legii, din salariul brut, față de luna octombrie 2010, ținându-se seama de gradul sau treapta profesională, vechimea în muncă, vechimea în funcție sau, după caz, în specialitate, dobândite în condițiile legii până la 31 decembrie 2010.

Ulterior, prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 19/2012, cuantumul brut al salariilor de bază/soldelor funcției de bază/salariilor funcției de bază/indemnizațiilor de încadrare de care beneficia personalul plătit din fonduri publice s-a majorat în două trepte, astfel: cu 8%, începând cu data de 1 iunie 2012, față de nivelul acordat pentru luna mai 2012; cu 7,4%, începând cu data de 1 decembrie 2012, față de nivelul acordat pentru luna noiembrie 2012.

Potrivit art. 8 din Legea nr. 285/2010, sumele corespunzătoare premiului anual pentru anul 2010 nu se mai acordă începând cu luna ianuarie 2011, acestea fiind avute în vedere la stabilirea majorărilor salariale ce se acordă în anul 2011 personalului din sectorul bugetar.

Art. 8 a fost interpretat în contenciosul constituțional prin Decizia Curții Constituționale nr. 115 din 9 februarie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 230 din 5 aprilie 2012, și Decizia Curții Constituționale nr. 257 din 20 martie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 331 din 16 mai 2012, și, ca urmare a acestei interpretări, în procesul de unificare a practicii judiciare, prin Decizia nr. 21/2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii, care a ținut cont de statuările Curții Constituționale, în sensul că dreptul la acordarea premiului anual pe anul 2010 nu a fost înlăturat prin abrogarea art. 25 din Legea-cadru nr. 330/2009, ci reprezintă în continuare o creanță certă, lichidă și exigibilă a angajatului asupra angajatorului său, modificată fiind, în concret, numai modalitatea de acordare, și anume, eșalonat și succesiv, în cursul anului 2011, respectiv prin creșterea, în mod corespunzător, a cuantumului salariului/soldei/indemnizației de bază.

În Decizia în interesul legii nr. 21/2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a arătat că, odată ce Curtea Constituțională a statuat asupra modalității în care subzistă dreptul de creanță al angajatului în cadrul raportului juridic cu angajatorul, pe de o parte, acest drept nu mai poate fi acordat în forma anterioară prevăzută de art. 25 din Legea-cadru nr. 330/2009 (acesta fiind obiectul practicii neunitare în litigiile care au stat la originea promovării recursului în interesul legii), iar, pe de altă parte, nici nu se poate analiza includerea premiului în majorările salariale prevăzute de art. 1 din Legea nr. 285/2010, ca argument de menținere a dreptului la plata premiului în forma anterioară, întrucât ar contraveni celor stipulate cu forță obligatorie de Curtea Constituțională. Prin modificarea formei de executare a obligației de plată a premiului anual, legiuitorul a acționat în limitele marjei de intervenție recunoscute în domeniul politicii salariale, neexistând o încălcare a dreptului de proprietate privată al personalului plătit din fonduri publice asupra acestei creanțe de natură salarială.

Concluzia cuprinsă în considerentele deciziei în interesul legii este aceea că premiul anual aferent anului 2010, reglementat inițial prin art. 25 din Legea-cadru nr. 330/2009, a fost inclus, potrivit art. 8 din Legea nr. 285/2010, de către legiuitor, în noua reglementare salarială, în majorarea salarială stabilită prin art. 1 din Legea nr. 285/2010. În consecință, acesta nu mai poate fi acordat în forma supusă vechii reglementări.

Invocând considerentele deciziei sus-menționate și expunerea de motive a Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 19/2012 (care se referă la recuperarea totală a diminuării produse prin aplicarea Legii nr. 118/2010, fără vreo trimitere la includerea premiului anual), titularii acțiunilor au apreciat că premiul anual nu a fost inclus efectiv, ci doar declarativ, în salariul lunar plătit în anul 2011, întrucât o acordare efectivă ar fi presupus ca la majorarea de 15% prevăzută de art. 1 din Legea nr. 285/2010 să se adauge și o creștere de 8,33% (corespunzătoare fracțiunii de 1/12 din premiul anual), și au solicitat plata acestei diferențe procentuale de drepturi salariale din 2011 la zi.

La rândul lor, angajatorii și ordonatorii de credite au susținut că din considerentele Deciziei în interesul legii nr. 21/2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție nu rezultă că dreptul la premiul anual trebuie acordat începând cu anul 2011 sub forma unei majorări salariale lunare de 8,33%, modalitatea de calcul susținută de reclamanți în sensul acordării acestei diferențe fiind lipsită de suport legal.

În acest context, un prim aspect de analizat este cel al identificării chestiunii de drept ce se solicită a fi dezlegată. Apoi se impune a se verifica legătura cu cauza a acestei chestiuni.

Este de observat, în primul rând, că Decizia în interesul legii nr. 21/2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție a unificat acea categorie de litigii ce aveau ca obiect plata premiului anual aferent anului 2010 și scadent în luna ianuarie 2011. În acest sens s-a stipulat faptul că, potrivit statuărilor Curții Constituționale care sunt obligatorii în măsura în care conțin o interpretare în conformitate cu norma constituțională a dispoziției legale, art. 8 din Legea nr. 285/2010 se interpretează în sensul că premiul anual a fost inclus în aceste majorări, fiind acordat eșalonat și succesiv, în cursul anului 2011, prin creșterea, în mod corespunzător, a cuantumului salariului/soldei/indemnizației de bază, și nu mai poate fi acordat în forma supusă vechii reglementări.

Pornind de la acest considerent al Deciziei în interesul legii nr. 21/2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, se solicită în cauză a se aprecia dacă etapa a doua a majorărilor salariale reglementată de art. 1 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 19/2012 (menită a recupera integral diminuarea de 25% produsă prin Legea nr. 118/2010) se aplică asupra unui cuantum salarial ce fusese majorat cu 15% prin includerea fracțiunii lunare din premiul anual, de 8,33%. Dacă da, ar însemna că scopul avut în vedere de legiuitor, respectiv recuperarea totală a diminuării de 25% prevăzute de Legea nr. 118/2010, nu a fost atins, lipsind chiar procentul de 8,33% din totalul de recuperat, ce fusese alocat nu recuperării în sine a pierderii salariale anterioare, ci premiului anual.

Se observă astfel că ceea ce se solicită a se dezlega nu este o problemă ce ține de interpretarea dispozițiilor art. 1 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 19/2012 relativ la procentele de majorare salarială prevăzute de acest act normativ, cum a susținut instanța de trimitere, ci se referă la baza de calcul la care se aplică aceste procente, respectiv dacă nivelul salariului acordat pentru luna mai 2012 a fost corect stabilit prin aplicarea procentului de 15% prevăzut de art. 1 din Legea nr. 285/2010 pentru prima etapă de majorare ori se impunea adăugarea a încă unui procent de 8,33%, în aplicarea art. 8 din Legea nr. 285/2010, reprezentând fracțiunea lunară din premiul anual.

Or, interpretarea art. 8 din Legea nr. 285/2010 a constituit deja obiect al procedurii de unificare prin Decizia nr. 21/2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii, decizie ce se opune cu autoritate de lucru interpretat oricărei alte soluții care ar cenzura modalitatea concretă în care legiuitorul a valorificat premiul anual, instituind o prezumție cu privire la includerea lui în majorările acordate prin art. 1 din Legea nr. 285/2010. În acest sens, în considerentele menționatei decizii s-a reținut faptul că nu se poate analiza includerea premiului în majorările salariale prevăzute de art. 1 din Legea nr. 285/2010, ca argument de menținere a dreptului la plata premiului în forma anterioară (reclamanții susținând atunci, ca și în prezent, că nu există o majorare efectivă, corespunzătoare procentajului lunar din premiu), întrucât ar contraveni celor stipulate cu forță obligatorie de Curtea Constituțională.

De altfel, aspectul dedus judecății în prezenta sesizare, respectiv interpretarea dispozițiilor art. 1 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 19/2012 privind aplicarea procentelor de majorare în a doua etapă a recuperării diminuărilor salariale, nici nu este relevant în soluționarea cauzei, în condițiile în care dezlegarea chestiunii de drept nu depinde de norma indicată de instanță, ci de interpretarea art. 1 și art. 8 din Legea nr. 285/2010, ce reprezintă baza de calcul al acestor majorări, supusă deja unui proces de unificare.

Independent de faptul că litigiul în care s-a formulat sesizarea întemeiată pe dispozițiile Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 19/2012 are, formal, un obiect distinct de cel care a generat practica neunitară asupra căreia s-a pronunțat Decizia nr. 21/2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii, interpretarea dată prin această din urmă decizie art. 8 din Legea nr. 285/2010 lămurește aspecte care vizează inclusiv baza de calcul pentru etapa a doua a majorărilor și, implicit, situația premiului anual, așa încât aspectul dedus analizei în prezenta cauză nu poate fi considerat că ar îndeplini condiția de admisibilitate referitoare la existența unei chestiuni de drept reale de a cărei dezlegare depinde soluționarea cauzei.

Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 519, cu referire la art. 521 din Codul de procedură civilă,