ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1607/2023

Clauza privind rata dobânzii curente de 4,5 % p.a. (art. 4.2. prima teză din Contract) și clauza privind dobânda revizuibilă, a cărei rată este supusă modificării unilaterale de către pârâtă în conformitate cu libera apreciere a acesteia ("fără a fi obligat în nici un fel") și în funcție de evoluția indicelui de referință Libor 6M + 4% p.a., fără a fi necesar consimțământul reclamantului consumator, cu referire la modalitatea aducerii noilor nivele de dobândă la cunoștința împrumutaților și cea a considerării ca acceptate a acestora (art. 4.4. din Contract); 1.

Clauza privind dobânda penalizatoare/anatocism (art. 4.5. din Contract); 1.

Clauzele referitoare la taxa de evaluare a proprietății aduse în garanție, conform notei nr. x din dala de 25.10.2007, a comisionului de acordare de 2% din valoarea creditului (3.895 CHF) și a comisionului de administrare perceput lunar, în sumă de 0,15% din soldul total al creditului, ale căror niveluri sunt supuse revizuirii pe parcursul Contractului în funcție de politica de creditare a pârâtei și fără consimțământul împrumutaților (art. 5.1. lit. b), c) și f), precum și art. 5.4. din Contract); 1.

Clauza privitoare la scadența (exigibilitatea) anticipată a creditului (art. 13.6 și art. 13.7. din Contract); 1.

Clauza de cesiune a contractului (art. 15.1. și art. 15.2. din Contract); 1.

Clauza atributivă de competentă a soluționării litigiilor în favoarea instanțelor de la sediul băncii pârâte din București (art. 15.14. din Contract). 2.să se constate nulitatea absolută parțială a "Contractului de cesiune de creanță în legătură cu anumite credite" din 31 martie 2009, încheiat între pârâtele B. și C. (OLANDA), cât privește cesionarea drepturilor provenind din contractul de nr. x/30.10.2007 și contractul de vânzare-cumpărare cu garanție imobiliară autentificat Ia BNP E. prin încheierea de autentificare nr. x/30.10.2007, și subsecvent, a contractului numit "Cesiune de creanță în legătură cu anume credite" din 26 iunie 2015, încheiat între C. (Olanda) și D., la data de 25.06.2015, cât privește cesionarea drepturilor provenind din prima cesiune, precum și să se dispună repunerea părților în situația anterioară, în sensul restabilirii raporturilor contractuale dintre părți, în condițiile anterioare fiecărei cesiuni; 3.să fie obligate pârâtele la restituirea sumelor încasate necuvenit (art. 994 C. civ.) urmare a practicării clauzelor abuzive nule absolut relativ la dobânda revizuibilă, dobânda penalizatoare, taxa de evaluare a proprietății, comisionul de acordare a creditului și clauza de cesiune a contractului/creanței (cu consecința nulității contractelor de cesiune), începând cu data plății și până la data restituirii integrale a sumelor (componenta a repunerii părților în situația anterioară ca efect al nulității absolute a clauzelor care iradiază retroactiv; în speță intervine răspunderea civilă delictuală a pârâtelor pentru fapta ilicită constând în încălcarea interdicției legale de a insera clauze abuzive în contract, urmată de culegerea fructului/beneficiului realizat/rezultat din practicarea clauzelor abuzive), precum și la plata dobânzii legale aferente sumelor încasate necuvenit de pârâte în temeiul clauzelor abuzive nule absolut (restituitio în integrum); 4.să se constate caracterul incert al creanței (în ceea ce privește întinderea sa), la data formulării cererii de executare silită (04.01.2013) de către pârâta C. (Olanda), prin mandatar Colectare Recuperare Creanțe CRC S.R.L.. Pârâtele B. S.A., D., C., au formulat întâmpinare prin care au solicitat, pe cale de excepție, anularea ca netimbrat a capătului de cerere privind nulitatea absolută parțială a contractelor de cesiune ca netimbrat și respingerea ca inadmisibil a capătului de cerere privind constatarea caracterului incert ai creanței. Pârâtele au solicitat respingerea ca nefondate a celorlalte capete de cerere și obligarea reclamantului la plata cheltuielilor de judecată. În drept, au fost invocate prevederile art. 14 și 12 alin. (4) din Legea nr. 193/2000, și art. 148-151, 192 și 194-195 din C. proc. civ. Prin sentința civilă nr. 467din 21.05.2019 a fost admisă excepția necompetenței materiale a instanței și a fost declinată competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Timișoara. Prin sentința civilă nr. 13272 din 31 octombrie 2019 pronunțată de Judecătoria Timișoara, secția I civilă a fost admisă excepția necompetenței materiale a instanței și a fost declinată competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Timiș. Prin sentința civilă nr. 10 din 22 ianuarie 2020, Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă a stabilit competența de soluționare în primă instanță a acțiunii în favoarea Tribunalului Timiș. Prin sentința civilă nr. 79 din 23 februarie 2021, pronunțată în dosarul nr. x/2018, Tribunalul Timiș a admis excepția netimbrării. A anulat ca netimbrat petitul 2 subpunctul 2 al acțiunii având ca obiect constatarea nulității absolute parțiale a contractului de cesiune de creanță din data de 26 iunie 2015. A admis excepția inadmisibilității petitului 4 al acțiunii. A respins ca inadmisibilă cererea reclamantei, având ca obiect constatarea caracterului incert al creanței la data formulării cererii de executare silită. A admis în parte acțiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtele B. S.A., C. (Olanda), D. prin mandatar Colectare Recuperare Creanțe CRC S.R.L. și cu intervenientul F.. A constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută a următoarelor clauze din contractul de facilitate de credit și de garanție nr. x/30.10.2007: clauza prevăzută la art. 4.5 din contract privind dobânda penalizatoare; clauzele prevăzute la art. 5.1 lit. b) și c) privind comisionul de acordare a creditului și comisionul de administrare a creditului și clauza prevăzută la art. 5.4 din contract privind posibilitatea revizuirii unilaterale a comisioanelor. A obligat pârâtele la restituirea sumelor încasate în baza clauzelor constatate drept abuzive și la plata dobânzii legale remuneratorii aferente acestor sume, de la data plății până la restituirea integrală către reclamantă. A respins în rest acțiunea ca neîntemeiată. A obligat fiecare dintre pârâte la plata către reclamantă a sumei de 400 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, sumă rezultată în urma compensării cheltuielilor de judecată acordate parțial reclamantei (2000 RON), în măsura pretențiilor admise, cu cheltuielile de judecată în cuantum de 800 RON acordate pârâtelor. Prin apelul înregistrat la data de 23 august 2021, apelanta-reclamantă A. a solicitat schimbarea în parte a sentinței apelate, în sensul admiterii acțiunii așa cum a fost formulată și precizată, cu excepția solicitării privitoare la constatarea caracterului abuziv și a nulității absolute a clauzei referitoare la taxa de evaluare a proprietății aduse în garanție; cu cheltuieli de judecată. Prin apelul înregistrat la data de 14 septembrie 2021, apelantele-pârâte B. S.A., C. (Olanda) și D. au solicitat admiterea căii de atac așa cum a fost formulată, raportat la dispozițiile art. 480 alin. (2) din C. proc. civ. schimbarea în parte a hotărârii atacate și, în urma rejudecării, respingerea în integralitate a cererii de chemare în judecată, ca fiind nefondată; cu cheltuieli de judecată în măsura dovedirii acestora, iar în măsura în care dovada cheltuielilor de judecată constând în onorariul avocațial nu va fi efectuată în termenul prevăzut de dispozițiile art. 452 C. proc. civ., apelantele-pârâte și-au rezervat dreptul de le recupera pe cale separată. Prin decizia nr. 305/A din 16 mai 2022, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă, a fost respins apelul declarat de apelantele-pârâte B. S.A., C. (Olanda) și D., împotriva sentinței civile nr. 79 din 23 februarie 2021, pronunțate de Tribunalul Timiș în dosarul nr. x/2018, în contradictoriu cu intimata-reclamantă A. și cu intimatul-intervenient F.. A fost admis apelul declarat de apelanta-reclamantă A. în contradictoriu cu intimatele-pârâte B. S.A., C. (Olanda) și D. și cu intimatul-intervenient F.. A fost schimbată în parte sentința civilă nr. 79 din 23 februarie 2021, pronunțată de Tribunalul Timiș în dosarul nr. x/2018, și în consecință s-a constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută și a clauzei prevăzută la art. 4.4 din contractul de facilitate de credit și de garanție nr. x/30.10.2007. Au fost obligate pârâtele la restituirea sumelor încasate în baza clauzei prevăzute de art. 4.4, peste dobânda contractuală de 4,5% pe an și la plata dobânzii legale remuneratorii aferente acestor sume de la data plății până la restituirea integrală către reclamantă. Împotriva acestei hotărâri au declarat recursuri reclamanta A. și pârâtele B. S.A., C. (Olanda) și D.. Recurenta reclamantă solicită admiterea recursului, și trimiterea cauzei spre o nouă judecată în ceea ce privește excepția lipsei calității de reprezentant a G. pentru pârâte, în privința cererii reclamantei de constatare a nulității absolute parțiale a contractului de cesiune precum și cu privire la acordarea cheltuielilor de judecată. Referitor la recursul formulat împotriva încheierilor de ședință din 28 martie 2022 și 2 mai 2022, recurenta-reclamantă arată că soluția instanței de apel este nelegală cu privire la respingerea excepției lipsei calității de reprezentant al avocatului pârâtelor, sens în care invocă motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 C. proc. civ. În dezvoltarea acestei critici recurenta-reclamantă arată că, din contractele de asistență juridică depuse de reprezentantul pârâtelor la dosar, se observă că lipsește dovada calității de reprezentant pentru B. S.A. și C. Olanda deoarece prin contractele de asistență juridică nr. x/1.07.2016 și nr. x/1.07.2016 bis, părțile au limitat obiectul contractului doar la acțiunile derivând din Legea nr. 77/2016. Prin contractul de asistență juridică nr. x/2.11.2016 și actele adiționale, părțile au urmărit eludarea dispozițiilor legale imperative care interzic reprezentarea convențională a unei persoane juridice de către altă persoană juridică, avocatul prestând serviciile nu în favoarea clientului ci a mandatarului clientului, pe numele căruia emite factura și în sarcina căruia se naște obligația de plată. În concluzie, recurenta-reclamantă arată că reprezentarea convențională trebuie să aibă loc prin avocat ales direct, iar nu prin mandatar. Prin urmare, cheltuielile de judecată reprezentând onorariu de avocat efectuate prin mandatar nu trebuie acordate deoarece eludează dispozițiile art. 84 alin. (1) C. proc. civ. Instanța de apel, prin încălcarea prevederilor legale, respectiv art. 80 alin. (1), art. 84 alin. (1), art. 86 prima teză, art. 151 alin. (2) C. proc. civ., a considerat că pârâtele sunt reprezentate legal în fața instanței de judecată, ca atare încheierile menționate sunt nelegale. Recursul împotriva deciziei nr. 305/A din 16 mai 2022, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă vizează cererea reclamantei de constatare a nulității absolute parțiale a contractului de cesiune de creanțe din data de 26 iunie 2015 încheiat între pârâtele H. și Credit plus D. precum și cu privire la cererea reclamantei de acordare a cheltuielilor de judecată în apel. Referitor la cererea reclamantei de constatare a nulității absolute parțiale a contractului de cesiune de creanțe din data de 26 iunie 2015 încheiat între pârâtele H. și Credit plus D. recurenta-reclamantă invocă motivele de casare prevăzute de art. 488 pct. 6 și 8 C. proc. civ. Recurenta contestă soluția instanței de apel pe aspectul menționat arătând că decizia atacată este nelegală întrucât clauzele 15.1 și 15.2 din contract sunt lovite de nulitate absolută, sancțiune care se răsfrânge în planul nulității absolute a contractelor de cesiune de creanță. Cesiunea I și, subsecvent, Cesiunea II sunt veritabile cesiuni de contract lovite de nulitate absolută, iar în măsura în care Cesiunea I este prohibită de lege, aceiași sancțiune va fi aplicabilă și Cesiunii I, subsecventă primei cesiuni. Prin art. 24 din Legea nr. 190/1999 legiuitorul restrânge posibilitatea transmiterii creanțelor ipotecare la mecanismul cesiunii de creanță, fără a reglementa și alte modalități de transmitere a creanței ipotecare. Recurenta arată că între cesiunea creanței și cesiunea contractului nu există echivalență, prima este reglementată de vechiul C. civ., iar cea de a doua, nu este reglementată, prin urmare cesiunea din data de 31.03.2019 s-a realizat în absența oricăror dispoziții legale, ceea ce are consecințe și asupra celei de a doua cesiuni. În ceea ce privește cererea de constatare a nulității absolute parțiale a contractului numit "Cesiune de creanță în legătură cu anumite credite" din 26 iunie 2015, recurenta apreciază nelegale considerentele deciziei prin care s-a reținut că obiectul cesiunii l-a constituit doar un credit neperformant, lipsit de garanții și nu un credit ipotecar și că nu ar fi incidente dispozițiile art. 24 din Legea nr. 190/1999. Raționamentul instanței este greșit și pentru faptul că nicăieri în cuprinsul Cesiunii II nu s-a făcut vreo referire la natura juridică a creanței cesionate. Ceea ce nu s-a putut transmite în mod valabil prin Cesiunea I din 31.03.2009, nu se putea transmite prin Cesiunea II din data de 26 iunie 2015, în consecință, câtă vreme creditorul cesionar nu poate face dovada îndeplinirii condițiilor de autorizare la data încheierii cesiunilor de creanță, înseamnă că alte persoane juridice nu aveau capacitatea de folosință specială necesară pentru desfășurarea acestei tranzacții, iar lipsa acestei autorizații se sancționează cu nulitatea absolută a celor două cesiuni. Recurenta arată că, în raport cu prevederile legale stipulate la art. 1 alin. (2), art. 24 alin. (1), art. 33 din Legea nr. 190/1999, nici cesionarele, nici mandatara nu îndeplinesc cerințele legale întrucât aceste entități private nespecializate pe piața bancară sunt sustrase de la regimul de reglementare și supraveghere instituit de banca centrală, clauza de cesiune fiind în temeiul legii, prin ea însăși abuzivă. Creditorii cesionari nu îndeplinesc condițiile prevăzute de O.U.G. nr. 50/2010 deoarece nu au calitatea de creditor în sensul art. 70 alin. (2) coroborat cu art. 7 pct. 5 din același act normativ, deoarece nu sunt instituții de același tip cu cedentul. Recurenta critică și soluția instanței de apel privind cheltuielile de judecată solicitate în apel, sens în care invocă motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 C. proc. civ. arătând că hotărârea este nelegală deoarece, ca urmare a respingerii apelului pârâtelor și de admitere a apelului propriu, instanța ar fi trebuit să îi acorde cheltuielile de judecată în raport cu dispozițiile art. 451-453 C. proc. civ., dovezile privind efectuarea cheltuielilor aflându-se la dosar. Recurentele-pârâte invocă motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 7 și 8 C. proc. civ. solicitând admiterea recursului, schimbarea în tot a deciziei atacate și respingerea în tot a cererii de chemare în judecată. Din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ. se arată că instanța de apel a soluționat greșit excepția autorității de lucru judecat a hotărârii pronunțate în dosarul nr. x/2015, făcând confuzie între autoritatea de lucru judecat și puterea lucrului judecat. Deși între cele două cauze nu există identitate de părți, obiect și cauză, instanța trebuia să aibă în vedere că problemele de drept privind comisionul de acordare și de administrare sunt deja dezlegate de altă instanță și nu mai pot face obiectul altei analize. În dosarul nr. x/2015 inițiat de ANPC și care a avut în vedere contractele de credit standard preformulate și utilizate de bancă în mod curent, a fost analizat caracterul abuziv al clauzelor privind comisionul de acordare și administrare, instanța de judecată reținând în mod definitiv caracterul neabuziv al acestor clauze. Așadar, arată recurentele, constatarea pretinsului caracter abuziv al celor două clauze constituie o chestiune de drept care a făcut obiectul judecății definitive a unei instanțe judecătorești, iar decizia nr. 38/2017 a Curții de Apel București prin care s-a constatat caracterul neabuziv al acestor comisioane se bucură de prezumția de lucru judecat, iar dezlegarea dată acestei chestiuni de drept se impune și celorlalte părți care ar putea introduce o acțiune având același obiect. Referitor la motivul de recurs întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. recurentele susțin că în ceea ce privește clauza cuprinsă în art. 4.4. din contractul de credit, soluția instanței de apel este greșită deoarece, deși sunt citate dispozițiile art. 14 din Legea nr. 190/1999 potrivit cărora variația dobânzii trebuie să fie legată de un indice de referință prevăzut în contractul de credit, instanța a reținut caracterul abuziv al acestei clauze privind dobânda. Instanța de apel nu a verificat caracterul abuziv al clauzei privind dobânda din perspectiva tuturor condițiilor legale prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, ci a reținut caracterul abuziv doar pe considerentul că acest text de lege instituie o prezumție de drept, în temeiul căreia clauzele abuzive cuprinse în contractele de adeziune prezintă caracter abuziv. Reținând faptul că prevederile contractuale referitoare la dreptul băncii de a modifica dobânda nu au fost negociate și că această clauză este lipsită de transparență, instanța de apel a avut în vedere o situație de ansamblu, iar nu analiza criteriilor stabilite de legiuitor pentru determinarea caracterului abuziv al unei clauze contractuale. Prin analiza "comportamentului băncii de-a lungul raportului contractual cu debitorii", instanța stabilește un criteriu propriu de determinare al caracterului abuziv al clauzelor, adăugând astfel la lege. Recurentele susțin că modul de calcul al dobânzii are la bază elemente obiective care țin de situația pieței financiar-bancare la un moment dat, în contract fiind menționate elementele indicatorii ce permit băncii modificarea unilaterală a dobânzii curente contractuale. Sintagma "exprimate într-un limbaj ușor inteligibil" prevăzută de Legea nr. 193/2000 nu poate fi redusă la o exprimare clară și ușor inteligibilă din punct de vedere gramatical ci la situația în care clauza să fie clar definită astfel încât consumatorul să aibă reprezentarea clară a rațiunilor și fundamentelor relative la conținutul clauzelor și efectelor acestora asupra contractului în ansamblu. Având în vedere transpunerea art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13 în art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 instanța trebuia să stabilească cu prioritate dacă are dreptul de a analiza caracterul abuziv al clauzei privind dobânda prin raportare la modalitatea de exprimare într-un limbaj clar și inteligibil. Potrivit art. 4.2 coroborat cu art. 2.4 din contractul de credit, la data încheierii contractului, dobânda curentă este de 4,5 % pe an și este fixă în primele 12 luni și variabilă ulterior, în consecință, debitorii aveau cunoștință încă de la data încheierii contractului că dobânda variază în funcție de dobânda de referință a creditoarei, existând posibilitatea modificării acesteia. Pe cale de consecință, ar fi fost vorba de o clauză abuzivă dacă în contract nu s-ar fi menționat elementele indicatorii care-i permit băncii modificarea unilaterală a dobânzii curente contractuale, respectiv în cazul neindicării niciunui criteriu care să-i dea băncii acest drept, lăsând la libera sa apreciere majorarea dobânzii. Prin perfectarea unui contract cu dobânda de referință variabilă a băncii la care s-a adăugat marja de 4 puncte procentuale, debitorii și-au asumat riscul majorării dobânzii inițiale în funcție de costul resurselor de creditare, ca atare instanța a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor Legii nr. 193/2000 în ceea ce privește constatarea caracterului abuziv al clauzei contractuale privind dobânda. Recurenta-reclamantă a formulat întâmpinare prin care a solicitat anularea recursului pe considerentul lipsei calității de reprezentant al avocatului recurentelor-pârâte în declararea recursului și, în subsidiar, respingerea acestuia ca nefondat. La dosar a depus întâmpinare și intimata-intervenientă I., care, referitor la excepția lipsei de reprezentant al avocatului pârâtelor, a invocat Decizia nr. 19/2018 pronunțată de ÎCCJ în dezlegarea unei chestiuni de drept. Cu privire la constatarea nulității parțiale a contractului de cesiune de creanță, susține argumentele recurentei-reclamante. Recurentele-pârâte au formulat întâmpinare prin care au invocat nulitatea recursului reclamantei pentru nemotivare, iar în subsidiar, respingerea recursului ca nefondat. Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursurilor. Prin încheierea din 19.01.2023, constatând întrunite condițiile prevăzute de art. 493 alin. (3) C. proc. civ., instanța a dispus comunicarea raportului către părțile cauzei, pentru a se depune punctele de vedere asupra acestuia, astfel cum prevede art. 493 alin. (4) C. proc. civ. Prin încheierea din data de 9.03.2023 examinând cu prioritate, în temeiul art. 248 raportat la art. 494 C. proc. civ., excepția nulității recursului declarat de reclamantă, Înalta Curte a respins-o reținând că recurenta-reclamantă a dezvoltat critici care pot fi circumscrise motivelor de recurs reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ. Prin aceiași încheiere a fost prorogată discutarea excepției lipsei calității de reprezentant a recurentelor-pârâte și au fost admise în principiu recursurile. La termenul din data de 22 iunie 2023, în conformitate cu art. 483 alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte a luat în examinare recursurile și a reținut următoarele: Recursul reclamantei este întemeiat pe motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1), pct. 5,6 și 8 C. proc. civ. Recurenta-reclamantă a reiterat în recurs excepția lipsei calității de reprezentant al recurentelor-pârâte atât în ceea de privește modul de soluționare al acestei excepții prin decizia atacată dar și cu privire la formularea cererii de recurs de către reprezentantul convențional al recurentelor-pârâte, criticile fiind aceleași. Astfel, prin recursul formulat împotriva încheierilor de ședință din 28 martie 2022 și 2 mai 2022, prin care a fost soluționată această excepție recurenta-reclamantă arată că soluția instanței de apel este nelegală deoarece din contractele de asistență juridică depuse de reprezentantul pârâtelor la dosar lipsește dovada calității de reprezentant pentru B. S.A. și C. Olanda în condițiile în care prin contractele de asistență juridică nr. x/1.07.2016 și nr. x/1.07.2016 bis, părțile au limitat obiectul contractului doar la acțiunile derivând din Legea nr. 77/2016. Recurenta mai arată că prin contractul de asistență juridică nr. x/2.11.2016 și actele adiționale, părțile au urmărit eludarea dispozițiilor legale imperative care interzic reprezentarea convențională a unei persoane juridice de către altă persoană juridică, reprezentarea convențională trebuind să aibă loc prin avocat ales direct, iar nu prin mandatar. În ceea ce privește excepția lipsei calității de reprezentant al recurentelor-pârâte în formularea recursului Înalta Curte o va reține ca nefondată având în vedere că la dosarul cauzei, respectiv fila x, se află împuternicirea avocațială a reprezentantului convențional al recurentelor-pârâte. Referitor la soluționarea de către instanța de apel a excepției lipsei calității de reprezentant al recurentelor-pârâte prin încheierile din 28 martie 2022 și 2 mai 2022, Înalta Curte reține că instanța de apel a avut în vedere documentele necesare dovedirii calității de reprezentant convențional al pârâtelor, respectiv contractele de asistență juridică emise de Societatea Civilă Profesională de Avocați G. din care rezultă că această societate este împuternicită de recurentele-pârâte să le reprezinte în prezentul dosar. Prin recursul împotriva deciziei nr. 305/A din 16 mai 2022, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă recurenta-reclamantă invocă motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) lit. 6 și 8 C. proc. civ. și critică soluția instanței de apel în ceea ce privește respingerea cererii de constatare a nulității absolute parțiale a contractului de cesiune de creanțe din data de 26 iunie 2015 încheiat între pârâtele H. și Credit plus D. precum și cea de acordare a cheltuielilor de judecată în apel. Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. casarea unei hotărâri se poate cere atunci când nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai străine de natura cauzei. Analizând cererea de recurs Înalta Curte reține că recurenta nu a relevat în ce mod ar fi incident motivul de recurs menționat, acesta fiind menționat doar generic. Cu privire la motivul de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. care are în vedere încălcarea normelor de drept material, recurenta susține că soluția instanței de apel este nelegală întrucât clauzele 15.1 și 15.2 din contract sunt lovite de nulitate absolută, sancțiune care se răsfrânge în planul nulității absolute a contractelor de cesiune de creanță. De asemenea, recurenta susține că dispozițiile art. 24 din Legea nr. 190/1999 se referă la cesiunea creanțelor ipotecare și nu la cesiunea contractelor de credit ipotecar astfel că legiuitorul restrânge posibilitatea transmiterii creanțelor ipotecare la mecanismul cesiunii de creanță, fără a reglementa și alte modalități de transmitere a creanței ipotecare. Criticile recurentei-reclamante sunt nefondate. Referitor la dispozițiile art. 24 din Legea nr. 190/1999 recurenta-reclamantă nu invocă încălcarea sau aplicarea greșită a acestora de către instanța de apel ci faptul că acest text de lege nu prevede operațiunea concretă de cesionare realizată de pârâte, fapt ce ar atrage nulitatea contractului de cesiune. În legătură cu natura contractului de cesiune a cărei nulitate s-a solicitat, instanța de apel a reținut că dispozițiile legale precitate nu se aplică întrucât creditul care a format obiectul cesiunii a fost un credit neperformant, lipsit de garanții, iar potrivit art. 2 alin. (3) din Legea nr. 93/2009, puteau încheia contracte de cesiune și alte categorii de entități decât creditorii profesioniști. Așadar, contrar susținerilor recurentei instanța de apel, deși a reținut neaplicabilitatea art. 24 din Legea nr. 190/1999, a indicat temeiul legal al cesiunii a cărei nulitate este susținută în cauză. În consecință nu pot fi reținute susținerile recurentei că cesiunea contractului din data de 31.03.2019 s-ar fi realizat în absența oricăror dispoziții legale, iar acest lucru ar avea consecințe și asupra celei de a doua cesiuni. Faptul că în cuprinsul contractului de cesiune nu s-a făcut vreo referire la natura juridică a creanței cesionate nu atrage nulitatea contractului din 26 iunie 2015, cum greșit susține recurenta. Cu referire la natura creanței cesionate instanța de apel a reținut că art. 24 din Legea nr. 190/1999 nu este incident având în vedere că creditul a fost declarat exigibil anticipat urmare a neplății ratelor creditului, iar imobilul a fost executat silit la data de 5.09.2014. Or, dacă ar fi avut loc cesiunea unei creanțe ipotecare, cum susține recurenta, cesionarul ar fi dobândit dreptul de ipotecă aferent creditului ipotecar pentru investiții imobiliare. Însă, în cauza de față imobilul ipotecat a fost adjudecat în procedura de executare silită la data de 05.09.2014, asadar creanta cesionată nu a fost una ipotecară, ci una rezultată în urma procedurii de executare silită. În consecință, ceea ce a făcut obiectul transmisiunii prin contractul de cesiune încheiat din 26 iunie 2015 încheiat între C. (OLANDA) și D. nu a fost o creanță ipotecară ci o creanță simplă, negarantată cu ipotecă a cărei calificare în categoria pierdere permitea a fi achiziționată și de alte entități decât creditorii profesioniști conform art. 2 alin. (3) din Legea nr. 93/2009, în cauză nefiind aplicabile prevederile art. 24 din Legea nr. 190/1999, cum corect s-a reținut prin decizia atacată. Pentru argumentele arătate anterior, vor fi înlăturate și susținerile prin care se arată că, în raport cu prevederile legale stipulate la art. 1 alin. (2), art. 24 alin. (1) și art. 33 din Legea nr. 190/1999, nici cesionarele, nici mandatara nu îndeplinesc cerințele legale întrucât sunt entități private nespecializate pe piața bancară și ca atare sunt sustrase de la regimul de reglementare și supraveghere instituit de banca centrală, clauza de cesiune fiind în temeiul legii, prin ea însăși abuzivă. Recurenta a criticat și soluția instanței de apel privind cheltuielile de judecată solicitate în apel, invocând motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 C. proc. civ. arătând că hotărârea este nelegală deoarece, ca urmare a respingerii apelului pârâtelor și admitere a apelului propriu, instanța ar fi trebuit să îi acorde cheltuielile de judecată în raport cu dispozițiile art. 451-453 C. proc. civ., dovezile privind efectuarea cheltuielilor aflându-se la dosar. Înalta Curte constată că și această critică este nefondată având în vedere că instanța de apel a motivat respingerea acestei cereri ca urmare a lipsei actelor depuse în probațiune pe acest aspect, în sensul cerut de dispozițiile art. 452 C. proc. civ. astfel că nu se poate reține incidența art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 6 C. proc. civ. În consecință, cele reclamate de către recurenta-reclamantă sunt elemente care țin de temeinicia respingerii cererii sale de acordare a cheltuielilor de judecată de către instanța de apel, interpretarea probelor și a chestiunilor de fapt, ținând de aprecierea instanțelor de fond. Înalta Curte reține că recursul recurentelor pârâte este fondat și va fi admis în limitele și pentru considerentele ce succed. Recurentele-pârâte au invocat motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 7 și 8 C. proc. civ. Din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ. se arată că instanța de apel a soluționat greșit excepția autorității de lucru judecat a hotărârii pronunțate în dosarul nr. x/2015 inițiat de ANPC în care a fost analizat caracterul abuziv al clauzelor privind comisionul de acordare și administrare, instanța de judecată reținând în mod definitiv caracterul neabuziv al acestor clauze. Recurentele arată că această statuare în privința celor două clauze constituie o chestiune de drept care a făcut obiectul judecății definitive a unei instanțe judecătorești, iar decizia nr. 38/2017 a Curții de Apel București se bucură de prezumția de lucru judecat, dezlegarea dată acestei chestiuni de drept impunându-se și celorlalte părți care ar putea introduce o acțiune având același obiect. Critica nu este fondată. Acțiunea care a făcut obiectul dosarului nr. x/2015 inițiat de ANPC a fost întemeiată pe dispozițiile art. 12 și art. 13 din Legea nr. 193/2000. Potrivit art. 12 alin. (1) din lege, în cazul în care constată utilizarea unor contracte de adeziune care conțin clauze abuzive, organele de control prevăzute la art. 8 vor sesiza tribunalul de la domiciliul sau, după caz, sediul profesionistului, pentru a dispune încetarea utilizării clauzelor abuzive pentru viitor și modificarea contractelor aflate în curs de executare, prin eliminarea clauzelor abuzive. Conform art. 13 din același act normativ, instanța, în cazul în care constată existența clauzelor abuzive în contract, obligă profesionistul să modifice toate contractele de adeziune în curs de executare și să elimine clauzele abuzive din contractele preformulate, destinate a fi utilizate în cadrul activității profesionale, și obligarea acestuia la publicarea pe site-ul propriu a hotărârilor judecătorești rămase definitive. Din analiza textelor menționate rezultă că, în situația constatării caracterului abuziv al uneia sau mai multor clauze, prin acțiuni formulate de ANPC în temeiul acestor dispoziții legale, băncii i se stabilește obligația de a face cu referire la toate contractele de adeziune în curs de executare, ceea ce conduce la concluzia că, prin efectul legii, oricare consumator se poate prevala de soluția instanței, de hotărârea definitivă, ceea ce determină o opozabilitate ope legis, în considerarea acestor dispoziții din legea specială, cu efect mai aplicat decât opozabilitatea prevăzută la art. 435 C. proc. civ. În privința ipotezei în care cererea ANPC este respinsă cum este situația în cauză, raționamentul este diferit, și prin urmare și concluzia. Astfel, în situația respingerii acțiunii, art. 13 din lege este inaplicabil deoarece nu mai există legătura indirectă dintre dispozitivul hotărârii definitive și contractul la care este parte consumatorul care formulează acțiunea individuală, ceea ce face ca în absența acestui aspect particular, să dispară fundamentul pentru reținerea opozabilitatea hotărârii întemeiate pe legea specială sau versiunea atipică a efectului pozitiv întrucât nu se poate reține nicio legătură între consumatorul reclamant și litigiul anterior. În cazul acesta, consumatorul este terț în raport cu litigiul anterior, ca atare trebuie avută în vedere norma generală în materie de opozabilitate a hotărârii prevăzută de art. 435 C. proc. civ., și anume că hotărârea este opozabilă oricărei terțe persoane atât timp cât aceasta din urmă nu face, în condițiile legii, dovada contrară. Cu alte cuvinte, banca poate opune reclamantului hotărârea judecătorească anterioară, însă acesta poate face dovada contrară, ceea ce înseamnă că poate formula orice susțineri privind caracterul abuziv al clauzelor contestate, iar instanța trebuie să facă analiza completă a acestora. Raportat la aceste considerente Înalta Curte reține ca nefondat motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ. întrucât în situația respingerii acțiunii inițiate de ANPC și întemeiate pe art. 12 și 13 din Legea nr. 193/2000 nu sunt incidente dispozițiile art. 430, art. 431 și art. 435 C. proc. civ. Având în vedere însă jurisprudența CJUE, Înalta Curte reține că instanța de apel nu a analizat caracterul abuziv al clauzelor privind comisionul de administrare și de acordare a creditului, astfel cum acestea au fost interpretate prin decizia C-621/17 (Gyula Kiss împotriva CIB Bank Zrt.) ce are efect obligatoriu. În această cauză, în care s-au ridicat probleme similare cu cele din cauza dedusă judecății, din perspectiva aprecierii caracterului abuziv al clauzelor privind comisionul de acordare credit și comisionul de administrare, CJUE a statuat că "art. 4 alin. (2) și articolul 5 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că cerința potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar și inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, precum cele în discuție în litigiul principal, care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare și al unui comision de acordare care urmează să fie suportate de consumator, metoda lor de calcul și data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză". În decizia preliminară pronunțată în cauza C-621/17, Curtea de Justiție a subliniat elementele specifice care trebuie examinate pentru a se stabili dacă o clauză este exprimată în mod clar și inteligibil, printre acestea regăsindu-se cuantumul precis al comisionului de acordare, metoda de calcul, data de exigibilitate, posibilitatea ca natura serviciilor furnizate efectiv să poată fi înțeleasă sau dedusă din contractul avut în vedere în ansamblul său. Referitor la motivul de recurs întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. recurentele-pârâte susțin că în ceea ce privește clauza cuprinsă în art. 4.4. din contractul de credit, soluția instanței de apel este greșită deoarece, deși sunt citate dispozițiile art. 14 din Legea nr. 190/1999 potrivit cărora variația dobânzii trebuie să fie legată de un indice de referință prevăzut în contractul de credit, instanța a reținut caracterul abuziv al acestei clauze privind dobânda. Critica este fondată având în vedere că instanța de apel nu a verificat caracterul abuziv al clauzei privind dobânda din perspectiva tuturor condițiilor legale prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, ci s-a referit doar la Legea nr. 190/1999 care este o lege cadru privind creditul ipotecar pentru investiții imobiliare. Înalta Curte reține faptul că prin Legea nr. 193/2000 a fost instituit cadrul legal al analizei caracterului abuziv al clauzelor din contractele încheiate de profesioniști cu consumatorii. În consecință, instanța învestită cu analiza caracterului abuziv al unor clauze stipulate în astfel de contracte, trebuie să respecte criteriile de analiză a stabilite de lege chiar și în condițiile în care este aplicabilă în cauză și o lege specială, respectiv Legea nr. 190/1999. Criteriile legale de analiză sunt prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000, pe care însă instanța de apel nu le-a avut în vedere în determinarea caracterului abuziv al clauzei privind dobânda. Față de considerentele reținute, Înalta Curte reține ca fondat motivul de recurs întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. formulat de recurentele-pârâte, ceea ce are drept consecință casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei pentru rejudecare, instanța de apel urmând să aibă în vedere jurisprudența CJUE în privința comisioanelor de administrare și acordare credit precum și criteriile legale de stabilire a caracterului abuziv al clauzelor prevăzute în contractele încheiate între profesioniști și consumatori, reglementate prin dispozițiile Legii nr. 193/2000. În raport cu cele arătate, în temeiul art. 496 alin. (1) și (2) C. proc. civ. Înalta Curte va respinge excepția lipsei calității de reprezentant al recurentelor-pârâte, va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva încheierilor din 28 martie 2022, 02 mai 2022 și a deciziei civile nr. 305/A din 16 mai 2022, pronunțate de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă. Totodată, va fi admis recursul declarat recurentele-pârâte D. prin mandatar S.C. COLECTARE RECUPERARE CREANTE CRC S.R.L., C. și B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 305/A din 16 mai 2022 pronunțate de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă, va fi casată decizia atacată și trimisă cauza pentru o nouă judecată aceleiași instanțe.