ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1850/2023

Ședința publică din data de 28 septembrie 2023

Deliberând asupra recursurilor, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova, la 13 februarie 2015 sub nr. x/2015, reclamanții A. și B. în contradictoriu cu pârâtele C. S.A. SUCURSALA PLOIEȘTI a C. S.A. au solicitat constatarea caracterului abuziv a unor clauze contractuale, nulitatea acestora restituirea sumelor retinute abuziv cu ocazia derulării contractului de credit x/11.12.2007, respectiv, clauza de la art. 1.2 si clauza de la art. 5.1 din contract ce privesc posibilitatea ca banca să modifice unilateral marja (variabilă) de 4,3% pe an convenită la semnarea contractului; clauza de la art. 1.3 lit. a) prin care s-a perceput la data semnării contractului un comision de acordare credit de 9108 CHF, reținut din limita creditului acordat; clauza de la art. 1.3 lit. c), conform căreia se percepe de către bancă, un comision de conversie de 3% aplicat la soldul creditorului; clauza de la art. 4.2, respectiv cea de la art. 4.3, conform cărora banca condiționează valabilitatea contractelor de asigurare de încheierea acestora cu o societate agreată de către bancă; clauza de la art. 5.5 clauza de la art. 7.2 din contract conform cărora banca declară exigibil întreg creditul, dobânzile și comisioanele aferente, în caz că nu sunt de acord cu majorarea marjei dobânzii (făcută în mod unilateral de către bancă), considerând că există acordul tacit în cazul în care în termen de 30 de zile nu declară că nu acceptă noile niveluri ale dobânzii, respectiv în cazul în care împrumutatul nu remediază, în mod satisfăcător pentru bancă, unul din cazurile de neîndeplinire prevăzute la art. 7. l; clauza de la art. 6.3 din contract, conform căreia banca poate impune cursul său de schimb, în cazul debitării oricărui cont al împrumutatului; clauza de la art. 7.1 din contract-cazuri de neîndeplinire unde sunt folosite expresiile "în opinia băncii" "orice modificare negativă a situației împrumutatului"; clauza din actele adiționale 1,2,3 4 care prevede că "se completează cu art. 1.3 din contractul de credit cu următorul paragraf: "Împrumutatul/coplătitorul declară că a luat cunoștință de obligația achitării unui comision pentru prestarea serviciului suplimentar solicitat, respectiv restructurare/reeșalonare".

Ca urmare a constatării caracterului abuziv al acestor clauze solicită să se constate nulitatea absolută a acestora; să fie obligate pârâtele la restituirea sumelor plătite nedatorat, în temeiul unora dintre clauzele atacate, anume: suma de 43.236,98 CHF, plus dobânda legală calculată de la data reținerii până la data plății efective, reprezentând diferența de marjă variabilă de 2%, majorată unilateral abuziv de către bancă, în baza clauzelor abuzive de la art. 1.2 si 5.1 din contract, începând cu 22.05.2009 până la 01.09.2014, când banca a recunoscut în mod implicit caracterul abuziv al acestor clauze, prin initierea Actului Aditional nr. 4/01.09.2014 când s-a convenit revenirea la marja de 4,3%; suma de 9.108 CHF cu titlu de comision de acordare credit, dobânda legală aferentă calculată de la semnării contractului, până la data restituirii efective, sumă reținută în baza clauzei abuzive de la art. 1.3 lit. a), comision neadus la cunoștintă anterior semnării contractului și nenegociat cu împrumutații; comisioanele în cuantum de 1.200 Euro percepute abuziv cu ocazia semnării actelor adiționale 1,2,3 5 prin care s-a restructurat/reeșalonat împrumutul plus dobânda legală aferentă, calculată de la data reținerii abuzive până la data restituirii efective; conversia creditului în moneda națională, la cursul LEU/CHF de la data semnării contractului; în subsidiar, dacă se va respinge conversia creditului în moneda națională, la cursul LEU/CHF de la data semnării contractului, se va putea face și cu perceperea comisionului de conversie de 3% din soldul creditului, dacă acesta va fi solicitat de bancă; cu plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința nr. 1632 din 14 septembrie 2015 s-a admis excepția necompetenței materiale a Tribunalului Prahova, invocată de pârâtă, fiind declinată competența de soluționare a cauzei, în favoarea Judecătoriei Ploiești.

Prin sentința civilă nr. 14260 din 7 decembrie 2015 pronunțată de Judecătoria Ploieșți s-a admis excepția necompetenței materiale invocate din oficiu de instanță, fiind declinată competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Prahova și, constatându-se ivit conflictul negativ de competență, a fost suspendată judecarea cauzei și s-a înaintat dosarul la Curtea de Apel Ploiești pentru solutionarea conflictului de competență.

Prin sentința nr. 2 C. civ. din 11 ianuarie 2016 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești s-a stabilit competența de soluționare a cauzei, în favoarea Tribunalului Prahova.

Cauza a fost reînregistrată pe rolul Tribunalului Prahova la data de 5 februarie 2016.

Prin încheierea din 8 iunie 2016 a fost admisă, în principiu, cererea de intervenție voluntară accesorie în interesul reclamanților, formulată de Comisariatul Regional pentru Protecția Consumatorilor.

Prin încheierea din 8 iunie 2016, pronunțată de Tribunalul Prahova s-a dispus efectuarea unei expertize contabile, solicitată de reclamanți.

Prin sentința nr. 1615 din 15 noiembrie 2016, Tribunalul Prahova a admis în parte acțiunea formulată de reclamanții A. și B. în contradictoriu cu pârâta C. S.A. și a constatat nulitatea absolută a următoarelor clauze din contractul de credit nr. x/11.12.2007: art. 1.2 art. 5.1 referitor la posibilitatea ca banca să modifice unilateral marja (variabilă) de 4,3 % pe an convenită la semnarea contractului; art. 1.3 lit. a) - comision de acordare credit; art. 13 lit. c) - comision de conversie; art. 4.2 art. 4.3 - societăți de asigurare agreate în prealabil de bancă; art. 5.5 art. 7.2 - conform cărora banca declară exigibil întreg creditul, dobânzile și comisioanele aferente; art. 6.3 - banca poate impune cursul său de schimb, în cazul debitării oricărui cont al împrumutatului; art. 7.1 lit. m) n); art. 1.3 din actele adiționale 1, 2, 3 și 4.

A obligat pârâta la adaptarea contractului de credit și la plata către reclamanți a sumei de 42.757,84 CHF cu titlu de dobândă achitată în perioada 22.05.2009-09.09.2014, a sumei de 113,65 CHF plătită cu titlu de dobândă aferentă unei luni calendaristice, a sumei de 10.249,98 CHF și de 150 Euro plătite cu titlu de comision de acordare. A respins în rest acțiunea, ca neîntemeiată.

A admis cererea de intervenție voluntară formulată de Comisariatul Regional pentru Protectia Consumatorilor-Regiunea Sud Muntenia;

A fost respinsă cererea pârâtei de acordare a cheltuielilor de judecată. Au fost obligați reclamanții la plata sumei de 1.000 RON, reprezentând majorarea onorariului expertului contabil D..

Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanții A., B..

Pârâta C. a declarat apel împotriva încheierii din 8 iunie 2016, precum și a sentintei nr. 1615 din 15 noiembrie 2016 pronunțate de Tribunalul Prahova.

Prin decizia nr. 821 din 21 noiembrie 2017, Curtea de Apel Ploiești - sectia a II-a Civilă a respins ca nefondat apelul declarat de pârâta C. S.A. împotriva sentinței nr. 1615 din 15 noiembrie 2016 pronunțată de Tribunalul Prahova.

A admis apelul formulat de reclamanții A. și B. împotriva aceleiași sentințe, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că s-a dispus obligarea pârâtei la plata dobânzii legale pentru sumele de 42.757,84 CHF, 10249,98 CHF 150 EUR, precum și pentru suma de 113,65 CHF până la data restituirii efective, menținând în rest dispozițiile hotărârii atacate.

Împotriva acestei decizii au formulat recursuri reclamanții B., A., intervenientul Comisariatul Regional pentru Protectia Consumatorilor Regiunea Sud Muntenia și pârâta C. S.A..

Prin decizia nr. 544 din 10 martie 2021, Înalta Curte a respins ca nefondate recursurile declarate de reclamanți și de intervenient împotriva deciziei nr. 821 din 21 noiembrie 2017 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești - sectia a II-a Civilă.

A admis recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.A. împotriva aceleiași decizii, a casat decizia atacată și a trimis cauza spre rejudecare.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel sub nr. x/2015*

Prin decizia nr. 244 din 23 iunie 2022 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția a -II-a civilă au fost admise apelurile declarate de reclamanții A., B. și de pârâta C. S.A. împotriva încheierii din data de 8 iunie 2016 și a sentinței nr. 1615 din 15 noiembrie 2016 pronunțate de Tribunalul Prahova. A fost schimbată în parte sentința atacată, în sensul că au fost respinse capetele de cerere referitoare la constatarea nulității absolute a următoarelor clauze din contractul de credit nr. x/11.12.2007: - art. 1.3 lit. a) - comision de acordare credit; - art. 13 lit. c) - comision de conversie; - art. 4.2 9 și art. 4.3 societăți de asigurare agreate în prealabil de bancă; - art. 6.3 - banca poate impune cursul său de schimb, în cazul debitării oricărui cont al împrumutatului. A fost înlăturată obligația de restituire dispusă de instanța de fond a sumelor de bani încasate în temeiul clauzelor anterior menționate.

A fost obligată pârâta la plata către reclamanți a dobânzii legale pentru sumele pe care banca trebuie să le restituie, de la data încasării până la data restituirii efective, fiind menținute celelalte dispoziții.

Împotriva acestei decizii, au declarat recursuri reclamanții A., B., pârâta C. S.A. și intervenientul Comisariatul Regional pentru Protectia Consumatorilor Regiunea Sud Muntenia.

Motivele de casare privind recursul reclamanților A. și B.

Prin memoriul de recurs, reclamanții au invocat motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și admiterea cererii de chemare în judecată astfel cum a fost formulată.

În argumentarea motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenții critică hotărârea atacată, apreciind că aceasta este parțial nelegală, întrucât instanța de apel a considerat că nu se impune admiterea capetelor de cerere privind constatarea caracterului abuziv al clauzelor privind comisioanele de acordare, de restructurare credit, cu motivarea potrivit căreia cuantumul comisioanelor ar fi fost determinat, ori determinabil, destinația acestora putând fi ușor de dedus.

În privința clauzelor referitoare la impunerea unor anumite societăți de asigurare, instanța de apel a apreciat că acestea nu ar fi avut caracter abuziv deoarece, reglementarea prevăzută de art. 18 din Legea nr. 190/1999, care este de excepție nu este incidentă speței, banca neimpunând un anume asigurător.

Referitor la comisioanele de acordare credit prevăzute la art. 1 .3.1it. a) din contract, de conversie credit, art. 1.3. lit. c) și de restructurare/reeșalonare din actele adiționale, se arată următoarele aspecte:

Comisionul de acordare credit care a fost calculat prin expertiza contabilă ca fiind într-un cuantum de 10.249,98 CHF, nu doar că nu a fost negociat, dar nu are nici o justificare obiectivă pentru încheierea contractului, întrucât din suma totală a creditului, banca a reținut de la început un procent substanțial, în exprimare procentuală, pe care ulterior l-a avut în vedere pentru a calcula dobânzile majorate din proprie decizie, context în care a fost generat un dezechilibru între drepturile obligațiile părților contractante, în detrimentul cert al consumatorilor.

Acest comision nu a reprezentat decât o dobânda adițională, mascată, practic, un spor de dobândă sub denumirea de comision, asupra căruia consumatorul nu a putut interveni nici negocia, ceea ce a produs dezechilibrul semnificativ.

Având în vedere art. 4 din Legea nr. 193/2000, urmează ca instanța de recurs să constate că sunt îndeplinite toate condițiile cumulative cerute de lege pentru declararea clauzei de la art. 3.1. lit. a) din contractul de credit, ca fiind abuzivă.

Referitor la comisionul de restructurare credit prevăzut de art. 3.1. lit. c) din contract, se susține că această noțiune nu are nici o justificare, ori descriere certă, concretă, inteligibilă, în cuprinsul contractului, reprezentând doar un cost suplimentar, distinct de dobândă, pe care consumatorul nu l-a putut negocia, fiind astfel creat dezechilibrul semnificativ dintre drepturile și obligațiile părților contractante, iar sub acest aspect, sunt incidente prevederile art. 4 din Legea nr. 193/2000, urmând ca această clauză să fie anulată ca abuzivă.

Deși banca a pretins că ar fi acționat legal, implementând O.U.G. nr. 50/2010, a omis că, potrivit art. 36 din acest act normativ, pentru creditul acordat, creditorul poate percepe numai comision de analiză dosar, comision de administrare credit sau comision de administrare cont curent, compensație în cazul rambursării anticipate, costuri aferente asigurărilor și după caz, dobânda penalizatoare, alte costuri percepute de terți, precum și un comision unic pentru serviciile prestate la cererea consumatorilor, iar comisionul de analiză cel unic trebuie stabilite în sume fixe, aceleași pentru toți consumatorii cu același tip de credit.

Potrivit art. 35 alin. (1) lit. b) din O.U.G. nr. 50/2010, sunt interzise introducerea și perceperea de noi comisioane, tarife sau a oricăror alte speze bancare, cu excepția costurilor specifice unor produse și servicii suplimentare solicitate în mod expres de consumator, neprevăzute în contract ori care nu erau oferite consumatorilor la data încheierii acestora, iar aceste costuri neprevăzute vor fi percepute numai pe baza unor acte adiționale acceptate de consumator.

În cauza de față, implementarea O.U.G. nr. 50/2010 invocată de pârâtă ar rezulta dintr-un act adițional care nu a fost semnat de reclamanți, situație cert dovedită, astfel că aserțiunile privind afișarea la sediile sale nu poate fi însușită.

Referitor la clauzele conținute la art. 4.2. 4.3., privind obligativitatea alegerii unor asigurători agreați de pârâtă - art. 5.5., art. 7.2 art. 6.3. privind impunerea cursului de schimb al băncii, pentru identitate de rațiune cu analiza prezentată anterior, recurenții solicită instanței de recurs să observe că acestea trebuiau să fie cenzurate de către instanța de apel și să constate caracterul abuziv al acestora, dispunând anularea, deoarece sunt îndeplinite cumulativ condițiile prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000 - privind nenegocierea și dezechilibrul dintre părți, în detrimentul consumatorului.

Astfel, sub aceste aspecte, soluția dispusă este fundamentată pe o greșită interpretare și aplicare a dispozițiilor de drept material menționate, context în care se impune admiterea recursului, casarea în parte a deciziei atacate, urmând ca în rejudecare, să fie reanalizat caracterul abuziv și al clauzelor de la art. 1.3. lit. a), art. 13 lit. c), art. 4.2., art. 4.3. și art. 6.3 din contractul de credit.

Motivele de casare privind recursul declarat de pârâta C. S.A..

Prin cererea de recurs formulată de pârâta C. S.A. s-a solicitat, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., admiterea recursului, casarea deciziei atacate, aceasta fiind dată cu încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, cu consecința înlăturării obligației băncii de a restitui diferențele de dobândă percepute ulterior alinierii Contractului de Credit la prevederile O.U.G. nr. 50/2010 și a obligației de restituire a dobânzii legale pentru sumele ce trebuie restituite, cu cheltuieli de judecată.

În ceea ce priveșțe motivul de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta susține că este întemeiat, datorită lipsirii de efecte a actului adițional de aliniere, context în care instanța a încălcat art. 95 din O.U.G. nr. 50/2010.

Astfel, principiul general rezultat din prevederile O.U.G. nr. 50/2010 este acela că informarea consumatorilor se face pe hârtie sau pe alt suport durabil. Conform art. 7 pct. 15 din același act normativ, suportul durabil este orice instrument care permite consumatorului să stocheze informații care îi sunt adresate personal, astfel încât acestea să fie accesibile pentru consultare în viitor pe o perioadă de timp adecvată scopului informațiilor care permite reproducerea fidelă a informațiilor stocate.

În acest context, se arată că se impune a fi reținut de către instanța de recurs, că în cuprinsul actului normativ evocat nu există o prevedere expresă referitoare la obligația băncii de a trimite scrisori recomandate consumatorilor referitor la semnarea acestor acte adiționale prin care se transpuneau prevederile obligatorii ale O.U.G. nr. 50/2010, cu consecința modificării implicite a contractului de credit.

Or, contrar celor reținute de către instanța de apel, banca are doar obligația de diligență, privind informarea consumatorilor, iar nu obligația de rezultat, în sensul de a garanta primirea de către consumator a notificării de a se prezenta la bancă, în vederea semnării actului aditional de aliniere. Îndeplinirea acestei obligații de diligență rezultă din înscrisurile depuse la dosar, respectiv actul adițional de aliniere, notificarea la sediul sucursalei și procesul-verbal încheiat de executorul judecătoresc de afișare a notificării la sediul sucursalei.

În acest context, trebuie precizat că unul dintre principiile fundamentale de drept este acela că nimeni nu poate invoca necunoașterea legii, iar conform art. 95 alin. (5) din O.U.G. nr. 50/2010, nesemnarea de către consumator a actului adițional de aliniere - care transpune practic dispozițiile obligatorii din acest act normativ, este considerată acceptare tacită de către consumator.

Astfel, banca a îndeplinit în mod corect și complet obligațiile de a-și informa clientul privind aducerea contractului său în conformitate cu prevederile O.U.G. nr. 50/2010 și privind semnarea actului adițional de aliniere la ordonanță.

Față de împrejurarea că împrumutații nu au notificat banca privind neaplicarea modificărilor reglementate de O.U.G. nr. 50/2010 la contract în termen de 60 de zile de la intrarea în vigoare a Legii nr. 288/2010 pentru aprobarea O.U.G. nr. 50/2010 în raport cu art. II alin. (2) din acest act normativ și în considerarea argumentelor anterior prezentate, modificările operate în temeiul actului adițional au fost în mod legal aplicate, contractul fiind aliniat în mod tacit la prevederile O.U.G. nr. 50/2010, cu respectarea dispozițiilor acestui act normativ, argumentație care însă a fost respinsă de către instanța de apel.

Prin urmare, recurenta apreciază că în interpretarea art. 95 din O.U.G. nr. 50/2010, afișarea notificărilor la sediul fiecărei sucursale, combinată cu circularea textului notificării atât pe chitanțele emise de ATM-uri cât și pe website-ul băncii este suficientă pentru îndeplinirea obligației prevăzute de art. 95 din O.U.G. nr. 50/2010, acest aspect impunându-se cu atât mai mult cu cât prevederile actului adițional de aliniere urmau să producă efecte favorabile împrumutaților.

Totodată, se arată că instanța de apel a reținut că actul adițional de aliniere ar trebui lipsit de efecte inclusiv pentru că acesta nu poartă semnătura băncii.

În opinia recurentei, se arată că, chiar dacă actul adițional de aliniere a contractului de credit la prevederile O.U.G. nr. 50/2010 nu ar purta semnătura băncii, din comportamentul acesteia, atât prin notificările depuse cât mai ales, prin punerea în executare a actului adițional de aliniere poate fi oricum dedus un acord tacit de voință al băncii pentru încheierea actului adițional de aliniere.

Prin urmare, recurenta susține că prin lipsirea actului de efecte, pe motiv că acesta nu ar purta semnătura băncii, instanța de apel a încălcat inclusiv prevederile art. 1240 C. civ.

Astfel, prin lipsirea de efecte a actului adițional de aliniere a contractului de credit, au fost încălcate/aplicate greșit următoarele norme de drept material, fiind incident motivul de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.: art. 95 din O.U.G. nr. 50/2010 și art. 1240 C. civ., iar urmare a admiterii acestui motiv de recurs, se impune înlăturarea obligației băncii de a restitui sumele percepute în plus cu titlu de diferențe de dobândă ulterior încheierii actului adițional de aliniere.

Într-o altă critică, se susține că este incident motivul de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., - prin obligarea băncii la restituirea dobânzii legale, instanța de apel a încălcat prevederile art. 444 și art. 445 C. proc. civ.

Astfel, recurenta a invocat în fața instanței de apel faptul că Tribunalul Prahova nu s-a pronunțat asupra cererii accesorii a reclamanților de obligare a băncii la plata dobânzii legale asupra sumelor percepute de către bancă în mod abuziv că apelul împrumutaților pe acest aspect trebuie respins ca inadmisibil, în conformitate cu art. 445 C. proc. civ., în condițiile în care aceștia au formulat apel împotriva omisiunii instanței de a se pronunța asupra solicitării de acordare a dobânzii legale, neuzând de calea prevăzută de art. 444 C. proc. civ.

În acest sens, se arată că instanța de apel a respins această apărare a pârâtei arătând că cererea de chemare în judecată a fost admisă în parte, iar formularea reținută de instanță ar echivala, în opinia instanței de apel, cu o pronunțare asupra capătului de cerere privind dobânda legală. Astfel, instanța a apreciat că o astfel de soluție ar echivala cu o pronunțare (respingerea capătului de cerere), dar care nu a fost motivată.

Plecând de la acest argument, instanța de apel a conchis că împrumutații nu aveau deschisă calea completării hotărârii, fiind vorba de o soluționare greșită a capătului de cerere privind dobânda legală, iar din acest punct de vedere se apreciază că decizia recurată încalcă prevederile art. 444 și art. 445 C. proc. civ.

Așadar, chiar dacă în dispozitiv s-a precizat că se resping în rest pretențiile ca neîntemeiate, atâta vreme cât în considerente nu există nici un fel de referire la capătul de cerere privind dobânda legală, rezultă că instanța nu a analizat acest capăt de cerere, context ce ar însemna că nu poate fi niciodată incidentă completarea hotărârii atunci când instanța respinge parțial sau total cererea ca neîntemeiată, deoarece tot timpul într-o astfel de situație toate solicitările ar fi în realitate respinse prin dispozitiv, chiar dacă, în realitate, instanța a omis să se pronunțe pe aceste solicitări.

Prin urmare, nemotivarea soluției asupra unui capăt de cerere are loc atunci când rezultă din dispozitiv și considerente că instanța a pronunțat o soluție asupra acelui capăt de cerere, însă din considerentele hotărârii rezultă că soluția respectivă nu este motivată. Or, în situația dată nu a avut loc o pronunțare asupra solicitării de obligare a băncii la plata dobânzii legale, tocmai pentru că din dispozitiv și considerente nu rezultă o anume soluție a instanței pe acest capăt de cerere.

Față de aceste considerente, rezultă că instanța de apel a încălcat regulile prevăzute la art. 444 și art. 445 C. proc. civ., atunci când a apreciat că nu este incident art. 445, deoarece prima instanță ar fi soluționat capătul de cerere de obligare a băncii la plata dobânzii legale, iar din aceste considerente este incident motivul de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., care impune casarea soluției instanței privind obligarea băncii la plata dobânzii legale asupra sumelor de restituit.

Motivele de casare privind recursul declarat de intervenientul Comisariatul Regional pentru Protectia Consumatorilor Regiunea Sud Muntenia.

Prin cererea de recurs, întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se solicită admiterea recursului, casarea în parte a deciziei atacate, în sensul admiterii a capetelor de cerere privind constatarea caracterului abuziv al comisioanelor de acordare și de restructurare, precum și a art. 4.2., respectiv art. 4.3, conform cărora banca condiționează valabilitatea contractelor de asigurare de încheierea acestora cu o societate "agreată" de către bancă, ce au făcut obiectul actiunii reclamantilor, implicit admiterea cererii de intervenție voluntară accesorie în favoarea reclamanților, astfel cum a fost formulată.

Astfel, în argumentarea motivului de recurs - art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se susține că hotărârea instanței de apel a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material cu privire la capetele de cerere privind constatarea caracterului abuziv al comisioanelor de acordare și de restructurare a art. 4.2., respectiv cea de la art. 4.3, conform cărora, banca condiționează valabilitatea contractelor de asigurare de încheierea acestora cu o societate "agreată" de către bancă.

În ceea ce privește comisionul de acordare, respectiv comisionul de restructurare, recurenta susține că acestea n-au fost analizate de instanța de apel prin prisma prevederilor art. 35 și art. 36 din O.U.G. nr 50/2010, cu modificările și completările ulterioare nici prin prisma prevederilor art. 9

3

din O.G. nr. 21/1992 privind protecția consumatorilor, cu modificările si completările ulterioare, iar în ceea ce privește clauza de la art. 4.2., respectiv cea de la art. 4.3, neanalizându-se prin prisma prevederilor art. 3 lit. c) din O.G. nr. 21/1992 privind protectia consumatorilor, cu modificările si completările ulterioare, neaplicându-se în mod corect nici prevederile art. 4 alin. (1) alin. (2) din Legea nr. 193/2000.

În consecință, comisionul de acordare este un comision ce nu are legătura cu costul contractului, întrucât nu reflectă cheltuielile băncii făcute, efectiv, cu acordarea acestui împrumut, neavând nici o justificare economică, neregăsindu-se în costurile băncii, cu atât mai mult cu cât nu este o simplă cheltuială facturată separat de restul contractului, ci este un element al contractului pentru care consumatorii-reclamanți plătesc dobânda (fiind, deci purtător de dobândă), cuantumul acestor comisioane mărind artificial cuantumul sumei ce trebuie restituită.

Acest comision de acordare nu reprezintă în realitate, decât o dobândă adițională mascată, care disimulează un spor de dobândă sub denumirea de comision, asupra căruia consumatorul nu poate interveni și nu-l poate negocia.

Cu privire la comisioanele de restructurare, se arată că acestea sunt abuzive și ilegale, încălcând prevederi legale imperative exprese, context în care aceste comisioane de restructurare au fost solicitate pe parcursul derulării contractului, în condițiile în care erau aplicabile prevederile O.U.G. nr 50/2010.

Așadar, conform O.U.G. nr. 50/2010, este clar că acest tip de comision nu poate avea corespondență în relațiile dintre părți, singurul comision permis fiind un comision unic pentru serviciile prestate clienților, care nu se identifică însă cu comisioanele pretinse încasate de la reclamanți.

Încălcarea dispozițiilor de ordine publică din legile privind protecția consumatorilor, a cerințelor bunei credinte sunt cauze de nulitate absolută, nulitatea fiind sancțiunea de drept civil care lipsește actul juridic civil de efectele contrare normelor juridice edictate pentru încheierea sa valabilă.

Pentru aceste considerente, ceea ce banca a încasat în temeiul acestor clauze abuzive, nule absolut, trebuie să restituie consumatorilor -reclamanți.

Referitor la clauza de la art. 4.2., respectiv cea de la art. 4.3, conform cărora banca condiționează valabilitatea contractelor de asigurare de încheierea acestora cu o societate "agreată" de către bancă, recurenta consideră că această clauză este abuzivă, având în vedere, pe de o parte, faptul că nu este negociată cu reclamanții, potrivit art. 4 alin. (1), (2) din Legea nr. 193/2000, iar pe de altă parte, condiționarea existentă încalcă dreptul fundamental al consumatorilor de a avea acces la o piață variată de servicii și de a alege pe acelea pe care le consideră potrivite intereselor lor legitime.

Așadar, instanta a concluzionat eronat, în raport cu norma prevăzută de art. 18 din Legea nr. 190/1999 nu în raport cu legislația protecției consumatorilor aplicabilă, întrucât aceasta impunea analiza acestei spețe în raport cu dreptul fundamental al consumatorilor de acces la piețe care le asigură o gamă variată de produse si servicii de calitate.

Or, atât timp cât banca limitează gama societăților de asigurări doar la lista celor agreate de ea, atunci acel drept fundamental al consumatorilor de a avea acces la piețe care le asigură o gamă variată de produse și servicii de calitate, devine iluzoriu, iar din această perspectivă se încalcă dreptul la o liberă concurență între operatorii economici autorizați a efectua legal, astfel de asigurări, sintagma de societate "agreată" neavând nici un suport legal.

Prin întâmpinarea depusă la 28 noiembrie 2022, recurenții solicită respingerea recursului băncii ca nefondat, arătând că-și însușesc criticile de nelegalitate invocate de recurentul Comisariatul Regional pentru Protectia Consumatorilor- Regiunea Sud Muntenia.

Prin întâmpinarea depusă la 16 decembrie 2022, recurentul Comisariatul Regional pentru Protectia Consumatorilor Regiunea Sud Muntenia a solicitat respingerea recursului pârâtei ca nefondat și admiterea recursului reclamantilor.

Recurenta C. S.A., prin întâmpinarea depusă la 19 decembrie 2022, a solicitat respingerea recursurilor declarate de reclamanti și de intervenient ca nefondate.

Recurentul intervenient, prin răspunsul la întâmpinările depuse, solicită admiterea recursului reclamanților și respingerea recursului pârâtei.

Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursurilor.

Prin încheierea din 23.02.2023, constatând întrunite condițiile prevăzute de art. 493 alin. (3) C. proc. civ., instanța a dispus comunicarea raportului către părțile cauzei, pentru a se depune punctele de vedere asupra acestuia, astfel cum prevede art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Prin încheierea din data de 27.04.2023 au fost admise în principiu recursurile, fiind stabilit termen la data de 28.09.2023, în sedință publică, cu citarea părților, pentru soluționarea acestuia.

Înalta Curte a luat în examinare recursurile în conformitate cu dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ. și a reținut următoarele:

Cu titlu prealabil, Înalta Curte constată că recursul reclamanților și cel al intervenientului prezintă critici comune fapt ce impune analizarea acestora prin considerente comune.

În argumentarea motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenții au criticat hotărârea atacată, în ceea ce privește respingerea capetelor de cerere privind constatarea caracterului abuziv al clauzelor privind comisioanele de acordare și de restructurare credit și a clauzelor referitoare la impunerea unor anumite societăți de asigurare.

Referitor la comisioanele de acordare credit prevăzute la art. 1 .3.1it. a) din contract, de conversie credit, art. 1.3. lit. c) și de restructurare/reeșalonare din actele adiționale, se susține de către recurenți că acestea nu au justificare obiectivă, comisionul de acordare reprezentând în realitate o dobânda adițională, mascată, iar comisionul de restructurare credit nu are o descriere certă, concretă, inteligibilă în cuprinsul contractului, reprezentând doar un cost suplimentar, distinct de dobândă, clauze pe care consumatorul nu le-a putut negocia, fiind astfel creat dezechilibrul semnificativ dintre drepturile și obligațiile părților contractante, ceea ce atrage incidența prevederile art. 4 din Legea nr. 193/2000, în sensul constatării caracterului abuziv.

Criticile nu sunt fondate, instanța de apel făcând o corectă aplicare a dispozițiilor legale aplicabile în cauză.

Legat de solicitarea de constatare a caracterului abuziv al unei clauze contractuale în temeiul Legii nr. 193/2000, Înalta Curte reține că se impune analiza prevederilor care exceptează anumite prevederi contractuale de la controlul caracterului abuziv.

Astfel, prin art. 4 alin. (6) din lege care transpune în legislația națională dispoziția comunitară prevăzută la art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE se prevede că "evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil".

Raportat la aceste dispoziții se constată că, în ceea ce privește comisioanele de acordare și de restructurare/reeșalonare, instanța de apel a reținut că acestea nu au caracter abuziv, deoarece sunt definite prin chiar clauzele contestate, reclamanții fiind pe deplin informați cu privire la obligația de plată corespunzătoare, precum și cu privire la motivația perceperii comisioanelor, fiind menționate situațiile în care pot fi pretinse și percepute, destinația acestora fiind ușor de dedus, iar cuantumul determinabil.

Așadar obligațiile de plată constând în comisioanele percepute de bancă reclamanților sunt determinate sau determinabile, astfel că obligațiile de plată nu pot fi considerate ca fiind lipsite de cauză.

Obligațiile de plată ale comisioanelor au fost prevăzute distinct de obligația de plată a dobânzii în considerarea faptului că acestea nu sunt menite să acopere prețul folosinței sumei de bani împrumutate, ci efectuarea unor operațiuni bancare necesare încheierii sau derulării contractului de credit.

Prin urmare, fiind exprimate într-un limbaj clar și inteligibil, clauzele privind comisioanele de acordare și de restructurare/reeșalonare nu au caracter abuziv, recurenții-reclamanți având toate datele necesare pentru a determina întinderea obligației de plată în privința acestor comisioane, prin raportare la suma împrumutată, fiind informați în mod corespunzător într-un limbaj accesibil care definește comisioanele în discuție, fiind posibilă prefigurarea contraprestației băncii în schimbul perceperii acestora din chiar denumirea comisioanelor.

Această concluzie a exceptării de la analiza caracterului abuziv al clauzei privind comisionul de acordare, precum și altele de acest tip, a fost reținută și de CJUE prin decizia C-621/17, Cauza KISS.

În decizia preliminară pronunțată în cauza C-621/17, Curtea de Justiție a subliniat elementele specifice care trebuie examinate pentru a se stabili dacă o clauză este exprimată în mod clar și inteligibil, printre acestea regăsindu-se cuantumul precis al comisionului de acordare, metoda de calcul, data de exigibilitate, posibilitatea ca natura serviciilor furnizate efectiv să poată fi înțeleasă sau dedusă din contractul avut în vedere în ansamblul său.

În această cauză, în care s-au ridicat probleme similare cu cele din cauza dedusă judecății, din perspectiva aprecierii caracterului abuziv al clauzelor privind comisionul de acordare credit și comisionul de administrare, CJUE a statuat că "art. 4 alin. (2) și articolul 5 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că cerința potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar și inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, precum cele în discuție în litigiul principal, care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare și al unui comision de acordare care urmează să fie suportate de consumator, metoda lor de calcul și data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză".

În acest sens, se reține efectul obligatoriu al interpretării realizate de CJUE în decizia preliminară adoptată în cauza C-621/17 (Gyula Kiss împotriva CIB Bank Zrt.).

Înalta Curte reține ca nefondate și criticile care trimit la dispozițiile O.U.G. nr. 50/2010 având în vedere că părțile nu au încheiat un act adițional prin care să transpună dispozițiile acestui act normativ, intrat în vigoare ulterior încheierii contractului de credit.

De altfel, în ceea ce privește implementarea O.U.G. nr. 50/2010 invocată de pârâtă în apărare, instanța de apel a reținut că în cauză nu a fost încheiat un act adițional care să fi fost semnat de părți, înscrisul depus la dosar de către pârâtă nefiind opozabil reclamanților în lipsa semnăturilor părților.

Sunt nefondate și criticile referitoare la clauzele privind obligativitatea alegerii unor asigurători agreați de pârâtă și impunerea cursului de schimb al băncii.

Înalta Curte reține, ca și instanța de apel, că prin reglementarea în contract a dreptului băncii de a-și alege societatea de asigurare dintre mai mulți asigurători agreați de aceasta, nu au fost încălcate dispozițiile art. 18 din Legea nr. 190/1999 având în vedere că textul de lege se referă la interdicția de a impune un singur asigurător, ceea ce nu e situația în cauză.

Întrucât interdicția legală reprezintă o normă de excepție, ea nu este incidentă în situația în care banca ar indica mai mulți asigurători dintre care chiar împrumutatul are posibilitatea de a alege pe unul, prin urmare această clauză nu creează un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților, motiv pentru care nu are caracter abuziv, cum legal a reținut instanța de apel.

Înalta Curte va reține ca nefondat și recursul declarat de pârâta C. S.A.

Prin cererea de recurs formulată de pârâta C. S.A. s-au invocat motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ.

În ceea ce priveșțe motivul de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta susține că instanța de apel a încălcat art. 95 din O.U.G. nr. 50/2010, având în vedere că banca are doar obligația de diligență, privind informarea consumatorilor, iar nu obligația de rezultat, în sensul de a garanta primirea de către consumator a notificării de a se prezenta la bancă, în vederea semnării actului adițional de aliniere la dispozițiile ordonanței.

Critica este nefondată, instanța de apel reținând în mod corect că recurenta-pârâtă nu a avut în vedere comunicarea efectivă a actului adițional și nici nu a urmărit încheierea acestuia întrucât nu a fost semnat nici măcar de aceasta.

Astfel cum rezultă din dispozițiile coroborate ale textului de lege menționat, nesemnarea de către consumator a actelor adiționale de aliniere la la prevederile O.U.G. nr. 50/2010 are semnificația unei acceptări tacite doar în condițiile în care creditorul a făcut dovada că a depus toate diligențele pentru informarea consumatorului cu privire la semnarea actelor adiționale, anume i-a adus la cunoștință să se prezinte pentru semnarea actului adițional și nu s-a prezentat, i-a comunicat actul adițional și nu l-a returnat semnat, probe care nu au fost făcute în cauză.

Contrar susținerilor recurentei, îndeplinirea obligației de diligență nu se poate susține pe supoziții privind comunicarea actelor ci pe existența unor demersuri concrete de comunicare prevăzute de lege, pe care însă recurenta nu le-a îndeplinit. În acest sens, instanța de apel a reținut că pârâta nu a depus nicio dovadă că a încercat, în mod concret, să informeze pe debitorul A. sau pe garantul B. că a fost întocmit un act adițional de aliniere la prevederile O.U.G. nr. 50/2010 la contractul de credit nr. x/11.12.2007 și că acesta trebuie semnat de debitori.

În consecință, în mod corect s-a reținut că banca nu a îndeplinit în mod corect și complet obligațiile de a-și informa clienții privind alinierea contractului de credit la prevederile O.U.G. nr. 50/2010 și privind semnarea actului adițional în acest scop.

Recurenta invocă greșit dispozițiile art. II alin. (2) din Legea nr. 288/2010 pentru aprobarea O.U.G. nr. 50/2010 având în vedere lipsa demersurilor concrete de a aduce la cunoștință conținutul actului adițional, lipsă față de care efectele legii nu s-au produs.

Nu pot fi primite susținerile recurentei conform cărora, și în situația în care actul adițional de aliniere a contractului de credit la prevederile O.U.G. nr. 50/2010 nu ar purta semnătura băncii, din comportamentul acesteia, atât prin notificările depuse cât mai ales, prin punerea în executare a actului aditional de aliniere, se poate deduse un acord tacit de voință al băncii pentru încheierea actului adițional de aliniere.

Înalta Curte reține că un act nesemnat de părți nu poate produce efecte juridice, o susținere contrară încălcând principiul autonomiei de voință care stă la baza raporturilor juridice.

În consecință, invocarea valabilității efectelor unui act juridic fără ca acesta să fie consimțit de părți, chiar și în situația particulară a intrării în vigoare a O.U.G..nr50/2010, este nelegală, instanța de apel făcând o aplicare corectă a prevederilor art. 1240 C. civ., în sensul constatării lipsei consimțământului în privința actului adițional, atât de partea pârâtei cât și a reclamanților.

Astfel, prin lipsirea de efecte a actului adițional de aliniere a contractului de credit, instanța de apel a aplicat corect normele de drept material respectiv, art. 95 din O.U.G. nr. 50/2010 și art. 1240 C. civ., nefiind incident motivul de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., cu consecința obligării băncii de a restitui sumele percepute în plus cu titlu de diferențe de dobândă ulterior momentului invocării existenței actului aditional de aliniere.

Înalta Curte reține ca nefondate și criticile întemeiate pe motivul de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., în ceea ce privește obligarea băncii la restituirea dobânzii legale, instanța de apel aplicând în mod corect prevederile art. 444 și art. 445 C. proc. civ.

În dezvoltarea acestui motiv de recurs se arată că s-a invocat în fața instanței de apel faptul că prima instanță nu s-a pronunțat asupra cererii accesorii a reclamanților de obligare a băncii la plata dobânzii legale asupra sumelor percepute de către bancă în mod abuziv, motiv pentru care apelul reclamanților pe acest aspect trebuia respins ca inadmisibil, în conformitate cu art. 445 C. proc. civ., întrucât aceștia au formulat apel împotriva omisiunii instanței de a se pronunța asupra solicitării de acordare a dobânzii legale, în loc să uzeze de calea prevăzută de art. 444 C. proc. civ.

Instanța de apel a respins această apărare cu motivarea că cererea de chemare în judecată a fost admisă în parte, iar formularea reținută echivalează cu o pronunțare asupra capătului de cerere privind dobânda legală, dar care nu a fost motivată, prin urmare reclamanții nu aveau deschisă calea completării hotărârii, fiind vorba de o soluționare greșită a capătului de cerere privind dobânda legală.

Recurenta consideră că instanța de apel a respins în mod greșit apărarea sa deoarece, chiar dacă în dispozitiv s-a precizat că se resping în rest pretențiile ca neîntemeiate, atâta vreme cât în considerente nu există nici un fel de referire la capătul de cerere privind dobânda legală, rezultă că instanța nu a analizat acest capăt de cerere, iar acest aspect trebuia valorificat pe calea procedurii prevăzute de art. 444 și art. 445 C. proc. civ., iar nu pe calea apelului.

În consecință, arată recurenta, instanța de apel a încălcat regulile prevăzute la art. 444 și art. 445 C. proc. civ., atunci când a apreciat că nu este incident art. 445, reținând că prima instanță ar fi soluționat capătul de cerere de obligare a băncii la plata dobânzii legale.

Înalta Curte reține că dispozițiile art. 444 C. proc. civ., au în vedere ipoteza în care instanța a omis să soluționeze un capăt de cerere principal sau accesoriu ori o cerere conexă sau incidentală, iar nu și atunci când a soluționat în mod greșit un capăt accesoriu de cerere.

În cauza, prima instanță a admis doar în parte cererea de chemare în judecată, respingând în rest pretențiile, inclusiv capătul accesoriu de cerere privind obligarea băncii la plata dobânzii legale, fără însă a-l motiva.

În această situație, după cum corect s-a reținut prin decizia atacată, partea nemulțumită nu avea deschisă calea completării hotărârii reglementată de art. 444 C. proc. civ., ci doar exercitarea căii de atac, astfel că susținerile recurentei că reclamanții trebuiau să uzeze de procedura prevăzută de textul de lege menționat, sunt nefondate.

Față de considerentele reținute, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondate, recursurile declarate de recurenții-reclamanți, de recurenta-pârâtă și de recurentul-intervenient împotriva deciziei nr. 244 din 23 iunie 2022 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de recurenții-reclamanți A. și B., de recurenta-pârâtă C. S.A. și de recurentul-intervenient COMISARIATUL REGIONAL PENTRU PROTECȚIA CONSUMATORILOR REGIUNEA SUD MUNTENIA împotriva deciziei nr. 244 din 23 iunie 2022 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă C. - SUCURSALA PLOIEȘTI.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 28 septembrie 2023.