ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2047/2023

Ședința publică din data de 11 octombrie 2023

Asupra recursului de față, constată că prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București – secția Civilă la 24.06.2015, sub nr. x/2015, reclamanții A., B. și C. au chemat în judecată pe pârâta D. S.A., solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța:

- să constate caracterul abuziv și nulitatea clauzelor contractuale prevăzute la art. 3.1 alin. (2) și art. 3.2, referitoare la dobândă, art. 3.7 teza a II-a, art. 3.12 referitoare la comisionul de procesare, art. 3.13, art. 3.14 care reglementează comisionul de administrare și art. 5.8 din contractul de credit nr. x/22.08.2008;

- să oblige pârâta la menținerea elementelor componente ale dobânzii astfel cum au fost stabilite prin contractul inițial, respectiv la valoarea marjei fixe a băncii de la data încheierii contractului, 22.08.2008 și a indicelui de referință LIBOR, actualizat periodic;

- să oblige pârâta la restituirea către reclamanți a tuturor sumelor încasate în baza clauzelor contractuale abuzive, cu titlu de dobândă achitată excedentar, corespunzător perioadei 22.08.2009-29.06.2015, de comision de administrare corespunzător perioadei 22.08.2008-19.06.2015, respectiv suma de 6.960,78 CHF, în echivalentul în RON la data încheierii contractului, 29,915.34 RON, precum și cu titlu de comision de procesare, respectiv suma de 1.425,14 CHF, sume ce urmează să fie actualizate cu indicele de dobândă legală, calculat de la data plății și până la momentul restituirii efective;

- să exonereze reclamanții, pentru viitor, de plata primelor de asigurare;

- să constate caracterul abuziv al clauzei de risc valutar de la art. 4.6 teza finală din contractul de credit;

- să dispună stabilizarea (înghețarea) cursului de schimb CHF - leu la valoarea de la data semnării contractului, curs care să fie valabil pe toată durata contractului;

- să dispună denominarea în moneda națională a plăților, în virtutea principiului din regulamentul valutar conform căruia prețul mărfurilor sau al serviciilor între rezidenți se plătește în moneda națională, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 17812/05.10.2015, Judecătoria Sectorul 1 București – secția Civilă și-a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, pe rolul căruia dosarul a fost înregistrat sub nr. x/2015.

Prin sentința civilă nr. 3477/07.06.2016, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis în parte acțiunea, a constatat nulitatea absolută a clauzelor prevăzute de art. 3.7 teza a II-a, art. 3.12 și art. 3.14 din contractul de credit nr. x/22.08.2008, a obligat pârâta să restituie reclamanților suma de 6.124,82 RON, reprezentând comision de procesare și suma de 29.915,34 RON, cu titlu de comision de administrare, sume la care se va adăuga dobânda legală, calculată de la data încasării acestor comisioane și până la data restituirii efective a debitului, a respins ca neîntemeiate celelalte capete de cerere și a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 1.240 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe, atât reclamanții, cât și pârâta au declarat apel.

Prin decizia civilă nr. 1667/13.10.2017, Curtea de Apel București – secția a VI-a Civilă a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanți, a admis apelul promovat de pârâtă și a schimbat în parte sentința atacată, în sensul că a respins ca neîntemeiate capetele de cerere privind constatarea nulității absolute a clauzelor de la art. 3.12 și art. 3.14 din contractul de credit nr. RFI 19045640325/22.08.2008 și obligarea pârâtei la restituirea către reclamanți a sumei de 6.124,82 RON, reprezentând comision de procesare și a sumei de 29.915,34 RON, reprezentând comision de administrare, cu dobânda legală aferentă calculată de la data încasării acestor comisioane și până la data restituirii efective către reclamanți și a menținut în rest dispozițiile hotărârii apelate.

Împotriva acestei decizii, apelanții-reclamanți au declarat recurs principal, iar apelanta-pârâtă recurs incident.

Prin decizia nr. 2178/05.11.2020, astfel cum aceasta a fost îndreptată prin încheierea din 27.05.2021, Înalta Curte de Casație și Justiție – secția a II-a Civilă a admis recursul principal, a casat în parte decizia recurată și a trimis cauza pentru o nouă judecată a apelului declarat de apelanta-pârâtă, în ceea ce privește comisionul de procesare și comisionul de administrare, a menținut celelalte dispoziții ale deciziei recurate și a respins ca nefondat recursul incident.

În al doilea ciclu procesual, rejudecând apelul D. S.A., Curtea de Apel București – secția a VI-a Civilă, prin decizia civilă nr. 1247A/10.09.2021, l-a respins ca nefondat și a respins ca neîntemeiată cererea apelantei-pârâte de acordare a cheltuielilor de judecată în apel.

Împotriva acestei decizii, pârâta D. S.A. a declarat recurs, solicitând casarea acesteia și după rejudecare, admiterea apelului său și respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

În motivare, după prezentarea etapelor procesuale anterioare, autoarea căii de atac a arătat că în cauză este incident motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. în ceea ce privește soluția instanței de apel dată asupra clauzelor de la 3.12 și art. 3.14 din contractul de credit în litigiu, referitoare la comisionul de procesare și de administrare.

Sub acest aspect, a afirmat că decizia recurată a fost dată cu interpretarea greșită a dispozițiilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 și cu ignorarea hotărârii Curții de Justiție a Uniunii Europene pronunțată în cauza C-621/17, întrucât, în speță, nu erau îndeplinite cumulativ cele trei condiții legale pentru a se putea constata caracterul abuziv al acestor clauze, instanța de prim-control judiciar verificând doar cerințele dezechilibrului semnificativ și a relei-credințe a recurentei.

Astfel, în ceea ce privește condiția lipsei negocierii clauzei, a arătat că încă din faza precontractuală, respectiv din momentul completării cererii de credit, împrumutatul a cunoscut despre comisioanele ce urmau a fi percepute, iar până la data încheierii contractului acesta a avut posibilitatea de a decide dacă le acceptă sau nu.

Potrivit recurentei, acest fapt a echivalat cu o negociere. În susținere, a evocat considerentele deciziei nr. 485/22.03.2017 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – secția a II-a Civilă.

În justificarea neîndeplinirii cerinței privind dezechilibrul semnificativ, autoarea căii de atac a afirmat că, respectivul comision de procesare a fost perceput o singură dată, la data tragerii creditului și sub condiția aprobării creditului, împrumutatul având posibilitatea de a achita comisionul din surse proprii sau din credit și că, pe de altă parte, comisionul de administrare s-a perceput la soldul lunar al creditului.

Astfel, a apreciat că, în mod greșit s-a reținut că aceste costuri ar fi acoperite de dobândă, în măsura în care perceperea lor a vizat serviciile de acordare, întocmire dosar, precum și de monitorizare a utilizării/rambursării creditului și îndeplinirii oricăror alte obligații, servicii care au fost furnizate de recurentă și care au implicat o serie de operațiuni, logistică și personal.

De asemenea, recurenta a arătat că, spre deosebire de comisioane, dobânda s-a perceput pentru acoperirea costului înregistrat de aceasta în vederea contractării împrumuturilor de pe piețele externe și asigurarea profitului, costurile suportate de autoarea căii de atac pentru acordarea și monitorizarea creditului fiind confirmate și de expertiza extrajudiciară efectuată.

Conchizând, a precizat că dobânda a reprezentat prețul aferent punerii la dispoziția intimaților a unei sume de bani pentru o anumită perioadă de timp.

În argumentarea lipsei cerinței dezechilibrului dintre drepturile și obligațiile părților, recurenta a susținut că această condiție trebuia analizată prin compararea drepturilor și obligațiilor ambelor părți contractante și nu prin raportare doar la drepturile și obligațiile intimaților.

Mai mult, a afirmat că instanța de prim-control judiciar, în mod eronat, a constatat producerea unui dezechilibru economic determinat de suma semnificativă la care intimații au fost obligați, în măsura în care legiuitorul a avut în vedere numai dezechilibrul juridic.

Autoarea căii de atac a mai precizat că nici condiția relei sale credințe nu putea fi reținută, deoarece prezumția instituită de art. 1.169 C. civ. nu a fost răsturnată, în cauză nefiind probat faptul că recurenta ar fi ascuns față de clienți perceperea celor două comisioane.

Sub acest aspect, a arătat că obligația de plată a comisioanelor a fost prevăzută atât în cererea de credit, cât și în graficul de rambursare.

În continuare, recurenta a susținut că instanța de apel nu a indicat motivul care a determinat înlăturarea apărărilor sale cu privire la decizia Curții de Justiție a Uniunii Europene pronunțată în cauza nr. 621/2017, prin care s-a statuat că o clauză, precum cea analizată în prezentul litigiului, nu poate fi considerată abuzivă raportat la lipsa enumerării tuturor contraprestațiilor efectuate de bancă, în măsura în care aceasta cuprinde, în mod expres, cuantumul costurilor ce urmează a fi suportate de consumator, metoda de calcul și scadența lor.

Cu titlu de practică judiciară, autoarea căii de atac a evocat considerentele deciziilor nr. 1953/14.10.2020, nr. 167/31.01.2019, nr. 870/17.04.2019 și nr. 485/22.03.2017 ale Înaltei Curți de Casație și Justiție – secția a II-a Civilă.

O altă critică adusă deciziei recurate a vizat dispoziția instanței de apel de restituire a sumelor încasate cu titlu de comision de procesare și de administrare, în argumentarea căreia recurenta a arătat, în esență, că încasarea lor nu s-a realizat în mod nedatorat, iar constatarea caracterului abuziv al clauzelor nu putea produce efecte decât pentru viitor și nu putea include prestațiile deja executate.

În final, a susținut nelegalitatea hotărârii instanței de apel și în ceea ce privește soluția dată capătului de cerere privind acordarea dobânzii legale aferente sumelor supuse restituirii, întrucât, în conformitate cu art. 1088 C. civ., punerea sa în întârziere s-a produs la data chemării în judecată și nu la data achitării acestor sume și că, ipoteza de la art. 994 C. civ. nu era incidentă în speță, având în vedere că perceperea comisioanelor s-a realizat conform prevederilor contractuale.

La 11.01.2022 intimații au depus întâmpinare prin care au solicitat respingerea recursului ca nefondat.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., Înalta Curte a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului; acesta a fost depus la dosar și, în urma analizării lui de către completul de filtru, a fost comunicat părților, care au fost înștiințate că au dreptul să depună puncte de vedere la raport; nicio parte nu și-a prezentat punctul de vedere.

Prin încheierea din 29.03.2023, Înalta Curte, constituită în complet de filtru, a admis în principiu recursul și a acordat termen în ședință publică, în vederea soluționării acestuia pe fond.

Analizând actele dosarului și decizia atacată în limita controlului de legalitate, Înalta Curte constată următoarele:

Prin memoriul de recurs, autoarea căii de atac deduce verificării, sub un prim aspect, modalitatea în care instanța de apel a aplicat dispozițiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 și a respectat statuările Curții de Justiție a Uniunii Europene din hotărârea pronunțată în cauza C-621/17, în verificarea caracterului abuziv al clauzelor referitoare la comisioanele de procesare și administrare din contractul de împrumut încheiat între părțile litigante.

Examinând actele și lucrările dosarului, Înalta Curte constată că prin decizia nr. 2178/05.11.2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – secția a II-a Civilă a fost admis recursul principal al reclamanților, declarat împotriva deciziei civile nr. 1667/13.10.2017 a Curții de Apel București – secția a VI-a Civilă și a fost respins recursul incident declarat de pârâtă împotriva aceleiași hotărâri. În justificarea dispoziției de admitere a recursului reclamanților, s-a reținut efectul obligatoriul al interpretării date de Curtea de Justiție a Uniunii Europene art. 3 alin. (1) din Directiva 93/13, prin hotărârea pronunțată în cauzele conexate C-224-19 și C-259/19, precum și faptul că, cercetarea caracterului abuziv al clauzelor referitoare la comisioanele de procesare și administrare în apel s-a realizat cu încălcarea dispozițiilor legale în materie, în măsura în care prevederile contractuale care le cuprind nu au fost negociate direct cu intimații; activitățile circumscrise comisionului de procesare sunt efectuate și în condițiile aprobării creditului și în cel al respingerii cererii de creditare, însă plata comisionului se realizează numai în contextul acordării lui, astfel că perceperea acestuia este de natură să producă un dezechilibru între părți, în detrimentul intimaților. De asemenea, la aprecierea caracterului abuziv al clauzelor care prevăd cele două comisioane, s-a reținut că demersurile indicate în justificarea perceperii acestora sunt intrinseci activității de acordare a unui credit, sens în care s-a constatat nerespectarea cerinței bunei-credințe din partea recurentei. Totodată, a fost confirmată legalitatea deciziei instanței de apel sub aspectul efectelor pe care sancțiunea nulității le produce în cauză, reținându-se că efectele nulității operează retroactiv, de la momentul în care prevederea contractuală a început să producă consecințe juridice.

Această decizie de casare a intervenit în primul ciclu procesual al litigiului, sancționând hotărârea instanței de apel care, respingând apelul reclamanților împotriva sentinței civile nr. 3477/07.06.2016 a Tribunalului București – secția a VI-a Civilă și admițând apelul declarat de pârâtă împotriva aceleiași hotărâri, a respins pretențiile reclamanților referitoare la comisioanele de procesare și de administrare.

În rejudecare, în al doilea ciclu procesual, instanța de apel, menținând modul de soluționare a cererii de constatare a caracterului abuziv al clauzelor referitoare la comisioanele de procesare și de administrare expus în decizia de casare, a constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută a respectivelor clauze și, în consecință, legalitatea soluției date de prima instanță asupra capetelor de cerere accesorii ce aveau ca obiect restituirea sumelor încasate în temeiul clauzelor contestate.

Potrivit prevederilor art. 501 C. proc. civ., "(1) În caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru instanța care rejudecă fondul. (2) Când hotărârea a fost casată pentru încălcarea regulilor de procedură, judecata va reîncepe de la actul anulat. (3) După casare, instanța de fond va judeca din nou, în limitele casării și ținând seama de toate motivele invocate înaintea instanței a cărei hotărâre a fost casată. (4) În cazul rejudecării după casare, cu reținere sau cu trimitere, sunt admisibile orice probe prevăzute de lege".

Interpretarea normei legale citate relevă faptul că, în rejudecare, dezlegarea dată de instanța de recurs problemelor de drept este obligatorie pentru instanța de fond și implică faptul că aceasta din urmă nu mai poate repune în discuție respectivele chestiuni și, cu atât mai puțin, nu le poate da o altă rezolvare, întrucât ar încălca forța obligatorie a hotărârii instanței de recurs. Jurisprudența instanței supreme a statuat constant cu privire la faptul că rejudecarea nu poate privi toate aspectele, ci trebuie să se desfășoare în limitele indicațiilor date de instanța de recurs în decizia de casare. Prin urmare, reluând judecata de la actul de procedură anulat și respectând dezlegarea deja dată în recurs unor probleme de drept, instanța de trimitere va ține seama de toate motivele invocate în legătură cu acele aspecte ale procesului pentru care s-a dispus rejudecarea.

Această concluzie se impune și prin jurisprudența Curții Constituționale, conturată în cadrul controlului de constituționalitate realizat în contextul reglementării normative de la 1865, care, pentru identitate de rațiune, își păstrează valabilitatea și în actualul cadru legislativ și prin care instanța de contencios constituțional a stabilit, pe de o parte, că îndrumările date de instanța de recurs, obligatorii pentru judecătorii fondului, sunt proprii activității cu caracter jurisdicțional desfășurate de instanța de control judiciar, iar, pe de altă parte, că instituirea acestei obligații pentru judecătorii fondului a apărut din necesitatea nereiterării de către aceștia a erorilor săvârșite prin pronunțarea hotărârii desființate, soluția contrară putând conduce la o exercitare repetată a căilor de atac și la prelungirea duratei de instrumentare a cauzelor în mod nepermis, cu încălcarea termenului rezonabil de soluționare a proceselor consacrat de art. 6 din Convenția europeană a drepturilor omului.

Transpunând aceste considerente în cauză, Înalta Curte constată că susținerile recurentei ce pun în discuție nelegalitatea examenului realizat de instanța de apel asupra clauzelor privind comisionul de procesare și cel de administrare, din perspectiva faptului că cerințele prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 nu erau întrunite, au primit o dezlegare din partea instanței de recurs, în primul ciclu procesual.

Astfel, în cuprinsul deciziei de casare, făcându-se trimitere la interpretarea Curții de Justiție a Uniunii Europene asupra art. 3 alin. (1) din Directiva 93/13, din hotărârea pronunțată în cauzele conexate C-224-19 și C-259/19, s-a reținut că, în speță, criteriile legale referitoare la caracterul nenegociat al clauzelor, dezechilibrul semnificativ și reaua-credință sunt întrunite și se circumscriu caracterului abuziv al clauzelor contractuale vizând comisioanele de procesare și administrare.

În al doilea ciclu procesual, cu ocazia rejudecării, instanța de apel, pe aceste premise, a realizat o analiză proprie a cauzei și a constatat caracterul abuziv al prevederilor contractuale deduse judecății.

Menținerea soluției primei instanțe cu privire la cele două comisioane a avut ca și argument decizoriu faptul că, prin decizia de casare s-a stabilit, cu caracter obligatoriu, împrejurarea că în privința acestor comisioane sunt îndeplinite condițiile reglementate de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, respectiv lipsa caracterului negociat al prevederilor contractuale, existența dezechilibrului semnificativ și a relei-credințe a recurentei.

Fiind confirmate de către instanța de recurs, în primul ciclu procesual, criteriile prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 au reprezentat, conform art. 501 C. proc. civ., premise obligatorii pentru instanța de apel, în cel de-al doilea ciclu procesual, criterii care, odată reținute la soluționarea apelului conferă deciziei pronunțate caracter de legalitate sub acest aspect, deci, implicit și modalității în care norma legală contestată a fost aplicată de către instanța de prim control judiciar în rejudecare.

De asemenea, se cuvine subliniat faptul că, în temeiul aceluiași text de lege ultim enunțat, statuările instanței de casare din primul ciclu procesual se impun obligatoriu și în prezenta fază procesuală, asupra acestora instanta de recurs nemaiputând interveni, chestiunea naturii abuzive a clauzelor contractuale în litigiu intrând în puterea lucrului judecat.

Pentru aceleași considerente, nici susținerile autoarei căii de atac referitoare la interpretarea Curții de Justiție a Uniunii Europene dată în Cauza C-621/17 nu pot fi reținute, în măsura în care acestea vizează fundamentul deciziei pronunțate de instanța devolutivă, în cel de-al doilea ciclu procesual, respectiv, statuările instanței de recurs din primul ciclu procesual asupra caracterului abuziv al prevederilor contractuale, care, așa cum s-a reținut în precedent, nu mai pot fi contrazise printr-o hotărâre ulterioară, într-o altă etapă procesuală.

În ceea ce privește criticile îndreptate împotriva dispoziției de restituire a sumelor încasate în temeiul clauzelor abuzive privind comisioanele de procesare și de administrare și de plată a dobânzii legale aferente, Înalta Curte urmează a le înlătura, întrucât, pe de o parte, asupra efectelor nulității respectivelor clauze instanța de recurs s-a pronunțat deja prin decizia de casare pronunțată în primul ciclu procesual, reținând că acestea operează retroactiv, de la momentul la care prevederea contractuală a început să producă efecte juridice; pe de altă parte, acest motiv de recurs este unul invocat doar formal în opinia instanței supreme.

Astfel, în justificarea soluției pronunțate, instanța de apel a reținut incidența statuărilor Curții de Justiție a Uniunii Europene din Cauza C-154/15, precum și a dispozițiilor art. 43 din Codul Comercial.

În recurs, ignorând concluziile instanței de apel în sensul că aceasta se află de drept în întârziere, recurenta reia susținerile sale din apel sub acest aspect, fără a indica, în concret, și a argumenta aplicarea greșită ori ignorarea normelor de drept material pretins încălcate.

Or, prezentarea din nou a argumentelor expuse în apel nu poate răspunde exigențelor stabilite de art. 486 alin. (1) lit. d) și alin. (3) C. proc. civ., din moment ce autoarea căii de atac nu arată erorile de judecată săvârșite de instanța de prim-control judiciar și nu critică efectiv modul în care curtea de apel a dezlegat problema de drept disputată.

Prin reluarea criticilor deja cenzurate de către instanța de apel, recurenta tinde să obțină, în realitate, o nouă verificare a susținerilor sale din apel, deși legea recunoaște doar dublul grad de jurisdicție și căile extraordinare de atac, nu și al treilea grad devolutiv, iar criticile recurentei au primit deja un răspuns în calea de atac devolutivă.

Așa fiind, constatând că deciziei recurate nu i se poate imprima niciun viciu de legalitate, de natură a justifica măsura casării prin prisma dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, pentru toate considerentele expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă D. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1247A/10.09.2021, pronunțată de Curtea de Apel București – secția a VI-a Civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 11 octombrie 2023.