ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 241/2021

Ședința publică din data de 4 februarie 2021

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la 28 decembrie 2016 sub nr. x/2016, reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâta C. S.A., au solicitat instanței, ca prin hotărârea ce o va pronunța, să dispună:

Prin sentința civilă nr. 1096 din 29 martie 2017, pronunțată în dosarul nr. x/2016, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a respins ca neîntemeiată cererea formulată de reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâta C. S.A..

Împotriva acestei soluții au declarat apel reclamanții A. și B..

Prin decizia civilă nr. 1908 din 10 octombrie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a fost admis apelul declarat de reclamanții A. și B. împotriva sentinței civile nr. 1096 din 29 martie 2017, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, pe care a schimbat-o în parte în sensul că a admis în parte cererea de chemare în judecată, constatând caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzei inserate în art. 3.1 alin. (2) și (3) din contractul de credit, în ceea ce privește stabilirea și modificarea unilaterală a marjei dobânzii de către bancă, fiind menținute celelalte dispoziții ale sentinței atacate.

A fost respinsă ca neîntemeiată cererea apelanților de acordare a cheltuielilor de judecată.

Împotriva deciziei civile nr. 1908 din 10 octombrie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, reclamanții A. și B. au declarat recurs.

Motivele de casare

Prin memoriul de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. reclamanții A. și B. au solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate, iar în rejudecare admiterea în totalitate a cererii de chemare în judecată astfel cum a fost formulată.

În argumentarea cererii de recurs, întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenții apreciază că decizia atacată a fost dată cu aplicarea și interpretarea greșită a legii, întrucât instanța de apel a recurs la textele de lege aplicabile situației de fapt, însă le-a aplicat în mod greșit.

În opinia recurenților, analiza instanței de apel este total greșită cu aplicarea eronată a normelor de drept, întrucât deși a constatat existența clauzelor abuzive și a dispus anularea articolelor ce prevăd modificarea unilaterală a marjei, instanța nu a dispus și restituirea sumelor încasate abuziv.

Totodată în ceea ce privește comisioanele de acordare și de administrare instanța de apel a constatat greșit o contraprestație, scriptic, deoarece nu este identificată care este aceasta, iar analiza instanței de apel este una generică asupra comisioanelor, în sensul că apreciază că banca a efectuat o contraprestație prin activitățile desfășurate de către bancă în legătură cu creditul.

Instanța de apel în mod greșit a reținut și că nu poate fi admisă constatarea caracterului abuziv al clauzei de risc valutar, trecând astfel peste interpretările obligatorii date de CUJE în cauza Andriciuc contra României, sens în care solicită ca instanța de recurs să aibă în vedere această speță la pronunțarea soluției.

În situația în care banca acorda un împrumut încheiat în moneda străină, aceasta are obligația să furnizeze împrumutatului informații care să-i permită să adopte o decizie în cunoștința de cauză.

Referitor la dobândă, recurenții susțin că în analiza instanței de apel aceasta a dispus anularea art. 3.1 alin. (2) si 3 din contractul de credit, prin care a eliminat posibilitatea băncii de a modifica unilateral dobânda, fără însă a dispune restituirea sumelor încasate abuziv de către bancă prin modificarea marjei.

În identificarea marjei recurenții au arătat prin petitele cererii de chemare în judecata că la data semnării contractului de credit, dobânda era de 3,5%, dobândă variabilă și în funcție de aceasta să se restituie sumele achitate peste valoarea marja fixa+LIBOR la 3 luni de la data semnării contractului de credit.

Analiza acestei marje este strict legată de posibilitatea unilaterală de modificare a băncii fără a se ține cont de o situație independentă de voința părților. Astfel, atât timp cât modificările contractuale se pot produce din decizia independentă a unei părți, se apreciază că existența unei clauze abuzive.

De la semnarea convenției de credit și până în prezent Banca a modificat în mod unilateral procentul de dobândă, contrar bunei-credințe si prevederilor legale, iar aceste clauze pun problema echilibrului contractual, în sensul că oferă Băncii dreptul unilateral de a interveni asupra elementelor componente ale dobânzii.

Plecând de la premisele cerinței de previzibilitate a actelor normative și de la regula de drept civil, potrivit căreia, actul juridic se impune părților întocmai ca și legea, având forța obligatorie, potrivit dispozițiilor art. 969 alin. (1) C. civ., se desprinde concluzia că și actul juridic trebuie caracterizat prin previzibilitate, clauzele contractuale fiind necesar a fi formulate astfel încât consumatorul să poată anticipa producerea consecinței în situația expresă din contract.

Conform art. 54 din Codul consumului (Legea nr. 296/2004), "vânzătorul, în cazul de față Banca, trebuie să informeze consumatorii despre prețul final al produsului (creditul acordat) și să ofere toate informațiile și documentele care trebuie să însoțească produsul". Acest articol trebuie interpretat prin raportare la definiția pe care o dă art. 2 pct. 24 din O.G. nr. 21/1992 valorii totale plătibile de consumator - suma dintre valoarea totală a creditului și costul total al creditului pentru consumator.

Cu alte cuvinte, Banca, la momentul încheierii contractului, era obligată să-l informeze pe contestator cu privire la cuantumul total al dobânzii sau în cel mai rău caz, trebuia să ofere informații exacte în legătură cu modalitatea în care se va forma cuantumul dobânzii. Formula după care se calculează variația dobânzii trebuie calculată în mod expres in contract cu precizarea periodicităților/și/sau condițiilor în care intervine modificarea ratei dobânzii, atât în sensul majorării cât și în sensul reducerii acesteia. In plus, pct. 3 al lit. g) din O.G. nr. 21/1992 impune necesitatea indicării în contract a unei formule în funcție de care se calculează cuantumul dobânzii.

Aceste texte legale interzic în mod expres Băncii fixarea unei dobânzi care să varieze în funcție de voința exclusivă a acesteia, impunând obligația raportării fluctuației dobânzii la indici de referință verificabili.

Așadar, potrivit art. 14 din Legea nr. 190/1990 și art. 8 din Legea nr. 289/2004, pentru creditele cu ipotecă și fără ipotecă, stabilesc că în cazul în care în contractul de credit s-a stabilit că rata dobânzii să fie variabilă, variația acesteia trebuie să fie independentă de voința creditorului, raportată la fluctuațiile unor indici de referință verificabili, menționați în contract. Și aceste acte normative au fost nesocotite la momentul încheierii contractului de credit prin lipsa oricărui indice verificabil care să fie direct legat de dobândă.

Una dintre modificările aduse de O.U.G. nr. 174/2008 în materia creditelor de consum, a fost indicarea în mod obligatoriu în contractele de credit a formulei de calcul a dobânzii (art. 9 indice 3, lit. g) din O.G. nr. 21/1992, astfel cum a fost modificată prin O.U.G. nr. 174/2008), "formula după care se calculează variația dobânzii trebuie indicată în mod expres în contract, cu precizarea periodicității și/sau a condițiilor în care survine modificarea ratei dobânzii, atât în sensul majorării, cât și în cel al reducerii acestuia".

Interesele părților trebuie conciliate, astfel că pentru a exista un echilibru contractual prestațiile părților trebuie să fie proporționale și coerente.

În acest sens, trebuie avut în vedere că art. 3.2 îi oferă pârâtei dreptul exclusiv și discreționar de a modifica dobânda, iar clauza analizată exclude, prin modul în care este formulată, posibilitatea verificării îndeplinirii condițiilor pe care le cuprinde.

În plus art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 prevede principiul bunei-credințe, principiu care se traduce prin faptul că niciuna dintre părți să nu urmărească să obțină, ca urmare a încheierii contractului, mai mult decât valoarea contraprestației la care s-a obligat cealaltă parte, respectând astfel un echilibru al prestațiilor reciproce.

Per a contrario, reaua-credință intervine ori de câte ori un comerciant, profitând de absența unei negocieri directe a unei clauze, rupe, în mod voit acest echilibru, urmărind protejarea propriilor interese, simultan cu dezinteresul față de drepturile consumatorului.

Ori în acest caz, recurenții solicită instanței să observe că deși indicele de referința LIBOR a înregistrat scăderi semnificative, nivelul dobânzii a stagnat sau a crescut, probabil ca urmare a aplicării netransparente a "politicii băncii" antrenând consecințe vătămătoare pentru consumator.

De asemenea, dacă sunt analizate aceste prevederi, se observă că apare un dezechilibru evident între interesele celor două părți contractante, deși la momentul la care se încheie un contract trebuie să fie avut în vedere principiul egalității părților contractuale, principiu care caracterizează orice tip de contract, indiferent că este de adeziune sau că este vorba despre un contract negociat.

În acest context, recurenții consideră că "marja băncii este fixă pe toata durata creditului și poate fi modificată doar ca urmare a modificărilor legislative sau micșorată, doar în acord cu politica comercială a băncii".

Cu privire la aplicarea sancțiunii nulității absolute a clauzelor contractuale abuzive, recurenții arată că prin dispozițiile Legii nr. 193/2000 și ale O.U.G. nr. 50/2010, se protejează nu doar un interes personal, individual, ci și un interes public, general obștesc, motiv pentru care se impune restituirea sumelor percepute de bancă în mod nelegal, cererea reclamantului vizând așadar aplicarea sancțiunii nulității absolute, fiind imprescriptibilă.

Verificând aplicarea dispozițiilor Legii nr. 193/2000, recurenții solicită ca instanța să constate caracterul de adeziune al contractului de credit, întrucât clauzele nu au fost negociate direct cu consumatorul, ci au fost preformulate de bancă în condițiile generale de creditare practicate de aceasta, ceea ce atrage incidența prevederilor Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între consumatori cu comercianți.

În acest sens recurenții susțin că pârâta nu a înțeles să respecte dispozițiile contractuale și legale, întrucât a perceput o dobândă în mod abuziv, nefiind calculată conform unei formule și prin raportare la indici verificabili prevăzuți de lege, așadar se impune restituirea sumelor plătite peste cuantumul datorat.

Referitor la comisionul de acordare și de administrare, prevăzut la art. 3.4 și 3.5, recurenții consideră că se află în prezența unei clauze abuzive întrucât perceperea comisionului nu este justificată în mod clar și echivoc în cadrul contractului, nu se menționează care sunt serviciile oferite de bancă pentru acest comision, totodată acesta este perceput în aceleași condiții ca și dobânda, creând astfel un prag sensibil pe care profesionistul a omis în mod intenționat să-l explice consumatorului la data semnării convenției de credit.

De asemenea, consideră că acesta este abuziv întrucât este calculat lunar raportat la cuantumul creditului și nu la volumul de muncă, complexitatea actelor ce formează documentația de acordare a creditului (mai ales in condițiile în care aceste contracte sunt preformulate, pentru fiecare tip de credit), demonstrarea caracterului negociat al comisionului de procesare căzând în sarcina băncii, iar din modul de formulare rezultă că acesta nu a fost negociat.

În concluzie, perceperea comisionului de acordare și administrare cât și modificarea dobânzii nu este legală, iar sumele de bani încasate cu acest titlu reprezintă o îmbogățire fără justă cauză, urmând a fi restituite reclamanților.

În ceea ce privește caracterul abuziv al clauzei de risc valutar art. 4.1, recurenții solicită instanței să rețină faptul că, așa cum a rezultat și din înscrisurile depuse la dosar, operatorii economici nu le-au oferit informații complete, corecte și precise asupra aspectelor esențiale legate de produsul oferit. Mai mult decât atât, operatorul economic i-a asigurat de faptul că riscul valutar este minim, iar moneda CHF este una sigură.

Este adevărat că la momentul contractării unui credit în monedă străină, recurenții și-au asumat un risc rezultat din creșterea sau scăderea cursului acestei monede, însă, ceea ce este important de reținut este că reclamanții s-au raportat la alte monede și au înțeles acest risc la o valoare foarte mică prin raportare și la celelalte monede în sensul că, de exemplu moneda Lira sterlină a înregistrat schimbări de curs valutar de o diferența incomparabilă cu francul elvețian.

De asemenea, recurenții nu aveau pretenția ca banca să îi consilieze, așa cum se susține, în sensul necontractării creditelor, însă, în calitatea ei de profesionist și de co-contractant trebuia ca, în mod obiectiv, să prezinte riscurile unui astfel de contract și pretinzându-se de bună-credință, așa cum i-a îndreptat spre acest produs trebuia să le aducă la cunoștința și existenta unui risc și nu să-i inducă în eroare prin prezentarea monedei CHF ca fiind una care nu comportă riscuri.

În ceea ce privește solicitarea privind stabilizarea (înghețarea) cursului de schimb CHF - LEU la momentul semnării contractului, curs care să fie valabil pe toată perioada derulării contractului, recurenții arată că în vederea anulării/înlocuirii clauzelor abuzive se impune revizuirea efectelor contractului prin înghețarea cursului de schimb valutar la valoarea de la momentul încheierii contractului, respectiv calcularea și plata ratelor de rambursare creditului la valoarea în RON a francului elvețian de la data încheierii contractului, pe întreaga perioadă de valabilitate a acestuia, întrucât obligațiile contractuale au fost asumate în condițiile economice existente la data încheierii contractului, când valoarea francului elvețian era la un minim istoric, iar ca urmare a schimbării acestor condiții este necesar ca și contractul să fie adaptat la noile împrejurări economice.

Având în vedere că schimbarea condițiilor economice a fost imprevizibilă, iar recurenții nu au avut cunoștințe de specialitate în domeniul financiar-bancar care să le permită anticiparea unei devalorizări vădite a leului față de CHF, dar și de faptul că banca nu le-a pus la dispoziție nicio informație din care să reiasă riscurile de devalorizare a leului în raport cu CHF, se poate considera că revizuirea efectelor contractului corespunde acordului de voință al părților, întrucât hipervalorizarea CHF denaturează contractul de la scopul în vederea căruia a fost încheiat, schimbând natura acestuia, astfel că executarea lui în contextul actual nu mai corespunde voinței concordante a părților.

În susținerea capătului de cerere privind denominarea în moneda națională a plăților, în virtutea principiului din regulamentul valutar, conform căruia, prețul mărfurilor sau al serviciilor între rezidenți se plătește în moneda națională, se arată că se impune ca executarea obligațiilor decurgând din acest contract să se facă în RON. Efectuarea plaților în valută implică suportarea unor costuri suplimentare în sarcina consumatorului ocazionate de schimbul valutar, cu consecința împovărării consumatorului, determinând o creștere a caracterului oneros al obligațiilor asumate de către acesta, fapt contrar principiului echității și bunei-credințe, care trebuie să guverneze executarea contractului. Prin urmare, se impune calcularea și plata ratelor de rambursare a creditului la valoarea cursului de schimb valutar de la momentul încheierii contractului pe întreaga perioadă de valabilitate a acestuia.

Acțiunea în restituirea pretențiilor întemeiate pe plata nedatorată este asimilată, din punct de vedere juridic, cu răspunderea civilă delictuală, sens în care sunt aplicabile prevederile art. 8 din Decretul nr. 167/1958, astfel încât termenul de prescripție începe să curgă de la data constatării nulității absolute a respectivelor clauze contractuale, printr-o hotărâre judecătorească definitivă.

Raportând situația de fapt la dispozițiile art. 992 și urm. C. civ., ce reglementează instituția plății nedatorate, recurenții solicită instanței de recurs să constate întrunirea cumulativă a condițiilor acesteia, din moment ce prestația efectuată de reclamanții-solvens cu privire la comisionul de administrare a avut semnificația operației juridice a unei plăți, că datoria vizată, deși a existat inițial, a dispărut cu efect retroactiv, ca urmare a desființării clauzelor contractuale respective prin aplicarea sancțiunii nulității absolute, legea nu impune condiția erorii solvens-ului, acesta având dreptul să pretindă restituirea prestației, în caz contrar eludându-se efectele nulității absolute.

Astfel, în cazul contractelor cu executare succesivă, principiul retroactivității efectelor nulității actului juridic civil nu este aplicabil în ipoteza în care executarea obligației este ireversibilă și nu mai este posibilă repunerea părților în situația anterioară. În schimb, în cazul de față este pe deplin realizabilă obligația băncii de a restitui sumele încasate pe nedrept, în baza unor clauze lovite de nulitate absolută, astfel încât nu există niciun motiv pentru a se admite vreo derogare de la principiul menționat.

În continuare, recurenții menționează unele decizii pronunțate de tribunale, în susținerea practicii judiciare pe problemele de drept aplicabile speței de față.

Pentru considerentele expuse, recurenții solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat în scris și depus la dosar.

Prin întâmpinarea depusă, la 26 februarie 2019, intimata-pârâtă C. S.A. a solicitat în principal, respingerea recursului ca inadmisibil, raportat la Decizia nr. 52/2018 a Înaltei Curți, iar în subsidiar constatarea nulității recursului, întrucât motivele de recurs au fost invocate formal.

Înalta Curte, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului; acesta a fost redactat și comunicat părților la 19.04.2019, care au fost înștiințate asupra faptului că pot depune puncte de vedere la raport.

Prin încheierea 01.07.2020, a fost admis în principiu recursul declarat în cauză, iar în condițiile art. 493 alin. (7) C. proc. civ. a fost stabilit termen pentru soluționare în ședință publică.

Analizând decizia atacată prin prisma motivelor invocate, Înalta Curte de Casație și Justiție reține următoarele:

În ceea ce privește analiza capetelor de cerere ale reclamanților privind contatarea caracterului abuziv al clauzelor care stipulează perceperea comisionului de acordare și de administrare, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că nu subzistă criticile recurenților, instanța de apel făcând o corectă verificare a acestora din perspectiva motivelor invocate de reclamanți în cuprinsul cererii de chemare în judecată și în cererea de apel formulată, rezultând o corectă aplicare a dispozițiilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

Reținând caracterul nenegociat la acestor clauze, Curtea a analizat îndeplinirea condițiilor impuse de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 și a apreciat că prevederile contractuale referitoare la comisionul de acordare și cel de administrare nu au produs un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

Condițiile cerute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 dar și de Directiva 93/13/CE pentru constatarea caracterului abuziv al unei clauze contractuale sunt: clauza să nu fi fost negociată direct cu consumatorul, clauza prin ea însăși sau împreună cu alte clauze creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților în defavoarea consumatorului și contrar cerinței de bună credință ce revine profesionistului.

Pentru aprecierea caracterului abuziv al unei clauze contractuale urmează a fi avute în vedere dispozițiile stabilite la art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, potrivit cărora aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu privește nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al prețului sau remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar și inteligibil.

În ceea ce privește criticile privind caracterul neîntemeiat al calificării clauzelor referitoare la comisioanele de acordare și de administrare ca fiind exprimate într-un limbaj ușor inteligibil, Înalta Curte reține modul clar, inteligibil și ușor de înțeles al modului de calcul al comisioanelor pentru orice consumator mediu informat, precum și faptul că nu era necesară o definire a comisionului, dat fiind faptul că sunt folosiți termeni uzuali, pentru operațiuni care reprezintă gestionarea creditului.

Prin decizia preliminară pronunțată în cauza C-621/17 (Gyula Kiss împotriva CIB Bank Zrt., Emil Kiss, Gyula Kiss), Curtea de Justiție a subliniat elementele specifice care trebuie examinate pentru a se stabili dacă o clauză este exprimată în mod clar și inteligibil, printre acestea regăsindu-se cuantumul precis al comisionului de administrare, metoda de calcul, data de exigibilitate, posibilitatea ca natura serviciilor furnizate efectiv să poată fi înțeleasă sau dedusă din contractul avut în vedere în ansamblul său. În plus, consumatorul trebuie să fie în măsură să verifice dacă există o suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pe care acesta le remunerează.

Instanța de apel a aplicat toate aceste criterii cu prilejul verificării caracterului clar și inteligibil al clauzelor care reglementează comisionul de acordare și cel de administrare credit și a reținut, în mod legal, că acestea au fost redactate într-un limbaj clar și inteligibil ținând seama de ansamblul împrejurărilor proprii cauzei.

Cerința de transparență a unei clauze contractuale nu presupune ca Banca să fie obligată să detalieze în contractul respectiv natura tuturor serviciilor furnizate în schimbul costurilor prevăzute de una sau mai multe clauze contractuale, analiza instanței trebuind îndreptată asupra altor criterii pertinente, cum ar fi posibilitatea ca natura serviciilor furnizate în mod efectiv să poată fi în mod rezonabil înțeleasă sau dedusă din contract, în ansamblul său, sau posibilitatea consumatorului de a verifica dacă nu există o suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pe care acestea le remunerează.

Din perspectiva acestei abordări, cerința de transparență susarătată se regăsește în clauza privind comisioanele de acordare și de administrare.

În ceea ce privește comisionul de acordare, este de relevat faptul că, pentru aprecierea caracterului abuziv al clauzei care îl reglementează, instanța de apel s-a raportat în mod corect în analiză la examinarea naturii serviciilor prevăzute de această clauză, precum și față de raporturile acestei clauze cu alte dispoziții ale contractului.

În acest context de analiză, în evaluarea caracterului abuziv al clauzei ce reglementează comisionul de acordare, instanța de apel, în mod corect, a statuat asupra faptului că el a fost perceput pentru demersurile efectuate de bancă în vederea acordării creditului, demersuri ce constau în întocmirea tuturor documentelor necesare acordării efective a creditului.

Pe cale de consecință, dispozițiile prevăzute de art. 1 lit. g) din Anexa la Legea nr. 193/2000 nu sunt incidente prin perceperea comisionului de acordare, profesionistul nu interpretează clauza, ci exercită dreptul de a primi prețul serviciilor adiacente punerii la dispoziție a creditului.

Deși clauza privind comisionul de acordare nu a fost negociată, nu s-a probat faptul că aceasta creează, în detrimentul consumatorului și contrar bunei-credințe un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

Referitor la clauza ce reglementează comisionul de administrare, aceasta este redactată clar și inteligibil în condițiile în care conține suficiente criterii care să confere consumatorului posibilitatea să prevadă consecințele economice care rezultă din conținutul său. Valoarea comisionului de administrare poate fi determinată prin metoda de calcul redată de stipulațiile contractuale, 0,15 % calculat la soldul creditului, recurenții-reclamanți fiind astfel în măsură să prevadă, la data încheierii contractului, care sunt implicațiile juridice și economice care decurg din perceperea acestui comision în ceea ce îi privește.

Motivele perceperii acestui comision sunt evidente întrucât rezultă din însăși denumirea sa, context în care această clauză expune în mod transparent funcționarea concretă a mecanismului la care se referă.

Comisionul de administrare nu disimulează o dobândă. Dobânda este percepută pentru lipsa de folosință a sumei puse la dispoziția clientului, în timp ce comisionul de administrare este solicitat pentru serviciile prestate de bancă, respectiv pentru monitorizarea/administrarea/gestionarea creditului. Nu există niciun indiciu care să contureze perspectiva că acest comision ar intra în componența dobânzii, ca preț al împrumutului.

Detalierea motivelor perceperii comisionului analizat nu este necesară, fiind evident că încasarea acestuia are un alt scop decât perceperea dobânzii, care reprezintă prețul creditului, în timp ce comisionul de administrare este datorat în schimbul serviciilor prestate de instituția de credit pe parcursul derulării contractului.

În ceea ce privește petitul referitor la riscul valutar, respectiv art. 4.1 din convenție, instanța reține că, prin acesta, este reglementată restituirea sumei împrumutate, părțile stabilind ca plățile ratelor de credit să fie efectuate în moneda creditului, banca fiind autorizată să efectueze plata prin debitarea automată la scadență a contului curent corespunzător monedei creditului.

Contractul de credit (pentru nevoi personale garantat cu ipotecă) în discuție, ale cărui clauze referitoare la riscul valutar sunt supuse mecanismului de control al clauzelor abuzive, a fost încheiat la data de 18 aprilie 2008, fiind guvernat, prin urmare, de prevederile actelor normative în domeniul protecției consumatorului în vigoare la acea dată, respectiv de Legea nr. 190/1999 și de O.G. nr. 21/1992.

În completarea legilor speciale privind raporturile dintre profesioniști și consumatori, actul juridic analizat este supus prevederilor din C. civ. din 1864, relative la împrumutul de consumație cu dobândă, actul normativ în vigoare la data când contractul a fost încheiat, potrivit art. 102 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009.

Aceste clauze contractuale reflectă o dispoziție de drept național care este de natură supletivă, în sensul că se aplică între părțile contractante în lipsa unui acord diferit în această privință.

Or, în exercitarea competenței pe care i-o conferă art. 267 din TFUE, C.J.U.E. a statuat deja că art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 instituie o excludere de la controlul caracterului abuziv a clauzelor care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii. Totodată, Curtea a reținut că, așa cum rezultă din cuprinsul celui de al treisprezecelea considerent al Directivei 93/13, expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii" se referă și la normele care, conform legii naționale, se aplică între părțile contractante, cu condiția să nu se fi instituit alte acorduri (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, pct. 26).

Potrivit jurisprudenței constante a Curții, această excludere de la aplicarea regimului Directivei 93/13/CEE este justificată de faptul că, în principiu, se poate prezuma în mod legitim că legiuitorul național a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților la anumite contracte (a se vedea Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, pct. 28, precum și Hotărârea din 20 septembrie 2018, OTP Bank și OTP Faktoring, pct. 53).

Într-o cauză recentă, respectiv, în Hotărârea din 9 iulie 2020, N.G. și OH împotriva Băncii Transilvania S.A., C-81/19, C.J.U.E. a reamintit că art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 acoperă, ținând seama de al treisprezecelea considerent al acesteia, și norme supletive, întrucât această dispoziție nu face distincție între, pe de o parte, dispozițiile care se aplică independent de alegerea părților contractante (dispoziții imperative) și, pe de altă parte, dispozițiile supletive (pct. 34 din hotărârea mai sus citată).

În plus, prin aceeași hotărâre, Curtea a adus, în sprijinul jurisprudenței sale anterioare, argumente suplimentare, cum ar fi acela că împrejurarea că legiuitorul național a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților la anumite contracte nu constituie "o condiție pentru aplicarea excluderii prevăzute la art. 1 alin. (2) din Directivă, ci justificarea unei astfel de excluderi" (pct. 27). Altfel spus, nu este permis un control jurisdicțional al caracterului abuziv al unor clauze contractuale ce transpun o normă națională, pe baza verificării calității acelei norme de către judecătorul național.

Totodată, a statuat că este lipsit de relevanță faptul că se poate deroga de la o dispoziție de drept național supletivă, în ceea ce privește verificarea aspectului dacă o clauză contractuală care reflectă o asemenea dispoziție este exclusă, în temeiul art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, din domeniul de aplicare al acestei directive (pct. 35). În egală măsură, este lipsită de relevanță împrejurarea că o astfel de clauză nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, întrucât, conform art. 3 alin. (1) din Directivă, lipsa unei negocieri individuale este o condiție legată de declanșarea verificării caracterului abuziv al unei clauze, verificare care nu poate interveni în situația în care clauza contractuală nu intră în domeniul său de aplicare (pct. 36 din hotărârea precitată).

De altfel, art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993, astfel cum a fost interpretat de jurisprudența C.J.U.E. susarătată, a fost preluat în legea națională, prin art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, text potrivit căruia clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispozițiilor acestui act normativ. Trecând peste calitatea transpunerii acestei dispoziții de drept unional, sensul și interpretarea normei naționale de transpunere a unei directive nu pot fi altele decât cele care rezultă din jurisprudența C.J.U.E.

Așadar, criticile formulate de recurenții-reclamanți nu pot fi primite pentru că acele clauze de risc valutar sunt excluse de la controlul jurisdicțional al caracterului abuziv, respectiv din domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000, ceea ce face inutilă trecerea la etapele ulterioare acestui mecanism, respectiv verificarea excluderii prevăzute de art. 4 alin. (6) din lege, urmată apoi de verificarea îndeplinirii condițiilor cumulative prevăzute de art. 4 alin. (1) din același act normativ.

În consecință, din interpretarea acestor norme juridice rezultă cu evidență că este posibilă rambursarea creditelor în valută.

În ceea ce privește criticile recurenților-reclamanți privind dobânda, se reține că în cauză, instanța de apel a dat eficiență sancțiunii prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000, constatând caracterul abuziv în ceea ce privește clauzele de la art. 3.1 alin. (2) și (3), referitoare la dobânda variabilă și posibilitatea băncii de a modifica unilateral dobânda pe parcursul derulării contractului, ca urmare a întrunirii cerințelor privind lipsa dovezii negocierii convenției și dezechilibrul semnificativ creat între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe.

Argumentele recurenților sunt dezvoltate doar cu privire la capetele de cerere prin care se solicită restituirea sumelor încasate abuziv prin modificarea marjei și la întregirea art. 3.1 din contract, în sensul menționării unei dobânzi formate din Libor la 3 luni și marja fixă la 0,66% marjă stabilită prin contractul inițial, susținând că instanța de apel în mod greșit nu a apreciat fondate aceste cereri ale reclamanților.

În cuprinsul considerentelor sale, instanța de apel face o amplă analiză a legislației în materia protecției consumatorilor pentru a ilustra care este sancțiunea recunoscută în dreptul românesc în cazul existenței unei clauze abuzive și ajunge în mod corect la concluzia că doar sancțiunea nulității absolute asigura protecția efectivă a interesului public urmărit, cel al împiedicării practicilor profesioniștilor de utilizare a unor clauze abuzive în detrimentul consumatorilor, profitând de absența posibilității reale a acestora de negociere a contractului.

În ceea ce privește înlocuirea clauzelor în discuție, instanța de apel reține în considerente că instanța de judecată nu se poate substitui voinței părților în lipsa unei dispoziții legale care să îi atribuie această prerogativă.

Înalta Curte constată că păstrarea soluției de respingere a cererii de repunere în situația anterioară precum și lipsa remediului aplicabil în situația constatării caracterului abuziv al clauzelor care definesc mecanismul de stabilire a ratei dobânzii variabile într-un contract de împrumut, contravine principiului retroactivității efectelor nulității și principiului restabilirii situației anterioare și, totodată, este contrară interpretării, realizată de CJUE în Cauza C-269/19, Banca B.SA împotriva A.A.A.

În ceea ce privește remediul aplicabil în situația constatării caracterului abuziv al clauzelor care definesc mecanismul de stabilire a ratei dobânzii variabile într-un contract de împrumut, recent, Curtea de Justiție a Uniunii Europene, sesizată cu o cerere de decizie preliminară cu referire la modul de interpretare a articolul 6 alin. (1) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, a statuat, prin Hotărârea din data de 25 noiembrie 2020, pronunțată în Cauza C-269/19, Banca B.SA împotriva A.A.A., că acest text de lege trebuie interpretat în sensul că, "în urma constatării caracterului abuziv al clauzelor care definesc mecanismul de stabilire a ratei dobânzii variabile într-un contract de împrumut și atunci când acest contract nu poate continua să existe după eliminarea clauzelor abuzive în cauză, anularea contractului menționat ar avea consecințe deosebit de prejudiciabile pentru consumator și nu există nicio dispoziție de drept național cu caracter supletiv, instanța națională trebuie să adopte, ținând seama de ansamblul dreptului său intern, toate măsurile necesare în vederea protejării consumatorului de consecințele deosebit de prejudiciabile pe care anularea contractului menționat le-ar putea provoca. În împrejurări precum cele în discuție în litigiul principal, nimic nu se opune printre altele ca instanța națională să invite părțile să negocieze în vederea stabilirii modalităților de calcul al ratei dobânzii, cu condiția ca aceasta să stabilească cadrul negocierilor respective și ca ele să urmărească stabilirea unui echilibru real între drepturile și obligațiile cocontractanților, ținând seama printre altele de obiectivul protecției consumatorului care stă la baza Directivei 93/13."

Prin urmare, constatarea pe cale judecătorească a caracterului abuziv al unei astfel de clauze trebuie, în principiu, să aibă drept consecință restabilirea în drept și în fapt a situației în care s-ar găsi consumatorul în lipsa clauzei respective. Astfel, obligația instanței naționale de a înlătura o clauză contractuală abuzivă care impune plata unor sume care se dovedesc a fi nedatorate determină, în principiu, un efect restitutoriu corespunzător în privința acelorași sume.

Raportat la considerentele ce preced, în rejudecare instanța de apel urmează a realiza o nouă judecată a cauzei în limita criticilor formulate de către reclamanți sub acest aspect prin cererea de recurs, având în vedere și recomandările desprinse din hotărârea CJUE pronunțată în cauza C-269/2019.

Această situație reprezintă o greșită aplicare a dispozițiilor Legii nr. 193/2000, care constituie motiv de recurs potrivit art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Pentru aceste motive, în temeiul art. 496-497 rap. la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație de Justiție va admite recursul, va casa în parte decizia atacată și va trimite spre rejudecarea apelurilor formulate de recurenții-reclamanți A. și B. în ceea ce privește criticile referitoare la capetele 3 și 4 din cererea de chemare în judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenții-reclamanți A. și B. împotriva deciziei civile nr. 1908 din 10 octombrie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă C. S.A.

Casează în parte decizia recurată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe sub aspectul criticilor formulate pe capetele 3 și 4 ale cererii de chemare în judecată.

Menține în rest celelalte dispoziții ale deciziei recurate.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 4 februarie 2021.