ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 993/2021

Ședința publică din data de 14 aprilie 2021

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la data de 24 iunie 2015 sub nr. x/2015, reclamanții A. și B. au chemat în judecată pârâta C. S.A., solicitând a se constata caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzelor prevăzute în convenția de credit nr. x la art. 4.1 alin. (2) și art. 4.2, referitoare la dobândă și art. 4.7 teza a II-a, art. 6.1 teza I referitoare la comisionul de procesare, art. 6.1 teza a II-a în raport de care "în cazul rambursării integrale/parțiale în avans a creditului acordat, împrumutatul datorează băncii un comision de plată anticipată de 3 %, calculat prin aplicarea procentului la valoarea sumei din credit rambursată în avans și datorat integral, la data efectuării rambursării anticipate" și art. 6.2 care stabilește comisionul de administrare; obligarea pârâtei la menținerea elementelor componente ale dobânzii astfel cum au fost stabilite prin contractul inițial, respectiv valoarea marjei fixe a băncii de la data încheierii contractului și a indicelui de referință LIBOR, actualizat periodic; restituirea tuturor sumelor încasate în baza clauzelor contractuale nule și abuzive cu titlu de dobândă achitată excedentar corespunzător perioadei 14.07.2009 (un an de la data încheierii convenției de credit) - prezent, comision de administrare corespunzător perioadei 14.07.2008 (data semnării convenției de credit) - prezent precum și cu titlu de comision de procesare în cuantum de 2.521,55 CHF (echivalent în moneda națională raportat la cursul de schimb valabil la data semnării convenției de credit de 2,2047 RON/CHF = 5559,26 RON), sume ce urmează a fi actualizate cu indicele de dobândă legală, calculat de la data plății și până la momentul restituirii efective; constatarea caracterului abuziv la clauzei de risc valutar inserată în convenția de credit la art. 5.4 teza finală; stabilizarea (înghețarea) cursului de schimb CHF - leu la valoarea de la data semnării contractului (2,2047 RON/CHF), curs care să fie valabil pe toată perioada derulării contractului; denominarea în monedă națională a plăților, în virtutea principiului din regulamentul valutar conform căruia prețul mărfurilor sau al serviciilor între rezidenți se plătește în moneda națională; obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 2217 din 12 aprilie 2016, cererea a fost respinsă ca neîntemeiată.

Prin decizia nr. 29 din 10 ianuarie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, a fost admis apelul declarat de apelanții-reclamanți A. și B. împotriva sentinței civile nr. 2217 din 12 aprilie 2016, pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2015, în contradictoriu cu intimata-pârâtă C. S.A. A fost schimbată în parte sentința atacată în sensul că: a fost admisă în parte acțiunea și s-a constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzei inserate la art. 4.7 teza a II-a din contractul de credit; s-au menținut celelalte dispoziții ale sentinței atacate; a fost respinsă cererea apelanților reclamanți având ca obiect acordarea cheltuielilor de judecată în apel, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei decizii, reclamanții A. și B. au declarat recurs.

În susținerea recursului, recurenții-reclamanți arată că hotărârea este dată cu aplicarea și interpretarea greșită a legii.

Referitor la comisionul de procesare și de administrare, recurenții-reclamanți arată că în mod greșit instanța de apel a apreciat că nu produc un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților și că aceste clauze sunt clare și inteligibile.

În opinia recurenților-reclamanți, apreciind în acest sens, instanța a aplicat în mod greșit prevederile dispozițiilor art. 1 lit. b) din Anexa Legii nr. 193/2000.

În condițiile în care comisioanele nu au fost definite prin contract, recurenții-reclamanți arată că este imposibil de stabilit într-o manieră riguroasă ce prestație a creditorului acoperă acestea, deși caracterul transparent al clauzelor contractuale impunea o definire a comisioanelor și a cheltuielilor stabilite în sarcina consumatorilor.

Faptul că în contractul de credit s-au menționat că sumele care trebuie achitate în contul unora dintre comisioane vor fi calculate prin aplicarea unor procente la soldul creditului, nu are, în opinia recurenților-reclamanți, semnificația unei definiri riguroase a acestor comisioane și nu poate conduce la concluzia că respectivele prevederi contractuale ar fi fost redactate într-o manieră clară și ușor de înțeles.

Chiar dacă instanța de apel a reținut că potrivit art. 36 din O.U.G. nr. 50/2010 este permisă perceperea unor comisioane, recurenții-reclamanți apreciază că aceasta nu înseamnă că acestea trebuie excluse de la verificarea caracterului inteligibil.

Recurenții-reclamanți arată că, în plus, articolul 4 alin. (2) din Directiva 93/2013 trebuie interpretat în sensul că respectiva clauză trebuie să fie inteligibilă pentru consumator nu numai din punct de vedere gramatical, ci și să expună în mod transparent ce reprezintă, astfel încât consumatorul să poată să evalueze pe baza unor criterii clare și inteligibile consecințele economice ce rezultă din contract în ceea ce îl privește.

Recurenții-reclamanți apreciază că se creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților contractante.

Mai mult decât atât, în ceea ce privește comisionul de procesare, recurenții-reclamanți arată că dispoziția contractuală este abuzivă întrucât comisionul este calculat raportat la cuantumul creditului și nu la volumul de muncă, complexitatea actelor ce formează documentația de acordare a creditului (mai ales în condițiile în care aceste contracte sunt preformulate, pentru fiecare tip de credit).

În ceea ce privește comisionul de plată anticipată, prevăzut în art. 6.1 teza a II-a, recurenții-reclamanți arată că instanța de apel a omis să se pronunțe cu privire la acest capăt de cerere.

O altă critică vizează stabilirea dobânzii în funcție de evoluția indicelui LIBOR plus marja fixă, recurenții-reclamanți susținând că instanța de fond nu a aplicat în mod corespunzător dispozițiile O.U.G. nr. 50/2010, făcând trimitere la dispozițiile art. 37.

Astfel, în opinia recurenților-reclamanți, rata dobânzii la data de 11.05.2010 ar fi trebuit să fie calculată în funcție de: LIBOR la 6 luni + marja fixă stabilită inițial.

În opinia recurenților-reclamanți, banca, la momentul intrării in vigoare a O.U.G. nr. 50/2010, ar fi trebuit să indice modul de calcul al dobânzii stabilite inițial în contract și nu modul de calcul al dobânzii stabilite în mod unilateral de către aceasta.

Ca urmare a constatării nulității absolute a clauzelor contractuale, recurenții-reclamanți apreciază că se impune revenirea la marja fixă rezultată din interpretarea contractului inițial, în scopul respectării prevederilor art. 9 indice 3 lit. g) pct. l din O.G. nr. 21/1992, coroborate cu dispozițiile O.U.G. nr. 50/2010, fără ca acest fapt să reprezinte o ingerință nepermisă în convenția părților, ci unica modalitate de a asigura continuarea raporturilor contractuale dintre părți.

Recurenții-reclamanți invocă și dispozițiile art. 1.255 alin. (2) C. civ., potrivit cărora, în cazul în care contractul este menținut în parte, clauzele nule sunt înlocuite de drept cu dispozițiile legale aplicabile.

Astfel, în opinia recurenților-reclamanți, în măsura în care instanța constată nulitatea absolută a clauzelor referitoare la dobândă, clauzele sunt înlocuite de drept cu dispozițiile legale aplicabile, respectiv cu dispozițiile art. 37 lit. a) din O.U.G. nr. 50/2010.

Recurenții-reclamanți expun critici și cu privire la clauza de risc valutar, precum și la cererea de înghețare a cursului, considerând că instanța de apel nu a respectat interpretările obligatorii date de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în cauza Andriciuc contra României.

Recurenții-reclamanți susțin că intimata-pârâtă a încălcat obligația de informare și că instanța de fond a reținut în mod greșit că nu s-a făcut dovada relei credințe cu care a acționat intimata, aceasta cunoscând, la data semnării contractului posibilitatea de fluctuație a francului.

De asemenea, recurenții-reclamanți arată că intimata-pârâtă, în calitatea sa de profesionist trebuia să prezinte în mod obiectiv riscurile unui astfel de contract.

Totodată, recurenții-reclamanți arată că prin clauza de risc valutar s-a creat un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului, banca stipulând în convenția încheiată obligația consumatorilor de a suporta exclusiv diferențele de schimb valutar, fără nici o distincție și fără a limita în vreun fel întinderea acestei obligații, astfel că în situația dublării valorii francului elvețian în raport cu moneda națională, convenția de credit dobândește un caracter aleatoriu.

În ceea ce privește solicitarea de se a dispune stabilizarea (înghețarea) cursului de schimb CHF - leu la momentul semnării contractului, curs care să fie valabil pe toata perioada derulării contractului, recurenții-reclamanți menționează că se impune revizuirea efectelor contractului.

Prin urmare, instanța trebuie să analizeze dacă prevederile clauzei convenției de credit ce instituie obligația reclamantei de a restitui creditul în moneda CHF la cursul de la momentul la care se realizează plata creditului, respectă cerințele pentru aplicarea teoriei impreviziunii.

Recurenții-reclamanți fac trimitere și la decizia Curții Constituționale nr. 623/2016, apreciind că sunt îndeplinite condițiile pentru aplicarea impreviziunii, respectiv: schimbarea împrejurărilor a intervenit după încheierea contractului; această schimbare, precum și întinderea sa nu au fost și nici nu puteau fi avute în vedere de către debitor, în mod rezonabil, la momentul încheierii contractului; debitorul nu și-a asumat riscul schimbării împrejurărilor; debitorul a încercat, într-un termen rezonabil și cu bună-credință, negocierea adaptării echitabile a contractului.

Recurenții-reclamanți susțin și că, în virtutea principiului din regulamentul valutar conform căruia prețul mărfurilor sau al serviciilor între rezidenți se plătește în moneda națională, se impune ca executarea obligațiilor decurgând din acest contract să se facă în RON.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Intimata-pârâtă a formulat întâmpinare.

Recurenții-reclamanți nu au formulat răspuns la întâmpinare.

Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., a dispus efectuarea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului; acesta a fost redactat și comunicat părților.

Părțile nu au depus puncte de vedere la raport.

Prin încheierea din 20 martie 2019, Înalta Curte de Casație și Justiție, constituită în completul de filtru, a admis în principiu recursul și a fixat termen la data de 15 mai 2019, cu citarea părților.

Prin încheierea din 15 mai 2019, Înalta Curte de Casație și Justiție a dispus suspendarea judecării recursului până la soluționarea cauzei C-81/19, aflate pe rolul Curții de Justiție a Uniunii Europene.

Prin încheierea din 16 septembrie 2020, Înalta Curte de Casație și Justiție a dispus suspendarea judecării recursului până la soluționarea cauzei C-269/19, aflate pe rolul Curții de Justiție a Uniunii Europene.

Judecarea cauzei a fost reluată la 14 aprilie 2021.

Analizând recursul, prin prisma motivelor invocate și a dispozițiilor legale incidente în materie, Înalta Curte urmează să îl respingă pentru considerentele care vor fi dezvoltate în cele ce urmează.

Prealabil se impune a se arăta că, deși recurenții-reclamanți și-au întemeiat recursul și pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., nu au expus critici de nelegalitate care se circumscriu acestui motiv de casare.

Ca atare, recursul va fi analizat din prisma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., invocat de recurenții-reclamanți, care vizează încălcarea legii de drept material, ce poate consta în aplicarea unui text de lege străin situației de fapt, în extinderea normelor peste ipotezele la care se aplică ori în restrângerea nejustificată a aplicării acestora, în interpretarea greșită a normei corespunzătoare situației de fapt sau în încălcarea unor principii generale de drept.

Criticile referitoare la comisionul de procesare și administrare nu pot fi reținute.

Analizând criticile invocate de recurenții-reclamanți, Înalta Curte reține că banca (intimata-pârâtă) efectuează diferite activități necesare acordării și derulării contractului de credit, în care sunt implicate resurse materiale și salariați ai băncii.

Nu se poate pretinde, așadar, lipsa unor atare activități și, prin urmare, lipsa serviciilor pentru care se percep comisionul de procesare și de administrare.

Dimpotrivă, chiar denumirea acestor comisioane relevă, fără echivoc, rațiunea perceperii lor, respectiv activitatea de acordare și administrare a creditului.

Pe de altă parte, legislația din materia drepturilor consumatorului nu impune profesionistului să procedeze la o adevărată dare de seamă cu privire la toate activitățile concrete care se circumscriu unui anumit serviciu prestat, ceea ce ar conduce la includerea în contractele de credit a unor aspecte nerelevante din perspectiva consumatorului.

Totodată, deși gradul de transparență a unei clauze contractuale reprezintă un criteriu ce trebuie avut în vedere în analiza legalității acesteia, el nu este singurul. Este necesar a fi avute în vedere și condițiile echilibrului și bunei-credințe, astfel cum ele au fost dezvoltate în jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene, care, așa cum se va arăta infra, sunt îndeplinite în cazul comisionului procesare și de administrare.

Așa fiind, Înalta Curte reține că aceste comisioane nu au caracter tehnic, de specialitate, ci reprezintă termeni comuni, uzuali, des utilizați în limbajul curent, așa încât nu pot pune probleme de înțelegere nici măcar din partea celui mai puțin avizat consumator.

În plus, criteriile conform cărora o clauză poate fi constatată ca fiind abuzivă sunt cele prevăzute în art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, ele fiind dezvoltate de jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene.

Astfel, în cauza Aziz, instanța de la Luxemburg a arătat că art. 3 alin. (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că noțiunea "dezechilibru semnificativ" în detrimentul consumatorului trebuie apreciată prin intermediul unei analize a normelor naționale aplicabile în lipsa unui acord între părți, pentru a evalua dacă și, eventual, în ce măsură contractul îl plasează pe consumator într-o situație juridică mai puțin favorabilă în raport cu cea prevăzută de dreptul național în vigoare.

În fine, este esențial de evidențiat că, în același sens cu cel anterior evocat, prin hotărârea din data de 3 octombrie 2019, pronunțată de Curtea de la Luxemburg în cauza C-621/17, s-a statuat că:

"1) Articolul 4 alin. (2) și articolul 5 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că cerința potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar și inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, precum cele în discuție în litigiul principal, care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare și al unui comision de acordare care urmează să fie suportate de consumator, metoda lor de calcul și data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză".

Totodată, în aceeași cauză, C.J.U.E. a statuat că "2) Articolul 3 alin. (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală precum cea în discuție în litigiul principal, referitoare la costuri de administrare a unui contract de împrumut, care nu permite identificarea fără ambiguitate a serviciilor concrete furnizate în schimbul acestora, nu creează, în principiu, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților care decurg din contract în detrimentul consumatorului, în contradicție cu cerința de bună-credință".

Or, așa cum judicios a remarcat prima instanță de control judiciar, întrucât prevederile contractuale nu au fost negociate direct cu consumatorul, în sensul dispozițiilor Legii nr. 193/2000, nu se poate trage concluzia că este îndeplinită și condiția distinctă, referitoare la dezechilibrul semnificativ, înțeles ca dezechilibru juridic și nu valoric, între drepturile și obligațiile părților, contrar cerințelor bunei-credințe.

Recurenții-reclamanți invocă și faptul că, în privința comisionului de plată anticipată, prevăzut în art. 6.1 teza a II-a, instanța de apel a omis să se pronunțe.

Înalta Curte de Casație și Justiție reține că art. 444 C. proc. civ. statuează că, în cazul în care prin hotărârea dată instanța a omis să se pronunțe asupra unui capăt de cerere principal au accesoriu sau asupra unei cereri conexe sau incidentale, se poate cere completarea hotărârii.

Totodată, în raport de prevederile art. 445 C. proc. civ., completarea hotărârii nu poate fi cerută pe calea apelului sau recursului, ci numai în condițiile prevăzute de art. 442-444 C. proc. civ.

Ca atare, omisiunea instanței de a se pronunța cu privire la un capăt de cerere nu poate fi invocată direct în recurs.

Critica ce vizează stabilirea dobânzii în funcție de evoluția indicelui LIBOR plus marja fixă, va fi, de asemenea, înlăturată.

Este de reținut că Legea nr. 193/2000 nu oferă instanței de judecată posibilitatea de a modifica dispoziții din contracte, ci numai de a constata că unele clauze sunt sau nu abuzive și să dispună înlăturarea lor. Consecința este că, fie se derulează contractul în continuare, cu acordul consumatorului, dacă după eliminarea clauzei mai poate continua, fie, dacă contractul nu își mai poate produce efectele după înlăturarea clauzelor considerate abuzive, consumatorul este îndreptățit să ceară rezilierea contractului.

Soluția de modificare a contractului în sensul avut în vedere de recurenții-reclamanți nu este posibilă nici din perspectiva jurisprudenței constante a Curții de Justiție a Uniunii Europene, care a statuat că, în cazul în care instanța de judecată constată caracterul abuziv al unei clauze, aceasta nu poate interveni în contractul dintre părți, prin modificarea clauzelor contractului. Astfel, în Hotărârea Curții din 14.06.2012, în cauza C-618/10 Banco Espanol de Credito S.A. împotriva Joaquin Calderon Camino, s-a stabilit, în interpretarea dispozițiilor Directivei 93/13/CEE a Consiliului privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, că "articolul 6 alin. (1) din Directivă trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări a unui stat membru care permite instanței naționale, atunci când constată nulitatea unei clauze abuzive cuprinse într-un contract încheiat între un vânzător sau un furnizor și un consumator, să completeze respectivul contract modificând conținutul acestei clauze". Din motivare rezultă și faptul că "instanțele naționale au numai obligația de a exclude aplicarea unei clauze contractuale abuzive pentru ca aceasta să nu producă efecte obligatorii în ceea ce privește consumatorul, fără a avea posibilitatea să modifice conținutul acesteia. Astfel, acest contract trebuie să continue să existe, în principiu, fără nicio altă modificare decât cea rezultată din eliminarea clauzei abuzive, în măsura în care, în conformitate cu normele dreptului intern, o astfel de menținere a contractului este posibilă din punct de vedere juridic".

De asemenea Curtea de Justiție a Uniunii Europene, în cauza C-26/13 Arpad Kaslar Hajnalka Rabai vs. OTP Jelzalogbank Zrt, a statuat că articolul 6 alin. (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că, în situația în care un contract încheiat între un vânzător sau un furnizor și un consumator nu poate continua să existe după eliminarea unei clauze abuzive, această dispoziție nu se opune unei norme de drept național care permite instanței naționale să remedieze nulitatea clauzei respective prin înlocuirea acesteia cu o dispoziție de drept național cu caracter supletiv.

Cu alte cuvinte, instanța are vocația de a dispune înlocuirea clauzei abuzive numai în situația dreptul național conține norme supletive care să permită acest lucru.

Or, în speță, dreptul național nu cuprinde reglementări care să ofere criterii concrete, determinabile care să fie folosite în mecanismul de calcul al dobânzii.

Înalta Curte de Casație și Justiție reține că soluția instanței de apel referitoare la acest capăt al cererii de chemare în judecată nu este în contradicție cu jurisprudența recentă a Curții de Justiție a Uniunii Europene, exprimată în cauza C-269/19, instanța sesizată de consumator neputând interveni în acordul de voință al părților în sensul adaptării contractului potrivit solicitărilor făcute.

Nici criticile recurenților-reclamanți referitoare la clauza de risc valutar nu pot fi reținute.

În sensul atribuit de dreptul Uniunii Europene, actele sau normele obligatorii ale dreptului național sunt excluse din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, atât normele imperative, cât și cele supletive, acestea din urmă fiind menționate în mod expres în considerentul al treisprezecelea ca fiind cele ce se aplică între părțile contractante cu condiția să nu se fi instituit alte acorduri.

Această interpretare a prevederilor Directivei 93/13 a fost evidențiată și de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în Cauza C-92/11 RWE Vertrieb AG împotriva Verbraucherzentrale Nordrhein - Westfalen eV, în Cauza C-34/13 Monika Kusionova împotriva SMART Capital a.s., precum și în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc și alții împotriva Băncii Românești S.A.

Astfel, prin hotărârea pronunțată în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc și alții împotriva Băncii Românești S.A., Curtea de Justiție a Uniunii Europene a instituit o ordine de prioritate a condițiilor care trebuie să fie verificate din perspectiva Directivei 93/13, neîndeplinirea uneia dintre condiții făcând de prisos analiza celor subsecvente și determinând concluzia lipsei caracterului abuziv al clauzei cercetate.

Recent, prin hotărârea nr. 89 din 9 iulie 2020, pronunțată în Cauza C-81/19, NG, OH împotriva Banca Transilvania S.A., Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat, în considerarea propriei jurisprudențe, că, " (...) din moment ce, potrivit instanței de trimitere, clauza din condițiile generale al cărei caracter abuziv este invocat de reclamanții din litigiul principal reflectă o dispoziție de drept național care este de natură supletivă, ea intră sub incidența excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13."

Totodată, în hotărârea pronunțată în cauza C-81/19, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a reținut că "expresia «acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii», în sensul articolului 1 alin. (2) din Directiva 93/13, acoperă, ținând seama de al treisprezecelea considerent al acestei hotărâri, și norme supletive, cu alte cuvinte acelea care, potrivit legii, se aplică între părțile contractante cu condiția să nu fi intervenit alte acorduri, iar faptul că o clauză contractuală care reflectă una dintre dispozițiile vizate la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 nu a făcut obiectul unei negocieri individuale nu are niciun efect asupra excluderii sale din domeniul de aplicare al acestei directive.

Raportat la aceste considerente, instanța supremă apreciază că instanța de apel a stabilit, printr-o judicioasă aplicare a dispozițiilor art. 1578 C. civ., că în speță clauza criticată din perspectiva dispozițiilor Legii nr. 193/2000 reflectă principiul nominalismului monetar, normă legală care are caracter supletiv și care se aplică, astfel cum a reținut Curtea de Justiție a Uniunii Europene în hotărârea recentă analizată în precedent, în raportul juridic dedus judecății în absența unui acord diferit al părților în această privință.

Astfel, în cadrul examenului legalității și temeiniciei hotărârii primei instanțe din perspectiva aplicării Legii nr. 193/2000, curtea de apel a reținut în mod corect că rambursarea ratelor de credit în valuta în care acesta a fost acordat - CHF - reprezintă aplicarea principiului nominalismului monetar prevăzut de art. 1578 C. civ. din 1864, această statuare fiind corectă.

Clauza contractuală care prevede restituirea creditului în aceeași monedă în care a fost acordat transpune o dispoziție legală supletivă din dreptul intern, respectiv prevederile art. 1578 din C. civ. din 1864. Potrivit art. 1578 alin. (1) C. civ., obligația ce rezultă dintr-un împrumut în bani este întotdeauna pentru aceeași sumă numerică arătată în contract.

De asemenea, trebuie notat că părțile nu au o prevedere contractuală derogatorie sub acest aspect.

În atare context, Înalta Curte reține că, față de prevederile Legii nr. 193/2000, interpretate în lumina Directivei 93/13/CEE a Consiliului și de cele statuate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene, clauza contractuală care prevede obligația pentru împrumutat de a restitui creditul în moneda în care a fost acordat (CHF) nu poate forma obiectul cenzurii instanței de judecată, neintrând în domeniul de aplicare al directivei transpuse în dreptul intern prin Legea nr. 193/2000.

Înalta Curte de Casație și Justiție va înlătura și critica ce se referă la teoria impreviziunii și la aplicarea deciziei nr. 623/2016 a Curții Constituționale.

Spre deosebire de caracterul abuziv al unei clauze și de nulitatea acesteia, care se analizează pentru motive anterioare și/sau concomitente încheierii contractului, impreviziunea privește un contract valabil încheiat, care, ca urmare a unor împrejurări independente de acțiunea/inacțiunea părților, produce alte efecte decât cele avute în vedere la momentul încheierii sale valabile.

Deși nu a cunoscut o consacrare legală expresă sub imperiul dispozițiilor C. civ. de la 1864, doctrina și practica, în special în materia contractelor comerciale internaționale, au recunoscut posibilitatea aplicării teoriei impreviziunii ca o excepție de la principiul forței obligatorii a contractului, în cazul ruperii echilibrului contractual în urma schimbării împrejurărilor avute în vedere de către părți la momentul încheierii contractului, urmând ca în aplicarea acestei teorii, să fie reajustate drepturile și obligațiile părților, precum și întinderea acestora.

În același sens s-a statuat și în decizia nr. 623/2016 a Curții Constituționale, în care s-a reținut că impreviziunea, aplicabilă potrivit concepției instanței de contencios constituțional și în regimul C. civ. de la 1864, intervine când în executarea contractului a survenit un eveniment excepțional și exterior ce nu putea fi prevăzut în mod rezonabil la data încheierii contractului în privința amplorii și efectelor sale.

Curtea a mai reținut că în determinarea împrejurărilor care justifică aplicarea impreviziunii trebuie să se țină seama de ideea de risc a contractului; astfel, contractul în sine presupune un risc inerent asumat în mod voluntar de către cele două părți ale contractului și unul supraadăugat, care nu a putut face obiectul in concreto al previzionării de către niciuna dintre părți și care ține de intervenirea unor elemente care nu puteau fi avute în vedere la momentul a quo.

Totodată, s-a mai reținut că impreviziunea vizează numai riscul supraadăugat și, în condițiile intervenirii acestuia, este menită să reamenajeze prestațiile la care părțile s-au obligat în condițiile noii realități economice/juridice, neavând drept scop revenirea la prestațiile de la momentul a quo al încheierii contractului de credit sau la riscul acceptat de către părți la același moment.

Față de argumentele expuse în precedent referitoare la teoria impreviziunii, Înalta Curte de Casasție și Jutiție constată că reclamanții nu urmăresc adaptarea pentru viitor a efectelor contractului, astfel încât prestațiile părților să fie unele echilibrate, ci ajustarea prestațiilor față de configurarea dată acestora la momentul încheierii convenției, când nu exista dezechilibrul contractual pretins de către reclamanți, ceea ce contravine scopului și mecanismului remediului impreviziunii și pune în mod nepermis semnul egalității între impreviziune și nulitate.

Având în vedere cele reținute mai sus, Înalta Curte de Casație și Justiție în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de recurenții-reclamanți A. și B. împotriva deciziei nr. 29 din 10 ianuarie 2018, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenții-reclamanți A. și B. împotriva deciziei nr. 29 din 10 ianuarie 2018, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 14 aprilie 2021.