ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 176/2021

Ședința publică din data de 2 februarie 2021

Asupra recursului de față, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București la data de 24 iunie 2015, sub nr. x/2015, reclamanții A. și B. au chemat în judecată pe pârâta C. S.A., solicitând instanței:

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 193/2000; O.G. nr. 21/1992; O.U.G. nr. 99/2006; O.U.G. nr. 50/2010; Legii nr. 288/2010 pentru aprobarea O.G. nr. 50/2010; Legii nr. 363/2007; art. 15 din Constituția României; art. 194 și următoarele din C. proc. civ. art. 480, art. 992 din C. civ. (1864); Directiva nr. 93/13/CEE; art. 276 din TFUE.

La 27 iulie 2015, pârâta C. S.A. a depus întâmpinare prin care a invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune cu privire la solicitarea de restituire a sumelor, excepția netimbrării capetelor de cerere 6 și 7, apreciind că cereri cu acest conținut care tind la modificarea contractului sunt cereri evaluabile în bani, care nu beneficiază de scutirea fiscală prevăzută de art. 29 lit. j) din O.U.G. nr. 80/2013, iar, pe fond, a solicitat respingerea acțiunii în temeiul dispozițiilor Legii nr. 193/2000 (art. 4 alin. (1); art. 4 alin. (6); art. 3 alin. (2) și alin. (1) lit. a) din Anexa Legii nr. 193/2000).

La termenul din 1 octombrie 2015, Judecătoria Sectorului 1 București, constatând valoarea obiectului cererii mai mare de 200.000 RON, față de dispozițiile art. 94 lit. k) din C. proc. civ., a invocat din oficiu excepția necompetenței materiale a instanței și, totodată, a amânat pronunțarea la 8 octombrie 2015.

Prin sentința civilă nr. 18068/2015 din 08 octombrie 2015, Judecătoria Sectorului 1 București a admis excepția necompetenței sale materiale, invocată din oficiu și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.

Pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, cauza a fost înregistrată la 2 noiembrie 2015, sub nr. x/2015.

La solicitarea instanței, reclamanții au depus cereri precizatoare cu privire la obiectul cererii, valoarea acestuia și modul de calcul.

Prin încheierea din 3 martie 2016, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a dispus suspendarea cauzei în temeiul art. 242 C. proc. civ., pentru neîndeplinirea de către reclamanți a tuturor obligațiilor puse în vedere prin rezoluția din 29 octombrie 2015, respectiv obligația de a indica valoarea capetelor 2 și 4 din cerere și neîndeplinirea parțială a obligației de a indica valoarea în RON a obiectului fiecărui capăt de cerere și modul de calcul prin care s-a ajuns la determinarea acestei valori, cu indicarea înscrisurilor corespunzătoare și temeiul de drept pentru fiecare capăt de cerere.

La 30 martie 2016, reclamanții, prin avocat, au solicitat repunerea pe rol a cauzei.

Prin încheierea din 9 iunie 2016, instanța a admis cererea de repunere pe rol a cauzei, având în vedere că reclamanții și-au îndeplinit obligațiile ce au deteminat suspendarea cauzei. Totodată, a admis proba cu înscrisuri, propusă de ambele părți, iar, pentru pârâtă, și proba cu interogatoriul reclamanților.

Prin sentința civilă nr. 3909/2016 din 23 iunie 2016, Tribunalul București, secția a VI-a Civilă a respins acțiunea, astfel cum a fost precizată, ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței sus-menționate, la data de 17 martie 2017, reclamanții A. și B. au declarat apel ce a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel București la data de 30 martie 2017.

Prin decizia civilă nr. 2258/2017 din 15 decembrie 2017, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a admis apelul formulat de apelanții-reclamanți împotriva sentinței civile nr. 3909/2016 din 23 iunie 2016 pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă; a schimbat, în parte, sentința apelată în sensul că a constatat nulitatea absolută parțială a clauzei 3.7 teza a doua din convenția modificată a părților, respectiv, a sintagmei "în funcție de ….politica de credite a băncii" și a menținut, în rest, sentința apelată.

Împotriva deciziei sus-menționate, A. și B. au declarat recurs, solicitând casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanței de apel.

În motivare, au arătat că decizia recurată a fost dată cu încălcarea/aplicarea greșită a normelor de drept material.

Detaliind, recurenții au susținut că, deși a constatat nulitatea absolută parțială a clauzei inserate la 3.7 teza a II-a din convenția părților, respectiv a sintagmei "în funcție de (...) politica de credite a băncii", curtea de apel nu a dispus restituirea sumelor încasate în baza clauzei abuzive, lăsând practic nemotivată cererea prin care reclamanții au solicitat restituirea sumelor percepute în temeiul clauzelor constatate ca fiind abuzive.

În acest context, au arătat că, în loc să se pronunțe asupra cererii de repunere a părților în situația anterioară, în sensul admiterii sau respingerii acesteia, instanța a statuat că "……nu este autorizată să modifice contractul părților".

Așadar, în opinia recurenților, curtea de apel a aplicat în mod greșit dispozițiile legale în materie, atât timp cât nu se solicitase intervenirea peste acordul de voință al părților, ci restituirea unei plăți nedatorate, ca efect al constatării nulității clauzei contestate.

Printr-o altă critică ce vizează clauzele referitoare la comisionul de procesare și de administrare, autorii prezentului demers judiciar au susținut că motivarea instanței de apel, în sensul că "(...) simplul fapt că există aceste comisioane nu este echivalent unui dezechilibru semnificativ, iar valoarea acestora în speță nu apare de natură să afecteze semnificativ raportul contractual dintre părți", relevă aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1 lit. B) din anexa Legii nr. 193/2000 și art. 4 alin. (2) din Directiva (CE.) nr. 93/13.

Așadar, recurenții susțin că, în condițiile în care comisioanele nu au fost definite prin contract, fiind imposibil de a se stabili prestația creditorului, au fost puși în imposibilitate de a înțelege clauzele contestate.

Au mai arătat că, deși s-a menționat modul de calcul al respectivelor comisioane, prin aplicarea unor procente la soldul creditului, aceasta nu are semnificația unor definiri riguroase a acestor comisioane, neputând fi acceptată concluzia că respectivele prevederi contractuale ar fi fost redactate într-o manieră clară și ușor de înțeles, atât timp cât nu au fost precizate tipurile de servicii prestate de bancă.

Totodată, în accepțiunea recurenților, chiar dacă instanța de apel a reținut că, potrivit art. 36 din O.U.G. nr. 50/2010, este permisă perceperea unor comisioane, aceasta nu înseamnă că ele trebuie excluse de la verificarea caracterului inteligibil, care se referă la înțelegerea consecințelor economice ale unei clauze contractuale și mai puțin la înțelegerea ei din punct de vedere gramatical.

În plus, recurenții afirmă că art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că cerința redactării în mod clar și inteligibil a unei clauze contractuale trebuie înțeleasă nu numai că respectiva clauză să fie inteligibilă pentru consumator din punct de vedere gramatical, ci să expună în mod transparent funcționarea concretă a mecanismului de schimb al monedei străine la care face referire clauza respectivă, astfel încât, consumatorul să poată să evalueze pe baza unor criterii clare și inteligibile consecințele economice ce rezultă din contract în ceea ce-l privește.

Printr-o altă critică, recurenții au arătat că, în mod greșit a reținut instanța de prim control judiciar că nu poate fi constatat caracterul abuziv al clauzei contractuale de risc valutar, trecând astfel peste interpretările obligatorii date de C.J.U.E. în cauza C-186/16 (Andriciuc și alții contra României), cu privire la obligația băncii de a furniza împrumutatului informații care să-i permită să ia o decizie în cunoștință de cauză.

În acest context, au susținut că, în speță, sunt îndeplinite condițiile statuate de jurisprudența C.J.U.E. pentru constatarea caracterului abuziv al clauzei de risc valutar și au prezentat pe larg argumentele pentru care apreciază că intimata nu și-a îndeplinit obligația de informare cu privire la riscul pe care și-1 asumă contractând un credit în franci elvețieni.

În continuare, au arătat că, atât timp cât schimbarea condițiilor economice a fost imprevizibilă, se impune revizuirea efectelor contractului, prin înghețarea cursului de schimb franc elvețian - leu la valoarea de la data semnării contractului și au subliniat că în mod greșit instanța de apel a apreciat că "în vederea aplicării instituției impreviziunii, partea trebuia să indice în concret momentul de la care, raportul contractual, valabil încheiat, a fost dezechilibrat ca urmare a apariției unor evenimente externe voinței părților, iar acest lucru nu a fost indicat". Recurenții consideră că au indicat momentul creării dezechilibrului, atât timp cât au arătat că părțile s-au obligat în condițiile economice de la data încheierii contractului, când francul elvețian avea o valoare moderată, iar, ulterior, valoarea acestuia s-a dublat, deturnând contractul de la scopul în vederea căruia s-a încheiat, întregul dezechilibru contractual fiind în sarcina consumatorului.

Totodată, în susținerea capătului de cerere privind denominarea în moneda națională a plăților, au susținut că, în virtutea principiului din regulamentul valutar, conform căruia prețul mărfurilor sau al serviciilor între rezidenți se plătește în moneda națională, se impune ca executarea obligațiilor din contractul de credit să se facă în RON, la valoarea cursului de schimb valutar de la momentul încheierii contractului.

În drept, recurenții au arătat că înțeleg să se prevaleze de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. și pe Decizia Curții Constituționale a României nr. 369/2017.

Prin întâmpinarea formulată la 25 mai 2018, intimata a solicitat respingerea ca nefondat a recursului.

Întâmpinarea a fost comunicată recurenților-reclamanți la 8 iunie 2018, fără ca aceștia să uzeze de dreptul de a depune răspuns la întâmpinare.

În temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ., Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, prin raport propunându-se soluția de respingerea recursului, ca inadmisibil.

Prin încheierea dată în complet de filtru la 27 noiembrie 2018, Înalta Curte a dispus completarea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului cu punctul de vedere al raportorului asupra incidenței deciziei nr. 454/2018, pronunțată de Curtea Constituțională a României, sens în care a acordat termen la 5 martie 2019, în complet de filtru, fără citarea părților.

Prin încheierea din 5 martie 2019, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a dispus comunicarea raportului și a completării la raport către părțile din proces, pentru a se depune punct de vedere, potrivit art. 493 alin. (4) din Cod.

Față de raportul comunicat, niciuna din părți nu a înțeles să își manifeste poziția procesuală prin formularea unui punct de vedere.

Prin încheierea completului de filtru din 21 mai 2019, recursul a fost admis în principiu. Totodată, a fost stabilit termen de judecată la 22 octombrie 2019, în vederea soluționării recursului în ședință publică, cu citarea părților.

La termenul stabilit din 22 octombrie 2019, cauza a fost amânată la 10 decembrie 2019 pentru legala îndeplinire a procedurii de citare.

Prin încheierea din 10 decembrie 2019, judecata cauzei a fost suspendată, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la soluționarea cauzelor C-81/19 și C-269/19, aflate pe rolul Curții de Justiție a Uniunii Europene.

Ulterior, față de cererea de repunere pe rol a cauzei, formulată de recurenți la 2 octombrie 2020, prin rezoluția din 6 octombrie 2020, a fost stabilit termen de judecată la 2 februarie 2021, cu citarea părților, în vederea discutării cererii de repunere pe rol a cauzei și a recursului, termen la care instanța de recurs a rămas în pronunțare.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate și de dispozițiile legale incidente, Înalta Curte reține următoarele:

O primă critică formulată de recurenți se referă la modul în care instanța de apel a înțeles să interpreteze și, în cele din urmă, să dea curs solicitării de repunere a părților în situația anterioară, ca urmare a constatării nulității absolute parțiale a clauzei 3.7 teza a doua din convenția părților referitoare la dobândă.

Astfel, în accepțiunea recurenților, instanța de apel în mod greșit a apreciat că nu este autorizată să modifice convenția de credit în discuție, ci, dimpotrivă, trebuia să dispună restituirea plăților nedatorate, ca efect al constatării nulității clauzei contestate.

Cu referire la această critică, se cuvine menționat faptul că, în ceea ce privește dobânda, prin cererea precizatoare, recurenții-reclamanți au solicitat restituirea diferenței dintre valoarea dobânzilor încasate și valoarea dobânzilor ce ar trebui plătite după formula Libor la 6 luni (3,1%) + marja fixă de 2,4%, în condițiile în care, la momentul încheierii contractului, astfel cum rezultă din clauzele care o reglementau, dobânda nu a fost stabilită prin raportare la indicele Libor la 6 luni, nefiind prevăzută în contract vreo marjă fixă a băncii, ca element component al dobânzii variabile.

Așadar, cu toate că recurenții se prevalează de dreptul lor de a redobândi prestația executată în baza clauzelor declarate nule, în privința clauzei privitoare la dobândă, instanța nu are posibilitatea de adaptare a contractului și, ulterior, de restituire a diferenței dintre valoarea dobânzii încasate și valoarea dobânzii ce ar rezulta în urma înlocuirii clauzei privind dobânda variabilă cu o clauză de dobândă stabilită de instanță după criterii impuse de recurenți.

În acest cadru, instanța de recurs reține că, în realitate, recurenții vizează restituirea sumelor rezultate în urma efectuării diferenței dintre valoarea sumelor încasate cu titlu de dobândă și valoarea sumelor ce s-ar fi plătit după formula proprie Libor la 6 luni + o marjă fixă a băncii de 2,4%, propusă de reclamanți.

O atare solicitare nu este consecința directă a repunerii în situația anterioară, ca efect al nulității, ci implică, în prealabil, modificarea clauzelor contractului de credit prin înlocuirea clauzei constatate abuzive cu o clauză propusă de reclamanți.

Mai mult, raportat la obiectul și cauza cererii de chemare în judecată, o astfel de critică este formulată cu depășirea limitelor în care au învestit instanța.

Așadar, în cazul în care instanța ar fi dat curs solicitării reclamanților, ar fi schimbat obiectul și cauza cererii de chemare în judecată, încălcând astfel principiul disponibilității, consacrat de art. 9 C. proc. civ. și care presupune faptul că părțile pot determina conținutul procesului prin stabilirea cadrului procesual în privința obiectului și al participanților la proces, a fazelor și etapelor pe care procesul le-ar putea parcurge.

Prin urmare, în conformitate cu prevederile art. 9 alin. (2) C. proc. civ., obiectul și limitele procesului sunt stabilite prin cererile și apărările părților, instanța fiind astfel obligată să se pronunțe numai cu privire la ceea ce s-a cerut, astfel cum această solicitare a fost expusă/precizată în cuprinsul cererii de chemare în judecată.

Totodată, este de reținut, că Legea nr. 193/2000 nu oferă instanței de judecată posibilitatea de a modifica dispoziții din contracte, ci numai de a constata că unele clauze sunt sau nu abuzive și să dispună înlăturarea lor. Pe cale de consecință, dacă după eliminarea clauzei contractul mai poate continua, acesta se derulează, cu acordul consumatorului, iar, în situația în care, după înlăturarea clauzelor considerate abuzive, contractul nu își mai poate produce efectele, consumatorul este îndreptățit să ceară rezilierea contractului.

Soluția de modificare a contractului în sensul avut în vedere de recurenții-reclamanți nu este posibilă nici din perspectiva jurisprudenței constante a C.J.U.E. care a statuat că, în cazul în care instanța de judecată constată caracterul abuziv al unei clauze, aceasta nu poate interveni în contractul dintre părți, prin modificarea clauzelor contractului. Astfel, în Hotărârea Curții din 14 iunie 2012, în cauza C-618/10 Banco Espanol de Crédito, S.A. împotriva Joaquín Calderón Camino s-a stabilit, în interpretarea dispozițiilor Directivei 93/13/CEE a Consiliului privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, că "articolul 6 alin. (1) din Directivă trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări a unui stat membru care permite instanței naționale, atunci când constată nulitatea unei clauze abuzive cuprinse într-un contract încheiat între un vânzător sau un furnizor și un consumator, să completeze respectivul contract modificând conținutul acestei clauze". Din motivare rezultă și faptul că "instanțele naționale au numai obligația de a exclude aplicarea unei clauze contractuale abuzive pentru ca aceasta să nu producă efecte obligatorii în ceea ce privește consumatorul, fără a avea posibilitatea să modifice conținutul acesteia. Astfel, acest contract trebuie să continue să existe, în principiu, fără nicio altă modificare decât cea rezultată din eliminarea clauzei abuzive, în măsura în care, în conformitate cu normele dreptului intern, o astfel de menținere a contractului este posibilă din punct de vedere juridic".

Prin urmare, critica recurenților privind interpretarea dată de instanța de apel solicitării de repunere a părților în situația anterioară, ca urmare a constatării nulității absolute parțiale a clauzei referitoare la dobândă, este nefondată.

Următoarea critică formulată de recurenți se referă la aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1 lit. B) din anexa Legii nr. 193/2000 și a art. 4 alin. (2) din Directiva 93/2013 în examinarea caracterului abuziv al clauzelor privind comisionul de procesare și comisionul de administrare.

Procedând la examinarea conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, potrivit prevederilor art. 483 alin. (3) C. proc. civ., prin prisma motivelor de nelegalitate invocate, se cuvine menționat faptul că, potrivit art. 4 alin. (1) din Directiva 93/13/CEE, caracterul abuziv al unei clauze contractuale se apreciază luând în considerare natura bunurilor sau a serviciilor pentru care s-a încheiat contractul și raportându-se, în momentul încheierii contractului, la toate circumstanțele care însoțesc încheierea contractului și la toate clauzele contractului sau ale unui alt contract de care acesta depinde, acesta fiind unul dintre criteriile în raport cu care trebuie analizat caracterul eventual abuziv al clauzelor în discuție.

Sub aspectul respectării cerinței de redactare clară și inteligibilă a clauzelor contractuale prezentate în scris consumatorului, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a stabilit în cauza C-621/17 (Gyula Kiss împotriva CIB Bank Zrt., Emil Kiss, Gyula Kiss) că "art. 4 alin. (2) și articolul 5 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că cerința potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar și inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, precum cele în discuție în litigiul principal, care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare și al unui comision de acordare care urmează să fie suportate de consumator, metoda lor de calcul și data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză".

Așadar, prin această decizie preliminară, Curtea de Justiție a subliniat elementele specifice care trebuie examinate pentru a se stabili dacă o clauză este exprimată în mod clar și inteligibil, printre acestea regăsindu-se cuantumul precis al comisionului, metoda de calcul, data de exigibilitate, posibilitatea ca natura serviciilor furnizate efectiv să poată fi înțeleasă sau dedusă din contractul avut în vedere în ansamblul său. În plus, consumatorul trebuie să fie în măsură să verifice dacă există o suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pe care acesta le remunerează.

Instanța de apel a aplicat aceste criterii cu prilejul verificării caracterului clar și inteligibil al clauzelor care reglementează comisionul de procesare și pe cel de administrare credit și a reținut, în mod legal, că acestea au fost redactate într-un limbaj clar și inteligibil ținând seama de ansamblul împrejurărilor proprii cauzei.

Cerința de transparență a unei clauze contractuale nu presupune ca Banca să fie obligată să detalieze în contractul respectiv natura tuturor serviciilor furnizate în schimbul costurilor prevăzute de una sau mai multe clauze contractuale, analiza instanței trebuind îndreptată asupra altor criterii pertinente, cum ar fi posibilitatea ca natura serviciilor furnizate în mod efectiv să poată fi în mod rezonabil înțeleasă sau dedusă din contract, în ansamblul său, sau posibilitatea consumatorului de a verifica dacă nu există o suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pe care acestea le remunerează.

Din perspectiva acestei abordări, cerința de transparență se regăsește în cele două clauze.

Astfel, prin art. 3.12 din contractul de credit în discuție (nr. x din 9 octombrie 2008) s-a prevăzut faptul că "pentru procesarea cererii de credit, Împrumutatul datorează Băncii un comision de procesare de 2,2%, calculat prin aplicarea procentului la valoarea creditului menționată la art. 1.1 lit. (a). Comisionul se va plăti integral, la data tragerii creditului, Împrumutatul autorizând Banca să rețină automat contravaloarea comisionului de procesare."

Așadar, față de faptul că valoarea acestui comision este clar determinată prin contract - 2,2 % din valoarea creditului - și că acesta este plătibil o singură dată, la data tragerii creditului prin reținere din suma împrumutată, se constată că nu sunt îndeplinite cerințele cumulative prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

Cât privește clauza referitoare la comisionul de administrare inserată la art. 3.14 din contractul de credit mai sus amintit, instanța supremă reține că aceasta are următorul conținut:

"Pentru monitorizarea de către Bancă a utilizării/rambursării creditului, precum și a îndeplinirii oricăror alte obligații asumate de acesta în baza contractului de credit, Împrumutatul datorează lunar Băncii un comision de administrare de 0,15%, ce se calculează prin aplicarea procentului la soldul creditului. Suma de plată rezultată urmează a fi achitată la data scadenței fiecărei rate lunare. (……)"

Prin urmare, valoarea comisionului de administrare poate fi determinată prin metoda de calcul redată de stipulațiile contractuale, recurenții-reclamanți fiind, astfel, în măsură să prevadă, la data încheierii contractului, care sunt implicațiile juridice și economice care decurg din perceperea acestui comision în ceea ce îi privește. Motivele perceperii acestui comision sunt evidente, întrucât rezultă din însăși denumirea sa, context în care această clauză expune în mod transparent funcționarea concretă a mecanismului la care se referă.

În altă ordine de idei, obligația de plată a comisionului de administrare a fost prevăzută distinct de obligația de plată a dobânzii tocmai în considerarea faptului că acest comision nu este menit să asigure punerea la dispoziție a creditului și folosirea sumei de bani de către împrumutat, ci efectuarea acelor operațiuni bancare necesare derulării raportului contractual pe toată durata de creditare. În mod similar, având în vedere analiza efectuată de bancă a documentației de credit, comisionul de procesare a fost perceput în schimbul unei contraprestații din partea băncii.

Așadar, ambele clauze conțin date relevante pentru a determina întinderea obligației de plată, prin raportare la suma împrumutată, limbajul în care sunt definite și determinate cele două comisioane fiind accesibil și prefigurând contraprestațiile băncii.

Rezumând, dispozițiile contractuale referitoare la cele două comisioane în discuție îndeplinesc criteriile legale de transparență, clauzele fiind clare și inteligibile, redactate în acord cu cerințele art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, recurenții fiind, astfel, în măsură să prevadă, la data încheierii contractului de credit, care sunt consecințele juridice și economice pe care le implică perceperea unor astfel de comisioane.

În concluzie, se reține faptul că, în analiza caracterului abuziv al celor două clauze, instanța de apel a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor Legii nr. 193/2000 în raport cu elementele specifice care trebuie examinate pentru a se stabili dacă o clauză este exprimată în mod clar și inteligibil și anume: cuantumul precis al comisioanelor, metoda de calcul, posibilitatea ca natura serviciilor furnizate efectiv să poată fi înțeleasă sau dedusă din contractul avut în vedere în ansamblul său, inexistența unei suprapuneri între diferitele costuri sau între serviciile pe care acesta le remunerează.

În concluzie, contrar susținerilor recurenților, în privința clauzelor inserate la art. 3.12 și art. 3.14 din contractul de credit mai sus amintit, referitoare la comisionul de procesare și la comisionul de administrare, nu sunt îndeplinite cerințele reglementate de art. 4 din Legea nr. 193/2000 pentru constatarea acestora ca fiind abuzive.

Nici criticile referitoare la clauza de risc valutar nu pot fi reținute, întrucât decizia recurată respectă mecanismul de verificare impus de Directiva 93/13 privind clauzele abuzive în contractele cu consumatorii, așa cum a fost explicat de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în cauza C-186/16, de care se prevalează recurenții-reclamanți.

Este esențial de subliniat că articolul 1 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE, transpus în dreptul național prin art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 instituie o excludere din domeniul de aplicare a regimului acestei Directive a acelor clauze contractuale care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii.

În sensul atribuit de dreptul Uniunii Europene, actele sau normele obligatorii ale dreptului național sunt excluse din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, atât normele imperative, cât și cele supletive, acestea din urmă fiind menționate în mod expres în considerentul al treisprezecelea ca fiind cele ce se aplică între părțile contractante cu condiția să nu se fi instituit alte acorduri.

Această interpretare a prevederilor Directivei 93/13 a fost evidențiată și de Curtea de Justiție a Uniunii Europene. Astfel, în Cauza C-92/11 RWE Vertrieb AG împotriva Verbraucherzentrale Nordrhein - Westfalen eV, Curtea a reținut următoarele:

"după cum reiese din al treisprezecelea considerent al Directivei 93/13, excluderea prevăzută la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 cuprinde clauze care reflectă dispoziții din dreptul național care se aplică între părțile contractante independent de alegerea acestora sau cele ale dispozițiilor menționate care sunt aplicabile din oficiu, cu alte cuvinte în lipsa unui aranjament diferit al părților în această privință" (par. 26); "această excludere a aplicării regimului Directivei 93/13 este justificată de faptul că, în cazurile prevăzute la punctele 26 și 27 din prezenta hotărâre, se poate prezuma în mod legitim că legiuitorul național a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților în anumite contracte" (par. 28).

În Cauza C-34/13 Monika Kusionova împotriva D. a.s., Curtea a menționat că "această excludere presupune îndeplinirea a două condiții. Pe de o parte, clauza contractuală trebuie să reflecte un act cu putere de lege sau o normă administrativă, iar, pe de altă parte, respectivul act cu putere de lege trebuie să fie obligatoriu" (par. 78). Totodată, Curtea a reținut că "pentru a stabili dacă o clauză contractuală este exclusă din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, revine instanței naționale sarcina să verifice dacă această clauză reflectă prevederile din dreptul național care se aplică între părțile contractante independent de alegerea lor sau pe cele care sunt aplicabile ope legis, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părți în această privință" (par. 79).

Contrar celor susținute prin motivele de recurs, din însăși hotărârea invocată de autorii căii de atac, respectiv Hotărârea pronunțată în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc și alții împotriva E. S.A., rezultă că expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", în sensul articolului 1 alin. (2) din Directivă, acoperă, în raport de al treisprezecelea considerent al acesteia, și norme supletive, respectiv acelea care, potrivit legii, se aplică între părțile contractante cu condiția ca părțile să nu fi derogat prin convenție.

În această cauză, care vizează tocmai o situație precum cea dedusă judecății în prezentul dosar, Curtea de Justiție a Uniunii Europene statuând prin Hotărârea pronunțată în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc și alții împotriva E. S.A., arată că:

"articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 instituie o excludere din domeniul de aplicare al acesteia, care vizează clauzele care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii" (par. 27); "această excludere presupune îndeplinirea a două condiții. Pe de o parte, clauza contractuală trebuie să reflecte un act cu putere de lege sau o normă administrativă, iar, pe de altă parte, actul sau norma respectivă trebuie să fie obligatorie" (par. 28); "pentru a stabili dacă o clauză contractuală este exclusă din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, revine instanței naționale sarcina să verifice dacă această clauză reflectă prevederile din dreptul național care se aplică între părțile contractante independent de alegerea lor sau pe cele care sunt de natură supletivă și, prin urmare, aplicabile ope legis, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părți în această privință" (par. 29).

Astfel, prin Hotărârea pronunțată în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc și alții împotriva E. S.A., Curtea de Justiție a Uniunii Europene a instituit o ordine de prioritate a condițiilor care trebuie să fie verificate din perspectiva Directivei 93/13, neîndeplinirea uneia dintre condiții făcând de prisos analiza celor subsecvente și determinând concluzia lipsei caracterului abuziv al clauzei cercetate.

Ulterior, prin Hotărârea Curții de Justiție din data de 9 iulie 2020, pronunțată în Cauza C-81/19, NG, OH împotriva S.C. F. S.A., având ca obiect o cerere de decizie preliminară ce privește, într-o primă întrebare, interpretarea Directivei 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, în sensul de a se stabili dacă articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, ci reflectă o normă care, potrivit legii naționale, se aplică între părțile contractante în lipsa unui acord diferit în această privință, intră în domeniul de aplicare al acestei directive, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat, în considerarea propriei jurisprudențe, următoarele:" împrejurarea că legiuitorul național a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților la anumite contracte nu constituie o condiție pentru aplicarea excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13, ci justificarea unei astfel de excluderi."

Așadar, pentru a stabili dacă condițiile excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 sunt îndeplinite, Curtea a statuat că îi revine instanței naționale sarcina să verifice dacă clauza contractuală vizată reflectă dispoziții de drept național care se aplică în mod imperativ între părțile contractante independent de alegerea lor sau dispoziții de natură supletivă și, prin urmare, aplicabile automat, cu alte cuvinte, în lipsa unui acord diferit între părți în această privință (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, EU:C:2013:180, punctul 26, Hotărârea din 10 septembrie 2014, Kušionová C-34/13, EU:C:2014:2189, punctul 79, Hotărârea din 20 septembrie 2017, Andriciuc și alții, C-186/16, EU:C:2017:703, punctele 29 și 30, precum și Hotărârea din 3 martie 2020, Gómez del Moral Guasch, C-125/18, EU:C:2020:138, punctul 32).

Prin urmare, clauzele contestate reflectă principiul nominalismului monetar, reglementat de art. 1578 C. civ. din 1864. Conform acestui text de lege:

"obligația ce rezultă din împrumut de bani este totdeauna pentru aceeași sumă numerică arătată în contract", iar la alin. (2) se prevede "întâmplându-se o sporire sau o scădere a prețului monedelor, înainte de a sosi epoca plății, debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată și nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs la momentul plății." Altfel spus, debitorul obligației de restituire a unui împrumut de consumație (categorie care include și creditele bancare) va fi liberat prin plata sumei numerice arătate în contract, indiferent de fluctuațiile monedei în care a fost acordat împrumutul.

Părțile ar fi putut deroga de la aceste prevederi legale, dar nu au făcut-o, astfel că norma menționată se aplică în lipsa unei alte înțelegeri a părților.

Prevederile art. 1578 C. civ. cuprind o dispoziție legală dispozitivă supletivă ce se aplică ope legis în lipsa unui acord diferit între părți, în același sens - al calificării acestor dispoziții drept norme cu caracter supletiv ce se aplică și în lipsa unei mențiuni exprese în contract, putând fi amintite și considerentele Deciziei Curții Constituționale nr. 62/2017.

În atare context, Înalta Curte reține că, față de prevederile Legii nr. 193/2000, interpretate în lumina Directivei 93/13/CEE a Consiliului și a celor statuate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene, clauza contractuală care prevede obligația pentru împrumutat de a restitui creditul în moneda în care a fost acordat (CHF), nu poate forma obiectul cenzurii instanței de judecată, din următoarele rațiuni de ordin legal:

Conform art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispozițiilor prezentei legi. Această prevedere legală transpune în dreptul intern dispozițiile art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului, potrivit cărora dispozițiile prezentei directive nu se aplică clauzelor contractuale care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii sau dispozițiile ori principiile din convențiile internaționale la care statele membre sau Comunitatea sunt părți.

Pentru a identifica aria de excludere vizată de această dispoziție legală, este necesară determinarea conținutului noțiunii de "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", determinare care este realizată, fără echivoc, chiar în preambulul Directivei în considerentul al treisprezecelea, unde se prevăd următoarele:

"întrucât se consideră că actele cu putere de lege sau normele administrative ale statelor membre, care determină direct sau indirect clauzele contractelor încheiate cu consumatorii, nu conțin clauze abuzive; întrucât, în consecință, nu este necesar ca prezenta directivă să se aplice clauzelor care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii și principiile sau dispozițiile din convențiile internaționale la care statele membre sau Comunitatea sunt părți; întrucât, în această privință, formularea "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii" din articolul 1 alin. (2) se referă și la normele care, în conformitate cu legea, se aplică între părțile contractante, cu condiția să nu se fi instituit alte acorduri".

Din cele anterior menționate reiese că, în aria de excludere din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, se numără nu doar clauzele care transpun prevederi imperative din dreptul național, ci și cele care transpun prevederi supletive, aplicabile între părți în lipsa unei derogări de la acestea.

Este de reținut faptul că dispozițiile de drept intern care au transpus Directiva 93/13 nu au instituit un regim derogatoriu de la aceasta, prevederile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 făcând vorbire de clauze contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare, fără a distinge după cum aceste acte normative sunt imperative ori supletive.

Aplicând în cauza de față argumentele anterior expuse, reiese cu evidență faptul că stipulațiile din contractul de credit care prevăd obligația pentru recurenții-reclamanți, în calitate de persoane împrumutate, de a restitui creditul în moneda în care acesta a fost acordat (CHF), sunt excluse din domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000 și al Directivei 93/13, întrucât preiau o dispoziție supletivă din dreptul intern (art. 1578 din C. civ. din 1864), de la care părțile nu au derogat.

În concluzie, clauzele care stipulează restituirea creditului în aceeași monedă în care a fost acordat (CHF) transpun o normă supletivă din dreptul național, astfel că sunt exceptate din domeniul de aplicare al Directivei 93/13 și al Legii nr. 193/2000.

Neintrând în domeniul de aplicare al legii, în mod evident, nu se mai impune analiza criticilor referitoare la includerea acestor clauze în noțiunea de obiect principal al contractului, la cerințele de transparență a clauzelor sau de informare a consumatorului ori la cerințele de echilibru sau de bună-credință.

Cât privește aserțiunile recurenților în susținerea posibilității convertirii în moneda națională a creditului, Înalta Curte nu le poate primi, întrucât nu suntem în ipoteza prevăzută de articolul art. 3 alin. (1) din Regulamentul B.N.R. nr. 4/2005, potrivit căruia "Plățile, încasările, transferurile și orice alte asemenea operațiuni între rezidenți, care fac obiectul comerțului cu bunuri și servicii, se realizează numai în moneda națională (leu), cu excepția operațiunilor prevăzute în anexa nr. 2 «Categorii de rezidenți care pot efectua operațiuni în valută», care se pot efectua și în valută" respectiv, nu suntem în ipoteza unor plăți, încasări sau transferuri care fac obiectul comerțului cu bunuri și servicii.

Cu toate că, într-o formă arhaică, băncile erau cunoscute ca instituții de credit care fac comerț cu bani, în realitate, mecanismul de funcționare a acestora constă în a atrage resurse disponibile pe care le plasează sub formă de produse și servicii, potrivit cerințelor economiei, la prețuri care să acopere costurile și riscurile, dar și în vederea obținerii unui profit.

Prin urmare, nu trebuie făcută confuzia între activitatea comercială a instituțiilor bancare, care presupune urmărirea unui profit și activitatea de comerț cu bunuri și servicii, care, de regulă, presupune dobândirea unui bun fizic în schimbul unei sume de bani.

Nefiind, așadar, în ipoteza prevăzută de art. 3 alin. (1) din Regulamentul B.N.R. nr. 4/2005, sunt aplicabile dispozițiile alin. (2) al aceluiași articol, potrivit căruia, "toate celelalte operațiuni între rezidenți, care nu fac obiectul comerțului cu bunuri și servicii, pot fi efectuate în mod liber fie în moneda națională (leu), fie în valută."

Totodată, se cuvine amintit faptul că art. 3 alin. (1) din Regulamentul B.N.R. nr. 4/2005 privind regimul valutar face parte din Secțiunea a II-a intitulată "Operațiuni valutare între rezidenți", iar, potrivit art. 4.1 din Anexa nr. 1 la Regulamentul B.N.R. nr. 4/2005, operațiunile valutare sunt încasările, plățile, compensările, transferurile, creditările, precum și orice tranzacții exprimate în valute și care se pot efectua prin transfer bancar, în numerar, cu instrumente de plată sau prin orice alte modalități de plată practicate de instituțiile de credit în funcție de natura operațiunii respective, putând exista operațiuni valutare între rezidenți și nerezidenți și operațiuni valutare între rezidenți.

În altă ordine de idei, în conformitate cu art. 5 din Regulamentul B.N.R. nr. 4/2005, "rezidenții au dreptul să dobândească, să dețină și să utilizeze active financiare exprimate în valută", or, una din modalitățile în care rezidenții pot dobândi valută este și cea care presupune accesarea unui credit.

În consecință, din interpretarea acestor norme juridice, rezultă cu evidență că este posibilă atât perfectarea, cât și rambursarea creditelor în valută.

Într-o ultimă critică, autorii recursului au învederat faptul că, în ceea ce privește riscul valutar, instanța de judecată a respins aplicarea teoriei impreviziunii, din perspectiva dezechilibrelor apărute după încheierea contractului.

Cu referire la solicitarea de revizuire a efectelor contractului în baza teoriei impreviziunii, instanța supremă reține că reclamanții nu au învestit instanța de fond cu un capăt de cerere referitor la adaptarea contractului de credit, bazat pe impreviziune. De altfel, formularea a două capete de cerere, cu titlu principal, simultan, unul în constatare nulitate parțială contract și unul în adaptarea convenției, bazată pe impreviziune, nici nu era posibilă, din moment ce a doua solicitare nu putea avea ca premisă decât o convenție valabil încheiată.

Prin susținerea acestei teorii, recurenții se raportează la dezechilibrul semnificativ între drepturile și obligațiile părților contractante contrar cerinței bunei-credințe și, prin urmare, tind la justificarea îndeplinirii condițiilor pentru constatarea caracterului abuziv al clauzelor de risc valutar. Or, așa cum s-a arătat în precedentele considerente, clauzele contractuale în discuție sunt excluse din domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000, astfel că niciuna din prevederile acestei legi nu se aplică raportului juridic dedus judecății în privința clauzelor prin care împrumutatul s-a obligat să ramburseze suma împrumutată în moneda creditului.

Totodată, criticile formulate de recurenții-reclamanți, referitoare la greșita aplicare a teoriei impreviziunii, sunt nefondate, cu atât mai mult cu cât, în considerarea dispozițiilor art. 6 din actualul C. civ., prevederile art. 1271 C. civ. (2009) nu sunt aplicabile raportului juridic încheiat anterior intrării în vigoare a acestui act normativ.

Reținând, așadar, că nu subzistă niciuna dintre criticile invocate, Înalta Curte, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenții-reclamanți A. și B. împotriva deciziei civile nr. 2258/2017 din 15 decembrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenții-reclamanți A. și B. împotriva deciziei civile nr. 2258/2017 din 15 decembrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 2 februarie 2021.