ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2574/2020

Ședința publică din data de 15 decembrie 2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea actelor și lucrărilor cauzei, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București, la data de 17.12.2015, sub nr. x/2015, reclamanții A., B. au chemat în judecată pe pârâta C. S.A., solicitând instanței să dispună constatarea caracterului nul absolut și abuziv al clauzelor contractuale prevăzute la art. 4.1, 4.3 referitoare la dobândă și art. 6.1 referitor la comisionul de procesare, art. 6.3 referitor la comisionul de administrare, din contractul de credit nr. x/25.07.2007; obligarea pârâtei la recalcularea ratei dobânzii pe parcursul derulării contractului de credit și refacerea graficelor de rambursare raportat la valoarea marjei băncii de la data încheierii contractului, 25.07.2007 și a indicelui de referință LIBOR actualizat periodic; restituirea tuturor sumelor încasate în baza clauzelor contractuale nule și absolute, și anume restituirea sumelor încasate cu titlu de dobândă excedentară (perioada 25.07.2007 - data introducerii acțiunii, ce urmează a se actualiza), în cuantum de 11595,32 CHF (adică 48236,53 RON conform curs CHF la data de 10.12.2015 - adică 4,16 RON) și cu titlu de comision de administrare, în cuantum de 6885,77 CHF, adică 28644,80 RON conform curs CHF la data de 10.12.2015 pentru perioada 25.07.2007-10.12.2015, la care se vor adăuga dobânzile legale aferente; obligarea pârâtei la exonerarea plății comisionului de administrare de la data de 10.12.2015 în viitor; obligarea pârâtei la refacerea graficelor de rambursare ca urmare a constatării clauzelor abuzive pe care instanța le va aprecia; constatarea caracterului abuziv al clauzei de risc valutar inserată la art. 5.4 - teza finală din contractul de credit x/25.07.2007 și, în consecință, constatarea nulității absolute a acesteia; stabilizarea (înghețarea) cursului de schimb CHF-RON la cursul de la data semnării contractului, curs care să fie valabil pe toata perioada derulării contractului; denominarea în moneda națională a plăților, în virtutea principiului din regulamentul valutar conform căruia prețul mărfurilor sau al serviciilor între rezidenți se plătește în moneda națională; restituirea tuturor sumelor încasate de către bancă cu titlu de diferență de curs CHF-RON, ca urmare a suportării riscului valutar doar de împrumutat, la care se vor adăuga dobânzile legale aferente calculate de la data încasării până la data restituirii integrale, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 5707 din 4 aprilie 2016, Judecătoria Sectorului 1 București a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, cauza fiind înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la data de 9 mai 2016, sub nr. x/2016.

Prin sentința civilă nr. 3865 din 22 iunie 2016, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis în parte cererea, a constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută parțială a clauzei privind dobânda, prevăzută la art. 4.3 în contractul de credit nr. x/25 iulie 2007, numai în ceea ce privește criteriul ales (în funcție de evoluția pieței financiare sau de politica de credite a băncii). A obligat pârâta să restituie reclamanților sumele plătite în baza clauzelor contractuale declarate nule absolut în perioada 25 iulie 2007-16 decembrie 2015, data introducerii cererii), precum și a dobânzii legale aferente acestora, începând cu data încasării lor de către pârâtă și până la data restituirii către reclamanți și a respins ca neîntemeiate celelalte pretenții.

Împotriva sentinței primei instanțe, au declarat apel apelanții-reclamanți A. și B. și apelanta-pârâtă C. S.A.

Prin decizia civilă nr. 175/A din 30 ianuarie 2018, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, a respins apelul reclamanților A. și B., împotriva sentinței civile nr. 3865/22.06.2016 pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2016, ca nefondat.

A admis apelul formulat de pârâta C. S.A., împotriva aceleiași sentințe, a schimbat în parte sentința atacată în sensul că a obligat pârâta la restituirea către reclamanți a diferenței dintre dobânda efectiv achitată și cea datorată conform ratei de 4,9% pe an, inițial convenită, de la data încheierii contractului de credit, până la încheierea actului adițional implementat în baza O.U.G. nr. 50/2010, precum și la plata dobânzii legale aferente acesteia, începând cu data încasării de către pârâtă și până la data restituirii; a menținut celelalte dispoziții ale sentinței; a obligat pe intimații reclamanți la plata către apelanta pârâtă a sumei de 459,77 RON cheltuieli de judecată în apel, reprezentând taxă de timbru; a respins cererea apelanților reclamanți de obligare a intimatei pârâte la plata cheltuielilor de judecată în apel, ca nefondată.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs atât reclamanții cât și pârâta.

Recurenții-reclamanți A. și B. au solicitat casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași curți de apel, precum și obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.

Recurenții-reclamanți și-au subsumat criticile motivelor de nelegalitate reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ.

O primă critică se referă la faptul că, în raport cu dispozițiile art. 1 lit. b) din anexa Legii nr. 193/2000, instanța de apel, în mod eronat, a stabilit că nu poate fi reținut caracterul abuziv al clauzei de risc valutar, trecând astfel peste interpretările obligatorii date de CJUE în cauza Andriciuc contra României, care a statuat că în situația în care banca acordă un împrumut încheiat în moneda străină, aceasta are obligația să furnizeze împrumutatului informații care să-i permită să adopte o decizie în cunoștința de cauză.

Se arată că, potrivit jurisprudenței CJUE, banca trebuie să furnizeze consumatorului orice informație care să-i permită acestuia să evalueze consecințele economice ale clauzei de risc valutar, asupra obligațiilor sale financiare viitoare. Astfel, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat că revine instanței naționale obligația să verifice dacă consumatorul a fost informat cu privire la toate elementele care pot avea un efect asupra întinderii obligației sale și care îi permit acestuia să evalueze in momentul contactării împrumutului costul total al acestuia.

Precizează recurenții că intenția de a încheia un contract de credit care să răspundă nevoilor personale nu înseamnă o acceptare liberă și necondiționată a ofertei propuse de către bancă, că oferta de creditare în franci elvețieni a fost promovată de către bancă de o manieră extrem de atractivă. Consideră recurenții că, dacă ar fi fost furnizate informațiile cu privire la riscul valutar, ar fi fost anihilate cu siguranță avantajele produsului de creditare în franci elvețieni, comparativ cu cele existente in alte monede străine, cu pierderi semnificative pentru instituțiile bancare.

În concluzie, se arată, prin neîndeplinirea obligației de informare asupra riscului valutar accentuat, în cazul unui contract de credit pe termen lung, banca a profitat de asimetria informațională pentru a transfera integral asupra consumatorilor riscul valutar, creând un dezechilibru major și contrar bunei credințe.

În ceea ce privește solicitarea de a dispune stabilizarea (înghețarea) cursului de schimb euro-leu la momentul semnării contractului, curs care să fie valabil pe toată perioada derulării contractului, în vederea anulării/înlocuirii clauzelor abuzive, recurenții apreciază că se impune revizuirea efectelor contractului prin înghețarea cursului de schimb valutar la valoarea de la momentul încheierii contractului, respectiv calcularea și plata ratelor de rambursare a creditului la valoarea în RON a euro de la data încheierii contractului, pe întreaga perioada de valabilitate a acestuia, întrucât obligațiile contractuale au fost asumate în condițiile economice existente la data încheierii contractului.

În susținerea acestei critici recurenții aduc argumente cu caracter incidental referitoare la necesitatea adaptării contractului ca și soluție la impreviziunea generată de modificarea cursului valutar.

O altă critică vizează modul în care instanța de apel a examinat motivul de apel referitor la denominarea în moneda națională a plăților, în virtutea principiului înscris în art. 3 alin. (1) din Regulamentul valutar nr. 4/2005, conform căruia prețul mărfurilor sau al serviciilor între rezidenți se plătește în moneda națională, fapt ce impune ca executarea obligațiilor decurgând din acest contract să se facă în RON. Se arată că efectuarea plăților în valută implică suportarea unor costuri suplimentare in sarcina consumatorului ocazionate de schimbul valutar, cu consecința împovărării consumatorului, determinând o creștere a caracterului oneros al obligațiilor asumate de către acesta, fapt contrar principiului echității și bunei credințe, care trebuie să guverneze executarea contractului. Prin urmare, recurenții-reclamanți consideră că se impune calcularea și plata ratelor de rambursare a creditului la valoarea cursului de schimb valutar de la momentul încheierii contractului pe întreaga perioadă de valabilitate a acestuia.

În cadrul următoarei critici recurenții susțin că instanța a aplicat în mod greșit dispozițiile art. 1 lit. b) din anexa Legii nr. 193/2000, în condițiile în care în contract nu este prevăzută formula de calcul a dobânzii, nefiind precizate elementele componente ale acesteia.

Referitor la stabilirea dobânzii în funcție de evoluția indicelui Libor plus marja fixă, recurenții arată că instanța nu a aplicat în mod corespunzător dispozițiile O.U.G. nr. 50/2010.

Precizează recurenții că prevederile art. 37 din O.U.G. nr. 50/2010 se interpretează în sensul că marja fixă, care se adaugă indicelui de referință, se determină plecând de nivelul dobânzii practicat la momentul încheierii contractului de credit, din care se scade valoarea indicelui LIBOR valabil la data intrării în vigoare a ordonanței. În acest context arată că nu au avut posibilitatea sa negocieze nicio clauză din convenția de credit, întregul act juridic fiindu-le impus, în forma respectivă de către bancă.

Prin critica formulată cu referire la modul în care au fost examinate clauzele referitoare la comisionul de administrare și la cel de procesare, recurenții susțin că aceste clauze nu au fost negociate, stabilindu-se astfel, în mod abuziv, în sarcina lor obligația de plată a acestor comisioane.

Consideră recurenții că nu poate fi primit argumentul pârâtei în raport cu care banca nu era obligată să indice expres motivele pentru care a înțeles să perceapă comisionul de acordare, întrucât Legea nr. 193/2000 nu impune profesionistului obligația de a detalia într-un contract de adeziune motivul pentru care consumatorul datorează o anumită prestație. Dispozițiile contractuale referitoare la perceperea comisionului de administrare sunt lipsite de cauza juridică în absenta unei contraprestații a băncii, concret determinate sau, cel puțin, determinabile, care sa justifice perceperea unui atare comision. Un atare comision trebuie examinat prin raportare la întreaga economie a contractului precum si la serviciile efectiv prestate de către banca si care ar putea justifica perceperea lui.

Cu referire la condiția privind inducerea, prin intermediul clauzelor contestate, a unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului și contrar bunei-credințe, recurenții fac referire la hotărârea CJUE pronunțată în cauza C 415/11 - Mohamed Aziz vs. Catalunyacaixa, prin care s-a statuat că "articolul 3 alin. (1) din Directiva 93/2013 trebuie interpretat în sensul ca noțiunea de «dezechilibru semnificativ» în detrimentul consumatorului trebuie apreciată prin intermediul unei analize a normelor naționale aplicabile în lipsa unui acord între părți pentru a evalua daca și, eventual, în ce măsură contractul îl plasează pe consumator într-o situație juridică mai puțin favorabilă în raport cu cea prevăzută de dreptul național în vigoare. De asemenea, este relevant în acest scop să se procedeze, la o examinare a situației juridice în care se găsește consumatorul menționat având în vedere mijloacele de care dispune, potrivit reglementarii naționale, pentru a face să înceteze utilizarea clauzelor abuzive.

În ceea ce privește restituirea sumelor reprezentând comisionul de administrare și comisionul de procesare, având în considerare caracterul abuziv si lovit de nulitate absolută al clauzelor ce permit perceperea lor, apreciază că se impune restituirea prestațiilor efectuate în baza acestora. Astfel, se arată, în cazul contractelor cu executare succesivă, principiul retroactivității efectelor nulității actului juridic civil nu este aplicabil în ipoteza în care executarea obligației este ireversibilă și nu mai este posibilă repunerea părților în situația anterioară. În schimb, se arată, în cazul de față este pe deplin realizabilă obligația băncii de a restitui sumele încasate pe nedrept, în baza unor clauze lovite de nulitate absolută, astfel încât nu există niciun motiv pentru a se admite vreo derogare de la principiul menționat.

Pentru acoperirea prejudiciului suferit, pentru restabilirea situației anterioare și pentru înlăturarea tuturor consecințelor patrimoniale produse de clauzele abuzive lovite de nulitate absolută, recurenții consideră că obligarea pârâtei la restituirea sumei achitate cu titlu de comision de procesare și de administrare este întemeiată.

Raportând situația de fapt la dispozițiile art. 1341 și urm. C. civ., ce reglementează instituția plății nedatorate, recurenții solicită instanței să constate întrunirea cumulativă a condițiilor acestui text de lege.

Recurenții-reclamanți invocă practica judiciară, indicând decizii pronunțate de Tribunalul București, Tribunalul Gorj, Tribunalul Galați, Tribunalul Vâlcea și solicita obligarea părții adverse la suportarea cheltuielilor de judecată.

Recurenta-pârâtă C. S.A. a depus întâmpinare prin care a solicitat în principal respingerea ca inadmisibil a recursului formulat cu privire la dobânda contractuală, întrucât reclamanții nu au formulat critici în apel cu privire la soluția primei instanțe referitoare la dobândă și, în subsidiar, ca nefondat.

Prin recursul declarat, recurenta-pârâtă C. S.A. a solicitat, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., casarea în parte a deciziei atacate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată aceleiași curți de apel.

Apreciază că soluția pronunțată de instanța de apel cu privire la apelul său este nelegală în ceea ce privește menținerea constatării caracterului abuziv al clauzei 4.3 teza a II-a și obligării recurentei-pârâte la restituiri de sume cu titlu de dobândă, prin încălcarea și aplicarea greșită a dispozițiilor legale aplicabile cauzei și anume a Legii nr. 193/2000, precum și Anexa alin. (1) lit. a) și b) la Legea nr. 193/2000, a art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 2/1992 și a art. 969 C. civ.

Referitor la soluția pronunțată de instanța de apel cu privire la clauza 4.3 teza a II-a din contractul de credit, consideră că în mod greșit aceasta a reținut că nu este aplicabil art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, clauza nefiind parte din obiectul principal al contractului.

Susține că în cauză sunt aplicabile dispozițiile art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 2/1992 și a art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000.

Astfel, se arată, clauzele contractuale privitoare la moneda creditului, dobândă și comisioane privesc obiectul și prețul contractului și sunt exceptate de la caracterului abuziv în măsura în care sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil - art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 și art. 3 lit. g) din Directiva 48/2008, precum și decizia civilă nr. 4685 din 27 noiembrie 2012, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr. x/2011.

Consideră recurenta că, din analiza clauzei contractuale privitoare la dobândă, rezultă că acesta a fost exprimată într-un mod clar și inteligibil, reclamanților nefiindu-le ascunsă inserarea acesteia în contract, iar termenii utilizați pentru stipularea sa sunt clari și apți de a fi înțeleși de orice consumator mediu informat.

Un alt argument se referă la faptul că instanța de apel, în mod greșit, a reținut existența caracterului abuziv, apreciind că modul în care a fost redactată clauza în discuție, fără indicarea unui criteriu obiectiv și verificabil de variație a dobânzii, nu îndeplinește exigențele dispozițiilor legale din materia protecției consumatorului.

Analizând clauza exclusiv din perspectiva modalității de redactare, se arată că instanța de apel a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor art. 4 (1) din Lege 193/2000, lăsând necercetate o serie de aspecte esențiale în determinarea caracterului licit sau abuziv al clauzei.

Astfel, susține că instanța de apel nu a făcut analiza clauzei 4.3 teza a II-a privind dobânda în conformitate cu dispozițiile aplicabile la data încheierii contractului de credit, în temeiul principiului tempus regit actum.

Deși a reținut în mod corect că banca are dreptul de a stipula în contracte o dobânda variabilă, creditele de acest tip fiind permise cu condiția să respecte dispozițiile imperative din materia dreptului consumatorului, totuși instanța de apel a ignorat legislația de la data încheierii contractului. De aceea, susține că prevederile contractuale prin care s-a stabilit o dobândă variabilă în funcție de evoluția pieței financiare sau de politica de credite a băncii au respectat întru-totul dispozițiile legale în vigoare la data încheierii contractului.

Contrar instanței de apel, recurenta-pârâtă apreciază că dobânda variabilă stabilită de către bancă, de 5,9% la aniversarea creditului este perfect legală, la data încheierii contractului banca neavând obligația legală de a preciza în contract toți indicii variabili în funcție de care se calculau costurile de creditare ale băncii în perioada 2007-2010, ci numai motivul care ar conduce la modificarea dobânzii (Legea nr. 193/2000, Anexa alin. (1) lit. a), aspecte ce au fost respectate de bancă prin utilizarea sintagmei de la art. 4.3 teza a II-a, context în care reclamanții au încheiat contractual în deplină cunoștință de cauză.

Menționează că cerința "motiv întemeiat prevăzut în contract", raportat la care să varieze dobânda nu poate fi reținută în cauză, întrucât aceasta a fost introdusă în Legea nr. 193/2000 ulterior semnării contractului, prin Legea nr. 363 din 21 decembrie 2007, aceasta nefiind nefiind aplicabilă în cauză.

Consideră recurenta că, dacă ar fi avut loc o revizuire a dobânzii în temeiul clauzei criticate, aceasta nu ar fi fost întâmplătoare, ci pe baza unor elemente independente de voința băncii, amplu prezentate în "Anexa 1 la procedura referitoare la rata dobânzii practicată de bancă" ce a fost confirmată și de consultantul de renume internațional D..

Sub aspectul limbajului folosit, recurenta-pârâtă apreciază că acesta este inteligibil, iar determinarea ratei dobânzii în funcție de evoluția pieței financiare nu este contrară cerințelor bunei credințe și nu se poate reține un dezechilibru semnificativ în detrimentul reclamanților. Mai mult, arată că buna-credință a băncii reiese din încheierea pe parcursul derulării contractului a celor patru acte adiționale de restructurare prin care costurile contractului au fost reeșalonate, la cererea împrumutatului, care se confrunta cu dificultăți financiare, acordându-se intervale de timp cu dobândă fixă redusă.

Prin urmare, susține că sintagma analizată nu are caracter abuziv, câtă vreme reprezintă doar o aplicare a dreptului conferit băncii prin art. 4.1 din contract, formularea în sensul că banca poate modifica rata dobânzii curente în funcție de evoluția pieței financiare sau de politica de credite a băncii, având în vedere indicatori obiectivi și cu caracter determinabil.

Mai arată și faptul că instanța de apel, în mod greșit a reținut că, în speță, criteriile evoluției pieței financiare și politicii de credite a băncii a fost aplicat în contract.

Totodată, recurenta-pârâtă susține că soluția instanței de apel este criticabilă întrucât, prin menținerea soluției primei instanțe, de eliminare a oricăror criterii în funcție de care s-ar fi putut modifica rata dobânzii, în perioada de referință, aceasta a modificat prețul contractului, împotriva voinței uneia dintre părți transformând dobânda revizuibilă într-o dobândă fixă, ceea ce este contrar nu numai înțelegerii părților și soluției cu privire la clauza 4.1, ci și regulii de interpretare, potrivit cu care o clauză, în speță cea de la art. 4.1, trebuie interpretată în sensul aplicării sale, iar nu în sensul în care nu s-ar aplica, sens în care invocă decizia nr. 485/22.03.2017 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Recurenta-pârâtă critică și soluția instanței de apel cu privire la capătul de cerere privind restituirea sumei reprezentând dobânda percepută în mod abuziv în baza clauzei 4.3 din contractul de credit, până la implementarea O.U.G. nr. 50/2010, învederând faptul că, în mod greșit și cu încălcarea art. 969 din C. civ., instanța de apel a transformat, pentru aceasta perioadă, dobânda contractuală, din variabilă, pe care de altfel a considerat-o perfect legală, în dobândă fixă.

În aceste condiții, consideră că soluția de a obliga banca la restituirea unor sume pretins plătite în plus este greșită, în primul rând pentru că este vorba despre o clauză perfect legală, în concordanță cu legislația în vigoare la data încheierii contractului, apoi pentru că astfel de sume nu au fost percepute în fapt, ceea ce înseamnă că pârâta nu are ce restitui.

Așadar, nefiind îndeplinite condițiile cumulative prevăzute la art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, pentru a constata caracterul abuziv al clauzei privind criteriul de variație al dobânzii, prevăzută la art. 4.3 teza a 11-a din contract, care nici nu a fost aplicat, recurenta-pârâtă apreciază că se impune și respingerea capătului de cerere privind restituirea sumelor cu titlu de dobândă.

Referitor la dobânda legală la plata căreia a fost obligată de către instanța de apel, în condițiile în care consideră că nu se impune restituirea de sume, recurenta-pârâtă susține că hotărârea instanței de apel urmează a fi casată și sub acest aspect.

Prin încheierea pronunțată în complet de filtru la data de 26 februarie 2019, Înalta Curte a dispus comunicarea către părți a raportului asupra admisibilității în principiu a recursului iar, prin încheierea pronunțată în complet de filtru la data de 24 septembrie 2019 a admis în principiu ambele recursuri.

Înalta Curte, examinând decizia recurată din perspectiva criticilor formulate și a temeiurilor de drept incidente, constată următoarele:

Recursul recurenților-reclamanți este nefondat.

Cu titlu prealabil, este de notat faptul că, deși invocă drept prim motiv de casare dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., niciuna dintre criticile aduse de recurenți deciziei atacate nu este susceptibilă de a fi examinată din această perspectivă, toate criticile formulate vizând exclusiv aplicarea greșită de către instanța de apel a unor norme de drept material.

Critica referitoare la caracterul abuziv al clauzei de risc valutar este nefondată.

Prin acțiunea promovată recurenții-reclamanți au solicitat și eliminarea riscului valutar prin înghețarea cursului de schimb al monedei creditului la data încheierii contractului. Or, clauza contractuală pentru care se solicită constatarea caracterului abuziv reflectă principiul nominalismului monetar, astfel cum era reglementat de articolul 1578 din C. civ. din 1864, aplicabil raportului juridic dedus judecății. Potrivit acestui text de lege, "debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată și nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs în momentul plății".

Așadar, această clauză contractuală reflectă o dispoziție de drept național care este de natură supletivă, în sensul că se aplică între părțile contractante în lipsa unui acord diferit în această privință.

În exercitarea competenței pe care i-o conferă art. 267 din TFUE, C.J.U.E. a statuat deja că art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 instituie o excludere de la controlul caracterului abuziv a clauzelor care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii. Totodată, Curtea a reținut că, așa cum rezultă din cuprinsul celui de al treisprezecelea considerent al Directivei 93/13, expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii" se referă și la normele care, conform legii naționale, se aplică între părțile contractante, cu condiția să nu se fi instituit alte acorduri (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, pct. 26).

Potrivit jurisprudenței constante a Curții, această excludere de la aplicarea regimului Directivei 93/13/CEE este justificată de faptul că, în principiu, se poate prezuma în mod legitim că legiuitorul național a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților la anumite contracte (a se vedea Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, pct. 28, precum și Hotărârea din 20 septembrie 2018, OTP Bank și OTP Faktoring, pct. 53).

Într-o cauză recentă, respectiv în Hotărârea din 9 iulie 2020, N.G. și OH împotriva E. S.A., C-81/19, C.J.U.E. a reamintit că art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 acoperă, ținând seama de al treisprezecelea considerent al acesteia, și norme supletive, întrucât această dispoziție nu face distincție între, pe de o parte, dispozițiile care se aplică independent de alegerea părților contractante (dispoziții imperative) și, pe de altă parte, dispozițiile supletive (pct. 34 din hotărârea suscitată).

În plus, prin aceeași hotărâre, Curtea a adus, în sprijinul jurisprudenței sale anterioare, argumente suplimentare, cum ar fi acela că împrejurarea că legiuitorul național a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților la anumite contracte nu constituie "o condiție pentru aplicarea excluderii prevăzute la art. 1 alin. (2) din Directivă, ci justificarea unei astfel de excluderi" (pct. 27). Altfel spus, nu este permis un control jurisdicțional al caracterului abuziv al unor clauze contractuale ce transpun o normă națională, pe baza verificării calității acelei norme de către judecătorul național.

Totodată, a statuat că este lipsit de relevanță faptul că se poate deroga de la o dispoziție de drept național supletivă, în ceea ce privește verificarea aspectului dacă o clauză contractuală care reflectă o asemenea dispoziție este exclusă, în temeiul art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, din domeniul de aplicare al acestei directive (pct. 35). În egală măsură, este lipsită de relevanță împrejurarea că o astfel de clauză nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, întrucât, conform art. 3 alin. (1) din Directivă, lipsa unei negocieri individuale este o condiție legată de declanșarea verificării caracterului abuziv al unei clauze, verificare care nu poate interveni în situația în care clauza contractuală nu intră în domeniul său de aplicare (pct. 36 din hotărârea precitată).

De altfel, art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993, astfel cum a fost interpretat de jurisprudența C.J.U.E. susarătată, a fost preluat în legea națională, prin art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, text potrivit căruia clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispozițiilor acestui act normativ.

Așadar, criticile formulate de recurenții-reclamanți nu pot fi primite pentru că acele clauze denumite clauze de risc valutar sunt excluse de la controlul jurisdicțional al caracterului abuziv, respectiv din domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000, ceea ce face inutilă trecerea la etapele ulterioare acestui mecanism, respectiv verificarea excluderii prevăzute de art. 4 alin. (6) din lege, urmată apoi de verificarea îndeplinirii condițiilor cumulative prevăzute de art. 4 alin. (1) din același act normativ.

Referitor la criticile ce vizează nelegalitatea deciziei atacate din perspectiva modului de soluționare a cererii de înghețare a cursului de schimb CHF-RON la momentul semnării contractului, Înalta Curte reține caracterul nefondat al acestora.

Recurenții-reclamanți și-au întemeiat acțiunea pe Legea nr. 193/2000 care nu conține dispoziții care să permită instanței să intervină în acordul de voință al părților, în sensul adaptării unor clauze contractuale în sensul solicitat prin demersurile judiciare inițiate. Asupra acestui aspect jurisprudența C.J.U.E. este constantă.

Astfel, în Hotărârea Curții din data de 14.06.2012 în cauza C-618/10, având ca obiect o cerere de pronunțare a unei hotărâri preliminare formulată în temeiul articolului 267 TFUE de Audiencia Provincial de Barcelona (Spania), prin decizia din 29.11.2010 în procedura Banco Espanol de Credito S.A. împotriva Joaquin Calderón Camino, se prevede că atunci când constată existența unei clauze abuzive, instanțele au numai obligația de a exclude aplicarea unei astfel de clauze pentru ca aceasta să nu mai producă efecte obligatorii în ceea ce privește consumatorul, fără a avea posibilitatea să modifice conținutul acesteia. Astfel, contractul în care este inclusă clauza trebuie să continue să existe în principiu, fără nicio altă modificare decât cea rezultată din eliminarea clauzelor abuzive, în măsura în care, în conformitate cu normele dreptului intern, o astfel de menținere a contractului este posibilă din punct de vedere juridic.

În acest context, solicitarea recurenților, de modificare a contractului prin înlocuirea obligației esențiale asumate de împrumutat de a restitui capitalul împrumutat cu o obligație de a restitui o sumă în RON, la valoarea CHF de la data încheierii contractului și cu o valoare a dobânzilor și comisioanelor aferente creditului în CHF apare ca lipsită de temei legal (Legea 193/2000 nu prevede o atare ipoteză) și contractual (din cuprinsul contractului reiese faptul că rambursarea creditului are loc în aceiași monedă în care a fost acordat împrumutul, și nu în RON).

Argumentele aduse de recurenți ce susțin, în mod incidental, teoria impreviziunii din perspectiva dezechilibrelor apărute după încheierea contractului, nu vor fi primite întrucât odată încheiat contractul de împrumut, prin valorificarea autonomiei de voință a părților, acesta presupune un risc inerent.

Reclamanții nu au învestit instanța de fond cu un capăt de cerere referitor la adaptarea contractului de credit, bazat pe impreviziune. Deși au invocat, formal, incidența prevederilor art. 970 C. civ. de la 1864, în dezvoltarea motivelor de fapt ale cererii de chemare în judecată, dezechilibrul prestațiilor părților contractante intervenit în cursul executării convenției, a fost invocat ca argument în susținerea îndeplinirii condițiilor prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 pentru constatarea caracterului abuziv al clauzelor ce impuneau restituirea împrumutului în moneda în care a fost acordat. De altfel, formularea a două capete de cerere, cu titlu principal, simultan, unul în constatare nulitate parțială contract și unul în adaptare a convenției, bazată pe impreviziune, nici nu era posibilă, din moment ce a doua solicitare nu putea avea ca premisă decât o convenție valabil încheiată.

Prin urmare, criticile formulate de recurenții-reclamanți, referitoare la greșita interpretare de către instanța de apel a prevederilor art. 970 C. civ. de la 1864 și a teoriei impreviziunii, astfel cum ar fi aceasta aplicabilă, în lumina considerentelor Deciziei Curții Constituționale nr. 623/2016, și contractelor încheiate anterior intrării în vigoare a Noului C. civ., sunt nefondate. Prin formularea lor, recurenții se raportează la dezechilibrul semnificativ între drepturile și obligațiile părților contractante contrar cerinței bunei-credințe și, prin urmare, se tinde astfel la justificarea îndeplinirii condițiilor pentru constatarea caracterului abuziv al clauzelor de risc valutar. Or, așa cum s-a arătat în precedentele considerente, clauzele contractuale în discuție sunt excluse din domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000, astfel că niciuna din prevederile acestei legi nu se aplică raportului juridic dedus judecății în privința clauzelor prin care împrumutatul s-a obligat să ramburseze suma împrumutată în moneda creditului.

Cerința unui dezechilibru prezumat înfrânge însăși ideea de impreviziune și intră în contradicție cu alte reglementări din domeniul protecției consumatorului, cum ar fi Legea nr. 193/2000, care se referă la un "dezechilibru semnificativ", iar nu la orice fel de dezechilibru care s-ar constata între profesionist și consumator.

Nici teza denominării propusă de recurenți nu este incidentă în cauză. Potrivit art. 2 din Regulamentul BNR nr. 4/2005, operațiunile valutare curente și de capital, așa cum sunt prevăzute în Nomenclator, se efectuează în mod liber între rezidenți și nerezidenți, în valută și în moneda națională (leu).

Prin art. 1 lit. d) din Anexa nr. 1 la Regulamentul BNR nr. 4/2005 s-a stabilit că printre operațiunile valutare se numără și rambursarea creditelor/a împrumuturilor. Totodată, conform art. 4.1 din Anexa nr. 1 la Regulamentul BNR nr. 4/2005, operațiunile valutare sunt încasările, plățile, compensările, transferurile, creditările, precum și orice tranzacții exprimate în valute, putând exista operațiuni valutare între rezidenți și nerezidenți, operațiuni valutare curente, operațiuni valutare de capital și operațiuni valutare între rezidenți.

În consecință, din interpretarea acestor norme juridice rezultă cu evidență că este posibilă rambursarea creditelor în valută.

Mai trebuie observat că prin Normele BNR nr. 10/2005 și nr. 20/2006 și Regulamentul BNR nr. 3/2007 s-a stabilit cadrul în care se pot acorda credite de către bănci, fără limitări din perspectiva monedei în care se acordă creditele.

Referitor la criticile privind dobânda, este de reținut că instanțele devolutive s-au pronunțat cu privire la constatarea caracterului abuziv al clauzei inserate la art. 4. 3 din contractul de credit, precum și la implementarea dispozițiilor O.U.G. nr. 50/2010, instanța de apel statuând asupra faptului că se impune restituirea diferenței de dobânda doar până la data acestei implementări și nu până la 16.12 2015. Așadar, aspectul privind impunerea unei formule de dobândă, formată din marja băncii și Libor, începând cu data încheierii contractului de credit, nu a constituit un motiv de apel invocat de reclamanți, iar instanța de apel, nefiind învestită sub acest aspect, nu s-a pronunțat în consecință.

În cauză nu se regăsește niciuna dintre ipotezele prevăzute de art. 477 alin. (2) din C. proc. civ. care reglementează cazurile în care devoluțiunea operează cu privire la întreaga cauză, astfel că instanța de apel a procedat la rejudecarea fondului în limitele stabilite, expres sau implicit, de către apelant, precum și cu privire la soluțiile care sunt dependente de partea din hotărâre care se atacă, în condițiile alin. (1) al aceluiași text legal.

În aceste condiții, criticile referitoare la dobândă sunt neîntemeiate.

Și ultima critică formulată de recurenți, care se referă la aplicarea greșită a art. 4 din Legea nr. 193/2000, în examinarea caracterului abuziv al clauzelor privind comisionul de procesare și comisionul de administrare este nefondată.

Cele două cauze au următorul conținut:

Potrivit art. 6.1, "pentru procesarea cererii de credit, împrumutatul datorează Băncii un comision de procesare de 1,5%, calculat prin aplicarea procentului la valoarea creditului menționată la art. 1.1 lit. a). Comisionul se va plăti integral la data tragerii creditului."

Potrivit art. 6.3 din contract, "pentru monitorizarea de către bancă a utilizării/rambursării creditului, precum și a îndeplinirii oricăror alte obligații asumate de acesta în baza contractului de credit, împrumutatul datorează lunar băncii un comision de administrare de 0,12%, ce se calculează prin aplicarea procentului la soldul creditului. Suma de plată rezultată urmează a fi achitată la data scadenței fiecărei rate lunare. Începând cu al doilea an de creditare, în funcție de politica de credite a băncii, de evoluția pieței de credit sau de serviciul datoriei Împrumutatului, Banca poate renunța la încasarea comisionului de administrare pentru anul de creditare în curs. Decizia băncii de renunțare la încasarea comisionului va fi comunicată în scris Împrumutatului până la data scadenței primei rate aferente anului respectiv de creditare. Banca va analiza oportunitatea renunțării la încasarea comisionului de administrare."

Analiza caracterului abuziv al clauzelor denunțate a fost realizată de instanța de apel din perspectiva art. 4 din Legea nr. 193/2000, în raport cu situația specifică a contractului, cu o strictă și amănunțită cercetare a situației de fapt specifică, pentru a se decela, raportat la speță, aspecte importante de genul negocierii, al bunei-credințe, al dezechilibrului semnificativ al prestațiilor.

Această abordare a examinării caracterului abuziv al clauzelor contractuale este în consens cu jurisprudența constantă a Curții de Justiție a Uniunii Europene în materie, relevant fiind în acest sens considerentul nr. 44 al Hotărârii din 3 octombrie 2019 în Cauza C-621/17 - Gyula Kiss împotriva C.I.B. Bank Zrt, Emil Kiss și Gyula Kiss, în care s-au reținut că "instanța de trimitere trebuie să examineze dacă această situație se regăsește și în lumina tuturor elementelor de fapt pertinente, printre care figurează nu numai clauzele cuprinse în contractul în cauză, ci și publicitatea și informațiile furnizate de creditor în cadrul negocierii contractului (a se vedea în acest sens Hotărârea din 26 februarie 205, A., C-143/13, EU:C:2015:127, punctul 75)".

Sub aspectul respectării cerinței de redactare clară și inteligibilă a clauzelor contractuale prezentate în scris consumatorului, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a stabilit în cauza C-621/17 (Gyula Kiss împotriva F.., emil Kiss, Gyula Kiss) că "art. 4 alin. (2) și articolul 5 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că cerința potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar și inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, precum cele în discuție în litigiul principal, care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare și al unui comision de acordare care urmează să fie suportate de consumator, metoda lor de calcul și data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză".

Așadar, prin această decizie preliminară, Curtea de Justiție a subliniat elementele specifice care trebuie examinate pentru a se stabili dacă o clauză este exprimată în mod clar și inteligibil, printre acestea regăsindu-se cuantumul precis al comisionului, metoda de calcul, data de exigibilitate, posibilitatea ca natura serviciilor furnizate efectiv să poată fi înțeleasă sau dedusă din contractul avut în vedere în ansamblul său. În plus, consumatorul trebuie să fie în măsură să verifice dacă există o suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pe care acesta le remunerează.

Instanța de apel a aplicat toate aceste criterii cu prilejul verificării caracterului clar și inteligibil al clauzelor care reglementează comisionul de procesare și pe cel de administrare credit și a reținut, în mod legal, că acestea au fost redactate într-un limbaj clar și inteligibil ținând seama de ansamblul împrejurărilor proprii cauzei.

Cerința de transparență a unei clauze contractuale nu presupune ca Banca să fie obligată să detalieze în contractul respectiv natura tuturor serviciilor furnizate în schimbul costurilor prevăzute de una sau mai multe clauze contractuale, analiza instanței trebuind îndreptată asupra altor criterii pertinente, cum ar fi posibilitatea ca natura serviciilor furnizate în mod efectiv să poată fi în mod rezonabil înțeleasă sau dedusă din contract, în ansamblul său, sau posibilitatea consumatorului de a verifica dacă nu există o suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pe care acestea le remunerează.

Din perspectiva acestei abordări, cerința de transparență susarătată se regăsește în cele două clauze.

Așadar, valoarea comisionului de administrare poate fi determinată prin metoda de calcul redată de stipulațiile contractuale, recurenții-reclamanți fiind astfel în măsură să prevadă, la data încheierii contractului, care sunt implicațiile juridice și economice care decurg din perceperea acestui comision în ceea ce îi privește. Motivele perceperii acestui comision sunt evidente întrucât rezultă din însăși denumirea sa, context în care această clauză expune în mod transparent funcționarea concretă a mecanismului la care se referă. Comisionul de administrare nu disimulează o dobândă. Dobânda este percepută pentru lipsa de folosință a sumei puse la dispoziția clientului, în timp ce comisionul de administrare este solicitat pentru serviciile prestate de bancă, respectiv pentru monitorizarea/administrarea/gestionarea creditului. Nu există niciun indiciu care să contureze perspectiva că acesta comision ar intra în componența dobânzii, ca preț al împrumutului.

Obligația de plată a comisionului de administrare a fost prevăzută distinct de obligația de plată a dobânzii tocmai în considerarea faptului că acest comision nu este menit să asigure punerea la dispoziție a creditului și folosirea sumei de bani de către împrumutat, ci efectuarea acelor operațiuni bancare necesare derulării raportului contractual pe toată durata de creditare. În mod similar, având în vedere analiza efectuată de bancă a documentației de credit, comisionul de procesare a fost perceput în schimbul unei contraprestații din partea băncii.

Așadar, ambele clauze conțin date relevante pentru a determina întinderea obligației de plată, prin raportare la suma împrumutată, limbajul în care sunt definite și determinate cele două comisioane fiind accesibil și prefigurând contraprestațiile băncii.

Rezumând, este de subliniat că dispozițiile contractuale referitoare la cele două comisioane în discuție îndeplinesc criteriile legale de transparență, clauzele fiind clare și inteligibile, redactate în acord cu cerințele art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, recurenții fiind astfel în măsură să prevadă, la data încheierii contractului de credit, care sunt consecințele juridice și economice pe care le implică perceperea unor astfel de comisioane.

În concluzie, este de relevat faptul că instanța de apel, în analiza caracterului abuziv al celor două clauze a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor Legii nr. 193/2000 în raport cu elementele specifice care trebuie examinate pentru a se stabili dacă o clauză este exprimată în mod clar și inteligibil și anume: cuantumul precis al comisioanelor, metoda de calcul, posibilitatea ca natura serviciilor furnizate efectiv să poată fi înțeleasă sau dedusă din contractul avut în vedere în ansamblul său, inexistența unei suprapuneri între diferitele costuri sau între serviciile pe care acesta le remunerează.

Recursul recurentei-pârâte este nefondat.

Criticile formulate de recurenta - pârâtă vizează soluția de constatare a caracterului abuziv și nulității absolute a clauzei contractuale înscrisă în art. 4.3 din contract ce are următorul conținut:"În primul an de creditare rata anuală a dobânzii curente este de 4,9 % pe an. Începând cu cel de-al doilea an de creditare, rata dobânzii curente devine revizuibilă, banca putând modifica valoarea acesteia în funcție de evoluția pieței financiare sau de politica de credite a băncii, urmând să aducă la cunoștința împrumutatului noua rată a dobânzii în modalitățile menționate în condițiile generale de derulare a operațiunilor bancare."

Analiza caracterului abuziv al clauzelor trebuie să se facă din perspectiva cadrului juridic aplicabil la momentul încheierii contractului de credit. Contractul a fost încheiat la data de 25 iulie 2007, dată la care legea 193/2000 nu conținea nici alin. (6) al art. 4 și nici teza a II-a a de la alin. (1) lit. a) din Anexa legii, acestea fiind introduse prin Legea 363 din 21.12.2007. Pe cale de consecință, nu pot și nu vor fi avute în vedere acele critici privind aplicarea acestor texte de lege.

Clauza inserată la art. 4.3 din contractul de credit nu explică în mod clar și inteligibil mecanismul de determinare a dobânzii variabile, nu oferă nici un criteriu determinabil în raport cu care să justifice revizuirea sau modificarea de către bancă a ratei dobânzii, împrejurare față de care recurenții -reclamanți nu au putut verifica justețea cuantumului revizuit al acesteia. "Evoluția pieței financiare" sau "politica de creditare a băncii"nu constituie criterii obiective și determinabile, sintagmele utilizate nefiind apte să satisfacă exigențele de previzibilitate și claritate stabilite de art. 1 din Legea nr. 193/2000, întrucât acordă băncii dreptul discreționar de a modifica cuantumul dobânzii, recurenta-pârâtă având posibilitatea de a revizui cuantumul dobânzii în mod unilateral, din perspectiva propriei aprecieri, ceea ce face ca dezechilibrul între drepturile și obligațiile părților să fie evident.

Astfel, clauza de la art. 4.3 din contractul de credit are caracter abuziv întrucât permite băncii modificarea unilaterală a dobânzii în lipsa unor indicatori obiectivi, independenți de voința sa, contrar cerințelor bunei-credințe.

În baza clauzelor în discuție banca are posibilitatea de a revizui cuantumul dobânzii în mod unilateral, din perspectiva propriei aprecieri, ceea ce face ca dezechilibrul între drepturile și obligațiile părților să fie neîndoielnic. Pentru ca o asemenea clauză să fi fost legală era necesar ca banca să fi prevăzut în mod transparent atât motivele, cât și mecanismul prin care se determină noua rată a dobânzii, cu indicarea criteriilor corespunzătoare.

În considerarea forței obligatorii a jurisprudenței Curții de Justiție a Uniunii Europene, căreia îi corespunde forța obligatorie a normelor interpretate, dat fiind faptul că principalul scop al procedurii prevăzute la art. 267 din TFUE este aplicarea uniformă a dreptului Uniunii Europene, este de relevat că, în interpretarea dispozițiilor Legii nr. 193/2000 în sensul Directivei nr. 93/13/CEE, CJUE a statuat în sensul că sistemul de protecție pus în aplicare prin Directiva 93/13/CEE se bazează pe ideea că un consumator se găsește într-o situație de inferioritate față de un vânzător sau furnizor în ceea ce privește atât puterea de negociere, cât și nivelul de informare, situație care îl determină să adere la condițiile redactate în prealabil de vânzător sau furnizor, fără a putea exercita o influență asupra conținutului acestora (par. 41 din Hotărârea din 21.03.2013 în cauza C-92/11 RWE Vertrieb AG împotriva Verbraucherzentrale Nordrhein-WSestfalen eV). Astfel se justifică obligația impusă vânzătorilor sau furnizorilor de a formula clauzele într-un limbaj clar și inteligibil, al douăzecilea considerent al Directivei 93/123 precizând sub acest aspect că, în mod efectiv, consumatorului trebuie să i se ofere posibilitatea de analiza toate clauzele din contract. Pentru consumator, informarea, înaintea încheierii unui contract, cu privire la condițiile contractuale și la consecințele respectivei încheieri este de o importanță fundamentală. Acesta din urmă decide, în special pe baza respectivei informări, dacă dorește să se oblige potrivit condițiilor redactate în prealabil de către vânzător sau furnizor.

În Hotărârea din 21.03.2013 în cauza C-92/11 RWE Vertrieb AG împotriva Verbraucherzentrale Nordrhein-WSestfaleneV, anterior menționată, CJUE a reținut că, în ceea ce privește aprecierea care trebuie realizată în privința unei clauze care permite unui vânzător sau furnizor să modifice unilateral costurile serviciului care trebuie furnizat, prezintă o importanță esențială în acest scop aspectul dacă, pe de o parte, în contract se indică în mod transparent metoda în conformitate cu care variază costurile aferente serviciului care trebuie furnizat sau motivele acestei variații, astfel încât consumatorul să poată să prevadă, pe baza unor criterii clare și inteligibile, eventualele modificări ale acestor costuri, și, pe de altă parte, dacă acești consumatori dispun de dreptul de a pune capăt contractului în cazul în care aceste costuri ar fi efectiv modificate (par. 49). S-a reținut, de asemenea, că în ceea ce privește, în primul rând, obligația de informare a consumatorului, că este esențial ca persona fizică ce are calitatea de consumator să fie informată de către vânzător sau furnizor despre conținutul dispozițiilor în cauză (par. 50), precum și faptul că lipsa unei informări în acest sens înaintea încheierii contractului nu poate, în principiu, să fie compensată prin simplul fapt că, în cursul executării contractului, consumatorii vor fi informați despre modificarea costurilor cu un preaviz rezonabil și despre dreptul lor de a rezilia contractul în cazul în care nu doresc să accepte această modificare (par. 51).

Prin urmare, în lipsa informării efective cu privire la condițiile de exercitare a dreptului de modificare unilaterală a ratei dobânzii, clauzele analizate creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților în detrimentul reclamanților.

Dobânda, ca element esențial al contractului, care determină în cea mai mare parte consumatorul să apeleze la serviciile financiare oferite de instituția de credit, trebuie să fie stipulată în termeni neechivoci pentru o corectă informare a cocontractantului. Or, stipulându-se în favoarea băncii dreptul de modificare a dobânzii, fără a se insera în contract vreun criteriu transparent și obiectiv încă de la încheierea contractului în raport de care clauza devine operantă, dezechilibrul între