ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2525/2020

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2525/2020 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2020)

Ședința publică din data de 9 decembrie 2020

Asupra recursurilor de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 4 București la data de 01 martie 2017 sub nr. x/2017, reclamanții A. și B. au chemat în judecată pârâta C. S.A., solicitând instanței:

a) 17.661,67 CHF (75.026,77 RON), reprezentând contravaloarea dobânzii încasate în perioada septembrie 2008 - septembrie 2012;

b) 1.734,03 CHF (7.460 RON), reprezentând comision de procesare;

c) 13.430,93 CHF (57.054,59 RON), reprezentând comisionul de administrare încasat în perioada octombrie 2007 - septembrie 2012;

Prin sentința civilă nr. 6802 din 25 mai 2017, pronunțată de Judecătoria Sectorului 4 București, secția Civilă în dosarul nr. x/2017, a fost admisă excepția lipsei competenței materiale a instanței, invocată din oficiu, și a fost declinată competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la data de 17 iulie 2017, sub nr. x/2017.

Prin sentința civilă nr. 4135 din 01 noiembrie 2017, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2017, a fost admisă în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâta C. S.A. S-a constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută parțială a clauzei privind dobânda, prevăzută la art. 4.3 teza a II-a în contractul de credit inițial nr. x/24.09.2007, numai în ceea ce privește criteriul ales (în funcție de evoluția pieței financiare sau de politica de credite a băncii). A fost obligată pârâta să restituie reclamanților sumele reprezentând dobânda majorată, plătită în baza clauzelor contractuale declarate nule absolut, aferente perioadei 24.09.2007-29.08.2012, precum și a dobânzii legale aferente acestora, începând cu data încasării lor de către pârâtă și până la data restituirii către reclamanți. Au fost respinse, ca neîntemeiate, celelalte pretenții. A fost obligată pârâta să plătească reclamanților suma de 2.380 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Prin decizia civilă nr. 662A din 12 aprilie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, au fost respinse ca nefondate apelurile declarate de apelanții-reclamanți A., B. și de apelanta-pârâtă C. S.A., împotriva sentinței civile nr. 4135 din 01 noiembrie 2017, pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă. A fost respinsă, ca neîntemeiată, cererea apelantei-pârâte privind cheltuielile de judecată.

Motivele recursului declarat de recurenții-reclamanți A. și B. sunt, în esență, următoarele:

Cu privire la comisionul de procesare perceput în temeiul art. 6.1 din contract, recurenții-reclamanți arată că acest comision este unul abuziv, prin raportare la dispozițiile alin. (1) lit. b) din Anexa Legii nr. 193/2000 - dispoziții nesocotite de către instanța de apel.

Recurenții-reclamanți afirmă că noțiunea de "procesare" nu este descrisă în cuprinsul contractului încheiat, pentru ca aceștia să fie în deplină cunoștință de cauză cu privire la motivele pentru care sunt percepute sumele cu titlu de comision de procesare. Cu toate acestea, deși motivația perceperii acestui comision nu este detaliată, instanța de apel a enumerat, în cuprinsul hotărârii recurate, presupusele activități pe care banca le-a prestat în favoarea recurenților în schimbul perceperii comisionului de procesare.

De asemenea, potrivit recurenților-reclamanți, obligația de a verifica dacă o persoană, respectiv o cerere, întrunește condițiile de creditare revine băncii, deci costurile aferente acestor activități trebuie suportate de cel ce impune aceste verificări. Mai mult decât atât, referitor la cuantumul acestui comision, în procent de 1,5% stabilit prin raportare la valoarea creditului, cuantumul este nejustificat, având în vedere că, deși consumatorii care încheie același tip de credit în cadrul aceleiași instituții se află într-o situație similară, iar activitatea prealabilă de verificare este aceleași, indiferent de valoarea creditului, aceștia plătesc sume de bani distincte, ceea ce este inechitabil.

În ceea ce privește clauza stipulată la art. 6.3 din contract, privind comisionul de administrare a creditului, recurenții-reclamanți arată, de asemenea, că instanța de apel a aplicat greșit normele de drept material, instanța de apel reținând, în mod eronat, că "banca desfășoară o serie de prestații în schimbul comisionului de administrare".

Cu toate acestea, arată recurenții-reclamanți, potrivit art. 4 alin. (5) lit. a) din Legea nr. 193/2000, "natura abuzivă a unei clauze contractuale se evaluează, printre alte, prin raportare la natura produselor sau serviciilor care fac obiectul contractului la momentul încheierii acestuia". Lămuririle și justificările prezentate de bancă cu privire la comisionul de administrare au fost oferite cu ocazia declanșării litigiului pendinte, nicidecum la momentul încheierii contractului, or, instanța avea îndatorirea de a se raporta la momentul inițial, acela al încheierii contractului și nu la ipoteze vehiculate ulterior de părți.

Astfel, recurenții-reclamanți susțin că, având în vedere lipsa de transparență și redactarea deficitară a clauzelor contestate, inserarea comisionului de administrare în cuprinsul contractului de credit încheiat a fost efectuată cu încălcarea dispozițiilor alin. (1) lit. b) din Anexa Legii nr. 193/2000, art. 4 alin. (5) lit. a) din Legea nr. 193/2000.

Recurenții-reclamanți invocă faptul că, potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/200, orice contract încheiat între profesionist și consumator, va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate. Astfel că, stabilirea unui comision de administrare în procent de 0,2% din valoarea soldului, fără indicarea clară a sumei ce este percepută cu acest titlu și care să justifice o eventuală activitate a băncii, duce la imposibilitatea consumatorului de a o prefigura.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Motivele recursului declarat de recurenta-pârâtă sunt următoarele:

O primă critică invocată de recurenta-pârâtă vizează faptul că instanța de apel a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor Legii nr. 193/2000, prin analizarea în mod eronat a condițiilor prevăzute la art. 4 alin. (1) și neanalizarea condițiilor prevăzute la art. 4 alin. (6) pentru constatarea caracterului abuziv al unor clauze contractuale.

Potrivit recurentei-pârâte, clauzele contractuale privitoare la dobânzi și comisioane reprezintă clauze ce privesc obiectul și prețul contractului și sunt exceptate de la controlul caracterului abuziv, în măsura în care sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil, conform art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 și art. 3 lit. g) din Directiva 48/2008.

Recurenta-pârâtă arată că a informat împrumutații cu privire la existența și întinderea costurilor de creditare și că nu i-a impus achiziționarea unui anumit produs.

Recurenta-pârâtă invocă, de asemenea, greșita aplicare a art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, în ceea ce privește soluția de constatare a caracterului abuziv și nulitatea absolută parțială a clauzei cuprinse la art. 4.3, numai în partea privitoare la criteriul de modificare a ratei anuale a dobânzii aniversare revizuibile.

Potrivit recurentei-pârâte, prevederile contractuale prin care s-a stabilit o dobândă variabilă în funcție de evoluția pieței financiare au respectat dispozițiile legale în vigoare la data de 24.09.2007, când nu exista obligația legală ca nivelul dobânzii variabile să fie precizat în contract în funcție de un anumit indice de referință, fiind necesară numai prezentarea motivului care ar conduce la modificarea dobânzii.

Cu privire la criteriile de determinare, recurenta-pârâtă apreciază că sintagma evoluția pieței financiare sintetizează o modalitate de calcul extrem de complexă, se situează și la un nivel accesibil consumatorului mediu, nefiind de natură a crea un dezechilibru semnificativ în detrimentul împrumutatului, în condițiile în care modificarea ratei dobânzii a fost justificată de rațiuni economice. Mai arătă recurenta-pârâtă că determinarea ratei dobânzii în funcție de evoluția pieței financiare nu este contrară nici cerințelor bunei-credințe și nu creează un dezechilibru semnificativ în detrimentul consumatorului.

Totodată, potrivit recurentei-pârâte, reclamanții nu au fost obligați să se supună unor condiții contractuale despre care nu au avut posibilitatea reală de a lua cunoștință la data semnării contractului, fiind în posesia tuturor elementelor ce puteau avea efect asupra întinderii obligațiilor lor. Astfel, recurenta-pârâtă apreciază că prevederea contractuală privind dobânda variabilă și motivul variației au un caracter inteligibil din punct de vedere juridic, fără utilizarea unor termeni ambivalenți sau echivoci, care să reflecte reaua credință a băncii.

Referitor la restituirea sumelor încasate, recurenta-pârâtă invocă faptul că nu a încasat sume nedatorate și, ca atare, nu poate să îi incumbe obligația de restituire. Consideră, în acest sens, că s-a făcut o interpretare greșită a art. 969 C. civ., instanța de apel intervenind în convenția părților și modificând prețul contractului.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Recurenții-reclamanți au formulat întâmpinare față de recursul declarat de recurenta-pârâtă, prin care au invocat excepția nulității recursului, iar în subsidiar respingerea ca nefondat.

Recurenta-pârâtă a formulat întâmpinare la recursului declarat de recurenții-reclamanți, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

La data de 29 iulie 2019, recurenta-pârâtă a formulat cerere de întoarcere a executării silite.

Recurenta-pârâtă a formulat răspuns la întâmpinare.

Înalta Curte, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., a dispus efectuarea raportului asupra admisibilității în principiu a recursurilor; acesta a fost redactat și comunicat părților.

Recurenta-pârâtă a depus punct de vedere la raport.

Prin încheierea din 14 octombrie 2020, Înalta Curte, constituită în complet de filtru, a admis excepția nulității recursului declarat de recurenții-reclamanți, a admis în principiu recursul recurentei-pârâte și a fixat termen la 9 decembrie 2020, în ședință publică, pentru soluționarea acestora.

Recurenții-reclamanți au formulat concluzii scrise.

Analizând recursul declarat de recurenții-reclamanți sub aspectul îndeplinirii cerințelor prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., având în vedere și dispozițiile art. 499 din același cod, Înalta Curte constată următoarele:

Potrivit dispozițiilor imperative ale art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat, aceste obligații nefiind îndeplinite de către recurentă.

Conform art. 486 alin. (3) C. proc. civ., "mențiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) și c)-e), precum și cerințele menționate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancțiunea nulității", art. 489 alin. (2) statuând sancțiunea nulității pentru ipoteza în care criticile invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488.

Din dispozițiile imperative ale art. 489 alin. (2) C. proc. civ., se reține că instanțele au obligația de a verifica dacă motivele invocate de recurent se încadrează în cazurile de casare prevăzute de art. 488, iar dacă această cerință nu este îndeplinită, operează sancțiunea nulității recursului.

Simpla nemulțumire a părții cu privire la hotărârea pronunțată nu este suficientă, fiind necesar ca recursul să fie întemeiat pe cel puțin unul din motivele prevăzute expres și limitativ de lege, fiind o cale de atac de reformare prin care se realizează exclusiv controlul de legalitate a hotărârii atacate, deoarece părțile au avut la dispoziție o judecată în fond în fața primei instanțe și o rejudecare a fondului în apel.

Înalta Curte constată că recurenții-reclamanți au indicat ca temei de drept al cererii dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în expunerea argumentelor, criticând hotărârea recurată sub aspectul comisionului de procesare și de administrare.

Argumentele expuse sunt de netemeinicie și nu de nelegalitate, recurenții-reclamanți urmărind să obțină o cenzurare a aprecierii date de instanță mijloacelor de probă și la o nouă judecată a fondului, ceea ce este incompatibil cu calea de atac extraordinară a recursului, în cadrul căreia se verifică exclusiv legalitatea hotărârii, respectiv corecta aplicare a legii la situația de fapt stabilită de instanțele de fond, neputându-se realiza o verificare a temeiniciei și a elementelor de fapt ale cauzei.

Ca atare, invocarea de către recurenții-reclamanți a aplicării greșite a dispozițiilor art. 1 alin. (1), art. 4 alin. (1), art. 4 alin. (5) lit. a) din Legea nr. 193/2000, precum și a alin. (1) lit. b) din Anexa la Legea nr. 193/2000 este formală.

Analizând recursul declarat de recurenta-pârâtă Înalta Curte constată următoarele:

Criticile recurentei-pârâte, în sensul că dispozițiile contractuale referitoare la revizuirea unilaterală a structurii ratei dobânzii sunt redactate în termeni clari și neechivoci, nefiind îndeplinită nici cerința dezechilibrului semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în defavoarea consumatorului și că în cauză sunt incidente prevederile pct. 1 lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000, nu pot fi reținute.

Conform prevederilor pct. 1 lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000 (forma în vigoare la momentul încheierii contractului de credit - 24.09.2007):

"(1) Sunt considerate clauze abuzive acele prevederi contractuale care:

a) dau dreptul comerciantului de a modifica, în mod unilateral, clauzele contractuale, fără a avea un motiv specificat în contract și acceptat de consumator prin semnarea acestuia".

În raport de aceste dispoziții legale, Înalta Curte de Casație și Justiție reține că dispozițiile pct. 1 lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000 care prevăd posibilitatea inserării în contract a unor clauze prin care furnizorii de servicii financiare au dreptul de a modifica rata dobânzii sau valoarea altor taxe pentru servicii financiare, dacă există o motivație specificată în contract, iar consumatorul a acceptat-o prin semnarea contractului, trebuie interpretate în lumina principiilor instituite prin art. 1 din Legea nr. 193/2000.

Așadar, pe de o parte motivele trebuie specificate în contract, iar, pe de altă parte, modificarea obligațiilor de plată nu poate determina un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

Totodată, în cauza Bogdan Matei și Ioana Ofelia Matei împotriva S.C. VOLKSBANK ROMÂNIA S.A. - C143/13 - pct. 74 - s-a arătat că, așa cum rezultă în special din articolele 3 și 5 din Directiva 93/13, precum și din cuprinsul punctului 1 lit. j) și l) și din cuprinsul punctului 2 lit. b) și d) din anexa la această directivă, prezintă o importanță esențială pentru respectarea cerinței privind transparența aspectul dacă în contractul de împrumut se indică în mod transparent motivele și particularitățile mecanismului de modificare a ratei dobânzii și relația dintre această clauză și alte clauze referitoare la remunerația creditorului, astfel încât un consumator informat să poată să prevadă, pe baza unor criterii clare și inteligibile, consecințele economice care rezultă din aceasta în ceea ce îl privește.

Înalta Curte de Casație și Justiție constată că, deși potrivit legislației naționale și comunitare recurenta-pârâtă avea dreptul de a modifica dobânda percepută doar dacă exista un motiv întemeiat, precizat în contract, prin clauzele constatate ca fiind abuzive referitoare la dobândă sunt încălcate normele de drept naționale și comunitare, întrucât nu sunt indicate în contract motivele întemeiate care ar putea justifica o decizie a băncii de a modifica dobânda percepută.

Potrivit dispozițiilor art. 4.3 teza a II-a din contract, "(...) Începând cu cel de-al doilea an de creditare, Rata dobânzii curente devine revizuibilă, Banca putând modifica valoarea acesteia în funcție de evoluția pieței financiare sau de politica de credite a Băncii, urmând să aducă la cunoștința împrumutatului noua Rată a dobânzii în modalitățile menționate în "Condițiile Generale de Derulare a Operațiunilor Bancare".

Astfel de clauze contractuale, precum cele inserate la art. 4.3 teza a II-a din contractul de credit, care permit creditorului să modifice în mod unilateral nivelul costurilor solicitate debitorului, respectiv nivelul dobânzii lunare, ridică problema previzibilității pentru consumator a majorării acestor costuri în funcție de criteriul neindicat în contract, așadar prevăzut în mod netransparent.

Contrar susținerilor băncii recurente dezvoltate în recurs, aceste clauze creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților în detrimentul consumatorului și contrar exigențelor bunei-credințe, nefiind, astfel, incidentă situația prevăzută de pct. 1 lit. a) din lista anexă la Legea nr. 193/2000, în condițiile în care în contract nu au fost definite în vreun fel criteriile ce urmau a fi avute în vedere de recurenta-pârâtă pentru modificarea dobânzii. În consecință, lipsa oricărui reper în contractul de credit a lăsat consumatorii-intimați într-o stare de echivocitate, lipsită de claritate, conferind băncii posibilitatea de a modifica unilateral contractul în raport de interesele sale financiare, în detrimentul consumatorilor.

În ceea ce privește caracterul clar și inteligibil al clauzelor contractuale, trebuie subliniat că nu este suficient ca o clauză să fie inteligibilă din punct de vedere gramatical, ci trebuie prezentată o formulă concretă în funcție de care poate varia rata dobânzii, astfel încât consumatorul să fie pe deplin informat și să poată anticipa, la momentul încheierii contractului, consecințele economice ale unei atare clauze.

În consecință, prin clauzele constatate ca fiind abuzive referitoare la dobândă a fost afectată situația juridică a reclamanților, întrucât au fost încălcate prevederile pct. l lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000 și cele referitoare la obligațiile legale de informare și transparență aflate în sarcina profesionistului, astfel că este îndeplinită condiția existenței unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților în detrimentul consumatorului.

Nici critica referitoare la nelegala obligare a recurentei-pârâte de a restitui sumele reprezentând dobânda majorată, precum și a dobânzii legale aferente acesteia nu poate fi reținută, instanța făcând aplicarea principiului "qoud nullum este, nullum effectum producit" (cee ace este nul, nu produce niciun efect).

Solicitarea recurentei-pârâte de a se dispune întoarcerea executării silite nu poate fi analizată, față de dispozițiile art. 497 C. proc. civ.

Având în vedere cele reținute mai sus, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție va anula recursul declarat de recurenții-reclamanți B. și A. împotriva deciziei civile nr. 662A din 12 aprilie 2019, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă și va respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.A. împotriva aceleiași decizii, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de recurenții-reclamanți B. și A. împotriva deciziei civile nr. 662A din 12 aprilie 2019, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.A. împotriva aceleiași decizii, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 9 decembrie 2020.