ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2401/2020

Ședința publică din data de 24 noiembrie 2020

Asupra recursului de față, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată inițial pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București la data de 11 ianuarie 2016, sub numărul x/2016, reclamanții A. și B. au solicitat, în contradictoriu cu pârâta C. prin D. S.A.:

- constatarea nulității absolute și a caracterului abuziv al clauzelor contractuale prevăzute la art. 5.1, art. 5.2, art. 5.3, art. 5.5, art. 6.1 lit. b) și art. 6.2 din convenția de credit nr. x din 14.03.2008 și art. 3 din actul adițional nr. x din 06.09.2010 la contractul de credit, art. I din actul adițional nr. x/06.09.2010, art. I din actul adițional nr. x/15.03.2011, art. V din actul adițional nr. x/30.04.2014;

- obligarea pârâtei la precizarea elementelor componente ale procentului de dobândă (dobânda de referință + marja băncii) din contractul de credit, având în vedere procentul de dobândă și valoarea indicelui Libor de la data încheierii contractului și precizarea perioadei de actualizare a ratei de dobândă;

- obligarea pârâtei la stabilirea în contractul de credit a ratei dobânzii și a marjei băncii în funcție de indicele de referință Libor de la data semnării contractului, respectiv 14.03.2008;

- restituirea tuturor sumelor încasate de către bancă cu titlu de dobândă fără titlu legal și contractual, anume 19.777,09 CHF, adică 80.294,62 de RON, conform cursului CHF la 22.10.2015 - 4,06 RON și cu titlu de comision de acordare, în cuantum de 2.210 CHF, adică 8.972,60 de RON, conform cursului valutar la 22.10.2015 - 4,06 RON;

- obligarea pârâtei la refacerea graficelor de rambursare având în vedere indicele Libor actualizat periodic și marja fixă de la data încheierii contractului de credit;

- constatarea caracterului abuziv al clauzei de risc valutar inserate în contractul de credit și eliminarea acesteia;

- stabilizarea (înghețarea) cursului de schimb CHF - leu la momentul semnării contractului, curs care să fie valabil pe toată perioada derulării contractului;

- denominarea în moneda națională a plăților, în virtutea principiului din regulamentul valutar conform căruia prețul mărfurilor sau al serviciilor între rezidenți se plătește în moneda națională și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, cererea a fost întemeiată pe Legea nr. 193/2000, O.G. nr. 21/1992, O.U.G. nr. 99/2006, O.U.G. nr. 50/2010, Legea nr. 288/2010 pentru aprobarea O.U.G. nr. 50/2010, Legea nr. 363/2007, art. 15 din Constituția României, art. 194 și următoarele din C. proc. civ. (2010), art. 992 din C. civ. (1864), Directiva nr. 93/13/CEE, art. 276 din TFUE.

La data de 29.01.2016, reclamanții au depus, la solicitarea instanței, o cerere precizatoare prin care au evaluat fiecare capăt de cerere.

La aceeași dată, reclamanții au arătat că înțeleg să se judece, în calitate de pârâtă, cu D. S.A., iar nu cu C. .

Prin sentința civilă nr. 6815 din 18 aprilie 2016, Judecătoria Sectorului 1 București a admis excepția necompetenței materiale invocată din oficiu și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.

Pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă cauza a fost înregistrată la data de 30 mai 2016, sub nr. x/2016.

La 27 decembrie 2016, reclamanții au depus o precizare a cererii de chemare în judecată.

Prin sentința civilă nr. 801 din 13 martie 2017, pronunțată în dosarul nr. x/2016, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis în parte cererea de chemare în judecată, așa cum a fost precizată și modificată; a constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzelor contractuale cuprinse în art. 5.2 teza I, în ceea ce privește sintagma "în conformitate cu politica Băncii", în art. 5.2 teza a II-a, în art. 6.1 lit. b), referitor la comisionul de acordare, și în art. 6.2 din contractul de credit pentru nevoi personale garantat cu ipotecă pentru persoane fizice nr. x/14.03.2008; a obligat pârâta să restituie reclamanților suma de 2.210 franci elvețieni, achitată de aceștia cu titlu de comision de acordare; a respins celelalte capete de cerere, ca neîntemeiate.

Împotriva acestei sentințe au formulat apel reclamanții A. și B., solicitând admiterea apelului și modificarea sentinței apelate în sensul admiterii petitelor respinse ale cererii de chemare în judecata formulată și precizată, cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Cererea de apel a fost depusă și motivată pe scurt anterior comunicării sentinței, apelanții formulând un nou "apel" motivat și după comunicare, în termenul procedural.

Prin decizia civilă nr. 1298 din 5 iunie 2018, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelanții - reclamanți A. și B. împotriva sentinței civile nr. 801/13.03.2017 pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2016 în contradictoriu cu intimata - pârâtă D. S.A.

La 28 septembrie 2018, reclamanții A. și B. au declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 1298 din 5 iunie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, prin care au solicitat admiterea căii de atac, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel, precum și obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin cererea de recurs, recurenții au arătat că hotărârea este nelegală, fiind pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 488 pct. 6 și 8 din C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenții-reclamanți susțin că hotărârea atacată a fost dată de instanța de apel cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material (art. 488 pct. 8 C. proc. civ.) cu privire la dobândă.

Consideră că nu pot fi reținute susținerile instanței de apel referitoare la corectitudinea modului în care s-a determinat procentul de dobândă la momentul la care banca s-a aliniat, din punctul ei de vedere, la exigențele impuse de legiuitor prin O.U.G. nr. 50/2010 și la faptul că interpretarea dată de recurenții-reclamanți clauzelor contractuale ar echivala cu impunerea unei voințe unilaterale.

Astfel, solicitarea recurenților de a se aplica, în urma constatării caracterului abuziv al dobânzii, formula de calcul reprezentată de marja fixă a băncii stabilită în contract la care să se adauge indicele de referință al monedei creditului, nu reprezintă altceva decât solicitarea ca instanța să facă aplicarea O.U.G. nr. 50/2010 în spiritul urmărit de adoptarea acestui act normativ.

Astfel, rata dobânzii la data de 11.06.2010 (când a intrat în vigoare O.U.G. nr. 50/2010) ar fi trebuit să fie calculată în funcție de Euribor la 6 luni + Marja Fixă. Marja fixă trebuia extrasă din cuprinsul contractului de credit și trebuia să fie de 1.5 pp, astfel cum este menționată în contract și nicidecum să fie calculată în funcție de dobânda aplicabilă de bancă la acel moment din care urma să se scadă valoarea indicelui de referință la data implementării ordonanței. Prin modalitatea în care a fost stabilit procentul de dobândă, banca și-a impus voința în mod unilateral în sensul că, de la momentul încheierii contractului de credit și până la momentul 2010, a crescut în mod discreționar dobânda și mai apoi a «aliniat în mod fictiv» acest procent la normele legale în vigoare prin scăderea din procentul stabilit în mod arbitrar a valorii indicelui de referință.

Așadar, în opinia recurenților, la momentul intrării în vigoare a O.U.G. nr. 50/2010, Banca ar fi trebuit să indice modul de calcul al dobânzii stabilite inițial în contract și nu să indice modul de calcul al dobânzii stabilite în mod unilateral de către aceasta.

Recurenții-reclamanți susțin că hotărârea recurată este nelegală și din perspectiva invalidării apărărilor referitoare la caracterul abuziv al clauzei de risc valutar.

Consideră că instanța de apel nu a ținut cont de faptul că nominalismul monetar este o prevedere supletivă de drept comun național, nu de ordine publică comunitară.

Totodată, recurenții susțin că instanța de apel a dat o greșită interpretare a legii, apreciind în mod eronat că principiul tradițional și supletiv al nominalismului minetar din dreptul comun (art. 1578 C. civ. de la 1864, art. 2164 din actualul C. civ.) ar putea fi contrapus cerințelor imperative transpuse în Legea nr. 193/2000 și în Codul consumului (Legea nr. 296/2004) din reglementările europene (Directiva 93/13/CE) privind clauzele abuzive, care impun un echilibru între drepturile și obligațiile părților, conform cerințelor bunei-credințe. Mai mult, arată că, și în art. 1579 alin. (3) C. civ. de la 1864 s-a reglementat încă de acum 150 de ani o excepție de la principiul nominalismului monetar în cazul alterării valorii intrinseci a unor monede, obligația de restituire fiind pentru valoarea echivalentă, conform cerințelor obiective ale bunei-credințe contractuale și ale echilibrului contractual.

În acest sens, arată că respectiva clauză de risc valutar este o clauză contractuală de adeziune care, în mod evident, nu a fost negociată în mod direct cu consumatorul, impunând practic ca restituirea împrumutului să se facă în franci elvețieni (CHF), indiferent de evoluția cursului acestei monede față de moneda națională la data plății.

Mai susțin că, la momentul la care au intenționat să încheie un contract de credit s-au adresat băncii pentru a încheia un împrumut în RON sau euro, însă intimata a promovat în mod agresiv produsul de creditare în franci elvețieini ca fiind cel mai "avantajos" pentru recurenți, insistând că francul elvețian se bucura de o stabilitate a cursului de schimb.

Recurenții invocă jurisprudența constantă a C.J.U.E. (cauzele C-241/98, C-484/08, C-26/13) și a Î.C.C.J. (deciziile secției a II-a Civile nr. 3661/20.11.2014, nr. 3864/04.12.2014, nr. 1410/21.05.2015) prin care se arată că valabilitatea și caracterul abuziv al clauzelor contractuale din contractele încheiate de profesioniști cu consumatorii se examinează întotdeauna din perspectiva legislației speciale a protecției consumatorilor, nu a dreptului comun.

În acest sens, recurenții invocă art. 18 din O.U.G. nr. 21/1992, republicată, privind protecția consumatorilor și Codul consumului (Legea nr. 296/2004), în forma în vigoare la data încheierii contractului de credit din prezenta cauză (înaintea republicării din 2008), respectiv dispozițiile art. 8, art. 44, art. 47, art. 56 și art. 27 lit. a). În cazul acestui contract, informarea recurenților de către profesionist a fost sumară, înșelătoare, incompletă. Riscul valutar nu a fost prezentat în niciun fel, produsul de creditare a fost oferit ca deosebit de avantajos doar pe baza cursului actual al monedei în care era "denominat" creditul, ascunzându-se trăsăturile periculoase și cunoscute de profesioniști ale acestei monede de refugiu.

Conform criteriilor stabilite de C.J.U.E., o clauză potențial abuzivă trebuie analizată în lumina Directivei nr. 93/13/CEE prin prisma criteriilor echilibrului, bunei-credințe și transparenței (cauzele Perenicovâ și Perenic, C-453/10; Invitel, C-472/10; RWE Vertrieb, C-92/11). Sistemul de protecție pus în aplicare prin directivă se bazează pe ideea că un consumator se găsește într-o situație de netă inferioritate față de un vânzător sau furnizor în ceea ce privește atât puterea de negociere, cât și nivelul de informare, situație care îl conduce să adere la condițiile redactate în prealabil de vânzător sau furnizor, fără a putea exercita o influență reală asupra conținutului acestora. Având în vedere o astfel de situație de inferioritate, arată că art. 6 alin. (1) din Directivă obligă statele membre să prevadă că o clauză abuzivă ..nu creează obligații pentru consumator, în condițiile stabilite de legislațiile naționale". După cum rezultă din jurisprudența C.J.U.E., este vorba despre o dispoziție imperativă, de ordine publică, care urmărește să înlocuiască echilibrul formal pe care îl instituie contractul între drepturile și obligațiile cocontractanților printr-un echilibru real, de natură să restabilească egalitatea dintre aceste părți.

Se mai arată că, în speță, prin neîndeplinirea obligației de informare (lipsă de transparență) asupra riscului valutar accentuat, prezentat de o monedă de refugiu recunoscută internațional ca francul elvețian, în cazul unui contract de credit pe termen lung, monedă aflată la un curs minim istoric față de alte valute la momentul acordării creditului, profesionistul a profitat de asimetria informațională față de consumatori pentru a transfera integral asupra acestora riscul valutar, creând un dezechilibru major și contrar bunei-credințe obiective între drepturile și obligațiile părților din contract.

Totodată, recurenții afirmă că art. 970 C. civ. din 1864 obligă la respectarea unei îndatoriri substanțiale de bună-credință în executarea contractelor, dar și la toate urmările pe care legea, echitatea sau obiceiul le dau obligației după natura sa. Această îndatorire tradițională din contractele de drept comun este întărită de Directiva nr. 93/13/CEE, de Legea nr. 193/2000 și de art. 78 din Legea nr. 296/2004 privind Codul consumului (devenit art. 79 în urma republicării din 2008), care prevăd, ca o îndatorire de rezultat, existența unui echilibru între drepturile și obligațiile consumatorului și ale profesionistului în cazul contractelor de adeziune.

Echilibrul contractual nu vizează persoana contractanților, ci contractul însuși. În executarea contractului trebuie să existe un echilibru între prestații și un echilibru global între drepturile și obligațiile părților și clauzele contractuale.

Dacă există un dezechilibru semnificativ, principiul echilibrului contractual permite judecătorului să stabilească un echilibru acolo und acesta lipsea de la început sau să-l restabilească dacă acesta a fost rupt.

Se mai arată că francul elvețian a fost utilizat ca o monedă de substituție, exclusiv pentru conservarea valorii economice a contractului și nu ca monedă de creditare; este vorba de un mecanism juridic care este utilizat pentru menținerea valorii contractului în care părțile stabilesc suma de bani care face obiectul contractului și convin ca, la momentul plății, cursul care a fost avut în vedere la momentul acordării creditului va fi modificat, prin asumarea în întregime de către consumator a riscului valutar. Astfel, susțin că acest mecanism nu este o aplicare a nominalismului monetar, ci reprezintă doar o modalitate de conservare a valorilor economice ale împrumutului, prevăzută exclusiv în favoarea profesionistului care, deși a acordat cu titlu de credit o sumă de bani în RON, s-a protejat exclusiv pe sine de o eventuală devalorizare a monedei, valorizându-și practic creanța prin raportarea acesteia la francul elvețian, cu consecința asumării exclusive a riscului valutar, în sarcina consumatorului.

În concluzie, recurenții-reclamanți consideră că asumarea riscului valutar nu conduce numai la existența unui dezechilibru vădit între drepturile și obligațiile părților, dar este și contrară bunei-credințe, consumatorul fiind obligat să achite ratele într-o altă monedă decât cea în care a tras efectiv creditul, suportând nejustificat orice devalorizare, fără nicio limită și fără ca acest risc să-i fi fost adus la cunoștință în mod explicit, fiind încălcată, astfel, și obligația de informare.

Prin urmare, în opinia acestora, remediul îl constituie stabilizarea cursului de schimb valutar CHF-LEU, pentru efectuarea plăților în temeiul contractului de credit, la cursul valabil la momentul semnării contractului.

Cererea de recurs a fost comunicată intimatei-pârâte D. S.A. la 30 octombrie 2018.

La 22 noiembrie 2018, intimata-pârâtă D. S.A. a depus note scrise, prin care a invocat excepția inadmisibilității recursului, susținând că, în raport de art. 483 C. proc. civ., decizia pronunțată în apel nu poate fi atacată cu recurs, prin raportare la valoarea obiectului cererii deduse judecății. Astfel, arată că, prin Decizia nr. 52 din 18 iunie 2018 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, s-a statuat că efectele Deciziei Curții Constituționale nr. 369/30 mai 2017 se produc cu privire la hotărârile judecătorești pronunțate după publicarea acesteia în Monitorul Oficial al României, în litigiile evaluabile în bani de până la 1.000.000 RON inclusiv, pornite ulterior publicării deciziei (20 iulie 2017).

Totodată, intimata-pârâtă a invocat excepția inadmisibilității recursului și din perspectiva art. 13 alin. (4) din Legea nr. 193/2000, conform căruia acțiunile care au ca temei acest act normativ sunt suspuse numai apelului.

În temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ., Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

Constatând că raportul întrunește condițiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ., prin încheierea din 21 mai 2019, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a dispus comunicarea raportului, pentru a se depune punct de vedere, potrivit art. 493 alin. (4) din Cod.

Față de raportul comunicat, niciuna din părți nu a formulat punct de vedere.

Prin încheierea completului de filtru din 22 octombrie 2019, a fost respinsă excepția inadmisibilității recursului, recursul fiind admis în principiu. Totodată, a fost stabilit termen de judecată la 10 decembrie 2019, în vederea soluționării acestuia în ședință publică, cu citarea părților.

Prin încheierea din 10 decembrie 2019, judecata recursului a fost suspendată, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la soluționarea cauzei C-81/19, aflată pe rolul Curții de Justiție a Uniunii Europene.

Ca urmare a soluționării, la 9 iulie 2020, a cauzei C-81/19 de către Curtea de Justiție a Uniunii Europene, prin rezoluția din 30 iulie 2020, a fost acordat termen de judecată la 24 noiembrie 2020, ora 9

00

, în vederea discutării repunerii pe rol, din oficiu, a cauzei.

Înalta Curte de Casație și Justiție, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată în raport de criticile formulate și temeiurile de drept invocate, constată că recursul nu este fondat, pentru următoarele considerente:

Prioritar, se reține că, deși recursul a fost întemeiat, în drept, și pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., motivul de casare a fost invocat formal, nefiind dezvoltate critici care să poată fi subsumate acestui motiv de nelegalitate.

Din perspectiva celuilalt motiv de nelegalitate invocat, circumscris motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., autorii recursului au arătat că, în ceea ce privește clauzele referitoare la dobândă, Banca și-a impus voința în mod unilateral, în sensul că, de la momentul perfectării contractului de credit și până la încheierea primului act adițional (2010), a crescut în mod discreționar dobânda. Totodată, au susținut că rata dobânzii la data de 11.06.2010 ar fi trebuit să fie calculată în funcție de EURIBOR la 6 luni + marja fixă, marjă care, în accepțiunea recurenților trebuia extrasă din cuprinsul contractului de credit și trebuia să fie de 1.5 pp, astfel cum este menționată în contract și nicidecum să fie calculată în funcție de dobânda aplicabilă de bancă la acel moment din care urma să se scadă valoarea indicelui de referință la data implementării ordonanței. Nu în ultimul rând, recurenții susțin că, la momentul intrării în vigoare a O.U.G. nr. 50/2010, banca ar fi trebuit să indice modul de calcul al dobânzii stabilite inițial în contract și nu să indice modul de calcul al dobânzii stabilit în mod unilateral de către aceasta.

Mai arată că solicitarea de a se aplica în urma constatării caracterului abuziv al dobânzii formula de calcul reprezentată de marja fixă a băncii stabilită în contract la care să se adauge indicele de referință al monedei creditului nu reprezintă altceva decât aplicarea O.U.G. nr. 50/2010 în spiritul urmărit de adoptarea acestui act normativ.

Sub un prim aspect, se remarcă faptul că unele susțineri par a corespunde altei situații de fapt decât cea din prezenta cauză. În acest sens, se cuvine amintit faptul că, la paragraful 20 din memoriul de recurs, se face vorbire de o altă bancă decât cea din prezenta cauză, iar, la paragraful 5 din același memoriu de recurs se susține că rata dobânzii ar fi trebuit calculată în funcție de EURIBOR (!!!) la 6 luni plus marja fixă care trebuia să fie de 1,55 pp astfel cum este menționată în contract (??!). Din nou, această informație nu corespunde cu situația de fapt care reiese din cuprinsul actelor aflate la dosarul cauzei, venind în contradicție cu înseși pretențiile reclamanților din cererea introductivă.

Așadar, față de faptul că, în accepțiunea recurenților, rata dobânzii ar fi trebuit calculată la indicele de referință EURIBOR, se reține că această susținere intră în contradicție totală inclusiv cu pretențiile și susținerile din cererea introductivă, unde reclamanții se referă la valoarea indicelui LIBOR, nu EURIBOR, dar și cu mențiunile din Actul adițional nr. x din 06.09.2010 unde se prevede (la art. 3.3) că rata de dobândă este variabilă și se modifică trimestrial în funcție de valoarea dobânzii de referință astfel: pentru credite în RON dobânda de referință este ROBOR la 3 luni, pentru credite în EUR dobânda de referință este EURIBOR la 3 luni, pentru credite în CHF (așa cum este în speța de față), dobânda de referință este LIBOR CHF la 3 luni.

Totodată, se face vorbire de o marjă fixă stabilită în contract, or, așa cum în mod corect au reținut atât prima instanță, cât și instanța de apel, contractul încheiat la 14 martie 2008 nu prevedea o marjă fixă a băncii, ci doar o dobândă de 6,99% pe an care, abia prin actul adițional nr. x din 06.09.2010, a fost stabilită potrivit unei formule de calcul bazate pe o marjă fixă și un indice cunoscut public (LIBOR) care nu putea fi influențat de bancă.

Mai mult, nu se verifică susținerile recurenților în sensul în care instanța a nu a făcut aplicarea O.U.G. nr. 50/2010, în spiritul urmărit de adoptarea acestui act normativ.

În primul rând, aplicarea O.U.G. nr. 50/2010, în sensul de a calcula dobânda variabilă în mod transparent, cu o formulă de calcul care să aibă ca referință un indice cunoscut public: ROBOR/LIBOR/EURIBOR/dobânda de referință BNR a fost dusă la îndeplinire în primul rând de banca pârâtă, instanțele nefăcând altceva decât să constate ducerea la îndeplinire a acestui act normativ.

Faptul că recurenții tind să critice clauzele referitoare la dobândă din contractul încheiat anterior adoptării O.U.G. nr. 50/2010 prin raportare la modificările impuse instituțiilor de credit prin acest act normativ, dând de înțeles că dobânda ar fi trebuit să cuprindă o formulă de calcul în sensul celor prevăzute de O.U.G. nr. 50/2010, acest raționament nu poate fi primit întrucât, deși a fost prevăzută o dobândă variabilă, aceasta nu a fost aplicată până la modificarea contractului prin actul adițional nr. x din 06.09.2010, dobânda fiind una fixă, în cuantumul prevăzut inițial, de 6,99% pe an.

Acest aspect reiese atât din Contractul de credit pentru nevoi personale garantat cu ipotecă pentru persoane fizice nr. x din 14 martie 2008: art. 5.1, în care s-a stabilit faptul că "la data încheierii prezentului contract, rata dobânzii curente este de 6,99%. Dobânda se stabilește în formă procentuală, ca rată anuală de dobândă", art. 5.2 în care a fost stipulat faptul că " . . . . . . . . . .dobânda curentă poate fi modificată . . . . . . . . . . . .de către Bancă . . . . . . . . . .", art. 5.3, în care a fost prevăzut faptul că "noul procent de dobândă va fi comunicat împrumutatului prin intermediul unei scrisori simple sau extras de cont . . . . . . . . . .sau prin afișare la sediile unităților bancare...", cât și din cuprinsul actului adițional nr. x din 09.09.2010 la contractul de credit mai sus amintit în care, la art. 3.1 a fost stipulat faptul că "la data încheierii prezentului act adițional, rata dobânzii curente este de 6,99% (aspect care confirmă faptul că dobânda încasată până la această dată a fost una fixă, chiar dacă în contractul din 2008 era prevăzută posibilitatea perceperii unei dobânzi variabile) și va fi variabilă trimestrial conform următoarei formule de calcul: dobânda de referință + marja băncii. La data semnării prezentului act adițional valoarea dobânzii de referință este de 0,22%, iar marja băncii de 6,77%".

La un simplu calcul matematic, dobânda stabilită prin actul adițional nr. x din 06.09.2010 era aceeași cu cea stabilită inițial ca dobândă fixă, urmând a fi modificată trimestrial în funcție de valoarea dobânzii de referință, pentru creditele în CHF, dobânda de referință fiind LIBOR CHF la 3 luni.

Pentru a concluziona, reține că instanțele de fond au constatat caracterul abuziv al clauzei de dobândă variabilă, inserată în conținutul contractului de credit, în forma sa inițială și au dispus, în consecință, anularea parțială a respectivei clauze. Însă, contrar susținerilor formulate de recurentă, atunci când instanța națională constată nulitatea unei clauze abuzive, aceasta nu poate să completeze contractul, modificând conținutul acelei clauze. Jurisprudența CJUE este constantă și unanimă în acest sens (Hotărârea din 14 iunie 2012, Banca Espanol de Creditor, C-618/10, pct. 69, Hotărârea din 3 martie 2020, Marc Gómez del E., C-125/18, pct. 59), astfel că cererea recurenților de înlocuire a clauzei de dobândă variabilă cu propria formulă de calcul a dobânzii, atât din convenția de credit inițială, cât și din actele adiționale ulterioare, în mod corect a fost respinsă de instanța de apel.

Față de argumentele mai sus arătate, instanța supremă constată că niciuna din criticile recurentului subsumate clauzelor referitoare la dobândă nu poate fi primită.

Nici criticile referitoare la clauza de risc valutar nu pot fi reținute.

Întreaga argumentare subsumată motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. este nefondată, întrucât decizia recurată respectă mecanismul de verificare impus de Directiva 93/13 privind clauzele abuzive în contractele cu consumatorii, așa cum a fost explicat de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în cauza C-186/16.

Este esențial de subliniat că articolul 1 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE, transpus în dreptul național prin art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 instituie o excludere din domeniul de aplicare a regimului acestei Directive a acelor clauze contractuale care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii.

În sensul atribuit de dreptul Uniunii Europene, atât normele imperative, cât și cele supletive ale dreptului național sunt excluse din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, acestea din urmă fiind menționate în mod expres în considerentul al treisprezecelea ca fiind cele ce se aplică între părțile contractante cu condiția să nu se fi instituit alte acorduri.

Această interpretare a prevederilor Directivei 93/13 a fost evidențiată și de Curtea de Justiție a Uniunii Europene. Astfel, în Cauza C-92/11 RWE Vertrieb AG împotriva Verbraucherzentrale Nordrhein - Westfalen eV, Curtea a reținut următoarele:

"după cum reiese din al treisprezecelea considerent al Directivei 93/13, excluderea prevăzută la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 cuprinde clauze care reflectă dispoziții din dreptul național care se aplică între părțile contractante independent de alegerea acestora sau cele ale dispozițiilor menționate care sunt aplicabile din oficiu, cu alte cuvinte în lipsa unui aranjament diferit al părților în această privință" (par. 26); "această excludere a aplicării regimului Directivei 93/13 este justificată de faptul că, în cazurile prevăzute la punctele 26 și 27 din prezenta hotărâre, se poate prezuma în mod legitim că legiuitorul național a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților în anumite contracte" (par. 28).

În Cauza C-34/13 Monika Kusionova împotriva SMART Capital a.s., Curtea a menționat că "această excludere presupune îndeplinirea a două condiții. Pe de o parte, clauza contractuală trebuie să reflecte un act cu putere de lege sau o normă administrativă, iar, pe de altă parte, respectivul act cu putere de lege trebuie să fie obligatoriu" (par. 78). Totodată, Curtea a reținut că "pentru a stabili dacă o clauză contractuală este exclusă din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, revine instanței naționale sarcina să verifice dacă această clauză reflectă prevederile din dreptul național care se aplică între părțile contractante independent de alegerea lor sau pe cele care sunt aplicabile ope legis, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părți în această privință" (par. 79).

Contrar celor susținute prin motivele de recurs, din Hotărârea pronunțată în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc și alții împotriva F. S.A., rezultă că expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", în sensul articolului 1 alin. (2) din Directivă, acoperă, în raport de al treisprezecelea considerent al acesteia, și norme supletive, respectiv acelea care, potrivit legii, se aplică între părțile contractante cu condiția ca părțile să nu fi derogat prin convenție.

În această cauză, care vizează tocmai o situație precum cea dedusă judecății în prezentul dosar, Curtea de Justiție a Uniunii Europene statuând prin Hotărârea pronunțată în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc și alții împotriva F. S.A., arată că:

"articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 instituie o excludere din domeniul de aplicare al acesteia, care vizează clauzele care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii" (par. 27); "această excludere presupune îndeplinirea a două condiții. Pe de o parte, clauza contractuală trebuie să reflecte un act cu putere de lege sau o normă administrativă, iar, pe de altă parte, actul sau norma respectivă trebuie să fie obligatorie" (par. 28); "pentru a stabili dacă o clauză contractuală este exclusă din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, revine instanței naționale sarcina să verifice dacă această clauză reflectă prevederile din dreptul național care se aplică între părțile contractante independent de alegerea lor sau pe cele care sunt de natură supletivă și, prin urmare, aplicabile ope legis, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părți în această privință" (par. 29).

Astfel, prin Hotărârea pronunțată în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc și alții împotriva F. S.A., Curtea de Justiție a Uniunii Europene a instituit o ordine de prioritate a condițiilor care trebuie să fie verificate din perspectiva Directivei 93/13, neîndeplinirea uneia dintre condiții făcând de prisos analiza celor subsecvente și determinând concluzia lipsei caracterului abuziv al clauzei cercetate.

Ulterior, prin Hotărârea Curții de Justiție din data de 9 iulie 2020, pronunțată în Cauza C-81/19, NG, OH împotriva S.C. G. S.A., având ca obiect o cerere de decizie preliminară ce privește, într-o primă întrebare, interpretarea Directivei 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, în sensul de a se stabili dacă articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, ci reflectă o normă care, potrivit legii naționale, se aplică între părțile contractante în lipsa unui acord diferit în această privință, intră în domeniul de aplicare al acestei directive, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat, în considerarea propriei jurisprudențe, următoarele:" împrejurarea că legiuitorul național a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților la anumite contracte nu constituie o condiție pentru aplicarea excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13, ci justificarea unei astfel de excluderi."

Așadar, pentru a stabili dacă condițiile excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 sunt îndeplinite, Curtea a statuat că îi revine instanței naționale sarcina să verifice dacă clauza contractuală vizată reflectă dispoziții de drept național care se aplică în mod imperativ între părțile contractante independent de alegerea lor sau dispoziții de natură supletivă și, prin urmare, aplicabile automat, cu alte cuvinte, în lipsa unui acord diferit între părți în această privință (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, EU:C:2013:180, punctul 26, Hotărârea din 10 septembrie 2014, Kušionová C-34/13, EU:C:2014:2189, punctul 79, Hotărârea din 20 septembrie 2017, Andriciuc și alții, C-186/16, EU:C:2017:703, punctele 29 și 30, precum și Hotărârea din 3 martie 2020, Gómez del E., C-125/18, EU:C:2020:138, punctul 32).

Este de reținut și faptul că dispozițiile de drept intern care au transpus Directiva 93/13 nu au instituit un regim derogatoriu de la aceasta, prevederile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 făcând vorbire de clauze contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare, fără a distinge după cum aceste acte normative sunt imperative ori supletive.

Părțile ar fi putut deroga de la aceste prevederi legale, dar nu au făcut-o, astfel că norma menționată se aplică în lipsa unei alte înțelegeri a părților.

Ca atare, prin decizia recurată, instanța de apel a stabilit în mod corect, pe baza prevederilor contractuale și legale, cu referire la clauzele contestate de reclamant, că acestea reflectă principiul nominalismului monetar, reglementat de art. 1578 C. civ. din 1864. Conform acestui text de lege:

"obligația ce rezultă din împrumut de bani este totdeauna pentru aceeași sumă numerică arătată în contract", iar la alin. (2) se prevede "întâmplându-se o sporire sau o scădere a prețului monedelor, înainte de a sosi epoca plății, debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată și nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs la momentul plății." Altfel spus, debitorul obligației de restituire a unui împrumut de consumație (categorie care include și creditele bancare) va fi liberat prin plata sumei numerice arătate în contract, indiferent de fluctuațiile monedei în care a fost acordat împrumutul.

În atare context, Înalta Curte reține că, față de prevederile Legii nr. 193/2000, interpretate în lumina Directivei 93/13/CEE a Consiliului și a celor statuate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene, clauza contractuală care prevede obligația pentru împrumutat de a restitui creditul în moneda în care a fost acordat (CHF), nu poate forma obiectul cenzurii instanței de judecată.

Aplicând, în cauza de față, argumentele anterior expuse, reiese cu evidență faptul că stipulațiile din contractul de credit care prevăd obligația pentru recurentul-reclamant, în calitate de persoană împrumutată, de a restitui creditul în moneda în care acesta a fost acordat (CHF), sunt excluse din domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000 și al Directivei 93/13, întrucât preiau o dispoziție supletivă din dreptul intern (art. 1578 din C. civ. din 1864), de la care părțile nu au derogat.

Neintrând în domeniul de aplicare al legii, în mod evident, nu se mai impune analiza criticilor referitoare la includerea acestor clauze în noțiunea de obiect principal al contractului, la cerințele de transparență a clauzelor sau de informare a consumatorului ori la cerințele de echilibru sau de bună-credință.

Nu în ultimul rând, aserțiunile recurenților în susținerea posibilității convertirii în moneda națională a creditului nu pot fi primite, întrucât nu suntem în ipoteza prevăzută de articolul art. 3 alin. (1) din Regulamentul B.N.R. nr. 4/2005, potrivit căruia "Plățile, încasările, transferurile și orice alte asemenea operațiuni între rezidenți, care fac obiectul comerțului cu bunuri și servicii, se realizează numai în moneda națională (leu), cu excepția operațiunilor prevăzute în anexa nr. 2 «Categorii de rezidenți care pot efectua operațiuni în valută», care se pot efectua și în valută" respectiv, nu suntem în ipoteza unor plăți, încasări sau transferuri care fac obiectul comerțului cu bunuri și servicii.

Cu toate că, într-o formă arhaică, băncile erau cunoscute ca instituții de credit care fac comerț cu bani, în realitate, mecanismul de funcționare a acestora constă în a atrage resurse disponibile pe care le plasează sub formă de produse și servicii, potrivit cerințelor economiei, la prețuri care să acopere costurile și riscurile, dar și în vederea obținerii unui profit.

Prin urmare, nu trebuie făcută confuzia între activitatea comercială a instituțiilor bancare, care presupune urmărirea unui profit și activitatea de comerț cu bunuri și servicii, care, de regulă, presupune dobândirea unui bun fizic în schimbul unei sume de bani.

Nefiind, așadar, în ipoteza prevăzută de art. 3 alin. (1) din Regulamentul B.N.R. nr. 4/2005, sunt aplicabile dispozițiile alin. (2) al aceluiași articol, potrivit căruia, "toate celelalte operațiuni între rezidenți, care nu fac obiectul comerțului cu bunuri și servicii, pot fi efectuate în mod liber fie în moneda națională (leu), fie în valută."

Totodată, se cuvine amintit faptul că art. 3 alin. (1) din Regulamentul B.N.R. nr. 4/2005 privind regimul valutar face parte din Secțiunea a II-a intitulată "Operațiuni valutare între rezidenți", iar, potrivit art. 4.1 din Anexa nr. 1 la Regulamentul B.N.R. nr. 4/2005, operațiunile valutare sunt încasările, plățile, compensările, transferurile, creditările, precum și orice tranzacții exprimate în valute și care se pot efectua prin transfer bancar, în numerar, cu instrumente de plată sau prin orice alte modalități de plată practicate de instituțiile de credit în funcție de natura operațiunii respective, putând exista operațiuni valutare între rezidenți și nerezidenți și operațiuni valutare între rezidenți.

În altă ordine de idei, în conformitate cu art. 5 din Regulamentul B.N.R. nr. 4/2005, "rezidenții au dreptul să dobândească, să dețină și să utilizeze active financiare exprimate în valută", or, una din modalitățile în care rezidenții pot dobândi valută este și cea care presupune accesarea unui credit.

În consecință, din interpretarea acestor norme juridice, rezultă cu evidență că este posibilă atât perfectarea, cât și rambursarea creditelor în valută.

Apreciind că nu subzistă niciuna dintre criticile invocate, Înalta Curte, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenții-reclamanți B. și A. împotriva deciziei civile nr. 1298 din 5 iunie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenții-reclamanți B. și A. împotriva deciziei civile nr. 1298 din 5 iunie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 24 noiembrie 2020.