ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2214/2020

Ședința publică din data de 10 noiembrie 2020

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la 7 martie 2016, reclamanții A. și B. au chemat în judecată pe pârâta C. S.A., solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța:

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile din Legea nr. 193/2000, O.G. nr. 21/1992, O.U.G. nr. 99/2006, O.U.G. nr. 50/2010, Legea nr. 288/2010, Legea nr. 363/2007, art. 15 din Constituția României, art. 480 și art. 992 C. civ. din 1864, art. 194 C. proc. civ., Directiva nr. 93/13/CEE și art. 276 din TFUE.

Prin cererea formulată la 25 martie 2016, reclamanții au precizat că:

Prin cererea formulată la 4 aprilie 2016, reclamanții au precizat că valoarea capătului de cerere privitor la stabilizarea (înghețarea) cursului de schimb CHF/leu la cursul de la momentul încheierii contractului de credit, care să fie valabil pe toată perioada executării contractului este de 126.165,64 RON.

Prin sentința civilă nr. 4075/2016 din 30 iunie 2016, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâta C. S.A.; a constatat nulitatea clauzelor stipulate la art. 4 pct. 4.1 și art. 4 pct. 4.3 din contractul de credit nr. x din 14 decembrie 2007; a respins ca neîntemeiate celelalte capete de cerere; a respins cererea reclamanților privind obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Împotriva sentinței primei instanțe au declarat apel atât reclamanții, cât și pârâta, prin care au formulat critici de netemeinicie și nelegalitate.

Prin decizia civilă nr. 136A din 25 ianuarie 2018, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a respins ca nefondate apelurile declarate de apelanții-reclamanți A. și B. și de apelanta-pârâtă C. S.A. împotriva sentinței primei instanțe.

În motivarea recursului, recurenții-reclamanți au arătat, în esență, că hotărârea atacată a fost pronunțată cu aplicarea greșită a normelor de drept material.

În privința clauzei de risc valutar s-a învederat că instanța de apel a nesocotit statuările obligatorii cuprinse în decizia pronunțată de CJUE în cauza Andriciuc.

Conform deciziei anterior menționate, banca trebuie să furnizeze consumatorului orice informație care să-i permită previzionarea consecințelor economice ale clauzei de risc valutar asupra obligațiilor sale financiare.

Astfel, instanței naționale îi revine obligația de a verifica dacă consumatorul a fost informat cu privire la toate elementele care pot avea efect asupra întinderii obligației sale și care îi permit acestuia să evalueze în momentul încheierii contractului costul total al creditului.

Recurenții-reclamanți au învederat că funcționarii bancari nu le-au comunicat informații complete, concrete și precise cu privire la produsul bancar oferit.

În calitatea sa de profesionist, banca ar fi trebuit să le prezinte consumatorilor riscurile acordării împrumutului în CHF și nu să-i inducă în eroare prin prezentarea acestei monede ca fiind una lipsită orice riscuri.

Lipsa reglementării în cuprinsul contractului de credit a unui mecanism de suportare a riscului valutar a avut drept consecință suportarea acestui risc exclusiv de către împrumutați.

În condițiile în care clauza de risc valutar are caracter abuziv rezultă că se impune revizuirea efectelor contractului de credit sub forma stabilizării cursului de schimb valutar CHF/leu la valoarea de la momentul încheierii contractului, pe întreaga perioadă contractuală.

Având în vedere că schimbarea condițiilor economice a fost imprevizibilă pentru părți, împrumutații neavând cunoștințe de specialitate în domeniul financiar-bancar, rezultă că executarea contractului de credit la cursul de schimb valutar actual nu mai corespunde voinței concordante a părților de la momentul încheierii contractului.

În privința capătului de cerere privitor la denominarea creditului în moneda națională, recurenții-reclamanți au susținut că se impune ca plata ratelor de credit să se facă în RON, în virtutea principiului din regulamentul valutar, conform căruia prețul mărfurilor sau al serviciilor între rezidenți se face în moneda națională.

Astfel, plata ratelor de credit în valută implică suportarea unor costuri suplimentare de către consumatori, conducând la împovărarea acestora, contrar exigențelor echității și bunei-credințe.

Prin urmare, se impune calcularea ratelor de credit la valoarea cursului de schimb valutar de la momentul încheierii contractului pe întreaga sa perioadă de valabilitate.

Cu privire la clauza referitoare la dobânda variabilă, recurenții-reclamanți au arătat că art. 1 lit. a) din Anexa Legii nr. 193/2000 prevede că o clauză care dă dreptul furnizorului de servicii financiare de a modifica rata dobânzii în mod unilateral nu este abuzivă, cu condiția ca modificarea să se facă în baza unui motiv întemeiat, prevăzut în contract și să fie adusă la cunoștința consumatorului care să aibă libertatea de a rezilia imediat contractul.

Motivul întemeiat, prevăzut în contract și invocat de bancă pentru revizuirea ratei dobânzii îl constituie "evoluția pieței financiare". Or, motivul prevăzut în contract trebuie să vizeze o situație clar descrisă, care să permită consumatorului să înțeleagă dacă o situație se va produce, dobânda va fi mărită.

În aceste condiții, sintagma din contractul de credit nu respectă exigențele impuse de art. 1 lit. a) din Anexa Legii nr. 193/2000, întrucât modificarea dobânzii nu a fost raportată la un indicator precis, individualizat și determinabil.

După evocarea dispozițiilor art. 14 lit. a) din Legea nr. 190/1999, art. 14 lit. a) din Legea nr. 34/2006 și art. 37 din O.U.G. nr. 50/2010, recurenții-reclamanți au învederat că variația dobânzii trebuie să fie independentă de voința furnizorului de servicii financiare și să se raporteze la indici de referință verificabili menționați în contract.

În partea finală a cererii de recurs s-a arătat că decizia recurată nu cuprinde motivele pe care se sprijină, întrucât instanța de apel a omis să analizeze criticile din cererea de apel vizând soluția de respingere a capătului de cerere având ca obiect constatarea caracterului abuziv al clauzelor referitoare la comisioanele de acordare și administrare a creditului.

În drept, recursul a fost întemeiat pe motivul de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Cererea de recurs a fost comunicată intimatei-pârâte la 10 mai 2018 .

Intimata-pârâtă a depus întâmpinare la 6 iunie 2018, cu respectarea termenului legal, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Întâmpinarea a fost comunicată recurenților-reclamanți la 14 iunie 2018 .

Recurenții-reclamanți nu au depus răspuns la întâmpinare.

În motivarea recursului, recurenta-pârâtă a arătat, în esență, că decizia atacată a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 4 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE și art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000.

În concret, recurenta-pârâtă a învederat că nu este îndeplinită cerința caracterului nenegociat al clauzelor referitoare la dobânda variabilă, întrucât acestea nu sunt formulate în același mod în cuprinsul tuturor contractelor de credit încheiate între bancă și clienții săi. Or, existența unor diferențe semnificative de formulare a acestor clauze determină efecte juridice diferite în raporturile contractuale dintre bancă și clienții săi.

Terminologia folosită pentru dobânda de referință nu este una confuză, întrucât în contractul de credit este prevăzută în mod clar periodicitatea modificării dobânzii variabile, care reprezintă un element esențial al contractului.

Clauzele privitoare la dobânda variabilă nu sunt abuzive, nefiind îndeplinită cerința existenței dezechilibrului semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în defavoarea consumatorului, întrucât în chiar cuprinsul clauzelor contractuale este prevăzută posibilitatea pentru consumator de a refuza modificarea cuantumului dobânzii, devenind astfel aplicabile dispozițiile art. 1 lit. a) teza II-a din Anexa la Legea nr. 193/2000.

Astfel, prin dispozițiile art. 1 lit. a) prima teză din Anexa Legii nr. 193/2000, legiuitorul a înțeles să normeze conduita băncii în sensul instituirii unor motive temeinice inserate în cuprinsul contractului doar în ipoteza excepțională, când consumatorului nu-i este recunoscută libertatea de a accepta sau repudia oferta băncii.

În aceste condiții, interpretarea în sensul că dispozițiile art. 1 lit. a) din Anexa Legii nr. 193/2000 ar institui cumulativ atât condiția motivelor temeinice, expres prevăzute în contract, cât și condiția privind libertatea de alegere a consumatorului, este greșită întrucât ignoră existența celor două teze separate ale art. 1 lit. a) din Anexa Legii nr. 193/2000.

De asemenea, dreptul băncii de a modifica dobânda contractuală este o consecință a caracterului variabil al dobânzii, pentru care chiar împrumutatul a optat prin cererea de creditare, fiind astfel conformă manifestării de voință exprimate la data încheierii contractului de credit.

Fiind agreată o dobândă variabilă, de esența acesteia este înregistrarea unor fluctuații fie în sensul creșterii, fie în sensul reducerii acesteia.

Practic, contractele de credit de consum au caracter aleatoriu în privința caracterului variabil al dobânzii, întrucât ambele părți au atât șansa unui câștig, cât și riscul unei pierderi. Dacă dobânda scade, cel care câstigă este consumatorul, iar dacă dobânda crește, cea care obține un câștig este banca.

Clauzele privitoare la caracterul variabil al dobânzii nu pot fi considerate abuzive, întrucât sunt permise de dispozițiile art. 9

3

lit. g) pct. 2 din O.G. nr. 21/1992.

În aceste condiții, devin incidente dispozițiile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, conform cărora, "clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor aceste normative în vigoare nu sunt supuse dispozițiilor prezentei legi".

Or, interpretarea în sens contrar ar echivala cu lipsirea de eficiență juridică a dispozițiilor legale anterior evocate.

De asemenea, din conținutul dispozițiilor art. 2 pct. 24 din O.G. nr. 21/1992 rezultă că dobânda contractuală reprezintă prețul contractului de credit.

Or, conform art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, "evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil".

Având în vedere că la data încheierii contractului de credit, împrumutații au primit și un grafic de rambursare care acoperea întreaga perioadă contractuală, inclusiv cea în care dobânda era variabilă, iar valoarea ratelor, inclusiv cea privitoare la dobândă, era precizată într-o sumă fixă, rezultă că împrumutații au avut reprezentarea exactă a sumelor plătite cu acest titlu.

În aceste condiții, apare ca fiind îndeplinită cerința ca o clauză contractuală să fie exprimată într-un limbaj clar și inteligibil, întrucât graficul de rambursare face parte integrantă din contractul de credit, iar mențiunile din acest grafic conduc la lămurirea clauzelor referitoare la costul creditului, inclusiv în privința dobânzii contractuale.

Astfel, soluția de constatare a caracterului abuziv al clauzelor referitoare la dobânda variabilă este nelegală, întrucât aceste clauze au fost stipulate cu respectarea dispozițiilor legale în vigoare la momentul încheierii contractului.

Mai mult decât atât, intervenția instanței de judecată în sensul modificării contractului ca urmare a constatării caracterului abuziv al unor clauze este exclusă.

În partea finală a cererii de recurs s-a arătat că se impune admiterea căii de atac cu privire capătul de cerere privind dobânda variabilă, întrucât soluția dată de instanța de apel conduce la modificarea contractului de credit, fiind astfel contrară jurisprudenței CJUE în materia clauzelor abuzive.

În drept, recursul a fost întemeiat pe motivul de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Cererea de recurs a fost comunicată intimaților-reclamanți la 10 mai 2018 .

Intimații-reclamanți nu au depus întâmpinare.

În temeiul art. 493 C. proc. civ. a fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, iar prin încheierea din 19 februarie 2019 Înalta Curte a dispus comunicarea raportului către părți, care nu au înțeles să formuleze un punct de vedere cu privire la concluziile acestuia.

Prin încheierea din 8 octombrie 2019, Înalta Curte, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., a suspendat judecata recursurilor declarate de recurenții-reclamanți A. și B. și de recurenta pârâtă D. S.A. împotriva deciziei civile nr. 136A din 25 ianuarie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, până la soluționarea cauzei C-81/19, aflată pe rolul Curții de Justiție a Uniunii Europene.

La 2 octombrie 2020, recurenții-reclamanți au formulat cerere de repunere a cauzei pe rol.

Analizând recursurile declarate în cauză prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte reține următoarele:

Aceste critici de nelegalitate, întemeiate pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., nu pot fi primite.

Contractul de credit în discuție, ale cărui clauze referitoare la riscul valutar sunt supuse mecanismului de control al clauzelor abuzive, a fost încheiat la 14 decembrie 2007, fiind guvernat, prin urmare, de prevederile actelor normative în domeniul protecției consumatorului în vigoare la acea dată, respectiv Legea nr. 193/2000 și O.G. nr. 21/1992.

În completarea legilor speciale privind raporturile dintre profesioniști și consumatori, actul juridic analizat este suspus prevederilor C. civ. de la 1864, relative la împrumutul de consumație cu dobândă, actul normativ în vigoare la data încheierii contractului, potrivit art. 102 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009.

Prin acțiunea promovată, recurenții-reclamanți au solicitat eliminarea riscului valutar prin înghețarea cursului de schimb al monedei creditului la data încheierii contractului și denominarea plăților în moneda națională. Or, clauzele contractuale pentru care se solicită constatarea caracterului abuziv reflectă principiul nominalismului monetar, astfel cum era reglementat de art. 1578 din C. civ. de la 1864, aplicabil raportului juridic dedus judecății. Potrivit acestui text de lege, "debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată și nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs în momentul plății".

Așadar, aceste clauze contractuale reflectă o dispoziție de drept național care este de natură supletivă, în sensul că se aplică între părțile contractante în lipsa unui acord diferit în această privință.

Instanța de recurs reține că în contractul de credit nu există nicio stipulație contractuală prin intermediul căreia părțile să fi convenit menținerea valorii obligațiilor la un anumit nivel și, pe cale de consecință, să înlăture incidența principiului nominalismului consacrat prin art. 1578 C. civ. de la 1864. În absența unor clauze derogatorii devine incidentă norma de drept comun în această materie, prevăzută de art. 1578 C. civ. de la 1864 reflectată în clauzele contestate.

Se reține că legislația privind protecția consumatorului, Directiva 93/13/CEE și reglementarea de drept comun (C. civ. 1864) nu permit intervenția instanței de judecată în acordul de voință al părților, judecătorul fiind împuternicit doar să constate nulitatea unei clauze, să o lipsească de efecte, nu și să îi modifice conținutul.

Imposibilitatea impunerii unei clauze contractuale prin hotărâre judecătorească a fost consacrată constant în practica CJUE, sens în care trebuie evocată hotărârea pronunțată în cauza 618/10 Banco Espanol de Credito S.A., singura derogare admisă de Curte fiind aceea a înlocuirii clauzei declarate nule cu o dispoziție de drept național cu caracter supletiv.

Potrivit art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CE, "dispozițiile prezentei directive nu se aplică clauzelor contractuale care reflecta acte cu putere de lege [...]". Această prevedere este reluată și în Legea nr. 193/2000, art. 3 alin. (2) prevăzând că "clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispozițiilor prezentei legi".

Acest lucru rezultă din considerentul 13 al Directivei 93/13/CE, care precizează în mod expres faptul că normele supletive cad sub incidența art. 1 alin. (2) al directivei, astfel că acestea sunt excluse de la aprecierea caracterului abuziv. Potrivit considerentului 13, "formularea "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii" din articolul 1 alin. (2) se referă si la normele care, în conformitate cu legea, se aplică între părțile contractante, cu condiția să nu se fi instituit alte acorduri".

Acest aspect a fost confirmat și de CJUE în cauza C-92/11, unde aceasta a stabilit următoarele:

"după cum reiese din al treisprezecelea considerent al Directivei 93/13, excluderea prevăzută la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 cuprinde clauze care reflectă dispoziții din dreptul național care se aplică între părțile contractante independent de alegerea acestora sau cele ale dispozițiilor menționate care sunt aplicabile din oficiu, cu alte cuvinte, în lipsa unui aranjament diferit al părților în această privință" (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, pct. 26).

Contrar celor susținute prin motivele de recurs, din însăși hotărârea invocată de autorii căii de atac, respectiv Hotărârea Andriciuc rezultă că expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", în sensul articolului 1 alin. (2) din Directivă, acoperă, în raport de al treisprezecelea considerent al acesteia, și norme supletive, respectiv acelea care, potrivit legii, se aplică între părțile contractante cu condiția ca părțile să nu fi derogat prin convenție.

Potrivit jurisprudenței constante a Curții, această excludere de la aplicarea regimului Directivei 93/13/CEE este justificată de faptul că, în principiu, se poate prezuma, în mod legitim, că legiuitorul național a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților la anumite contracte (a se vedea Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, pct. 28, precum și Hotărârea din 20 septembrie 2018, OTP Bank și OTP Faktoring, pct. 53).

Într-o cauză recentă, respectiv în Hotărârea din 9 iulie 2020, N.G. și OH împotriva D. S.A., C-81/19, CJUE a reamintit că art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 acoperă, ținând seama de al treisprezecelea considerent al acesteia, și norme supletive, întrucât această dispoziție nu face distincție între, pe de o parte, dispozițiile care se aplică independent de alegerea părților contractante (dispoziții imperative) și, pe de altă parte, dispozițiile supletive (pct. 34 din hotărârea suscitată).

Totodată, a statuat că este lipsit de relevanță faptul că se poate deroga de la o dispoziție de drept național supletivă, în ceea ce privește verificarea aspectului dacă o clauză contractuală care reflectă o asemenea dispoziție este exclusă, în temeiul art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, din domeniul de aplicare al acestei directive (pct. 35). În egală măsură, este lipsită de relevanță împrejurarea că o astfel de clauză nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, întrucât, conform art. 3 alin. (1) din Directivă, lipsa unei negocieri individuale este o condiție legată de declanșarea verificării caracterului abuziv al unei clauze, verificare care nu poate interveni în situația în care clauza contractuală nu intră în domeniul său de aplicare (pct. 36 din hotărârea precitată).

Rezultă din dezlegarea dată de CJUE acestei probleme că, o clauză care prevede restituirea împrumutului în valuta acordată, intră sub incidența prevederilor art. 1 alin. (2) din Directivă, și, deci, este exclusă din domeniul de aplicare al acestei Directive, dacă reflectă o normă națională imperativă pentru părți și de la care acestea nu ar putea deroga sau dacă reflectă o normă națională supletivă, care se aplică ope legis, în lipsa unui acord de voință contrar al părților.

Dispozițiile contestate, care prevăd obligația împrumutatului de a restitui creditul în moneda în care i-a fost acordat, reprezintă o reluare a dispozițiilor art. 1578 C. civ. de la 1864 privind nominalismul monetar.

Prin urmare, prevederile contractuale contestate reflectă o normă de drept național cu caracter supletiv și, întrucât părțile nu au înțeles să deroge de la aplicarea ei, convenția astfel încheiată are putere de lege între părțile contractante, potrivit art. 969 C. civ. de la 1864.

Așadar, criticile formulate de recurenții-reclamanți nu pot fi primite, pentru că acele clauze, denumite de recurenți clauze de risc valutar sunt excluse de la controlul jurisdicțional al caracterului abuziv potrivit art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CE, respectiv din domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000 potrivit art. 3 alin. (2) din această lege, ceea ce face inutilă trecerea la etapele ulterioare acestui mecanism, respectiv verificarea excluderii prevăzute de art. 4 alin. (6) din lege, urmată apoi de verificarea îndeplinirii condițiilor cumulative prevăzute de art. 4 alin. (1) din aceeași lege.

Prin prisma acestor considerente, care pot susține de altfel, caracterul nefondat al tuturor criticilor aduse de recurent deciziei atacate, cu privire la clauzele de risc valutar, verificarea hotărârii din perspectiva întrunirii cerințelor prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000 (dezechilibrul semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului, contrar bunei credințe) a lipsei informării și a caracterului clar și inteligibil al clauzelor contractuale stipulate în contractele încheiate între consumatori și profesioniști nu poate fi realizată decât dacă nu este incidentă prima cauză de excludere de la analiza caracterului abuziv și care are în vedere, astfel cum s-a arătat, măsura în care clauza contractuală reflectă acte sau norme obligatorii ale dreptului național (în care se includ și normele supletive de la care părțile nu au derogat).

Cu atât mai mult recurenții-reclamanți nu pot invoca greșita aplicare, de către instanța de apel, a prevederilor art. 6 din Legea nr. 193/2000, text de lege ce vizează consecințele constatării caracterului abuziv al unei clauze contractuale. Câtă vreme clauza nu intră în domeniul de aplicare al Directivei 93/13, este evident că nu se pune problema constatării nulității acesteia și că textul de lege pretins încălcat de către prima instanță de control judiciar este inaplicabil raportului juridic dedus judecății.

Recurenții-reclamanți au mai făcut referire la dispozițiile art. 3 alin. (1) din Regulamentul nr. 4/2005 privind regimul valutar. Prin art. 3 alin. (1) din acest act normativ s-a stabilit că plățile, încasările, transferurile și orice alte asemenea operațiuni între rezidenți, care fac obiectul comerțului cu bunuri și servicii, se realizează numai în moneda națională, cu excepția operațiunilor prevăzute în anexa nr. 2 "Categorii de rezidenți care pot efectua plăți în valută", care se pot efectua și în valută. Acordarea de credite în valută și efectuarea plăților asumate prin convenții de credit în valută este permisă așadar în temeiul prevederilor de excepție cuprinse în anexa 2, dar și în temeiul prevederilor O.U.G. nr. 99/2006 privind instituțiile de credit și adecvarea capitalului.

În ce privește motivul de recurs referitor la greșita aplicare a normelor de drept material ce instituie impreviziunea contractuală, subscris de recurenții-reclamanți prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., constată că este nefondat.

În primul rând, recurenții-reclamanți nu au formulat critici propriu-zise împotriva raționamentului logico juridic pe baza căruia instanța de apel a reținut că nu sunt îndeplinite condițiile pentru a se putea dispune adaptarea contractului. Astfel, instanța de prim control judiciar a reținut că reclamanții nu au invocat și nici nu au probat că ar fi încercat anterior demarării acțiunii în instanță, o negociere cu banca în vederea reechilibrării prestațiilor și, totodată, că pretenția de convertire a întregului credit în RON și de înghețare a cursului valutar la cel de la data semnării contractului nu ar reprezenta o soluție echitabilă și nici o reechilibrare a prestațiilor ci, ar duce la atribuirea unilaterală a riscului contractului în sarcina băncii.

Pe lângă faptul că analiza îndeplinirii condițiilor impreviziunii presupune o evaluare a unor împrejurări de fapt, pe baza cărora să se stabilească existența condiției riscului supra-adăugat, și că o reevaluare a acestor temeiuri de fapt nu este compatibilă cu etapa recursului, în cadrul căreia se verifică doar aspecte de nelegalitate, instanța supremă constată și inexistența oricăror critici concrete de nelegalitate în recursul de față.

Nu în ultimul rând, instanța constată că recurenții-reclamanți nu au învestit instanțele de fond, în principal, cu o acțiune vizând executarea contractului de credit și adaptarea acestuia, ci cu o acțiune întemeiată pe dispozițiile legislației privind protecția consumatorului. Or, solicitându-se constatarea caracterului abuziv și nulitatea absolută a unor clauze contractuale, au fost supuse analizei împrejurări anterioare și concomitente datei încheierii contractului de credit, și nu ulterioare acestei date.

Impreviziunea presupune un contract valabil încheiat, în timp ce clauzele abuzive sunt sancționate cu nulitatea. Mai mult, impreviziunea produce efecte doar pentru viitor, nu are drept scop revenirea la prestațiile ad-quo, astfel încât pe calea unei astfel de cereri, nu se pot dispune soluții de stabilizare a cursului de schimb CHF - Ron de la momentul acordării creditului, astfel cum au solicitat recurenții-reclamanți. Altfel spus, cererea reclamanților, de înghețare a cursului de schimb Leu/CHF la valoarea de la data încheierii contractului, nu se putea întemeia, ab intio, pe instituția juridică a impreviziunii.

O altă critică a recurenților, subsumată motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., privește aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1 lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000, a art. 9

3

lit. g) din O.G. nr. 21/1992 și a art. 37 din O.G. nr. 50/2010 cu privire la clauza care instituie dobânda contractuală.

Instanța supremă reține că, prin cererea de chemare în judecată, recurenții-reclamanți au solicitat constatarea ca fiind abuzive a clauzelor 4.1. și 4.3. din Contractul de credit nr. x/14.07.2007 și a clauzei 2.2 din actul adițional nr. x din 28.01.2011 la contractul de credit nr. x/14.07.2007 care instituie dobânda contractuală. Totodată, au solicitat să fie obligată pârâta la recalcularea dobânzii în funcție de evoluția indicelui Libor, începând cu data încheierii contractului și până în prezent și la menționarea caracterul fix al marjei de la data semnării contractului (determinată conform formulei marja fixă=dobândă - Libor), precum și la restituirea sumelor încasate în plus cu titlu de dobândă, estimate la 5.340 CHF; să fie obligată pârâta la calcularea și perceperea pe viitor a dobânzii în funcție de evoluția indicelui de referință Libor și marja fixă a băncii de la data încheierii contractului.

Prin sentința civilă nr. 4075/2016 din 30 iunie 2016, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, a fost constatată nulitatea clauzelor cuprinse în contractul de credit nr. x/14.07.2007 la art. 4.1 și 4.3, prin raportare la dispozițiile art. 1 lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000, soluție menținută și prin decizia atacată cu recurs.

Prin urmare, criticile recurenților-reclamanți care vizează dovedirea caracterului abuziv al clauzelor 4.1 și 4.3 din contractul de credit, ca urmare a lipsei unor criterii obiective de majorare a ratei dobânzii variabile sunt lipsite de interes din această perspectivă.

Totodată, se reține că recurenții-reclamanți nu au atacat cu apel soluția primei instanțe de respingere a capetelor de cerere privind obligarea băncii la recalcularea dobânzii în funcție de evoluția indicelui Libor, începând cu data încheierii contractului și până în prezent și la menționarea caracterul fix al marjei de la data semnării contractului (determinată conform formulei marja fixă=dobândă-Libor), precum și la restituirea sumelor încasate în plus cu titlu de dobândă, estimate la 5.340 CHF; să fie obligată pârâta la calcularea și perceperea pe viitor a dobânzii în funcție de evoluția indicelui de referință Libor și marja fixă a băncii de la data încheierii contractului, astfel încât soluția primei instanțe asupra acestor petite a intrat în puterea de lucru judecat. Pe cale de consecință, criticile recurenților reclamanți, din memoriul de recurs, privind constatarea caracterului fix al marjei băncii nu pot fi primite, întrucât au fost invocate omisso medio, direct în recurs.

Criticile recurenților privind aplicarea greșită a dispozițiilor art. 37 din O.G. nr. 50/2010 și ale art. 9

3

lit. g) din O.G. nr. 21/1992 în analiza caracterului abuziv al clauzei 2.2 din actul adițional nr. x din 28.01.2011 la contractul de credit nr. x/14.07.2007 sunt nefondate.

Sub un prim aspect, se reține că, în urma analizei probatoriului administrat, instanța de apel a reținut caracterul negociat al clauzei din actul adițional nr. x din 28.01.2011 la contractul de credit nr. x/14.07.2007, care instituie dobânda contractuală.

Verificarea caracterului negociat al unei clauze reprezintă o chestiune de fapt care nu poate face obiectul cercetării în faza de recurs și, pe de altă parte, caracterul negociat al clauzei 2.2 din actul adițional nici nu a fost contestat de recurenții-reclamanți.

Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat că, potrivit art. 3 alin. (1) din Directiva 93/13 (transpusă prin art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000), lipsa unei negocieri individuale, este o condiție legată de declanșarea verificării caracterului abuziv al unei clauze, control care nu poate interveni în cazul în care clauza contractuală nu intră în domeniul său de aplicare (a se vedea Hotărârea din 9 iulie 2020, C-81/19, par. 36).

Prin urmare, fiind o clauză negociată, clauza 2.2 din actul adițional nr. x/28.01.2011 la contractul de credit nr. x/14.07.2007 nu intră în domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000, instanța neputând proceda la analiza caracterului abuziv al acestei clauze.

Reflectând voința părților, clauza contestată are putere de lege între părțile contractante, în temeiul art. 1270 C. civ.

În ce privește dispozițiile normative pretins încălcate, care impun indicarea, în contract, a formulei de calcul a dobânzii, cu precizarea periodicității și/sau a condițiilor în care survine modificarea ratei dobânzii, se constată că în mod judicios a stabilit instanța de apel că, prin această clauză 2.2 din actul adițional nr. x/2011, au fost transpuse în contract principiile din art. 37 din O.G. nr. 50/2010, formula de calcul a dobânzii cuprinzând indicele de referință Libor la 6 luni, potrivit art. 3.2 din Condițiile Generale de Creditare aferente actului adițional nr. x/2011, și marja fixă, potrivit art. 2.2 din actul adițional x/2011.

În ceea ce privește pretinsa nemotivare a soluției de respingere a cererii de constatare a caracterului abuziv al comisionului de acordare și al comisionului de administrare, prevăzute la art. 4.11 lit. a) și b) din contractul de credit nr. x/14.07.2007, deși aceasta este întemeiată, instanța supremă constată că nu are natura să ducă la schimbarea soluției din dispozitivul deciziei atacate, întrucât aceasta este corectă, astfel că va proceda la complinirea motivării instanței de apel.

Se reține că, prin motivele de apel, singura critică a recurenților-reclamanți privind clauzele prevăzute la art. 4.11 lit. a) și b) din contractul de credit în discuție a vizat faptul că instanța de fond a reținut greșit că denumirea comisioanelor relevă rațiunea perceperii lor.

Prin urmare, recurenții-reclamanți au invocat încălcarea normelor legale care impun standarde de transparență a clauzelor din contractul de credit care impun în sarcina consumatorilor plata comisionului de acordare și a comisionului de administrare.

În legătură cu modul în care trebuie analizat caracterul clar și inteligibil al clauzelor contestate din convenția de credit, instanța supremă reține efectul obligatoriu al interpretării realizate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în decizia preliminară adoptată în cauza C-621/17 (Gyula Kiss vs. CIB Bank Zrt. și alții).

În cauza menționată au fost dezlegate chestiuni similare celor din cauza dedusă judecății, din perspectiva aprecierii caracterului abuziv al clauzelor privind comisionul de acordare credit și comisionul de administrare, CJUE statuând că:

"art. 4 alin. (2) și art. 5 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că cerința nu impune ca acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, precum cel în discuție în litigiul principal, care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare și al unui comision de acordare care urmează să fie suportate de consumator, metoda lor de calcul și data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză".

În Decizia Preliminară pronunțată în cauza precizată mai sus, Curtea de Justiție a subliniat elementele specifice care trebuie examinate pentru a se stabili dacă o clauză este exprimată în mod clar și inteligibil, printre acestea regăsindu-se cuantumul precis al comisionului de acordare și de administrare, metoda de calcul, data de exigibilitate, posibilitatea ca natura serviciilor furnizate efectiv să poată fi înțeleasă sau dedusă din contractul avut în vedere în ansamblul său. În plus, consumatorul trebuie să fie în măsură să verifice dacă există o suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pe care acesta le remunerează.

Potrivit art. 4.11 lit. a) și b) din contractul de credit nr. x/14.07.2007, pentru creditul acordat, împrumutatul va plăti un comision de acordare de 2.00%, calculat la valoarea creditului, plătibil o singură dată, la acordarea creditului și un comision de administrare lunară a creditului, de 0,20%, aplicat la valoarea soldului creditului.

Prin urmare, aceste clauze stabilesc în mod precis cuantumul comisionului de acordare și de administrare, metoda lor de calcul și data de exigibilitate a acestora.

Prin urmare, criticile recurenților-reclamanți relative la neprecizarea în contract a scopului pentru care se percep aceste comisioane sunt nefondate iar motivul de apel astfel invocat nu ar fi avut valența de a duce la anularea, în parte, a sentinței primei instanțe, a cărei soluție a fost menținută cu privire respingerea petitului de constatare a caracterului abuziv al comisionului de acordare, prevăzut la art. 4.11 lit. a) din contractul de credit nr. x/14.07.2007 și al comisionului de administrare, prevăzut la art. 4.11 lit. b) din același contract.

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte, în temeiul art. 496 C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenții-reclamanți A. și B. împotriva deciziei civile nr. 136A din 25 ianuarie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Potrivit considerentelor deciziei atacate, instanța de apel a apreciat caracterul abuziv al clauzelor 4.1 și 4.3 din Contractul de credit x/14.12.2007, reținând ca fiind îndeplinite condițiile prevăzute de art. 1 lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000 potrivit cu care, sunt considerate clauze abuzive clauzele contractuale care dau dreptul comerciantului de a modifica, în mod unilateral, clauzele contractuale, fără a avea un motiv specificat în contract și acceptat de consumator prin semnarea acestuia.

Instanța supremă reține însă că, în cauză, nu sunt întrunite cerințele art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., întrucât instanța de apel nu a pronunțat o hotărâre cu încălcarea dispozițiilor art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CE, respectiv art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000.

Astfel, instanța supremă reține că alin. (6) al art. 4 din Legea nr. 193/2000 nu este aplicabil în speță, față de data semnării contractului, respectiv 14.12.2007, întrucât a fost introdus abia prin Legea 363/2007, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 899 din 28 decembrie 2007. Prin urmare, față de clauzele prevăzute la art. 4.1 și 4.3 din contract, referitoare la modificarea dobânzii variabile, nu operează excluderea din textul legal invocat, clauzele putând fi analizate din perspectiva îndeplinirii condițiilor prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000.

Totodată, reține că nici dispozițiile art. 9

3

lit. g) pct. 2 din O.G. nr. 21/1992 nu sunt incidente în speță, acestea nefiind în vigoare la data semnării contractului, întrucât au fost introduse abia prin O.U.G. nr. 174/2008 de modificare a O.G. nr. 21/1992, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 795 din 27 noiembrie 2008.

Potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, "o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților".

Criticile recurentei privind caracterul negociat al clauzei exced analizei instanței de recurs, întrucât vizează aprecierea unei situații de fapt, atribuție aflată în sarcina instanțelor devolutive. Se reține că recursul urmărește examinarea conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, așa cum dispune art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Instanța supremă reține și că lipsa negocierii clauzelor din contractul de credit încheiat între părți reprezintă numai una dintre condițiile prevăzute de lege pentru constatarea caracterului abuziv al unei clauze, fiind necesară deopotrivă și îndeplinirea celorlalte două condiții, în mod cumulativ.

Astfel, a doua dintre condițiile cumulative impuse de textul legal evocat vizează producerea unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului, în analiza acestei condiții prezentând relevanță obligația profesioniștilor de a formula clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate (art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000).

Instanța supremă reține și că, potrivit art. 1 lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000, "sunt considerate clauze abuzive cele care dau dreptul profesionistului de a modifica unilateral clauzele contractului, fără a avea un motiv întemeiat care să fie precizat în contract".

Așadar, clauzele care dau posibilitatea băncii să modifice rata dobânzii, în lipsa unor criterii prezentate explicit în contract, sunt clauze abuzive, întrucât nu conțin criterii bine individualizate care să permită consumatorului obișnuit să verifice întrunirea condițiilor de aplicare a clauzelor și modul de aplicare efectivă a clauzelor de către bancă.

Astfel, în mod corect a reținut instanța de apel că, potrivit clauzelor contestate, banca are dreptul să modifice unilateral dobânda, fără ca în contract să fie prevăzut un criteriu verificabil în acest sens, ceea ce înseamnă o lipsă de transparență din partea profesionistului, deficiență de natură să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților în defavoarea consumatorului care este lipsit de a cunoaște și de a înțelege modalitatea în care are loc modificarea ratei dobânzii, situație contrară exigenței de bună-credință ce revine profesionistului.

Apărarea recurentei-pârâte privind informarea consumatorilor prin înmânarea graficului de rambursare pe toată perioada contractuală nu poate fi primită, de vreme ce, prin clauza 5.4 din contractul de credit se prevede că "graficul de rambursare se modifică urmare a schimbării nivelului ratei dobânzii".

Instanța supremă reține că expresa calificare a dobânzii ca fiind variabilă nu este de natură a permite băncii să modifice rata dobânzii decât prin raportare la un mecanism care să fi fost stipulat în contract și care să conțină criterii clare și previzibile, astfel încât să permită împrumutaților să determine întinderea obligațiilor asumate.

Or, în baza unei analize pertinente, instanța de apel a reținut în mod corect că, dat fiind acest mecanism netransparent de verificare și control al modului în care se formează dobânda, consumatorul nu poate ști când și cum va evolua nivelul dobânzii.

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte, în temeiul art. 496 C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă D. S.A. împotriva deciziei civile nr. 136A din 25 ianuarie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de recurenții-reclamanți A. și B. și de recurenta-pârâtă D. S.A. împotriva deciziei civile nr. 136A din 25 ianuarie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 10 noiembrie 2020.