ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2010/2020

Ședința publică din data de 20 octombrie 2020

Asupra recursurilor de față, din examinarea lucrărilor cauzei, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la 18 iulie 2017, sub nr. x/2017, reclamanții A. și B. au chemat-o în judecată pe pârâta C. S.A., solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care se va pronunța, să constate caracterul abuziv al clauzelor stipulate la art. 1.3 lit. a), art. 1.2, art. 5.1 și art. 6.3 din contractul de credit nr. x din 25 iulie 2007; să o oblige pe pârâtă la completarea clauzei stipulate la art. 1.2 lit. a) din același contract, în sensul menționării că dobânda este formată din marja fixă de 4.2% și LIBOR la 3 luni; să constate caracterul abuziv al clauzei stipulate la art. 1.3 lit. a) din același contract; să oblige pârâta la restituirea sumelor încasate în plus cu titlu de dobânda peste marja fixa de 4,2%, precum și a sumei de 1.280 CHF, încasate cu titlu de comision de acordare, în echivalent în RON, la care se va adăuga dobânda legală; să constate caracterul abuziv al clauzei de risc valutar stipulate în același contract; să dispună stabilizarea cursului de schimb CHF/Leu la cursul de la momentul semnării contractului, curs care să fie valabil pe toată perioada contractuală; să dispună denominarea creditului în moneda națională; să oblige pârâta la restituirea diferenței de curs valutar, la care se va adăuga dobânda legală, calculată de la data încasării diferenței și până la data restituirii integrale; să oblige pârâta la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 193/2000, O.G. nr. 21/1992, O.U.G. nr. 99/2006, O.U.G. nr. 50/2010, Legea nr. 288/2010, Legea nr. 363/2007, art. 15 din Constituție, art. 480 și art. 492 C. civ. din 1864.

Prin sentința civilă nr. 1061 din 11 aprilie 2018, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis în parte cererea formulată de reclamanții B. și A., în contradictoriu cu pârâta C. S.A. A constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzelor stipulate la art. 1.3 lit. a) referitoare la comisionul de acordare, art. 1.2 și art. 5.1 în privința caracterului variabil al marjei băncii, stipulate în contractul de credit nr. x din 25 iulie 2007. A obligat pârâta la restituirea către reclamanți a sumelor încasate cu titlu de comision de acordare și dobândă, ca urmare a aplicării unei marje într-un cuantum mai mare de 4,2 puncte procentuale pe an, precum și a dobânzii legale calculate de la data perceperii și până la data restituirii acestor sume. A respins celelalte capete de cerere ca neîntemeiate. A obligat pe reclamanții să plătească pârâtei cheltuieli de judecată parțiale în cuantum de 800 RON.

Împotriva sentinței primei instanțe au declarat apel atât reclamanții, cât și pârâta.

Prin decizia civilă nr. 505/A din 19 martie 2019, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a respins ca nefondat apelul declarat de apelanții-reclamanți B. și A. împotriva sentinței primei instanțe. A admis apelul declarat de apelanta-pârâtă D. S.A. și a schimbat în parte sentința atacată, în sensul că a respins ca neîntemeiat capătul de cerere având ca obiect constatarea caracterului abuziv al clauzei stipulate la art. 1.3 lit. a) referitoare la comisionul de acordare și capătul de cerere având ca obiect restituirea sumei percepute cu acest titlu. A menținut în rest dispozițiile din sentința atacată. A obligat apelanții-reclamanți la plata către apelanta-pârâtă a cheltuielilor de judecată în cuantum de 183,63 RON.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs atât reclamanții cât și pârâta.

I. Recurenții-reclamanți B. și A. au declarat recurs prin care au solicitat casarea în parte a deciziei atacate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată aceleiași curți de apel.

În drept, recursul a fost întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Criticile subsumate de recurenții-reclamanți motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. vizează greșita interpretare și aplicare de către instanța de apel a normelor de drept material cu privire la dezlegarea dată motivelor de apel privind riscul valutar și comisionului de acordare.

În motivarea recursului, în cadrul primei critici, recurenții-reclamanții au susținut că, deși prin cererea de chemare în judecată și cererea de apel au dezvoltat motivele pentru care clauzele contestate au caracter abuziv, instanța de apel s-a rezumat la a reține că expunerea consumatorului de credite la riscul valutar, ca tip de risc financiar materializat în fluctuații de curs valutar, reprezintă o trăsătură naturală a contractelor de credit în monedă străină.

Recurenții-reclamanți au mai arătat că instanța de apel a aplicat în mod greșit dispozițiile art. 1 lit. b) din Anexa la Legea nr. 193/2000.

După evocarea unor considerente din decizia pronunțată de C.J.U.E. în cauza Andriciuc, autorii recursului au învederat că banca nu și-a îndeplinit obligația de informare cu privire la riscul valutar.

În continuare, au susținut că acest risc este suportat exclusiv de către consumatori, fiind astfel creat un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

După prezentarea circumstanțelor în care a fost încheiat contractul de credit, recurenții-reclamanți au susținut că se impune revizuirea efectelor contractului, în sensul stabilizării cursului valutar, întrucât hipervalorizarea francului elvețian a denaturat contractul de la scopul pentru care a fost încheiat.

Aceleași părți au susținut că plata ratelor de credit într-o monedă străină implică suportarea unor costuri suplimentare pentru consumatori, astfel încât se impune denominarea creditului în moneda națională.

Cea de-a doua critică vizează nelegalitatea deciziei atacate în ceea ce privește statuările instanței cu privire la lipsa caracterului abuziv al clauzei ce reglementează comisionul de administrare.

Recurenții învederează faptul că această clauză nu a fost negociată, că nu poate fi primit argumentul, în sensul că banca nu era obligată să indice în contractul de credit motivele pentru care a perceput comisionul de acordare ca urmare a nereglementării acestei obligații prin Legea nr. 193/2000. Apreciază recurenții că acest comision trebuie examinat prin raportare la întreaga economie a contractului și la serviciile efectiv prestate de bancă și care ar putea justifica perceperea lui.

După evocarea unor considerente din hotărârea pronunțată de C.J.U.E. în cauza Mohamed Aziz, recurenții-reclamanți au reiterat faptul că analizarea caracterului clar și inteligibil al clauzei contestate trebuie realizată prin raportare la modul de calcul al comisionului de acordare și la serviciile prestate de bancă în schimbul perceperii sale.

Din această perspectivă, titularii recursului au subliniat caracterul abuziv al clauzei prin care a fost instituit acest comision și au concluzionat în sensul admiterii capătului de cerere având ca obiect restituirea sumei percepute cu titlu de comision de acordare, în temeiul principiilor retroactivității efectelor nulității și al plății nedatorate.

În final, autorii căii de atac au redat extrase din jurisprudența națională în materia clauzelor abuzive.

Recurenta-pârâtă a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Recurenții-reclamanții nu au depus răspuns la întâmpinare.

II. Prin recursul declarat pârâta D. S.A. a solicitat casarea în parte a deciziei atacate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată aceleiași curți de apel.

În drept, recursul a fost întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În motivarea recursului, recurenta-pârâtă a prezentat istoricul litigiului, după care a susținut, în esență, instanța de apel nu avut în vedere dispozițiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000.

În concret, autoarea recursului arată că dobânda și comisioanele bancare formează prețul contractului de credit, astfel că, în ceea ce privește clauza referitoare la dobânda variabilă, aceasta era exclusă de la cercetarea caracterului abuziv, conform art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000.

În continuare, aceeași parte susține că instanța de apel a confundat necesitatea indicării motivului pentru care variază dobânda cu cerința caracterului clar și inteligibil, care însă nu se află într-un raport de similaritate.

Astfel, recurenta-pârâtă subliniază că prevederile contractuale referitoare la dobânda variabilă sunt clare și inteligibile, întrucât prevăd expres că dobânda poate varia, conform deciziei băncii, că decizia de majorare a dobânzii se raportează la costurile sale de finanțare.

După evocarea dispozițiilor art. 4 din Directiva nr. 93/13/CEE, recurenta-pârâtă susține că prevederile contractuale referitoare la dobânda variabilă fac parte din costul total al creditului și, fiind exprimate într-un limbaj clar și inteligibil, nu puteau face obiectul analizei din perspectiva caracterului abuziv.

Aceeași parte precizează că decizia recurată a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 4 din Legea nr. 193/2000, întrucât nu sunt îndeplinite condițiile pentru constatarea caracterului abuziv al clauzelor referitoare la dobânda variabilă.

În concret, recurenta-pârâtă arată că aceste clauze au făcut obiectul negocierii cu împrumutații, sens în care împrumutații au primit un exemplar al contractului de credit, înainte de a-l semna, aspect confirmat și de clauza de la art. 11.2 din același contract; în măsura în care împrumutații ar fi constatat că prevederile referitoare la prețul contractului nu erau convenabile, aceștia erau liberi să solicite modificarea acestor clauze sau să refuze semnarea contractului de credit.

În plus, recurenta-pârâtă susține că împrumutații puteau opta pentru alte produse bancare.

În acest context, autoarea recursului a subliniat că posibilitatea de negociere directă și dreptul opțiune al împrumutaților demonstrează neîndeplinirea condiției caracterului nenegociat al clauzelor contestate.

Recurenta-pârâtă mai învederează că nu au caracter abuziv clauzele stipulate la art. 1.2 și 5.1 din contractul de credit, întrucât anterior intrării în vigoare a O.U.G. nr. 50/2010, modificarea marjei fixe nu era interzisă, iar modificarea acestei marje cu 2 puncte procentuale s-a făcut în condițiile creșterii semnificative a costurilor de finanțare a băncii.

După evocarea unei decizii de speță, autoarea recursului arată că nu a modificat dobânda prin publicarea unei nou procent al dobânzii, ci a transmis notificări individuale, prin care a expus cauzele care au determinat această modificare.

Aceeași parte subliniază că alin. (1) lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000 impune ca motivul întemeiat să existe, iar nu ca acesta să fie prevăzut în contract. De altfel, recurenta-pârâtă susține că era imposibil să prevadă orice posibil motiv întemeiat pentru creșterea marjei dobânzii, evoluția pieței financiare fiind influențată de o serie de factori externi voinței sale.

Așadar, autoarea recursului precizează că nu este interzisă modificarea procentului de dobândă, câtă vreme această posibilitate este prevăzută în contractul de credit, iar stabilirea unei dobânzi variabile nu este prohibită de lege.

Recurenta-pârâtă învederează că motivația întemeiată pentru modificarea dobânzii și dreptul de a rezilia contractul de credit au fost aduse la cunoștința împrumutaților, prin notificarea anexată întâmpinării depuse în fața primei instanțe.

În final, autoarea recursului conchide în sensul că, după adoptarea O.U.G. nr. 50/2010, s-a conformat dispozițiilor cuprinse în acest act normativ, iar marja dobânzii a devenit fixă.

Recurenții-reclamanți au depus întâmpinare prin care au solicitat respingerea recursului recurentei-pârâte, ca nefondat.

Recurenta-pârâtă nu a depus răspuns la întâmpinare.

Prin încheierea pronunțată în complet de filtru la data de 10 martie 2020, Înalta Curte a dispus comunicarea către părți a raportului asupra admisibilității în principiu a recursului iar, prin încheierea pronunțată în complet de filtru la data de 16 iunie 2020, a admis în principiu ambele recursuri.

Recurenții nu au formulat puncte de vedere la raport.

Înalta Curte, examinând decizia recurată din perspectiva criticilor formulate și a temeiurilor de drept invocate, constată următoarele:

I. Recursul declarat de recurenții-reclamanți este nefondat din următoarele considerente:

Sub aspectul criticilor prin care se contestă soluția instanței de apel care a menținut hotărârea instanței de fond, în ceea ce privește constatarea caracterului abuziv al clauzei contractuale inserată la art. 6.3 din contract, decizia atacată este legală.

Potrivit clauzei contractuale inserată la art. 6.3 din contractul de credit "împrumutatul este obligat ca cel târziu în ziua scadenței să constituie suma necesară rambursărilor în contul curent deschis la bancă, în valuta prevăzută în graficul de rambursare" .

Procedând la examinarea conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, potrivit prevederilor art. 483 alin. (3) C. proc. civ., prin prisma motivelor de nelegalitate invocate, respectiv aplicarea greșită a dispozițiilor art. 4 din Legea nr. 193/2000, se cuvine a face o serie de precizări preliminare.

Contractul de credit ipotecar în discuție, ale cărui clauze referitoare la riscul valutar sunt supuse mecanismului de control al clauzelor abuzive, a fost încheiat la data de 25 iulie 2007, fiind guvernat, prin urmare, de prevederile actelor normative în domeniul protecției consumatorului în vigoare la acea dată, respectiv de Legea nr. 193/2000 și de O.G. nr. 21/1992.

În completarea legilor speciale privind raporturile dintre profesioniști și consumatori, actul juridic analizat este supus prevederilor din C. civ. din 1864, relative la împrumutul de consumație cu dobândă, actul normativ în vigoare la data când contractul a fost încheiat, potrivit art. 102 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009.

Clauzele contractuale pentru care se solicită constatarea caracterului abuziv reflectă principiul nominalismului monetar, astfel cum era reglementat de articolul 1578 din C. civ. din 1864, aplicabil raportului juridic dedus judecății. Potrivit acestui text de lege, "debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată și nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs în momentul plății".

Așadar, aceste clauze contractuale reflectă o dispoziție de drept național care este de natură supletivă, în sensul că se aplică între părțile contractante în lipsa unui acord diferit în această privință.

În exercitarea competenței pe care i-o conferă art. 267 din TFUE, C.J.U.E. a statuat deja că art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 instituie o excludere de la controlul caracterului abuziv a clauzelor care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii. Totodată, Curtea a reținut că, așa cum rezultă din cuprinsul celui de al treisprezecelea considerent al Directivei 93/13, expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii" se referă și la normele care, conform legii naționale, se aplică între părțile contractante, cu condiția să nu se fi instituit alte acorduri (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, pct. 26).

Potrivit jurisprudenței constante a Curții, această excludere de la aplicarea regimului Directivei 93/13/CEE este justificată de faptul că, în principiu, se poate prezuma în mod legitim că legiuitorul național a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților la anumite contracte (a se vedea Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, pct. 28, precum și Hotărârea din 20 septembrie 2018, OTP Bank și OTP Faktoring, pct. 53).

Într-o cauză recentă, respectiv în Hotărârea din 9 iulie 2020, N.G. și OH împotriva Banca Transilvania S.A., C-81/19, C.J.U.E. a reamintit că art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 acoperă, ținând seama de al treisprezecelea considerent al acesteia, și norme supletive, întrucât această dispoziție nu face distincție între, pe de o parte, dispozițiile care se aplică independent de alegerea părților contractante (dispoziții imperative) și, pe de altă parte, dispozițiile supletive (pct. 34 din hotărârea suscitată).

În plus, prin aceeași hotărâre, Curtea a adus, în sprijinul jurisprudenței sale anterioare, argumente suplimentare, cum ar fi acela că împrejurarea că legiuitorul național a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților la anumite contracte nu constituie "o condiție pentru aplicarea excluderii prevăzute la art. 1 alin. (2) din Directivă, ci justificarea unei astfel de excluderi" (pct. 27). Altfel spus, nu este permis un control jurisdicțional al caracterului abuziv al unor clauze contractuale ce transpun o normă națională, pe baza verificării calității acelei norme de către judecătorul național.

Totodată, a statuat că este lipsit de relevanță faptul că se poate deroga de la o dispoziție de drept național supletivă, în ceea ce privește verificarea aspectului dacă o clauză contractuală care reflectă o asemenea dispoziție este exclusă, în temeiul art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, din domeniul de aplicare al acestei directive (pct. 35). În egală măsură, este lipsită de relevanță împrejurarea că o astfel de clauză nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, întrucât, conform art. 3 alin. (1) din Directivă, lipsa unei negocieri individuale este o condiție legată de declanșarea verificării caracterului abuziv al unei clauze, verificare care nu poate interveni în situația în care clauza contractuală nu intră în domeniul său de aplicare (pct. 36 din hotărârea preciatată).

De altfel, art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993, astfel cum a fost interpretat de jurisprudența C.J.U.E. susarătată, a fost preluat în legea națională, prin art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, text potrivit căruia clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispozițiilor acestui act normativ.

Așadar, criticile formulate de recurenții - reclamanți nu pot fi primite pentru că acele clauze denumite de recurentă clauze de risc valutar sunt excluse de la controlul jurisdicțional al caracterului abuziv, respectiv din domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000, ceea ce face inutilă trecerea la etapele ulterioare acestui mecanism, respectiv verificarea excluderii prevăzute de art. 4 alin. (6) din lege, urmată apoi de verificarea îndeplinirii condițiilor cumulative prevăzute de art. 4 alin. (1).

Aserțiunile recurenților în susținerea posibilității denominării în moneda națională a creditului nu pot fi primite față de faptul că, potrivit art. 2 din Regulamentul BNR nr. 4/2005, operațiunile valutare curente și de capital, așa cum sunt prevăzute în Nomenclator, se efectuează în mod liber între rezidenți și nerezidenți, în valută și în moneda națională (leu). Prin art. 1 lit. d) din Anexa nr. 1 la Regulamentul BNR nr. 4/2005 s-a stabilit că printre operațiunile valutare se numără și rambursarea creditelor/a împrumuturilor. Totodată, conform art. 4.1 din Anexa nr. 1 la Regulamentul BNR nr. 4/2005, operațiunile valutare sunt încasările, plățile, compensările, transferurile, creditările, precum și orice tranzacții exprimate în valute, putând exista operațiuni valutare între rezidenți și nerezidenți, operațiuni valutare curente, operațiuni valutare de capital și operațiuni valutare între rezidenți.

În consecință, din interpretarea acestor norme juridice rezultă cu evidență că este posibilă rambursarea creditelor în valută.

Sub aspectul criticilor prin care se contestă soluția instanței de apel prin care s-a statuat asupra legalității și valabilității clauzei contractuale inserate la art. 1.3 lit. a) din contractul de credit nr. x/25.07.2007, se constată că, în mod legal, instanța de apel a reținut caracterul clar și inteligibil al acestei clauze.

Prin această clauză s-a stabilit în sarcina împrumutatului obligația de a achita băncii un comision de acordare a creditului în valoare de 1280 CHF, care se achită la data tragerii creditului, fiind reținut din limita creditului acordat.

Nemulțumirile ale recurenților sub aspectul prestației băncii care ar fi trebuit să justifice încasarea respectivei sume sunt nejustificate și, contrar susținerilor acestora, denumirea comisionului și modul de redactare a art. 1.3 lit. a) nu este influențat de caracterul negociat sau nu al clauzei respective.

Față de conținutul clauzei referitoare la comisionul de acordare credit, transparența unei clauze se analizează prin raportare la posibilitatea unui consumator informat de a prevedea, pe baza unor criterii clare și inteligibile, consecințele economice și juridice care rezultă din clauzele contractuale ce îl privesc (cauza Matei, C143/13, cauza Kasler și Rabai, C-26/13).

În speță, față de conținutul clauzei referitoare la comisionul de acordare credit și chiar față de denumirea comisionului, se constată că recurenții, în calitate de beneficiari ai creditului, au fost în măsură să prevadă, la data încheierii convenției de credit, care sunt consecințele juridice și economice pe care le implică respectivul comision.

Valoarea comisionului și modalitatea lui de calcul sunt detaliat exprimate în contract. Fiind indicată valoarea comisionului perceput, această clauză transpune în mod transparent funcționarea concretă a mecanismului la care se referă, așa încât, puteau fi evaluate, pe baza unor criterii clare și inteligibile, consecințele economice care rezultau din clauză.

De subliniat este și faptul că legislația din materia protecției drepturilor consumatorului nu impune profesionistului să procedeze la o dare de seamă cu privire la toate activitățile concrete care se circumscriu unui anumit serviciu prestat sau care se va presta, ceea ce ar conduce la inserarea în contractele de credit a unor aspecte nerelevante din perspectiva acordării creditului și a obligațiilor părților. Mai mult, nicio dispoziție în vigoare la momentul încheierii contractului de credit nr. x/25.07.2007 nu interzicea perceperea unui comision de acordare credit, în considerarea acelor activități de monitorizare a creditului.

Sub aspectul respectării cerinței de redactare clară și inteligibilă a clauzelor contractuale prezentate în scris consumatorului, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a stabilit în cauza C-621/17 (Gyula Kiss împotriva CIB Bank Zrt., emil Kiss, Gyula Kiss) că "art. 4 alin. (2) și articolul 5 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că cerința potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar și inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, precum cele în discuție în litigiul principal, care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare și al unui comision de acordare care urmează să fie suportate de consumator, metoda lor de calcul și data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză".

În Decizia Preliminară pronunțată în cauza precizată mai sus, Curtea de Justiție a subliniat elementele specifice care trebuie examinate pentru a se stabili dacă o clauză este exprimată în mod clar și inteligibil, printre acestea regăsindu-se cuantumul precis al comisionului de administrare, metoda de calcul, data de exigibilitate, posibilitatea ca natura serviciilor furnizate efectiv să poată fi înțeleasă sau dedusă din contractul avut în vedere în ansamblul său. În plus, consumatorul trebuie să fie în măsură să verifice dacă există o suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pe care acesta le remunerează.

Instanța de apel a aplicat toate aceste criterii cu prilejul verificării caracterului clar și inteligibil al clauzei care reglementează comisionul de acordare credit și a reținut că această clauză a fost redactată într-un limbaj clar și inteligibil ținând seama de ansamblul împrejurărilor proprii cauzei.

Din aceste rațiuni aserțiunile recurenților privitoare la necesitatea restituirii sumelor percepute cu titlu de comision de acordare apar ca fiind lipsite de fundament.

Deși recurenții - reclamanți au invocat în susținerea cererii motivul de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte constată că nu există critici formulate, care să poată fi supuse controlului de legalitate din perspectiva acestui caz de casare.

II. Recursul recurentei - pârâte este nefondat pentru motivele ce se vor arăta:

Clauzele constatate de ambele instanțe ca fiind abuzive sunt cele cuprinse în art. 1.2 din Secțiunea I - Prevederi generale și art. 5.1 din Secțiunea 5 dobânzi din contractul de credit nr. x/25.07.2007.

Clauza de la art. 1.2 prevede că dobânda este variabilă, calculată în funcție de indicele de referință și de marja băncii, Libor la 3 luni și marja de 4,2% ppa, variabilă.

Totodată, clauza de la art. 5.1 prevede că dobânda la creditul acordat este stabilită ca un procent anual și este, la data încheierii contractului, cea menționată la art. 1.2. În cazul tipului de dobândă variabilă, aceasta se revizuiește la fiecare 3 luni în funcție de noua valoare a indicelui de referință și marja băncii, prima modificare având loc la 3 luni de la data tragerii. Dobânda este stabilită în funcție de indicele de referință la care se adaugă marja variabilă a băncii, care la data încheierii contractului este cea menționată la art. 1.2. Dobânda se poate modifica în funcție de variația indicelui de referință și a marjei, conform deciziei băncii. În cazul în care indicele de referință variază cu minim 0,25 puncte procentuale (în plus/minus) față de valoarea inițială a acestora/la cea mai recentă modificare, după caz, Banca poate modifica dobânda în consecință, în orice moment, conform deciziei sale. Noul procent de dobândă se aplică asupra soldului existent al creditului la data modificării acesteia.

Clauza de la art. 1.2, referitoare la caracterul variabil al dobânzii și cea prevăzută la art. 5.1 în privința caracterului variabil al marjei băncii, cuprinse în contractul de credit nr. x/25.07.2007, au caracter abuziv întrucât permit băncii modificarea unilaterală a dobânzii în lipsa unor indicatori obiectivi, independenți de voința sa, contrar cerințelor bunei-credințe.

Din coroborarea celor două clauze contractuale rezultă că, în stabilirea mecanismului de percepere a dobânzii, banca recurentă a avut în vedere încă de la început un tip de dobândă variabilă, banca acordând promoțional 6 luni în care marja sa a avut valoarea 0, ulterior aceasta fiind de 4,2% puncte procentuale pe an și fiind variabilă.

Prin contract se stipulează că dobânda poate varia în funcție de două componente: componentă variabilă - LIBOR la 3 luni, ca indice obiectiv și independent de voința băncii - și a doua componentă variabilă - marja, element ce putea varia în funcție de decizia instituției împrumutătoare.

Astfel conceput de bancă, mecanismul de determinare a dobânzii variabile, prevăzut de art. 1.2 și de art. 5.1 din contract nu oferă împrumutaților posibilitatea de a prefigura condițiile în care variază cuantumul dobânzii variabile, nefiind prevăzută în contract vreo formulă de calcul pentru determinarea dobânzii, noțiunile utilizate nefiind apte a satisface exigențele de previzibilitate și claritate stabilite de art. 1 din Legea nr. 193/2000, întrucât lasă la exclusiva apreciere a pârâtei condițiile în care se va modifica cuantumul dobânzii.

În baza clauzelor în discuție banca are posibilitatea de a revizui cuantumul dobânzii în mod unilateral, din perspectiva propriei aprecieri, ceea ce face ca dezechilibrul între drepturile și obligațiile părților să fie neîndoielnic. Pentru ca o asemenea clauză să fi fost legală era necesar ca banca să fi prevăzut în mod transparent atât motivele, cât și mecanismul prin care se determină noua rată a dobânzii, cu indicarea criteriilor corespunzătoare.

În considerarea forței obligatorii a jurisprudenței Curții de Justiție a Uniunii Europene, căreia îi corespunde forța obligatorie a normelor interpretate, dat fiind faptul că principalul scop al procedurii prevăzute la art. 267 din TFUE este aplicarea uniformă a dreptului Uniunii Europene, este de relevat că, în interpretarea dispozițiilor Legii nr. 193/2000 în sensul Directivei nr. 93/13/CEE, CJUE a statuat în sensul că sistemul de protecție pus în aplicare prin Directiva 93/13 se bazează pe ideea că un consumator se găsește într-o situație de inferioritate față de un vânzător sau furnizor în ceea ce privește atât puterea de negociere, cât și nivelul de informare, situație care îl determină să adere la condițiile redactate în prealabil de vânzător sau furnizor, fără a putea exercita o influență asupra conținutului acestora (par. 41 din Hotărârea din 21.03.2013 în cauza C-92/11 RWE Vertrieb AG împotriva Verbraucherzentrale Nordrhein-WSestfalen eV). Astfel se justifică obligația impusă vânzătorilor sau furnizorilor de a formula clauzele într-un limbaj clar și inteligibil, al douăzecilea considerent al Directivei 93/123 precizând sub acest aspect că, în mod efectiv, consumatorului trebuie să i se ofere posibilitatea de analiza toate clauzele din contract. Pentru consumator, informarea, înaintea încheierii unui contract, cu privire la condițiile contractuale și la consecințele respectivei încheieri este de o importanță fundamentală. Acesta din urmă decide, în special pe baza respectivei informări, dacă dorește să se oblige potrivit condițiilor redactate în prealabil de către vânzător sau furnizor.

În Hotărârea din 21.03.2013 în cauza C-92/11 RWE Vertrieb AG împotriva Verbraucherzentrale Nordrhein-WSestfalen eV, anterior menționată, CJUE a reținut că, în ceea ce privește aprecierea care trebuie realizată în privința unei clauze care permite unui vânzător sau furnizor să modifice unilateral costurile serviciului care trebuie furnizat, prezintă o importanță esențială în acest scop aspectul dacă, pe de o parte, în contract se indică în mod transparent metoda în conformitate cu care variază costurile aferente serviciului care trebuie furnizat sau motivele acestei variații, astfel încât consumatorul să poată să prevadă, pe baza unor criterii clare și inteligibile, eventualele modificări ale acestor costuri, și, pe de altă parte, dacă acești consumatori dispun de dreptul de a pune capăt contractului în cazul în care aceste costuri ar fi efectiv modificate (par. 49). S-a reținut, de asemenea, că în ceea ce privește, în primul rând, obligația de informare a consumatorului, că este esențial ca persona fizică ce are calitatea de consumator să fie informată de către vânzător sau furnizor despre conținutul dispozițiilor în cauză (par. 50), precum și faptul că lipsa unei informări în acest sens înaintea încheierii contractului nu poate, în principiu, să fie compensată prin simplul fapt că, în cursul executării contractului, consumatorii vor fi informați despre modificarea costurilor cu un preaviz rezonabil și despre dreptul lor de a rezilia contractul în cazul în care nu doresc să accepte această modificare (par. 51).

Prin urmare, în lipsa informării efective cu privire la condițiile de exercitare a dreptului de modificare unilaterală a ratei dobânzii, clauzele analizate creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților în detrimentul reclamanților.

Dobânda, ca element esențial al contractului, care determină în cea mai mare parte consumatorul să apeleze la serviciile financiare oferite de instituția de credit, trebuie să fie stipulată în termeni neechivoci pentru o corectă informare a cocontractantului. Or, stipulându-se în favoarea băncii dreptul de modificare a dobânzii, fără a se insera în contract vreun criteriu transparent și obiectiv încă de la încheierea contractului în raport de care clauza devine operantă, dezechilibrul între drepturile și obligațiile părților este evident, precum și semnificativ, pentru că se referă la unul din costurile contractului.

Nu poate fi reținută apărarea pârâtei întemeiată pe dispozițiile pct. 1 lit. a) alin. (2) din Anexa Legii nr. 193/2000, deoarece în baza acestei prevederi legale, chiar dacă ar exista o motivație întemeiată pentru modificarea ratei dobânzii, motivație legată de variația indicilor bancari ori de creșterea costurilor de creditare și în general de evoluții ale pieței financiar-bancare, aceasta nu prezintă relevanță, cât timp respectivele motive nu au fost prevăzute în contract, în mod clar, neechivoc și obiectiv.

Criticile formulate de către recurenta - pârâtă în privința acestor clauze, prin raportare la dispozițiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, nu pot fi primite. Cu referire la acest tip de clauze s-a pronunțat în mod constant CJUE în sensul neincluderii în vreuna dintre categoriile vizate de art. 4 alin. (2) al Directivei 93/13/CEE și implicit nici în categoriile menționate în norma de transpunere - art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000.

Astfel, a reținut CJUE hotărârea pronunțată în cauza C-472/10, Nemzeti Fogyasztóvédelmi Hatóság împotriva Invitel Távközlési Zrt - paragraful 23:

"În conformitate cu articolul 4 alin. (2) din directivă, aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu privește nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al prețului sau al remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar și inteligibil. Această excludere nu se poate însă aplica în cazul unei clauze referitoare la un mecanism de modificare a costului serviciilor care trebuie furnizate consumatorului."

Dispozițiile legale in vigoare la momentul încheierii contractului arată că variația ratei dobânzii trebuie să fie independentă de voința furnizorului de servicii financiare, raportată la fluctuațiile unor indici de referința verificabili, menționați în contract.

Caracterul conștient al actului juridic impune ca subiectul de drept civil să aibă puterea de a aprecia efectele juridice pe care le implica perfectarea sa, având reprezentarea corectă și determinată a consecințelor contractului pe care ii semnează .

Plecând de la premisele cerinței de previzibilitate a actelor normative si de la regula de drept civil potrivit căreia actul juridic se impune părților întocmai ca și legea, având forța obligatorie, potrivit dispozițiilor art. 969 alin. (1) C. civ., se desprinde concluzia că și actul juridic trebuie caracterizat prin previzibilitate, clauzele contractuale fiind necesar a fi formulate astfel încât consumatorul să poată anticipa producerea consecinței în situația expresă din contract.

Conform art. 54 din Codul consumului (Legea nr. 296/2004)," vânzătorul, in cazul de fata Banca, trebuie sa informeze consumatorii despre prețul final al produsului (creditul acordat) și să ofere toate informațiile si documentele care trebuie sa însoțească produsul . Acest articol trebuie interpretat prin raportare la definiția pe care o dă art. 2 pct. 24 din O.G. nr. 21/1992 valorii totale plătibile de consumator - suma dintre valoarea totală a creditului și costul total al creditului pentru consumator. Cu alte cuvinte, Banca, la momentul încheierii contractului, era obligata să-l informeze pe contestator cu privire la cuantumul total al dobânzii sau, in cel mai rău caz, trebuia să ofere informații exacte în legătură cu modalitatea in care se va forma cuantumul dobânzii. Formula după care se calculează variația dobânzii trebuie arătată în mod expres în contract, cu precizarea periodicităților/și/sau condițiilor în care intervine modificarea ratei dobânzii, atât în sensul majorării cât și în sensul reducerii acesteia. În plus, pct. 3 al lit. g) din O.G. nr. 21/1992 impune necesitatea indicării în contract a unei formule in funcție de care se calculează cuantumul dobânzii.

Astfel, nu se poate aprecia că prevederile contractuale privind dobânda, deduse judecății, sunt excluse de la controlul caracterului abuziv în raport de dispozițiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, potrivit cărora "evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului nici cu calitatea de a satisface cerința de preț și plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil".

Prin aceste dispoziții legale s-a prevăzut ca obiectul principal al contractului să nu poată face obiectul controlului caracterului abuziv, cu condiția ca prevederile contractuale care reglementează aceste elemente să fie redate într-un limbaj clar, inteligibil.

Așadar, caracterul variabil nedeterminabil al marjei băncii, ca element în stabilirea dobânzii contractuale, impune concluzia că situația de excludere de la analiza caracterului abuziv al clauzelor privind dobânda variabilă prevăzută de art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 nu este operantă în cauză. Așadar, în mod corect, instanțele devolutive au procedat la examenul caracterului abuziv al clauzelor privind dobânda prin prisma cerințelor pe care le instituie art. 4 alin. (1) din legea nr. 193/2000.

Nu pot constitui critici de nelegalitate susținerile recurentei - pârâte referitoare la împrejurarea că a existat o negociere a clauzelor privind dobânda variabilă și la neîndeplinirea cerinței privind crearea unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului și contrar cerinței bunei-credințe. Instanța supremă reține că aceste critici vizează temeinicia deciziei recurate întrucât se referă la aspecte factuale ale cauzei. Or, controlul judiciar realizat în calea extraordinară de atac a recursului este limitat la verificarea legalității deciziei recurate.

Relevant în acest sens este art. 483 alin. (3) C. proc. civ. conform căruia "recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile."

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte, în temeiul art. 497 C. proc. civ., va respinge ca nefondate recursul declarat de recurenții-reclamanți A. și B. împotriva deciziei civile nr. 505/A din 19 martie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă și recursul declarat de recurenta-pârâtă D. S.A. (fostă C. S.A.) împotriva aceleiași decizii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenții-reclamanți A. și B. împotriva deciziei civile nr. 505/A din 19 martie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă D. S.A. (fostă C. S.A.) împotriva aceleiași decizii.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 20 octombrie 2020.