ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1827/2020

Ședința publică din data de 6 octombrie 2020

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 București la 29 mai 2015, sub nr. x/2015, reclamanții A. și B. au chemat-o în judecată pe pârâta C. S.A., solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța:

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile O.U.G. nr. 50/2010, Legea nr. 193/2000, Directiva nr. 93/13/CEE, O.G. nr. 21/1992, art. 194 și art. 196 C. proc. civ.

Prin sentința civilă nr. 9653 din 30 septembrie 2015, Judecătoria Sectorului 2 București a admis excepția necompetenței sale materiale, invocată din oficiu și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, sub nr. x/2015.

Prin cererea depusă la dosar, reclamanții au precizat că valoarea celui de-al șaselea capăt de cerere este de 211.721,13 RON, reprezentând suma percepută cu titlu de diferență de curs valutar.

Prin sentința civilă nr. 146/2018 din 19 ianuarie 2018, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a respins, ca neîntemeiată, cererea formulată de reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâta C. S.A.

Împotriva sentinței primei instanțe, A. și B. au declarat apel, prin care au formulat critici de netemeinicie și nelegalitate.

Prin decizia civilă nr. 2367A din 22 noiembrie 2018, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a admis apelul declarat de apelanții-reclamanți A. și B. împotriva sentinței primei instanțe; a constatat nulitatea și caracterul abuziv al clauzei prevăzute la art. 4.5 din contractul de credit nr. x din 28 iunie 2007 și a dispus restituirea sumelor încasate în plus cu titlu de dobândă în temeiul acestei clauze; a menținut celelalte dispoziții ale sentinței atacate.

În motivarea recursului, recurenții-reclamanți au prezentat istoricul litigiului, după care au susținut că instanța de apel a apreciat în mod greșit că nu au caracter abuziv clauzele contestate.

În concret, autorii recursului au arătat că suma de 850 CHF, percepută de bancă cu titlu de comision de acordare, este excesivă prin raportare la activitățile prestate de aceasta în vederea acordării creditului.

După evocarea dispozițiilor art. 78-80 din Legea nr. 296/2004, art. 2 și 4 alin. (1)-(2) din Legea nr. 193/2000 și art. 8 din Legea nr. 190/1999, recurenții-reclamanți au menționat că banca nu a pus la dispoziția lor forma scrisă a contractului înainte de semnarea acestuia.

Astfel, autorii recursului au arătat că nu au avut posibilitatea să lectureze și să înțeleagă clauzele contractului, motiv pentru care nu au putut negocia și modifica conținutul acestora.

În aceste condiții, recurenții-reclamanți au subliniat că băncii îi revenea sarcina dovezii caracterului negociat al clauzelor contestate. Or, banca nu a făcut dovada negocierii acestor clauze.

După evocarea unor considerente din deciziile pronunțate de C.J.U.E. în cauzele C-26/13, C-226/14, C-472/11, C-484/08 și C-241/98, referitoare la caracterul adecvat al prețului și caracterul clar și inteligibil al clauzelor din contractele de credit, recurenții-reclamanți au subliniat că este îndeplinită și cerința dezechilibrului semnificativ în privința clauzei care instituie comisionul de acordare a creditului.

Aceleași părți au subliniat că aceste condiții sunt îndeplinite și în privința clauzei care instituie comisionul de administrare a creditului.

În acest sens, recurenții-reclamanți au susținut că acest comision are un cuantum fix pe toată perioada executării contractului și se raportează la valoarea creditului, chiar dacă soldul creditului scade pe măsura ce ratele sunt rambursate. Or, acest mod de calcul creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

Așadar, recurenții-reclamanți au subliniat că acest comision reprezintă o dobândă mascată, care crește costul total al creditului, fără a exista o contraprestație din partea băncii.

Aceleași părți au arătat că, deși cuantumul comisionului de administrare poate fi determinat în urma unui calcul matematic, motivele perceperii acestui comision nu sunt explicate în cuprinsul contractului de credit. Or, simpla menționare a denumirii acestui comision nu satisface cerința caracterului clar și inteligibil al clauzelor stipulate în contractele de credit.

În privința clauzelor de la art. 4.8 și art. 4.9 din contractul de credit, referitoare la dobânda penalizatoare, recurenții-reclamanți au susținut că este incident art. 38 alin. (2) din O.U.G. nr. 50/2010, care limitează rata dobânzii penalizatoare la trei puncte procentuale, care se adaugă la rata dobânzii curente.

Având în vedere că dobânda penalizatoare stipulată în contractul credit este de 5 puncte procentuale, rezultă că prevederile contractuale de la art. 4.8 și art. 4.9 din contractul de credit sunt abuzive, întrucât depășesc limita legală.

Cu privire la clauza de risc valutar, recurenții-reclamanți au susținut că aplicarea acestei clauze provoacă onerozitatea excesivă a costului total al creditului.

În aceste condiții, măsura stabilizării cursului valutar la cursul de la momentul încheierii contractului este de natură a restabili echilibrul contractual.

Aceleași părți au subliniat că întinderea drepturilor și obligațiilor părților trebuie să fie determinată sau determinabilă la momentul încheierii contractului de credit, întrucât acesta are caracter comutativ. Or, suportarea în întregime de către consumatori a diferențelor de curs valutar, ca urmare a hipervalorizării francului elvețian, imprimă contractului de credit un caracter aleatoriu.

Recurenții-reclamanți au mai arătat că măsura stabilizării cursului valutar este justificată și de Norma B.N.R. nr. 17/2003, care prevede obligația băncii de a administra riscul, în sensul diminuării sale, prin organizarea adecvată a activității de creditare.

Totodată, aceleași părți au susținut că, în urma schimbării împrejurărilor de la momentul încheierii contractului, efectele acestuia sunt diferite față de cele convenite de părți la acel moment. Or, schimbarea acestor împrejurări impune măsura revizuirii efectelor contractului în temeiul teoriei impreviziunii, astfel cum a fost configurată prin decizia nr. 623/2016 a Curții Constituționale.

După ce au evocat ample considerente din decizia anterior menționată, recurenții-reclamanți au subliniat că hipervalorizarea francului elvețian reprezintă un eveniment supra-adăugat care a determinat onerozitatea excesivă a obligației de rambursare a creditului.

În partea finală a cererii de recurs, recurenții-reclamanți au susținut că se impune și denominarea creditului în moneda națională, în temeiul art. 3 alin. (1) din Regulamentul nr. 4/2005, care prevede că plățile între rezidenți se fac numai în RON.

În drept, recursul a fost întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Cererea de recurs a fost comunicată recurentei-pârâte D. S.A. la 8 februarie 2019 .

Recurenta-pârâtă nu a depus întâmpinare.

În motivarea recursului, recurenta-pârâtă a susținut, în esență, că hotărârea recurată a fost pronunțată cu aplicarea greșită a dispozițiilor Legii nr. 193/2000, Directivei nr. 93/13/CEE, O.G. nr. 21/1992 și O.U.G. nr. 50/2010.

În concret, recurenta-pârâtă a susținut, în esență, că alin. (1) al Anexei la Legea nr. 193/2000 nu interzice stipularea clauzelor prin care profesionistul își rezervă dreptul de a modifica rata dobânzii plătibile de către consumator, dacă există o motivație temeinică, sub condiția ca acesta din urmă să aibă libertatea de a rezilia contractul. Or, instanța de apel s-a rezumat la anularea clauzei referitoare la dobânda variabilă, fără a cerceta dacă modificările concrete aduse ratei dobânzii au avut o motivație întemeiată.

Totodată, recurenta-pârâtă a arătat că art. 4.6 din contractul de credit conferă împrumutaților dreptul de a denunța unilateral contractul prin rambursare anticipată, în termen de 10 zile de la majorarea ratei dobânzii, în cazul în care nu sunt de acord cu această majorare.

În plus, aceeași a parte a subliniat că dreptul băncii de a modifica dobânda contractuală este o consecință a caracterului variabil al dobânzii, pentru care chiar împrumutații au optat prin cererea de creditare.

Fiind o dobândă variabilă, de esența acesteia este înregistrarea unor fluctuații, fie în sensul creșterii, fie în sensul scăderii ei. Astfel, contractul de credit are caracter aleatoriu în privința dobânzii variabile, întrucât ambele părți au atât șansa unui câștig, cât și riscul unei pierderi. În cazul în care dobânda scade, cel care câștigă este consumatorul, iar în cazul în care aceasta crește, banca este cea care obține un câștig.

După ce a indicat factorii în funcție de care variază dobânda contractuală, recurenta-pârâtă a menționat că nu există nicio dispoziție legală care să interzică sau să limiteze un asemenea mod de calcul al dobânzii.

Autoarea recursului a mai arătat că instanța de apel a constatat nulitatea absolută a clauzei referitoare la dobânda variabilă și a dispus restituirea cu caracter retroactiv a sumei încasate în plus cu acest titlu. Or, chiar instanța supremă a statuat printr-o decizie pronunțată într-o cauză similară că declararea ca abuzivă a unei clauze contractuale produce efecte numai pentru viitor.

După evocarea dispozițiilor art. 4 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE, art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, art. 2 pct. 24 și art. 93 lit. g) pct. 2 din O.G. nr. 21/1992, recurenta-pârâta a susținut că prevederea contractuală referitoare la dobânda variabilă reprezintă transpunerea în contractul de credit a acestor dispoziții legale. În aceste condiții, nu putea fi constatat caracterul abuziv al clauzei referitoare la dobânda variabilă, fiind incident art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000.

În plus, recurenta-pârâtă a menționat că a înmânat împrumutaților un grafic de rambursare care acoperea toată perioada contractuală, inclusiv pentru perioada în care dobânda era variabilă. Fiind prevăzut cuantumul dobânzii în graficul respectiv, împrumutații cunoșteau sumele pe care urmau să le plătească cu titlu de dobândă. În aceste condiții, clauza referitoare la dobânda variabilă îndeplinește cerința privind caracterul clar și inteligibil.

Cum dobânda variabilă face parte din prețul contractului rezultă că nu putea face obiectul controlului caracterului abuziv clauza în temeiul căreia a fost percepută, conform art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000.

Recurenta-pârâtă nu a indicat în drept motivele de casare pe care își întemeiază recursul.

Cererea de recurs a fost comunicată recurenților-reclamanți la 6 și 8 februarie 2019 .

Recurenții-reclamanți au depus întâmpinare la 8 martie 2019, cu respectarea termenului legal, prin care au solicitat respingerea ca nefondat a recursului declarat de recurenta-pârâta.

Întâmpinarea a fost comunicată recurentei-pârâte la 18 martie 2019 .

Recurenta-pârâtă nu a depus răspuns la întâmpinare.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, iar prin încheierea din 10 decembrie 2019, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului către părți, care nu au înțeles să formuleze un punct de vedere cu privire la concluziile acestuia.

Prin încheierea din 18 februarie 2020, Înalta Curte, constituită în completul de filtru, a admis în principiu ambele recursuri și a fixat termen în ședință publică, pentru soluționarea acestora.

Prin încheierea din 7 aprilie 2020, Înalta Curte, în temeiul art. 42 alin. (6) din Capitolul V al Anexei nr. 1 cuprinse în Decretul privind instituirea stării de urgență pe teritoriul României nr. 195 din 16 martie 2020, publicat în Monitorul Oficial nr. 212 din 16 martie 2020, a constatat suspendarea de plin drept a judecării cauzei.

Analizând recursurile declarate în cauză prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte reține următoarele:

În esență, se invocă faptul că aceste clauze nu au fost negociate. Recurenții susțin că, prin aceste clauze, s-a creat un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților prin neprecizarea în contract a serviciilor pentru care se percep aceste comisioane.

Sub un prim aspect, instanța supremă reține că ambele instanțe au apreciat ca nedovedită condiția negocierii clauzelor contractuale în discuție, prin urmare, criticile recurenților-reclamanți vizând greșita aplicare a dispozițiilor art. 78-80 din Legea nr. 296/2004 și art. 4 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, în ce privește caracterul nenegociat al clauzelor privind comisionul de acordare și de administrare, sunt lipsite de interes din această perspectivă.

Totodată, invocarea dispozițiilor art. 2 din Legea nr. 193/2000 este, de asemenea, lipsită de interes, cât timp instanța de apel a reținut atât calitatea de consumatori a reclamanților, cât și pe cea de profesionist a băncii, aplicând în soluționarea speței dispozițiile legale privind protecția drepturilor consumatorilor rezultând din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesioniști și consumatori.

În ce privește pretinsul dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile la care se referă art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, este de subliniat că instanța de apel, în mod corect, a analizat acest concept nu din perspectiva valorii prestațiilor asumate de părți, ci din cea a ruperii echilibrului contractual între drepturile și obligațiile părților, în condițiile în care consumatorul nu poate invoca caracterul inadecvat al acestui cost al creditului în raport cu valoarea reală a serviciilor oferite de bancă (a se vedea Hotărârea CJUE din 26 februarie 2015, în cauza Matei C143/13).

În acest context, reține că recurenții invocă încălcarea, de către instanța de apel, a normelor legale care impun standarde de transparență a clauzelor contractuale din contractul de credit perfectat de părți, care impun în sarcina consumatorilor plata comisionului de acordare și a comisionului de administrare. În esență, se susține că aceste clauze nu îndeplinesc cerința de transparență, câtă vreme nu sunt detaliate în contractul respectiv toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză.

Această cerință de transparență, potrivit jurisprudenței CJUE, impune nu numai ca o clauză contractuală să fie inteligibilă pentru consumator pe plan gramatical, ci și ca acest consumator să fie în măsură să evalueze, pe baza unor criterii precise și inteligibile, consecințele economice care decurg pentru el din respectiva clauză (a se vedea în acest sens, Hotărârea din 30 aprilie 2014, Kasler și Kaslerne Rabai, C-26/13, Hotărârea din 9 iulie 2015, Bucura, C-348/14).

Însă, pe baza unei analize pertinente a conținutului concret al clauzelor în discuție, instanța de apel a statuat că dispozițiile contractuale vizate le permit recurenților consumatori să evalueze consecințele economice care decurgeau din acestea, aceste clauze stabilind în mod precis cuantumul comisionului de acordare și de administrare, metoda lor de calcul și data de exigibilitate a acestora. În privința comisionului de acordare, s-a reținut că acesta reprezintă un procent de 1% din valoarea creditului acordat (85.000 CHF), iar în privința comisionului de administrare de 0,10%/lună s-a reținut, contrar opiniei recurenților, că acesta se calculează la valoarea soldului creditului, nefiind dovedit de către reclamanți un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților.

În legătură cu modul în care trebuie analizat caracterul clar și inteligibil al celor două clauze contestate din convenția de credit, instanța supremă reține efectul obligatoriu al interpretării realizate de CJUE în decizia preliminară adoptată în cauza C-621/17 (Gyula Kiss vs. CIB Bank Zrt. și alții).

În cauza menționată au fost dezlegate chestiuni similare celor din cauza dedusă judecății, din perspectiva aprecierii caracterului abuziv al clauzelor privind comisionul de acordare credit și comisionul de administrare, CJUE statuând că:

"art. 4 alin. (2) și art. 5 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că cerința nu impune ca acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, precum cel în discuție în litigiul principal, care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare și al unui comision de acordare care urmează să fie suportate de consumator, metoda lor de calcul și data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză".

În Decizia Preliminară pronunțată în cauza precizată mai sus, Curtea de Justiție a subliniat elementele specifice care trebuie examinate pentru a se stabili dacă o clauză este exprimată în mod clar și inteligibil, printre acestea regăsindu-se cuantumul precis al comisionului de acordare și de administrare, metoda de calcul, data de exigibilitate, posibilitatea ca natura serviciilor furnizate efectiv să poată fi înțeleasă sau dedusă din contractul avut în vedere în ansamblul său. În plus, consumatorul trebuie să fie în măsură să verifice dacă există o suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pe care acesta le remunerează.

Se reține că instanța de prim control judiciar, în acord cu jurisprudența recentă a CJUE (Cauza C-621/17 precizată mai sus), în mod corect a statuat că Banca-intimată nu era obligată să detalieze în contractul respectiv natura tuturor serviciilor furnizate în schimbul celor două comisioane, fiind suficient ca natura acestor contraprestații să poată fi în mod rezonabil înțeleasă sau dedusă din contract, în ansamblul său. Astfel, a reținut că aceste clauze sunt clare, fără echivoc, pentru înțelegerea lor nefiind necesare cunoștințe de specialitate.

Cu privire cele două comisioane, în mod corect a reținut instanța de apel că însăși denumirea lor relevă, fără echivoc, rațiunea perceperii lor, de acordare, respectiv de administrare a creditului, activități cu caracter complex, vizând diferite costuri și resurse implicate de bancă, astfel încât perceperea unor atare comisioane este justificată.

Prin urmare, criticile recurenților-reclamanți relative la neprecizarea în contract a serviciilor pentru care se percep aceste comisioane sunt nefondate.

Cu privire la pretinsa aplicare greșită, de către instanța de apel, a normelor legale naționale și a celor europene, relative la cerința de transparență a clauzelor contractuale ce instituie în sarcina consumatorilor plata celor două comisioane, recurenții au invocat și prevederile art. 8 din Legea nr. 190/1999 privind creditul ipotecar privind investiții imobiliare și ale dispozițiilor din preambulul Directivei 2008/48/CEE, relative la obligația de informare prealabilă a consumatorilor.

În primul rând, instanța supremă reține că aceste dispoziții nu se referă la cerința de transparență a clauzelor contractuale scrise, ci la obligația de informare a consumatorului în faza precontractuală, a negocierii convenției. Conform acestor norme legale, înainte de semnarea contractului de credit, banca are obligația de a pune la dispoziția împrumutatului o ofertă scrisă, care va cuprinde toate condițiile contractului și termenul de valabilitate al acesteia, astfel încât consumatorul să înțeleagă consecințele economice ale clauzelor contractuale.

În al doilea rând, publicitatea și informațiile furnizate de creditor în cadrul negocierii contractului se analizează de către instanțele devolutive, în lumina tuturor elementelor de fapt pertinente. Așadar, o atare analiză nu ar putea fi efectuată de instanța de recurs, limitată, în demersul său, doar la verificarea aspectelor de nelegalitate ale hotărârii atacate.

Nu în ultimul rând, chiar dacă o atare obligație de informare ar fi fost încălcată, această încălcare nu conduce, de drept, la constatarea caracterului abuziv al unei clauze contractuale. Este necesar, în plus, să se constate dacă clauza în discuție a provocat, în contradicție cu exigența de bună-credință, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților care decurg din contract, potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, ce transpune art. 3 din Directiva nr. 93/13/CEE. Or, o atare analiză a clauzelor în litigiu, în sensul respectării cerinței de bună-credință și de echilibru, a fost în mod real și efectiv realizată de către instanța de apel, care a reținut că reclamanții nu au dovedit dezechilibrul dintre drepturile și obligațiile părților, rezultat ca urmare a aplicării celor două comisioane.

În sfărșit, recurenții au criticat decizia pronunțată în apel, sub aspectul încălcării Hotărârii CJUE, pronunțată în cauza C-226/12, arătând că neinformarea consumatorilor cu privire la contraprestațiile aferente comisionului de acordare și comisionului de administrare, conduc, de drept, la un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților din contractul de credit în detrimentul reclamanților, în contradicție cu cerința de bună-credință.

Instanța de recurs constată că, potrivit jurisprudenței CJUE, în sensul art. 3 alin. (1) din Directiva 93/13/CEE, pentru a constata dacă cerința de bună-credință este respectată, judecătorul național trebuie să verifice dacă profesionistul, acționând în mod corect și echitabil față de consumator, se putea aștepta în mod rezonabil ca acesta din urmă să accepte o asemenea clauză în urma unei negocieri individuale (Hotărârea din 14 martie 2013, Aziz, C-415/11).

În ce privește examinarea existenței unui eventual dezechilibru semnificativ, prin însăși hotărârea invocată prin cererea de recurs (Hotărârea din 16 ianuarie 2014, Constructora Principado, C-226/12, pct. 22 și 23), CJUE a statuat că nu se poate limita la o apreciere economică de natură cantitativă, întemeiată pe o comparație între valoarea totală a operațiunii care a făcut obiectul contractului, pe de o parte, și costurile puse în sarcina consumatorului prin această clauză, pe de altă parte. Astfel, un dezechilibru semnificativ poate să rezulte din simplul fapt al unei atingeri suficient de grave aduse situației juridice în care este plasat consumatorul, în calitat de parte la convenție, în temeiul dispozițiilor naționale aplicabile, fie sub forma unei restrângeri a conținutului drepturilor de care, potrivit acestor dispoziții, consumatorul beneficiază în temeiul acestui contract, fie sub forma unei piedici în exercitarea acestora sau a punerii în sarcina sa a unei obligații suplimentare, neprevăzută de normele naționale.

Or, perceperea comisionului de acordare și a celui de administrare este prevăzută de art. 15 din Legea nr. 190/1999.

Așa cum a statuat CJUE în jurisprudența sa recentă (Hotărârea din 3 octombrie 2019, Gyulla Kiss, C-621/17) simpla împrejurare că cele două clauze contractuale în discuție, referitoare la comisionul de acordare și comisionul de administrare, nu permit identificarea fără ambiguitate a serviciilor concrete furnizate în schimbul acestora, nu creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților care decurg din contractul de credit în detrimentul consumatorilor recurenți, în contradicție cu cerința de bună-credință. Așadar, și această critică de nelegalitate, întemeiată pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., urmează a fi respinsă.

O altă critică a recurenților-reclamanți, subsumată cazului de casare prevăzut de pct. 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., o reprezintă aplicarea greșită a dispozițiilor art. 38 alin. (2) din O.G. nr. 50/2010, în ceea ce privește stabilirea dobânzii penalizatoare prin clauzele 4.8 și 4.9 din contractul de credit.

Instanța supremă reține, pe de o parte, faptul că, în cauză, față de data încheierii contractului de credit, respectiv 28.06.2007, dispozițiile O.G. nr. 50/2010 nu sunt aplicabile, motivul de recurs fiind astfel nefondat, iar, pe de altă parte, că, la 07.01.2010, între părți s-a încheiat actul adițional nr. x la contractul de credit x/28.06.2007, ale cărui dispoziții privind dobânda penalizatoare, care au modificat clauzele prevăzute de art. 4.8 și 4.9 din contractul de credit, nu au fost atacate de reclamanți. Totodată, se reține că, între părți, au fost încheiate și actele adiționale nr. x/07.02.2011 și nr. y/10.10.2012, ale căror dispoziții privind stabilirea dobânzii penalizatoare nu au făcut obiectul cererii de chemare în judecată.

Prin urmare, în mod corect a reținut instanța de apel faptul că recurenții reclamanți nu au un interes născut și actual în a ataca aceste clauze privind dobânda penalizatoare, din moment ce nu au făcut dovada că respectivele clauze s-au aplicat efectiv între părți, până la 07.01.2010, data primului act adițional.

Pe cale de consecință, nu se mai impune analizarea restului criticilor recurenților-reclamanți, referitoare la caracterul abuziv al clauzelor prevăzute la art. 4.8 și 4.9 din contractul de credit x/28.06.2007.

Criticile recurenților-reclamanți referitoare la clauza de risc valutar sunt nefondate. În esență, reluând criticile din cererea de chemare în judecată și din cererea de apel, aceștia invocă aplicarea greșită a art. 75 și art. 76 din Legea 296/2004 privind Codul Consumului, Normei B.N.R. nr. 17/2003, art. 969 din C. civ. de la 1864, a Directivei 2014/17/EC și a teoriei impreviziunii.

Articolul 1 alin. (2) din Directiva nr. 93/CEE, transpus în dreptul național prin art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 instituie o excludere din domeniul de aplicare a regimului acestei Directive a acelor clauze contractuale care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii. Potrivit jurisprudenței constante a Curții, această excludere este justificată de faptul că, în principiu, se poate prezuma în mod legitim că legiuitorul național a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților la anumite contracte (a se vedea Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92-11).

În analiza îndeplinirii condițiilor excluderii, Curtea a statuat că instanța națională are sarcina să verifice dacă clauza contractuală vizată reflectă dispoziții de drept național care se aplică în mod imperativ între părțile contractante, independent de alegerea lor, sau dispoziții de natură supletivă și, prin urmare aplicabile automat, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părți în această privință (a se vedea în acest sens, Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertries, C-92/11, Hotărârea din 20 septembrie 2017, Andriciuc și alții, C-186/16, pct. 29 și 30).

Contrar celor susținute prin motivele de recurs, din Hotărârea Andriciuc rezultă că expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", în sensul articolului 1 alin. (2) din Directivă, acoperă, în raport de al treisprezecelea considerent al acesteia, și normele supletive, respectiv acelea care, potrivit legii, se aplică între părțile contractante cu condiția ca părțile să nu fi derogat prin convenție.

Consecventă dezlegărilor date în jurisprudența sa anterioară, Curtea a statuat, în Hotărârea din 9 iulie 2020, N.G., O.H. împotriva D., C-81/19, par. 35, că împrejurarea că se poate deroga de la o dispoziție de drept național supletivă este lipsită de relevanță în ceea ce privește verificarea aspectului dacă o clauză contractuală ce reflectă o asemenea dispoziție este exclusă, în temeiul art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, din domeniul său de aplicare.

Contrar celor susținute prin motivele de recurs, faptul că nu a făcut obiectul unei negocieri individuale clauza în litigiu, nu are niciun efect asupra excluderii sale din domeniul de aplicare al acestei directive. În acest sens, CJUE a statuat că, conform art. 3 alin. (1) din Directiva 93/13 (transpusă prin art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000), lipsa unei negocieri individuale, este o condiție legată de declanșarea verificării caracterului abuziv al unei clauze, control care nu poate interveni în cazul în care clauza contractuală nu intră în domeniul său de aplicare (a se vedea Hotărârea din 9 iulie 2020, C-81/19, par. 36).

Ca atare, în mod corect a reținut instanța de apel că, în speță, clauza prevăzută de art. 5.1 din contractul de facilitate de credit și de garanție nr. x/28.06.2007 nu este decât o redare a principiului nominalismului astfel cum a fost consacrat legal, prin urmare această clauză ce transpune în plan contractual o normă legală supletivă, este exclusă de la controlul caracterului abuziv, instituit prin Legea nr. 193/2000.

Neintrând în domeniul de aplicare al legii, în mod evident nu se mai impune analiza criticilor referitoare la includerea acestor clauze în noțiunea de obiect principal al contractului, la cerințele de transparență a clauzelor sau de informare a consumatorului ori la cerințele de echilibru sau de bună-credință, la dezechilibrul produs prin clauza de risc valutar, determinat de onerozitatea excesivă a executării obligației de către recurenții-reclamanți, aplicabilitatea art. 75 coroborat cu art. 76 din Codul consumului.

În ce privește motivul de recurs referitor la greșita aplicare a normelor de drept material ce instituie impreviziunea contractuală, subscris de recurenții-reclamanți prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., constată că este nefondat.

În primul rând, recurenții-reclamanți nu au formulat critici propriu-zise împotriva raționamentului logico juridic pe baza căruia instanța de apel a reținut că nu sunt îndeplinite condițiile pentru a se putea dispune adaptarea contractului. Astfel, instanța de prim control judiciar a apreciat, în primul rând, că teoria impreviziunii a primit o reglementare legislativă doar prin Noul C. civ., inaplicabil în speță, iar, în al doilea rând, că efectele impreviziunii ar veni în contradicție cu principiul nominalismului monetar iar reclamanții au fost pe deplin informați în legătură cu posibilitatea creșterii gradului de îndatorare în cazul fluctuațiilor ratelor de schimb valutar, reieșind astfel că aceștia și-au asumat, în mod liber și conștient, acest risc.

Pe lângă faptul că analiza îndeplinirii condițiilor impreviziunii presupune o evaluare a unor împrejurări de fapt, pe baza cărora să se stabilească existența condiției riscului supra-adăugat, și că o reevaluare a acestor temeiuri de fapt nu este compatibilă cu etapa recursului, în cadrul căreia se verifică doar aspecte de nelegalitate, instanța supremă constată și inexistența oricăror critici concrete în recursul de față. Astfel, evocarea dispozițiilor art. 969 din C. civ. de la 1864 nu echivalează cu o critică de nelegalitate, întrucât nu se arată, în concret, modalitatea în care instanța de prim control judiciar a nesocotit această dispoziție legală și nu se precizează eventualele greșeli săvârșite de instanța de apel în legătură cu dispozițiile legale menționate, instanța de recurs neputându-se substitui părții, în sensul de a completa deductiv argumentația căii de atac. Totodată, instanța supremă reține că, nici din evocarea Amendamentului nr. 17 al Parlamentului European, a dispozițiilor din Directiva nr. 2014/17/EC și Normei BNR 17/2003 nu rezultă interzicerea în mod expres a împrumutului în monedă străină.

Nu în ultimul rând, instanța constată că recurenții-reclamanți nu au învestit instanțele de fond, în principal, cu o acțiune vizând executarea contractului de credit și adaptarea acestuia, ci cu o acțiune întemeiată pe dispozițiile legislației privind protecția consumatorului. Or, solicitându-se constatarea caracterului abuziv și nulitatea absolută a unor clauze contractuale, au fost supuse analizei împrejurări anterioare și concomitente datei încheierii contractului de credit, și nu ulterioare acestei date.

Impreviziunea presupune un contract valabil încheiat, în timp ce clauzele abuzive sunt sancționate cu nulitatea. Mai mult, impreviziunea produce efecte doar pentru viitor, nu are drept scop revenirea la prestațiile ad-quo, astfel încât pe calea unei astfel de cereri, nu se pot dispune soluții de stabilizare a cursului de schimb CHF - Ron de la momentul acordării creditului, astfel cum au solicitat recurenții-reclamanți. Altfel spus, cererea reclamanților, de înghețare a cursului de schimb Leu/CHF la valoarea de la data încheierii contractului, nu se putea întemeia, ab intio, pe instituția juridică a impreviziunii.

Instanța supremă constată că, deși recurenții-reclamanți au menționat că își întemeiază recursul și pe cazul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., prin memoriul de recurs nu au dezvoltat critici care să poată fi încadrate în acest motiv de recurs.

Față de considerentele ce preced, potrivit art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de reclamanți, ca nefondat.

Potrivit considerentelor deciziei atacate, instanța de apel a apreciat caracterul abuziv al clauzei 4.5 referitoare la dobânda variabilă reținând ca fiind îndeplinite condițiile prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000 referitoare la caracterul abuziv al clauzelor contractuale privind dobânda, deoarece această clauză nu este exprimată clar și inteligibil, ceea ce creează un evident dezechilibru între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorilor, în condițiile în care, în contract, nu sunt precizați indicatori clari, preciși, obiectivi, prin raportare la care dobânda poate fi modificată. Totodată, instanța de apel a constatat nerespectarea principiului bunei-credințe din perspectiva pozițiilor de negociere ale părților, cu privire la prevederea contractuală care stabilește dreptul băncii la revizuirea ratei dobânzii în condiții insuficient determinate în contract, revizuire care nu îi este permisă și consumatorului, în aceleași condiții.

Cu titlu preliminar, deși recurenta-pârâtă nu a încadrat criticile într-unul din motivele de casare prevăzute expres de dispozițiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ., instanța supremă constată că, fiind învederată aplicarea greșită a unor dispoziții de drept material, criticile pot fi subsumate pct. 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Instanța supremă reține însă că, în cauză, nu sunt întrunite cerințele art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., întrucât instanța de apel nu a pronunțat o hotărâre cu încălcarea dispozițiilor art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CE, respectiv art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000.

Astfel, instanța supremă reține că alin. (6) al art. 4 din Legea nr. 193/2000 nu este aplicabil în speță, față de data semnării contractului, respectiv 28.06.2007, întrucât a fost introdus abia prin Legea 363/2007, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 899 din 28 decembrie 2007. Prin urmare, față de clauza prevăzută la art. 4.5. din contract, referitoare la modificarea dobânzii variabile, nu operează excluderea din textul legal invocat, clauza putând fi analizată din perspectiva îndeplinirii condițiilor prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000.

Potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, "o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților".

Astfel, una dintre condițiile cumulative impuse de textul legal evocat vizează producerea unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului, în analiza acestei condiții prezentând relevanță obligația profesioniștilor de a formula clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate (art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000).

Instanța supremă reține și că, potrivit art. 1 lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000, "sunt considerate clauze abuzive cele care dau dreptul profesionistului de a modifica unilateral clauzele contractului, fără a avea un motiv întemeiat care să fie precizat în contract".

Așadar, clauza care dă posibilitatea băncii să modifice rata dobânzii, în lipsa unui criteriu prezentat explicit în contract, este o clauză abuzivă, întrucât nu conține criterii bine individualizate care să permită consumatorului obișnuit să verifice întrunirea condițiilor de aplicare a clauzei și modul de aplicare efectivă a clauzei de către bancă.

Apărarea recurentei-pârâte privind informarea consumatorului prin înmânarea graficului de rambursare pe toată perioada contractuală nu poate fi primită, de vreme ce, prin teza a IV-a a clauzei 4.5 se prevede că "în cazul modificării dobânzilor se modifică și graficul de rambursare".

Astfel, în mod corect a reținut instanța de apel că modul de redactare a clauzei analizate, împrejurarea că nu sunt arătate criteriile obiective în funcție de care dobânda ar urma să fie modificată precum și împrejurarea în care aceasta este redactată în favoarea băncii, care doar ea își "rezervă dreptul" de a revizui rata dobânzii, probează dezechilibrul semnificativ creat de respectiva clauză între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului, condiție pentru constatarea caracterului abuziv al clauzei.

Instanța supremă reține că expresa calificare a dobânzii ca fiind variabilă nu este de natură a permite băncii să modifice rata dobânzii decât prin raportare la un mecanism care să fi fost stipulat în contract și care să conțină criterii clare și previzibile, astfel încât să permită împrumutaților să determine întinderea obligațiilor asumate.

Neîndeplinirea condiției clarității clauzei reținută de instanța de apel a avut drept consecință incidența art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 și a art. 6 din Legea nr. 193/2000, potrivit căruia "Clauzele abuzive cuprinse în contract și constatate fie personal, fie prin intermediul organelor abilitate prin lege nu vor produce efecte asupra consumatorului, iar contractul se va derula în continuare, cu acordul consumatorului, numai dacă după eliminarea acestora mai poate continua".

Prin urmare, clauzele abuzive cuprinse în contract și constatate ca atare de către instanță nu vor produce efecte asupra consumatorului, iar sancțiunea este lipsirea actului juridic de efectele produse pentru ocrotirea unui interes legal general și a interesului particular al consumatorului, sancțiune echivalentă nulității absolute a acestor clauze. Astfel, având în vedere că a fost declarată abuzivă clauza contractuală care permitea recurentei-pârâte să modifice structura ratei dobânzii curente, modificarea unilaterală a acestei dobânzi până la încheierea actului adițional din 07.01.2010, aspect necontestat de bancă, este la rândul său nelegală, întrucât a dispărut temeiul contractual pentru această modificare, ca urmare a efectului retroactiv al nulității.

Potrivit hotărârii Curții Europene de Justiție, pronunțată la 25 noiembrie 2020 în cauza C-269/19, "consecințele care trebuie deduse din constatarea caracterului abuziv al unei clauze cuprinse într-un contract încheiat între un profesionist și un consumator trebuie să permită realizarea a două obiective. Pe de o parte, instanța trebuie să se asigure că poate fi restabilită egalitatea dintre părțile la contract pe care aplicarea unei clauze abuzive în privința consumatorului ar fi pus-o în pericol. Pe de altă parte, trebuie să se asigure descurajarea profesionistului de a introduce astfel de clauze în contractele pe care le propune consumatorilor(...) În acest sens, instanței naționale îi revine, în temeiul articolului 6 alin. (1) din Directiva 93/13, obligația de a înlătura aplicarea clauzelor abuzive pentru ca ele să nu producă efecte obligatorii pentru consumator, cu excepția cazului în care consumatorul se opune (a se vedea în acest sens Hotărârea din 3 martie 2020, Gómez del Moral Guasch, C-125/18, EU:C:2020:138, punctul 58 și jurisprudența citată). Cu toate acestea, contractul trebuie să continue să existe, în principiu, fără nicio altă modificare decât cea rezultată din eliminarea clauzelor abuzive, în măsura în care, în conformitate cu normele de drept intern, o asemenea menținere a contractului este posibilă din punct de vedere juridic (a se vedea printre altele Hotărârea din 5 iunie 2019, GT, C-38/17, EU:C:2019:461, punctul 42).

Astfel, se reține că, la 07.01.2010, între părți a fost încheiat actul adițional nr. x, prin care a fost modificată clauza privind variația dobânzii, în contextul O.G. nr. 50/2010, contractul rămânând în vigoare între părțile contractante.

Instanța supremă reține că, în mod corect, instanța de apel a constatat că reclamanții sunt îndreptățiți la recuperarea sumelor achitate în plus în urma majorării nelegale de către recurenta-pârâtă a dobânzii contractuale. Aceasta întrucât efectul nulității absolute este unul retroactiv, astfel încât pârâta nu mai are niciun temei să rețină sumele încasate în plus, prin majorarea dobânzii contractuale. Pe de altă parte, această măsură se justifică și din prisma atingerii scopului legislației consumatorului, care este acela de a asigura repararea prejudiciului suferit de consumator, respectiv prevenirea inserării în continuare de către profesionist a clauzelor abuzive în contracte, precum și, așa cum corect a reținut și instanța de apel, de a înlătura toate consecințele patrimoniale produse de clauzele abuzive lovite de nulitate absolută. De altfel, contractul de credit, fiind o specie a contractului de împrumut de consumație, este translativ de proprietate, astfel încât dreptul de proprietate asupra sumei acordate de bancă cu titlu de credit se transmite la împrumutat la momentul virării sale. Or, în atare condiții, nu este vorba de un contract cu executare succesivă, ci uno ictu.

Având în vedere că sumele achitate în plus, în temeiul clauzei constatate nulă de către instanța de apel, au fost solicitate de reclamanți prin cererea de chemare în judecată, în mod corect s-a dispus restituirea acestor sume, ca urmare a efectelor retroactive ale nulității.

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte, în temeiul art. 496, va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă D. S.A. împotriva deciziei civile nr. 2367A din 22 noiembrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de recurenții-reclamanți A. și B. și de recurenta-pârâtă D. S.A. împotriva deciziei civile nr. 2367A din 22 noiembrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 6 octombrie 2020.