ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1537/2021

Ședința publică din data de 16 iunie 2021

Asupra recursului de față, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București la 27 decembrie 2017, sub nr. x/2017, reclamanții A. și B., au chemat în judecată pe pârâta C. S.A., solicitând instanței să constate caracterul abuziv al clauzei de la art. 3.5 din contractul de credit nr. x din 12 noiembrie 2007, cu privire la comisionul de procesare (acordare) și să dispună eliminarea acestei clauze abuzive din contract și restituirea sumei de 2.829,13 CHF, achitata cu acest titlu; să constate caracterul abuziv al clauzei de la art. 3.7 din contractul de credit, cu privire la perceperea comisionului de administrare, să dispună eliminarea acestei clauze abuzive din contract și restituirea sumei achitate cu acest titlu; să constate caracterul abuziv al clauzei de la art. 3.3 din contractul de credit, cu privire la revizuirea ratei dobânzii și să dispună eliminarea acestei clauze din contract; să constate caracterul abuziv al clauzei de la art. 3.4 din contractul de credit cu privire la rata dobânzii majorată; să constate caracterul abuziv al clauzei de risc valutar, prevăzuta la art. 4.1. din contractul de credit și să dispună eliminarea acesteia; să dispună obligarea pârâtei la stabilizarea (înghețarea) cursului de schimb CHF/RON la momentul semnării, curs care să fie valabil pe toată perioada derulării contractului de credit; să oblige pârâta la restituirea diferențelor încasate peste cursul valutar de la momentul semnării contractului, ca efect al constatării nulității absolute a clauzei de risc valutar; să oblige pârâta la plata dobânzii legale, calculată pentru sumele ce urmează a fi restituite de la data plății lor și până la data achitării efective a debitului; cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 3174 din 23 mai 2018, Judecătoria Sectorului 1 București a admis excepția necompetenței materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă sub nr. x/2018.

Prin sentința civilă nr. 3080 din 16 octombrie 2018, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a respins cererea formulată de reclamanții A. și B..

Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanții A. și B..

Prin decizia civilă nr. 1092 din 19 iunie 2019, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a admis apelul declarat de reclamanții A. și B., a schimbat în parte sentința apelată, în sensul că a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanți, a constatat caracterul abuziv al clauzei contractuale cuprinse în art. 3.3 teza a II-a ("…Banca putând modifica valoarea acesteia în funcție de evoluția pieței financiare sau de politica de credite a băncii…") din contractul de credit nr. x din 12 decembrie 2007, a menținut celelalte dispoziții ale sentinței apelate și a respins cererea reclamanților de obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanții A. și B., prin avocat, solicitând admiterea căii de atac formulate și casarea în parte a hotărârii atacate.

Motivele de recurs invocate sunt, în esență, următoarele:

Recurenții arată că instanța de apel a pronunțat hotărârea atacată cu încălcarea normelor de drept material aplicabil în materia protecției consumatorilor, respectiv Legea nr. 193/2000 și Directiva nr. 93/13.

În ceea ce privește comisionul de procesare și comisionul de administrare, recurenții arată că cele două comisioane nu sunt definite în contract, că au fost puși într-o poziție de inferioritate față de bancă, plătind sume importante, fără să cunoască pentru ce servicii achită aceste sume, creându-se astfel un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, respectivele comisioane nu au fost supuse negocierii și că banca nu a dovedit faptul că a furnizat informații corecte și complete, cu privire la conținutul clauzelor și la obligațiile asumate.

Totodată, potrivit recurenților, nu se pot reține nici argumentele legate de buna-credință a băncii, în condițiile în care aceasta a înțeles să perceapă sume importante, fără să explice pentru care activități percepe aceste sume.

De asemenea, nu se poate reține nici că respectivele clauze sunt exprimate în termeni clari și inteligibili, având în vedere că acestea nu identifică serviciile pe care le prestează banca pentru comisioanele încasate, ceea ce echivalează cu o lipsă de informare a consumatorilor.

Se arată că aceste comisioane nu fac parte din obiectul principal al contractului, sunt accesorii obiectului principal și reprezintă costuri adiacente, suplimentare prestației esențiale. Nu în ultimul rând, solicită instanței să constate că atât comisionul de acordare, cât și comisionul de administrare sunt percepute în mod procentual, iar nu într-o sumă fixă aspect ce creează un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților.

Cu privire la clauza de risc valutar, precizează că banca nu a respectat obligația de informare a clientului, obligația de informare fiind în acord cu dispozițiile art. 6 din Legea nr. 289/2004 și Regulamentul BNR nr. 3/2007 privind limitarea riscului de credit la creditele destinate persoanelor fizice. Solicită recurenții ca instanța de recurs să rețină că între drepturile și obligațiile părților contractante există un dezechilibru semnificativ în defavoarea lor, fiind singurii obligați să suporte riscul valutar.

Recurenții fac ample expuneri cu privire la studiile Băncii Naționale a Elveției și Băncii Naționale a României, cu privire la riscurile acordării împrumuturilor în valute exotice, la aplicabilitatea în speță a cauzei C-186/16, C-484/08, C-241/98, C-26/13, precum și la Decizia nr. 623/2016 a Curții Constituționale. Fac, de asemenea, trimitere la art. 18 din O.U.G. nr. 21/1992, Codul consumului și la art. 970 C. civ.

Recurenții-reclamanți și-au întemeiat cererea de recurs pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Intimata-pârâtă a depus întâmpinare prin care a invocat excepția lipsei dovezii calității de reprezentant și a solicitat anularea cererii de recurs, iar în subsidiar a solicitat respingerea recursului.

Pe baza cererii de recurs și a întâmpinării depuse, în temeiul art. 493 C. proc. civ., s-a dispus întocmirea raportului de către magistratul-asistent desemnat prin care s-a reținut că soluția preconizată este aceea de anulare a recursului în temeiul art. 489 alin. (2) C. proc. civ. și s-a mai reținut că cererea de recurs a fost formulată prin apărător, în lipsa unui mandat în acest sens, iar recurenții nu s-au conformat obligației de a depune un înscris din care să rezulte că își însușesc calea de atac.

Prin încheierea din 16 decembrie 2020, termenul stabilit la 13 ianuarie 2021 a fost preschimbat la 24 februarie 2021, în contextul adoptării unor măsuri de protecție în scopul prevenirii unor eventuale situații generate de pandemia de COVID-19.

Prin încheierea din 24 februarie 2021 s-a dispus comunicarea către părți a raportului asupra admisibilității în principiu a recursului declarat, în temeiul dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.. Părțile nu au depus puncte de vedere cu privire la raport.

Analizând cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (1) C. proc. civ., aspectele legate de calitatea de reprezentant a semnatarului cererii de recurs, Înalta Curte de Casație și Justiție, constituită în complet de filtru, reține următoarele:

Potrivit dispozițiilor art. 486 alin. (2) C. proc. civ., "La cererea de recurs se vor atașa dovada achitării taxei de timbru, conform legii, și împuternicirea avocațială (…)". Alin. 3 al aceluiași text de lege dispune că cerințele menționate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancțiunea nulității.

Înalta Curte constată că cererea de recurs a fost formulată și semnată de avocatul care i-a reprezentat pe autorii căii de atac în ciclurile procesuale anterioare, fără a avea atașată împuternicirea avocațială. De altfel, avocatul respectiv a indicat în preambulul memoriului de recurs că formulează calea de atac pentru a își îndeplini obligațiile impuse de Legea nr. 51/1995 pentru organizarea și exercitarea profesiei de avocat, dar că nu are confirmarea recurenților cu privire la promovarea acesteia.

Prin adresele de la dosar, instanța supremă a pus în vedere recurenților-reclamanți să indice numele, prenumele și calitatea celui care îi reprezintă în proces, iar în cazul reprezentării prin avocat, numele, prenumele acestuia și sediul profesional și le-a adus la cunoștință că au obligația de a preciza dacă își însușesc recursul declarat de avocat, prin declarație scrisă în acest sens. Autorii căii de atac au primit aceste comunicări conform dovezilor aflate la dosar. Același aspect a fost evidențiat și în raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, raport care a fost comunicat recurenților conform dovezilor aflate la dosar.

Pentru aceste considerente, față de lipsa de la dosarul cauzei a împuternicirii avocațiale sau a unui înscris din partea recurenților referitor la însușirea căii de atac promovate, Înalta Curte de Casație și Justiție va da eficiență prevederilor art. 486 alin. (2) și (3) C. proc. civ., și, în temeiul art. 493 alin. (5) din același cod, va anula recursul declarat de recurenții-reclamanți A. și B. împotriva deciziei civile nr. 1092 din 19 iunie 2019, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de recurenții-reclamanți A. și B. împotriva deciziei civile nr. 1092 din 19 iunie 2019, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Fără nicio cale de atac.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 16 iunie 2021.