ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1294/2021

Prin cererea înregistrată la Tribunalul București, secția a VI-a civilă la data de 6 iulie 2015 sub nr. x/2015, reclamanta A. a chemat în judecată pârâta B. S.A., solicitând următoarele: 1. constatarea caracterului nul absolut și abuziv al clauzelor contractuale prevăzute la art. 1.3 lit. a), art. 5.1 și art. 5.4 din contractual de credit nr. x/19.07.2007 și, pe cale de consecință, anularea lor și a actelor emise în baza acestora, respectiv notificarea nr. x emisă de pârâtă la data de 17 aprilie 2009, prin care a fost majorată cu marja băncii, cu două puncte procentuale; 2. obligarea pârâtei la recalcularea dobânzii începând cu data încheierii contractului de credit raportat la evoluția indicelui Libor și marja fixă a băncii (4,2%); 3. obligarea pârâtei la calcularea și perceperea pe viitor a dobânzii raportat la variația indicelui Libor și la marja fixă a băncii de la data încheierii contractului de credit; 4. obligarea pârâtei la restituirea tuturor sumelor încasate abuziv, fără temei legal, în baza clauzelor contractuale abuzive, cu titlu de comision de acordare și cu titlu de dobândă excedentară; 5. constatarea caracterului abuziv al clauzei de risc valutar inserată în contractul de credit și eliminarea acesteia; 6. stabilizarea (înghețarea) cursului de schimb CHF/LEU la momentul semnării contractului, curs care să fie valabil pe toată perioada derulării contractului (1 CHF la 30.08.2007 = 2,2228 RON); 7. denominarea în monedă națională a plăților, în virtutea principiului din regulamentul valutar conform căruia prețul mărfurilor sau al serviciilor între rezidenți se plătește în moneda națională; 8. obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul dosar. În drept, a invocat prevederile Legii nr. 193/2000, O.G. nr. 21/1992, O.U.G. nr. 99/2006, O.U.G. nr. 50/2010, Legea nr. 288/2010 pentru aprobarea O.G. nr. 50/2010, Legea nr. 363/2007, art. 15 din Constituția României, art. 194 și urm. C. proc. civ., Directiva 93/13/CEE, art. 276 din T.F.U.E., Decizia C-26/13 a C.J.U.E. în cazul Arpad Kasler și Kaslerne vs. O.T.P. La data de 18 septembrie 2015, reclamanta A. a depus o precizare, prin care a învederat că, în speță, clauzele 5.1 și 5.4 din contractul de credit sunt evaluate la suma de 698.310,73 RON (90.183,01 CHF), iar capătul nr. 6 al acțiunii la suma de 162.343,14 RON. La data de 18 februarie 2016, reclamanta o formulat o nouă cerere precizatoare prin care a arătat că suma solicitată cu titlu de dobândă excedentară este de 50.369,13 RON (11.447,53 CHF).

Prin sentința civilă nr. 1122/23.02.2016 Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis în parte cererea de chemare în judecată, a constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută a art. 1.3 lit. a) și a) art. 5.1 din contractul de credit, în partea privind caracterul variabil al marjei băncii, respectiv sintagma "conform deciziei băncii", obligând pârâta să restituie reclamanților sumele achitate în plus cu titlu de dobândă în perioada februarie 2008 - la zi, peste ceea ce rezultă ca urmare a calculării dobânzii conform formulei marja de 4,2% plus Libor la 3 luni, respingând restul pretențiilor reclamantei ca neîntemeiate.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel atât reclamanta A., cât și pârâta B. S.A. Prin decizia civilă nr. 67 din 16 ianuarie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a fost respins apelul reclamantei și a fost admis apelul pârâtei, fiind schimbată în parte hotărârea atacată, în sensul respingerii capătului de cerere privind constatarea caracterului abuziv și a nulității absolute a clauzei de la art. 1.3 lit. a) din contract, fiind păstrate celelalte dispoziții ale sentinței. A fost obligată reclamanta să plătească pârâtei suma de 2.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pârâta B. a declarat recurs împotriva acestei decizii, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Recurenta a susținut că instanța de apel a aplicat și interpretat greșit alin. (1) lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000 și art. 4 din Legea nr. 193/2000, atunci când a reținut că prevederile de la art. 5.1 din contractul de credit au caracter abuziv. În ceea ce privește aplicarea și interpretarea greșită a art. 1 lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000, recurenta a susținut că a prevăzut în contractul de credit motivul care permitea modificarea, în mod unilateral, a dobânzii bancare (inclusiv a marjei băncii). Cu alte cuvinte, în contractul de credit banca a prevăzut criteriile în funcție de care marja băncii putea fi modificată, neputându-se reține împrejurarea că modificarea marjei s-ar fi realizat în baza unui drept discreționar al băncii. Recurenta a subliniat că modificarea dobânzii a fost determinată de un element obiectiv, respectiv fluctuațiile CDS-lui (indicator în funcție de care a fost stabilită marja inițială a băncii la data încheierii contractului de credit) și nu potrivit unui element subiectiv al său. A mai susținut recurenta că a comunicat în scris împrumutatei intenția sa justificată de a majora marja băncii cu două puncte procentuale și posibilitatea/libertatea acesteia de a rezilia contractul în termen de 30 de zile, începând cu data de 21.05.2009, în acord cu prevederile art. 5.4 alin. final din contractul de credit și cu cele ale alin. (1) lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000, așa cum reiese din Notificarea nr. x/17.04.2009 expediată reclamantei în luna aprilie 2009. Prevederile alin. (1) lit. a) din Anexa Legii nr. 193/2000 (forma în vigoare la data încheierii contractului de credit) nu stipulau că motivația întemeiată (care să stea la baza intenției de a modifica marja băncii și, implicit, a ratei dobânzii) trebuie să fi fost prevăzută în contract, ci doar ca motivația să fi existat. Banca pârâtă a mai arătat că decizia atacată a fost dată cu aplicarea și interpretarea greșită a prevederilor art. 4 din Legea nr. 193/2000. Sub acest aspect, s-a susținut că, în speță, clauzele contractuale cuprinse la art. 5.1 din contractul de credit nu au un caracter abuziv întrucât nu îndeplinesc condițiile din art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000. Hotărârea instanței de apel prin care a fost admisă cererea reclamantei de constatare a caracterului abuziv al clauzelor prevăzute la art. 5.1 din contractul de credit, care până la apariția O.U.G. nr. 50/2010, au reglementat variația unilaterala a marjei băncii, este nelegală. Totodată, s-a precizat că, în cauză, nu poate fi vorba de existența unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților și, cu atât mai mult, nu poate fi vorba de lipsa unei contraprestații pentru dreptul corelativ al băncii de a percepe o dobânda bancară variabilă. Așa cum s-a menționat anterior, prevederile alin. (1) lit. a) din Anexa Legii nr. 193/2000 nu stipulau ca motivația să fi fost prevăzută în contract, ci doar ca ea să fi existat. Or, variația indicelui CDS (indicator din componenta marjei băncii) cu minim 0,25 puncte procentuale (în plus/minus) față de valoarea inițială a acestuia, ar fi putut constituit o motivație întemeiată, în acord cu rațiunea textului legal arătat. Mai mult, în condițiile în care art. 5.1 din contractul de credit prevedea atât majorarea, cât și diminuarea marjei băncii, această clauză nu poate avea un caracter abuziv, hotărârea instanței de apel fiind nelegală. Într-o altă critică, recurenta a învederat că decizia recurată este nelegală și în ceea ce privește restituirea către împrumutată a sumelor achitate cu titlu de dobândă bancară, peste ceea ce ar rezulta ca urmare a calculării dobânzii bancare după formula: marja băncii de 4,2 p.p.a. plus indicele LIBOR la 3 luni, banca susținând că nu putea fi obligată la nicio restituire.

La data de 30 mai 2018, intimata-reclamantă A. a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului și menținerea deciziei atacate ca fiind legală și temeinică. Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ. Prin încheierea din 15 ianuarie 2019, s-a dispus comunicarea raportului întocmit în cauză, cu mențiunea că părțile pot depune punct de vedere în termen de 10 zile de la comunicare, iar la data de 21 februarie 2019, recurenta-pârâtă a depus punct de vedere la raport. Prin încheierea din 17 septembrie 2019, Înalta Curte a admis în principiu recursul. Prin încheierea din data de 19 noiembrie 2019 judecata recursului a fost suspendată în temeiul dispozițiilor art. 413 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ., până la soluționarea cauzei C269/19 aflate pe rolul Curții de Justiție a Uniunii Europene. În ședința publică din 25 mai 2021, Înalta Curte a repus cauza pe rol, constatându-se că a încetat motivul suspendării.

Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și temeiurilor de drept invocate, reține următoarele considerente: În cadrul recursului declarat, banca pârâtă a invocat nelegalitatea deciziei atacate în temeiul motivului prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., potrivit căruia casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Într-o primă critică, recurenta a susținut că instanța de apel a aplicat și interpretat greșit alin. (1) lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000 și art. 4 din Legea nr. 193/2000, atunci când a reținut că prevederile art. 5.1 din contractul de credit au caracter abuziv. Această critică nu este fondată. Astfel, Înalta Curte reține că dispozițiile pct. 1 lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000, care prevăd posibilitatea inserării în contract a unor clauze prin care furnizorii de servicii financiare au dreptul de a modifica rata dobânzii sau valoarea altor taxe pentru servicii financiare, dacă există un motiv întemeiat, iar consumatorul are libertatea de a rezilia contractul, trebuie interpretate în lumina principiilor instituite prin art. 1 din același act normativ. Așadar, pe de o parte "motivele întemeiate" nu pot consta decât în acele situații care sunt precis determinate în contract și au un caracter obiectiv, iar pe de altă parte, modificarea obligațiilor de plată nu poate determina un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților. Trebuie observat că, din interpretarea pct. 1 lit. j) din anexa la Directiva 93/13 CEE, care este asemănătoare cu forma pct. l lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000, rezultă foarte clar că "motivul întemeiat" care dă dreptul vânzătorului sau furnizorului de a modifica unilateral clauzele convenției trebuie precizat în contract. Totodată, în cauza Bogdan Matei și C. împotriva D. S.A. - C143/13 - pct. 74 - s-a arătat că, așa cum rezultă în special din articolele 3 și 5 din Directiva 93/13, precum și din cuprinsul punctului 1 lit. j) și l) și din cuprinsul punctului 2 lit. b) și d) din anexa la această directivă, prezintă o importanță esențială pentru respectarea cerinței privind transparența aspectul dacă în contractul de împrumut se indică în mod transparent motivele și particularitățile mecanismului de modificare a ratei dobânzii și relația dintre această clauză și alte clauze referitoare la remunerația creditorului, astfel încât un consumator informat să poată să prevadă, pe baza unor criterii clare și inteligibile, consecințele economice care rezultă din aceasta în ceea ce îl privește. Înalta Curte constată că, deși potrivit legislației naționale și comunitare recurenta-pârâtă avea dreptul de a modifica dobânda percepută doar dacă exista un motiv întemeiat, precizat în contract, prin clauzele constatate ca fiind abuzive referitoare la dobândă sunt încălcate normele de drept naționale și comunitare întrucât nu sunt indicate în contract motivele întemeiate care ar putea justifica o decizie a băncii pentru modificarea dobânzii percepute. Potrivit dispozițiilor art. 1.2 din contract, pentru primele 6 luni dobânda este de 0% puncte procentuale, iar din a șaptea lună dobânda este variabilă, calculată în funcție de indicele de referință Libor la 3 luni și de marja variabilă a băncii (stabilită inițial la 4,2% puncte procentuale pe an); de asemenea, art. 5.1 prevede că dobânda este stabilită în funcție de indicele de referință la care se adaugă marja variabilă a băncii, dobânda putând fi modificată în funcție de variația indicelui de referință și a marjei, conform deciziei băncii. Astfel de clauze contractuale, care permit creditorului să modifice în mod unilateral nivelul costurilor solicitate debitorului, respectiv nivelul dobânzii, ridică problema previzibilității pentru consumator a majorării acestor costuri în funcție de criteriul neindicat în contract, așadar prevăzut în mod netransparent. După cum se poate constata, instanța de apel a reținut în motivare că posibilitatea conferită băncii prin intermediul prevederilor de la art. 5.1 din contract de a modifica marja este de natură să producă un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, dezechilibru care în cauză s-a și produs efectiv, în condițiile în care începând cu luna aprilie 2009 marja a crescut cu două puncte procentuale. În condițiile în care banca a justificat majorarea marjei pe fondul contextului internațional marcat de turbulențe, ce implică costuri mai mari de finanțare, elemente avute în vedere și la variația indicelui Libor, în mod corect a reținut instanța de apel că s-a ajuns în situația în care banca profită de modificarea contextului internațional pe două planuri, atât în ceea ce privește indicatorul Libor, cât și în ceea ce privește marja, împrejurare care creează un dezechilibru economic semnificativ, contrar exigențelor bunei-credințe. Înalta Curte reține că, deși pct. 1 lit. a) alin. (1) din Anexa la Legea nr. 193/2000 dă dreptul băncii de a modifica rata dobânzii în mod unilateral, această modificare trebuie să se facă în baza unui motiv întemeiat, prevăzut în contract și sub condiția informării de îndată a clientului, care să aibă libertatea de a rezilia imediat contractul. Se reține că motivul specificat în contract este necesar să fie suficient de clar pentru a permite realizarea unui control adecvat și eficient, precum și pentru a se stabili dacă majorarea dobânzii a fost justificată. Întrucât, potrivit art. 969 din vechiul C. civ., convenția reprezintă legea părților, o clauză contractuală trebuie să fie formulată astfel încât consumatorul să poată anticipa că, în situația în care intervine o anumită situație, se produce o anumită consecință. Motivul specificat în contract nu îndeplinește această condiție, exprimarea fiind una echivocă, fapt ce permite profesionistului să aplice respectiva clauză conform interesului său și în detrimentul consumatorului. Înalta Curte reține că modul de redactare a clauzei trebuie să permită consumatorului prefigurarea, pe baza unor criterii clare și inteligibile, a consecințelor economice produse de aceasta în ceea ce îl privește. Or, contractul de credit nu oferă un indiciu clar, obiectiv cu privire la evoluția ulterioară a dobânzii, care să permită previzionarea cuantumului viitor al costului contractual. În condițiile în care prin convenția de credit nu au fost explicitate situațiile care pot determina majorarea marjei (pentru a se stabili dacă majorarea cu două puncte este justificată sau măcar că aceste situații sunt altele decât cele care pot influența și modificarea Libor), posibilitatea pârâtei de a modifica în mod unilateral marja componentă a dobânzii apare ca fiind discreționară din partea acesteia și, întrucât lasă loc subiectivismului, are caracter abuziv, astfel cum în mod corect au reținut ambele instanțe devolutive. În consecință, prin clauzele constatate ca fiind abuzive referitoare la dobândă a fost afectată situația juridică a reclamantei, întrucât au fost încălcate prevederile pct. l lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000 și cele referitoare la obligațiile legale de informare și transparență aflate în sarcina profesionistului, astfel că este îndeplinită condiția existenței unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților în detrimentul consumatorului. Conform art. 5.1 dobânda este stabilită în funcție de indicele de referință la care se adaugă marja variabilă a băncii, dobânda putând fi modificată în funcție de variația indicelui de referință și a marjei, conform deciziei băncii. Însă, o astfel de prevedere nu înseamnă stabilirea vreunui cuantum sau a vreunui caracter determinat al dobânzii, ci relevă o putere discreționară a băncii de modificare a cuantumului prețului contractului. Înalta Curte reține că prevederea unui drept de modificare unilaterală a ratei dobânzii în contractul de credit înseamnă că banca își rezervă dreptul de a modifica unilateral prețul convenției. Această posibilitate nu este în sine abuzivă atât timp cât cauzele modificării sunt definite contractual în mod transparent. Or, așa cum s-a arătat, în condițiile în care prin contract nu au fost explicitate situațiile care pot determina majorarea marjei, clauzele privind modificarea dobânzii nu respectă nici cerința de transparență impusă de art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, creând în detrimentul consumatorului, contrar bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților contractante. Înalta Curte reține că sistemul pus în aplicare de Legea nr. 193/2000 pornește de la premisa poziției de inferioritate în care se află consumatorul în raport cu furnizorul de produse și servicii, situație care face necesară reglementarea unor garanții adecvate pentru protecția acestuia, printre care deosebit de importante sunt posibilitatea de negociere, precum și informarea completă și precisă asupra condițiilor contractuale, pentru ca astfel consumatorul să prefigureze în mod real consecințele pe care obligațiile asumate le vor produce în patrimoniul său. În aceste condiții, hotărârea instanței de apel, care a confirmat sentința tribunalului, privind constatarea caracterului abuziv al clauzelor contractuale privind modificarea dobânzii este legală, criticile aduse acesteia fiind neîntemeiate. Așadar, ambele instanțe devolutive au apreciat în mod corect că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000, impunându-se înlăturarea criticii recurentei-pârâte care a susținut că în mod neîntemeiat s-a reținut caracterul abuziv al clauzelor privind modificarea dobânzii, întrucât ar fi fost încălcate principiile bunei-credințe, creându-se astfel în detrimentul acestora un dezechilibru semnificativ, care nu poate fi înlăturat, decât prin anularea lor. Corect a stabilit instanța de apel caracterul abuziv al clauzelor contractuale privind modificarea dobânzii, în condițiile în care banca și-a rezervat o putere discreționară de a modifica dobânda în situații nedeterminate, care țin de liberul arbitru al acesteia, fără nicio limitare, dezechilibrul astfel creat fiind semnificativ și contrar cerințelor bunei-credințe. În ceea ce privește remediul aplicabil în situația constatării caracterului abuziv al clauzelor care definesc mecanismul de stabilire a ratei dobânzii variabile într-un contract de împrumut, recent, Curtea de Justiție a Uniunii Europene, sesizată cu o cerere de decizie preliminară cu referire la modul de interpretare al art. 6 alin. (1) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, a statuat, prin Hotărârea din data de 25 noiembrie 2020, pronunțată în Cauza C-269/19, Banca B S.A. împotriva E.., că acest text de lege trebuie interpretat în sensul că, "în urma constatării caracterului abuziv al clauzelor care definesc mecanismul de stabilire a ratei dobânzii variabile într-un contract de împrumut și atunci când acest contract nu poate continua să existe după eliminarea clauzelor abuzive în cauză, anularea contractului menționat ar avea consecințe deosebit de prejudiciabile pentru consumator și nu există nicio dispoziție de drept național cu caracter supletiv, instanța națională trebuie să adopte, ținând seama de ansamblul dreptului său intern, toate măsurile necesare în vederea protejării consumatorului de consecințele deosebit de prejudiciabile pe care anularea contractului menționat le ar putea provoca. În împrejurări precum cele în discuție în litigiul principal, nimic nu se opune, printre altele, ca instanța națională să invite părțile să negocieze în vederea stabilirii modalităților de calcul al ratei dobânzii, cu condiția ca aceasta să stabilească cadrul negocierilor respective și ca ele să urmărească stabilirea unui echilibru real între drepturile și obligațiile cocontractanților, ținând seama printre altele de obiectivul protecției consumatorului, care stă la baza Directivei 93/13". Așa fiind, instanța de apel a făcut o aplicare corectă atât a prevederilor art. 1 lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000, cât și a dispozițiilor art. 4 din aceeași lege, motivul de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nefiind fondat. În ceea ce privește critica recurentei-pârâte prin care s-a susținut că decizia recurată este nelegala și în ceea ce privește restituirea către împrumutată a sumelor achitate cu titlu de dobândă bancară, peste ceea ce ar rezulta urmare a calculării dobânzii după formula: marja băncii de 4,2 p.p.a. plus indicele LIBOR la 3 luni, Înalta Curte reține că aceasta nu poate fi examinată, în condițiile în care nu a fost supusă cenzurii în apel, fiind prezentată omisso medio. Aceasta, întrucât, în considerarea dispozițiilor art. 488 alin. (2) C. proc. civ., instanței de recurs nu îi este permis să analizeze motive care nu au fost invocate și în apel. Având în vedere considerentele arătate, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ. va respinge ca nefondat recursul pârâtei.