ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 308/2021

Ședința publică din data de 11 februarie 2021

Asupra recursului de față;

Din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

A.Obiectul cererii introductive.

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 București, reclamantul A. a chemat în judecată pârâta B. S.A. - MEMBRĂ A GRUPULUI C. pentru ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună.

1.constatarea caracterului abuziv al clauzei de comision de administrare stipulată în art. 5 lit. a), art. 6.1 lit. a) din condițiile convenției de credit nr. x din 19 iunie 2008 și art. 2.1.2 din Actul adițional nr. x, în consecință constatarea nulității absolute a acestora;

2.restituirea tuturor sumelor încasate în baza clauzelor contractuale nule și abuzive, și anume restituirea sumelor încasate cu titlu de comision de administrare, la care se vor adăuga dobânzile legale aferente ca urmare a nerespectării dispozițiilor contractuale și legale;

3.exonerarea reclamantului de la plata comisionului de administrare pentru viitor;

4.obligarea pârâtei la recalcularea dobânzii având în vedere evoluția indicelui Libor, începând cu data încheierii convențiilor de credit și până în prezent;

5.obligarea pârâtei la calcularea și perceperea pe viitor a dobânzii în funcție de evoluția indicelui de referință Libor și marja fixă a băncii, având în vedere procentul de dobândă și valoarea indicelui Libor CHF de la data încheierii contractului;

6.stabilizarea (înghețarea) cursului de schimb CHF-leu la momentul semnării contractului, curs care să fie valabil pe toată perioada derulării contractului;

7.denominarea în monedă națională a plăților în virtutea principiului din regulamentul valutar conform căruia prețul mărfurilor sau al serviciilor între rezidenți se plătește în moneda națională;

8.obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată, reprezentând onorariu avocat și alte cheltuieli ocazionate de rezolvarea prezentului litigiu, în baza art. 453 alin. (1) C. proc. civ.

B.Hotărârea primei instanțe.

Prin sentința civilă nr. 10454 din 14 octombrie 2015 Judecătoria Sectorului 2 București a admis excepția necompetenței materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.

Prin sentința civilă nr. 8107 din 29 decembrie 2016 Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis în parte acțiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu intervenientul forțat D. și pârâta B. S.A. - MEMBRĂ A GRUPULUI C., a constatat caracterul abuziv și nulitatea parțială a clauzei stipulate la art. 6 pct. 1 lit. a) din Contractul de credit bancar nr. x din 19 iunie 2008, care prevede că dobânda variabilă va fi "compusă din Dobânda de Referință a Băncii la care se adaugă Marja de 5,15505%, dobânda fiind revizuibilă în funcție de evoluția Dobânzii de Referință a Băncii"; a respins celelalte pretenții ale reclamanților, ca neîntemeiate și a luat act că reclamanții au solicitat cheltuieli de judecată pe cale separată.

C.Calea de atac împotriva hotărârii primei instanțe.

Împotriva sentinței pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă au declarat apel A. și D., solicitând admiterea apelului și schimbarea sentinței apelate în sensul admiterii în totalitate a cererii de chemare în judecată formulată și precizată, cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluționarea acestui litigiu.

De asemenea, împotriva sentinței pronunțate de tribunal a declarat apel și pârâta B. S.A. - MEMBRĂ A GRUPULUI C., solicitând admiterea apelului, modificarea în parte a sentinței apelate în sensul de a respinge în tot acțiunea formulată de reclamant.

D.Hotărârea instanței de apel.

Prin decizia civilă nr. 406 A din 28 februarie 2018 Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a respins apelul formulat de reclamanții A. și D.; a admis apelul declarat de apelanta-pârâtă B. S.A. - MEMBRĂ A GRUPULUI C. împotriva sentinței civile nr. 8107 din 29 decembrie 2017 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă; a schimbat în parte sentința apelată în sensul că a constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută parțială a clauzei de la art. 6 pct. 1 lit. a) cu privire la sintagma "dobânda de referință a băncii"; a menținut celelalte dispoziții ale sentinței apelate.

E.Considerentele instanței de apel.

Pentru a pronunța această decizie, Curtea de Apel a reținut în esență următoarele:

Nu este întemeiată critica cu caracter general prin care se invocă lipsa de rol activ a judecătorului, motivarea evazivă și interpretabilă, precum și încălcarea dreptului la un proces echitabil. Motivarea sentinței atacate este amplă și răspunde tuturor susținerilor și apărărilor părților cu argumente pertinente și de natură să sprijine soluția dată, nefiind încălcat dreptul la un proces echitabil prevăzut de art. 6 CEDO.

Referitor la comisionul de administrare s-a reținut că și dacă clauza de la art. 5 lit. a) din contractul de credit nu redă serviciile pentru care este perceput de către bancă acest comision, aspectul nu este de natură să conducă la concluzia existenței caracterului abuziv al clauzei.

Valoarea comisionului este în mod clar și inteligibil exprimată la art. 5 lit. a) din contract, menționându-se suma de 2% flat calculat asupra sumei creditului acordat și modalitatea de reținere a acesteia, adică se achită din credit la data primei utilizări a acestuia.

În cauză nu au fost administrate probe concludente în sensul răsturnării prezumției de negociere a clauzei contractuale în discuție.

Dezechilibrul contractual între drepturile și obligațiile părților nu se poate deduce doar din faptul neprecizării în contract a serviciilor pentru care se percepe comisionul, din moment ce acest comision reprezintă contravaloarea unor servicii pe care banca le prestează în mod efectiv, real, concomitent pe perioada derulării contractului de credit.

Nu se poate reține nici reaua-credință a băncii cu privire la introducerea comisionului de administrare, întrucât acesta reprezintă contravaloarea prestării unor servicii reale.

Instanța de fond a reținut în mod corect că nu poate interveni în sensul modificării clauzei privind modul de calcul al dobânzii în sensul dorit de reclamant, având în vedere respectarea principiului libertății contractuale și a principiului forței obligatorii a contractului, cât și jurisprudența CJUE.

Clauza referitoare la restituirea creditului în moneda în care a fost acordat, respectiv în CHF nu are caracter abuziv din perspectiva dispozițiilor Legii nr. 193/2000. Nu se poate considera că banca nu și-ar fi îndeplinit obligația de informare a consumatorului cu privire la riscurile devalorizării monedei naționale în detrimentul creșterii CHF, în condițiile în care previzionarea evoluției unei valute pe o perioadă mare de timp, cum este cazul duratei contractului de credit, nu este posibilă nici chiar pentru un specialist cum este instituția financiară.

Aplicarea principiului nominalismului monetar consacrat de dispozițiile art. 1578 C. civ. de la 1864 are ca efect și imposibilitatea analizării caracterului abuziv al clauzelor care îl consacră, față de dispozițiile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 care dispun că:

"Clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispozițiilor prezentei legi".

Nu sunt aplicabile cererii de stabilizare a cursului de schimb valutar al monedei de restituire a creditului la momentul încheierii contractului de credit nici dispozițiile privind efectuarea plăților în moneda națională conținute de Regulamentul nr. 4/2005, având în vedere că Anexa 2 lit. d) a acestuia exceptează de la regulă "persoanele fizice, juridice și alte entități, pentru operațiuni stipulate de prevederi legale exprese".

Nu este aplicabilă contractului de credit nici teoria impreviziunii și posibilitatea de a adapta contractul de credit la împrejurarea privind creșterea excesivă a cursului de schimb CHF-LEU în defavoarea leului. Variația cursului de schimb nu poate constitui o împrejurare absolut imprevizibilă și care nu putea să fie avută în vedere la încheierea contractului, atâta timp cât este de notorietate variația cursului de schimb valutar al monedei naționale față de alte monede străine, în speță a CHF.

Schimbul valutar este un aspect extrinsec contractului de credit, cotația oficială de schimb valutar fiind redată de către BNR, astfel că mecanismul de efectuare a schimbului valutar nu trebuie redat în cuprinsul contractului de credit printr-o formulă.

Clauza de la art. 6 pct. 1 lit. a) din contractul de credit referitoare la calculul dobânzii variabile ca fiind "compusă din Dobânda de Referință a Băncii la care se adaugă Marja de 5,1550%, dobânda fiind revizuibilă în funcție de evoluția Dobânzii de Referință a Băncii" nu este exprimată într-un limbaj clar și inteligibil, în condițiile în care nu este definită în contract expresia "Dobânda de Referință a Băncii".

Art. 1 lit. b) din Anexa la Legea nr. 193/2000 dispune că sunt considerate ca fiind abuzive clauzele contractuale care "obligă consumatorul să se supună unor condiții contractuale despre care nu a avut posibilitatea reală să ia cunoștință la data semnării contractului".

Dispozițiile legale ce privesc posibilitatea furnizorului de servicii financiare de a modifica în mod unilateral rata dobânzii plătibile de către consumator se referă la existența unei motivații întemeiate.

Interpretarea și aplicarea acestor prevederi legale trebuie să țină seama și de interpretările date de CJUE care a statuat cerința ca o clauză contractuală să fie nu doar inteligibilă pentru consumator din punct de vedere gramatical, ci și să expună în mod transparent funcționarea concretă a mecanismului, scopul fiind ca să poată fi evaluate de consumator, pe baza unor criterii clare și inteligibile, consecințele economice care rezultă din respectiva clauză. Ca urmare, este necesar ca motivația întemeiată să fie de natură să expună în mod transparent mecanismul de variere a ratei dobânzii, pentru ca, în baza acestui mecanism, consumatorul să poată să evalueze consecințele economice ce rezultă cu privire la obligațiile sale potrivit contractului de credit.

S-a constatat că este întemeiată susținerea apelantei-pârâte cu privire la existența unui criteriu clar de compunere a dobânzii contractuale, potrivit art. 6 alin. (1) lit. a) din contract, cel referitor la marja băncii care este stabilită ca sumă fixă.

S-a dedus că nu întreaga expresie reținută de către instanța de fond din clauza de la art. 6 alin. (1) lit. a) din contract întrunește condițiile caracterului abuziv, ci doar expresia "Dobânda de Referință a Băncii" care nu este niciunde explicitată în conținutul contractului și nu este redat în mod transparent mecanismul de calculare a acestei dobânzi de referință.

F.Calea de atac împotriva hotărârii instanței de apel.

Împotriva deciziei pronunțate de Curtea de Apel București au declarat recurs reclamanții A. și D., criticând-o sub următoarele motive de nelegalitate:

Hotărârea a fost dată cu încălcarea/aplicarea greșită a normelor de drept material (art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.).

Instanța de apel a reținut în mod greșit că nu poate fi admisă constatarea caracterului abuziv al clauzei de risc valutar, trecând astfel peste interpretările obligatorii date de CJUE în cauza Andriciuc.

În situația în care banca acordă un împrumut în moneda străină, aceasta are obligația să furnizeze împrumutatului informații care să-i permită să adopte o decizie în cunoștință de cauză.

În ceea ce privește comisionul de administrare, această clauză contractuală nu a fost negociată cu consumatorul. Dispozițiile contractuale referitoare la perceperea comisionului de administrare sunt lipsite de cauză juridică în absența unei contraprestații a băncii, concret determinate sau, cel puțin determinabile, care să justifice perceperea acestui comision.

Faptul că unui consumator îi este impus un cost neilustrat de nici un serviciu suplimentar prestat de bancă, ci majorând costul total al creditului, reprezintă o conduită contrară bunei-credințe și de natură a afecta echilibrul contractual.

În ceea ce privește restituirea sumelor reprezentând comisionul de administrare, având în considerare caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzei ce permite perceperea lui se impune restituirea prestațiilor efectuate în baza acesteia.

În ce privește dobânda, de la semnarea convenției de credit și până în prezent, banca a modificat în mod unilateral procentul de dobândă, contrar bunei-credințe și prevederilor legale.

În cuprinsul contractului de credit nu se arată concret modul în care se calculează procentul de dobândă, în funcție de indicele Euribor și nici valoarea acestuia nu este precizată.

Contractul de credit trebuie caracterizat prin previzibilitate, clauzele fiind necesar a fi formulate astfel încât consumatorul să poată anticipa producerea consecinței în situația expresă din contract.

Legea interzice în mod expres băncii fixarea unei dobânzi care să varieze în funcție de voința exclusivă a acesteia.

Deși indicele de referință Libor a înregistrat scăderi semnificative, nivelul dobânzii a stagnat sau a crescut, probabil ca urmare a aplicării netransparente a "politicii băncii", antrenând consecințe vătămătoare pentru consumator. Pârâta nu a înțeles să respecte dispozițiile contractuale și legale, întrucât a perceput o dobândă în mod abuziv, nefiind calculată conform unei formule și prin raportare la indici verificabili prevăzuți de lege.

În ce privește caracterul abuziv al clauzei de risc valutar, banca nu a oferit informații complete, corecte și precise asupra aspectelor esențiale legate de produsul oferit. În calitate de profesionist banca trebuia în mod obiectiv să prezinte riscurile unui astfel de contract și să aducă la cunoștința consumatorilor și existența unui risc și nu să inducă în eroare prin prezentarea monedei CHF ca fiind una care nu comportă riscuri. Având în vedere că schimbarea condițiilor economice a fost imprevizibilă, iar banca nu a oferit informații din care să reiasă riscurile de devalorizare a leului în raport de CHF, se poate considera că revizuirea efectelor contractului corespunde acordului de voință al părților întrucât hipervalorizarea CHF denaturează, contractul de la scopul în vederea căruia a fost încheiat, schimbând natura acestuia, astfel că executarea lui în contextul actual nu mai corespunde voinței concordante a părților. În virtutea principiului din regulamentul valutar conform căruia prețul mărfurilor sau al serviciilor între rezidenți se plătește în moneda națională se impune ca executarea obligațiilor decurgând din acest contract să se facă în RON.

Se solicită admiterea recursului, casarea deciziei recurate iar în rejudecare admiterea în totalitate a cererii de chemare în judecată așa cum a fost formulată. Sunt invocate dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

G.Analizând recursul, prin prisma motivelor de nelegalitate invocate, Înalta Curte constată următoarele:

Criticile referitoare la comisionul de administrare sunt fondate, în cauză fiind întrunite cerințele art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Potrivit dispozițiilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, lege care asigură transpunerea în dreptul intern a dispozițiilor Directivei 93/13/CE:

"O clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților".

În ce privește caracterul negociat al clauzei privind comisionul de administrare, Înalta Curte reține că acesta nu a fost negociat de părțile în litigiu, ci a avut un caracter preformulat.

Referitor la condiția lipsei negocierii directe a clauzelor, instanța reține și că opțiunea consumatorului de a încheia sau nu contractul nu înlătură caracterul lor abuziv, întrucât art. 4 din Legea nr. 193/2000 nu impune condiția inexistenței unei opțiuni pentru alt comerciant care vinde produse sau prestează servicii similare. Ceea ce sancționează legea este că, în măsura în care consumatorul dorește să beneficieze de produsele sau serviciile unui comerciant, trebuie să accepte condițiile generale practicate de acesta, materializate într-un contract cu clauzele prestabilite, unele dintre acestea fiind abuzive, sau să renunțe cu totul la a beneficia de respectivele produse sau servicii.

Legea presupune că o clauză standard preformulată nu a fost negociată direct cu consumatorul, impunând profesionistului sarcina de a prezenta probe în sensul unei negocieri pretinse de acesta.

Dacă un comerciant pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria acestuia să prezinte probe în acest sens. Ceea ce impune legea este ca profesionistul să probeze că a existat o negociere reală și efectivă a clauzei supusă discuției, împrejurarea că anumite clauze ar fi fost negociate neimplicând în mod necesar că și celelalte clauze au fost tratate în același mod.

Art. 4 alin. (6) din lege nu se referă doar la exprimarea clară și ușor inteligibilă din punct de vedere gramatical sau literal, pentru că altfel ar fi fost de prisos a se face această mențiune în cuprinsul unui act normativ, ci la situația în care această clauză să fie clar definită, astfel încât consumatorul să aibă reprezentarea clară a rațiunilor și fundamentelor relative la conținutul clauzelor și efectelor acestora asupra contractului în ansamblu.

Nu instanța trebuie să stabilească considerentele pentru care banca a perceput comisioanele, ci aceste considerente trebuie să rezulte clar din clauzele contractuale și nu din deducțiile părților sau ale judecătorului.

Comisionul de administrare nu a fost definit și în realitate, s-a omis a fi specificate orice elemente care ar fi justificat rațiunea stabilirii sale, fie și într-o manieră generică, deși caracterul transparent al clauzelor contractuale impunea o definire riguroasă a oricăror comisioane și cheltuieli stabilite în sarcina consumatorului, particularizată în raport de contextul în care părțile au încheiat contractul și de toate elementele care erau de natură a influența existența și conținutul unor clauze contractuale.

Curtea de Justiție a Uniunii Europene a apreciat că existența unui eventual dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților în detrimentul consumatorului poate să rezulte din simplul fapt al unei atingeri suficient de grave aduse situației juridice în care este plasat consumatorul, în calitate de parte la contractul în cauză, în temeiul dispozițiilor naționale aplicabile, fie sub forma unei restrângeri a conținutului drepturilor de care, potrivit acestor dispoziții, consumatorul beneficiază în temeiul acestui contract, fie sub forma unei piedici în exercitarea acestora sau a punerii în sarcina sa a unei obligații suplimentare, neprevăzută de normele naționale.

Potrivit hotărârii Curții pronunțate în cauzele conexate C-224/19 și C-259/19, CY împotriva Caixa Bank S.A. și, respectiv LG, PK împotriva Banca Bilbao Vizcaya Argentaria S.A., la 16 iulie 2020:

"Articolul 3 alin. (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că o clauză a unui contract de împrumut încheiat între un consumator și o instituție financiară, care impune plata unui comision de acordare, poate crea în detrimentul consumatorului un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților care decurg din contract, în pofida cerinței de bună-credință, atunci când instituția financiară nu demonstrează că acest comision corespunde unor servicii furnizate și unor cheltuieli pe care le-a efectuat, aspect a cărui verificare revine instanței de trimitere".

Deși această hotărâre privește comisionul de acordare, Înalta Curte apreciază că același raționament juridic este valabil și pentru comisionul de administrare, mai ales că în litigiul de față, comisionul de administrare, potrivit art. 5 lit. a) din contract este 2% flat calculat asupra creditului acordat și se achită din credit la data primei utilizări a acestuia.

Așadar, instanța de apel trebuia să verifice care sunt serviciile furnizate de bancă în schimbul comisionului de administrare. Faptul că acest comision de administrare trebuie suportat de consumator nu face decât să conducă la concluzia că această clauză creează, contrar bunei-credințe, un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților în defavoarea consumatorilor care nu au avut posibilitatea de a cunoaște ce servicii a prestat banca în schimbul acestui comision.

Referitor la criticile privind dobânda, Înalta Curte apreciază că acestea sunt nefondate.

Instanța de apel a reținut în mod corect și a înlăturat în mod legal sintagma "dobânda de referință a băncii" din contractul de credit. În ceea ce privește dobânda fixă și respectiv marja de 5,11550%, aceste clauze nu sunt abuzive. În realitate, recurenții solicită modificarea clauzei privind modul de calcul al dobânzii în sensul dorit de către aceștia.

Aceasta ar duce la încălcarea principiului libertății contractuale și a principiului forței obligatorii a contractului. De altfel, din jurisprudența CJUE reiese faptul că instanța națională, atunci când constată nulitatea unei clauze abuzive cuprinse într-un contract încheiat între un vânzător sau un furnizor și un consumator, nu poate să completeze respectivul contract modificând conținutul acelei clauze.

Dispozițiile art. 9

3

lit. g) din O.G. nr. 21/1992 au fost introduse prin O.U.G. nr. 174/2008, în vigoare de la 27 decembrie 2008 și, potrivit principiului neretroactivității legii civile, nu se aplică în prezentul litigiu.

Criticile referitoare la caracterul abuziv al clauzei de risc valutar sunt nefondate.

Contractul de credit a avut ca obiect o sumă exprimată în franci elvețieni. Deoarece contractul de credit reprezintă o specie a contractului de împrumut de consumație, se aplică principiul nominalismului monetar, instituit de art. 1578 C. civ. de la 1864, potrivit căruia, obligația ce rezultă dintr-un împrumut de bani este totdeauna pentru aceeași sumă numerică arătată în contract.

Principiul nominalismului având o reglementare legală, clauza privind riscul valutar nu poate fi considerată ilicită.

Pe de altă parte, faptul că pârâta este un profesionist în domeniul financiar-bancar nu implică în mod necesar cunoașterea de către aceasta a modului cum va evolua cursul valutar. Aceasta cu atât mai mult cu cât perioada contractuală este una îndelungată.

În cauză nu s-a făcut nicio dovadă în sensul că, la momentul încheierii contractului de credit, pârâta-intimată avea cunoștință că în viitor moneda CHF se va aprecia considerabil față de moneda națională și a acționat în cunoștință pentru a-și procura câștiguri necuvenite.

Obligația de informare a profesionistului pentru asigurarea contractării de către consumator în condiții de transparență care să-i permită evaluarea consecințelor economice ale mecanismului contractual trebuie interpretată în condiții de responsabilitate calificată pentru profesionist conform exigențelor europene și naționale. Nu se poate impune băncii în condiții de rezonabilitate, furnizarea unei estimări precise asupra evoluției pe termen lung a cursului CHF-LEU în cadrul obligației generale de informare corectă aparținând profesionistului, deoarece, acest curs nu este rezultatul serviciilor financiare acordate sau a activității specifice ce o desfășoară.

Împrumutându-se pentru o perioadă considerabilă de timp într-o monedă străină, împrumutații și-au asumat implicit și riscul fluctuațiilor monedei contractului, ceea ce echivalează cu asumarea riscului schimbării împrejurărilor existente la data încheierii contractului.

Normele care reglementează principiul nominalismului monetar sunt dispoziții supletive, de la care părțile pot deroga, însă o asemenea derogare nu reiese din convenția încheiată.

Este de reținut soluția pronunțată de CJUE la 9 iulie 2020 în cauza C-81/19 în care s-a statuat:

"Articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, ci reflectă o normă care, potrivit legii naționale, se aplică între părțile contractante în lipsa unui acord diferit în această privință, nu intră în domeniul de aplicare al acestei directive".

Curtea de Justiție a Uniunii Europene a reținut că în această privință, pe de o parte, împrejurarea că se poate deroga de la o dispoziție de drept național supletivă este lipsită de relevanță în ceea ce privește verificarea aspectului dacă o clauză contractuală care reflectă o asemenea dispoziție este exclusă, în temeiul articolului 1 alin. (2) din Directiva 93/13, din domeniul de aplicare al acestei directive.

Pe de altă parte, faptul că o clauză contractuală care reflectă una dintre dispozițiile vizate la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 nu a făcut obiectul unei negocieri individuale nu are nici un efect asupra excluderii sale din domeniul de aplicare al acestei directive.

Astfel, conform articolului 3 alin. (1) din Directiva 93/13, lipsa unei negocieri individuale este o condiție legată de declanșarea verificării caracterului abuziv al unei clauze care nu poate interveni în cazul în care clauza contractuală nu intră în domeniul său de aplicare.

În ceea ce privește stabilizarea cursului de schimb valutar CHF-LEU la momentul încheierii contractului nu există nici un temei de drept care să susțină o astfel de măsură. Cursul de schimb al monedei în care a fost acordat creditul nu este stabilit de pârâtă, fiind cunoscut faptul că acesta se stabilește pe piața financiară ca urmare a tranzacțiilor în baza cererii și a ofertei, situație în care instanța nu poate stabili un curs de schimb fix, valabil o anumită perioadă având în vedere mecanismul de stabilire a acestuia.

În litigiul de față a existat un acord al părților cu privire la moneda de acordare a creditului și a plăților, situație în care recurenții-reclamanți sunt ținuți de respectarea acestei obligații asumate în virtutea principiului forței obligatorii a contractului.

Deși se arată în memoriul de recurs că se invocă dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenții nu au menționat dacă hotărârea cuprinde motive contradictorii și care sunt acestea ori dacă aceasta cuprinde numai motive străine de natura cauzei. Așa fiind, Înalta Curte nu are cum să analizeze dacă în cauză sunt întrunite cerințele acestui motiv de nelegalitate.

Față de aceste considerente, având în vedere dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recursul declarat de reclamanți urmează a fi admis, va fi casată în parte decizia recurată și va fi trimisă cauza spre rejudecarea apelului declarat de reclamanți, numai în ceea ce privește comisionul de administrare. Se vor menține celelalte dispoziții ale deciziei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanții A. și D. împotriva deciziei civile nr. 406 A din 28 februarie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Casează în parte decizia recurată și trimite spre rejudecarea apelului declarat de reclamanții A. și D. împotriva sentinței civile nr. 8107 din 29.12.2017, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI a civilă, numai în ceea ce privește comisionul de administrare.

Menține celelalte dispoziții ale deciziei.

Definitivă.

Pronunțată în ședința publică astăzi, 11 februarie 2021.