ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1693/2021

Ședința publică din data de 15 septembrie 2021

Asupra recursurilor de față, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 București sub nr. x/2015, reclamanții A. și B. au chemat în judecată pe pârâta C. (fostă D. SA), solicitând instanței să dispună: constatarea nulității absolute a clauzei abuzive prevăzute la art. 4.1 din contractul nr. x din data de 15.06.2007 și obligarea Băncii la recalcularea si perceperea dobânzii începând cu data de 15.06.2008 în raport cu marja fixă; constatarea nulității absolute a clauzei 4.3 din contractul de credit cu nr. x din data de 15.06.2007 privitoare la dreptul Băncii de a modifica dobânzile, comisioanele si taxele bancare; constatarea nulității absolute a clauzei 4.11 cu privire la comisionul de administrare; restituirea tuturor sumelor ce au fost plătite în plus față de dobânda stabilită inițial în contract raportat la valoare LIBOR 6M și marja de la data încheierii contractului; obligarea pârâtei la restituirea tuturor sumelor încasate sub titlu de comision de administrare - 4368 CHF sau 81007 RON, la care se vor adauga dobânzile legale aferente, calculate de la data încasării până la data restituirii integrale; constatarea caracterului abuziv al clauzei de risc valutar inserată în contractul de credit și eliminarea acesteia; stabilizarea (înghețarea) cursului de schimb CHF - leu la momentul semnării contractului, curs care să fie valabil pe toată perioada derulării contractului; denominarea în moneda națională a plăților, în virtutea principiului din regulamentul valutar conform căruia prețul mărfurilor sau al serviciilor între rezidenți se plătește în moneda națională; cu cheltuieli de judecată, conform art. 453 C. proc. civ.

Prin sentința civilă nr. 3655/18.03.2016 pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 București în dosarul nr. x/2015 a fost admisă excepția necompetenței materiale a Judecătoriei Sectorului 2 București și a fost declinată competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la data de 27.04.2016 sub nr. x/2016.

Prin sentința civilă nr. 1268 din 11 aprilie 2017 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă s-a admis în parte cererea de chemare în judecată, s-a constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzelor contractuale cuprinse în art. 4.1 teza II în ceea ce privește sintagma "dobânda se calculează în funcție de indicele de referință stabilit de bancă pentru creditele ipotecare acordate în CHF. Indicele de referință al băncii se stabilește în funcție de costul surselor de finanțare și evoluția dobânzii la creditele ipotecare de pe piața bancară din România"; art. 4.3 în ceea ce privește sintagma "nivelul dobânzii curente se poate schimba în funcție de evoluția indicelui de referință stabilit de bancă" art. 4.11 lit. b), referitoare la comisionul de administrare din contractul de credit nr. x/15.06.2007 și s-a dispus restituirea de către pârâtă a sumelor achitate de către reclamanți cu titlu de dobândă, comision de administrare lunară, de la data încasării acestora și până la data încetării perceperii lor, precum și la plata dobânzii legale calculate de la data achitării fiecărei sume nedatorate la data plății efective a acestui debit; s-a respins în rest acțiunea ca neîntemeiată; s-a dispus obligarea pârâtei să plătească reclamanților suma de 1.240 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Prin decizia nr. 581A/2018 din 21 martie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a fost admisă excepția lipsei dovezii calității de reprezentant, în ceea ce privește apelul declarat de apelanții-reclamanți A. și B..

S-a anulat apelul declarat de apelanții-reclamanți A. și B. împotriva sentinței civile nr. 1268/11.04.2017 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2016, în contradictoriu cu apelanta-pârâtă C. (fostă D. SA), pentru lipsa dovezii calității de reprezentant. A fost admis apelul declarat de apelanta-pârâtă C. (fostă D. SA) împotriva sentinței civile nr. 1268/11.04.2017 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2016, în contradictoriu cu apelanții-reclamanți A. și B.. A fost schimbată în parte sentința civilă apelată, în sensul că: s-au respins capetele de cerere având ca obiect constatarea caracterului abuziv și a nulității absolute a clauzei inserate în art. 4.11 lit. b) referitoare la comisionul de administrare, restituirea sumei achitate cu titlu de comision de administrare și plata dobânzii legale aferente, ca neîntemeiate. S-au menținut celelalte dispoziții ale sentinței.

Atât reclamanții A. și B., cât și pârâta C. (fostă D. SA) au formulat cereri de recurs împotriva deciziei civile nr. 581A/2018 din 21 martie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Prin memoriul de recurs, recurenții-reclamanți A. și B. au solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare curții de apel.

Motivele invocate sunt, în esență, următoarele:

Recurenții-reclamanți susțin că hotărârea atacată este dată cu aplicarea și interpretarea greșită a legii, instanța de apel aplicând în mod greșit textele de lege aplicabile situației de fapt.

Totodată, recurenții arată că, în mod greșit, instanța de apel a invocat din oficiu excepția lipsei dovezii calității de reprezentant pe care a analizat-o cu prioritate și că nu a aplicat corect dispozițiile legale aplicabile situației de fapt.

Referitor la comisionul de acordare credit, recurenții-reclamanți arată că această clauză este abuzivă, întrucât perceperea acestui comision nu este justificată în mod clar și neechivoc în cadrul contractului și nu se menționează care sunt serviciile oferite de bancă.

De asemenea, recurenții-reclamanți apreciază că acest comision este abuziv, nefiind negociat și nici definit în contract, creând un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților contractante.

În opinia recurenților-reclamanți, este necesar ca în contractul de credit să se indice în mod transparent motivele care determină acest comision, neputând fi justificat prin simple supoziții - explicații ale instanței.

În opinia recurenților-reclamanți, caracterul clar al unei clauze contractuale trebuie analizat atât din punct de vedere al modului de calcul al acestui comision, dar și raportat la serviciile prestate de către bancă.

Astfel, recurenții-reclamanți arată că noțiunea generică ce rezultă din denumirea acestui comision, respectiv administrare, nu justifică perceperea lui, fiind incidente dispozițiile Legii 193/2000 și impunându-se restituirea sumelor achitate cu acest titlu.

Recurenții-reclamanți susțin că acest comision creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, contrar cerințelor bunei-credințe, contractul nefiind negociat.

De asemenea, potrivit recurenților-reclamanți, caracterul clar al clauzei contractuale trebuie raportat nu numai la modul de calcul, ci și la servicii prestate de bancă, din denumirea acestui comision, respectiv de administrare, nejustificând perceperea lui.

Recurenții-reclamanți critică aplicarea în mod greșit a prevederilor dispozițiilor art. 1 lit. B) din Anexa Legii 193/2000 cu privire la dobândă, arătând că instanța trebuia să aibă în vedere ca potrivit dispozițiilor O.U.G. nr. 50/2010 banca avea obligația să precizeze în contracte compunerea clară a dobânzii, respectiv să fie raportată la fluctuațiile indicilor de referință și o marjă a băncii, care urmează să fie fixă pe toată perioada de derulare a contractului.

Recurenții-reclamanți susțin că instanța de apel în mod greșit a reținut că nu poate fi admisă constatarea caracterului abuziv al clauzei de risc valutar, trecând astfel peste interpretările obligatorii date de Curtea de Justiție a Uniunii Europene (CJUE) în Cauza Andriciuc contra României.

În memoriul de recurs se mai arată că banca este obligată să furnizeze consumatorului orice informație care să-i permită acestuia să evalueze consecințele economice ale clauzei de risc valutar, asupra obligațiilor sale financiare viitoare, atunci când îi acordă un împrumut în monedă străină, și că instanța națională este obligată să verifice dacă această obligație de informare a fost îndeplinită. În speță, susțin autorii căii de atac, banca nu poate face dovada îndeplinirii obligației de informare.

Se mai afirmă că banca a prezentat oferta de credit în franci elvețieni ca fiind singura variantă de creditare ce putea fi accesată de recurenți, fără ca aceștia să fi solicitat în mod expres contractarea unui credit în această monedă și fără a îi informa, în calitatea sa de profesionist, despre eventualele fluctuații ale monedei străine.

Astfel, în opinia recurenților-reclamanți, dezechilibrul major constă în imposibilitatea consumatorului de a cunoaște și anticipa mărimea obligațiilor asumate, precum și în obligația de a suporta exclusiv diferențele de schimb valutar.

Recurenții-reclamanți arată că intimata-pârâtă trebuia să le prezinte riscurile unui astfel de contract.

În ceea ce privește solicitarea în sensul de a dispune stabilizarea (înghețarea) cursului de schimb euro - leu la momentul semnării contractului, recurenții-reclamanți apreciază că se impune admiterea cererii, întrucât obligațiile contractuale au fost asumate în condițiile economice existente la data încheierii actului.

Recurenții-reclamanți afirmă că, întrucât s-a produs o schimbare fundamentală a condițiilor de contractare, sunt obligați la prestații vădit disproporționate față de cele în considerarea cărora s-a manifestat voința de a contracta.

În ceea ce privește denominarea în moneda națională a plăților, în virtutea principiului din regulamentul valutar conform căruia prețul mărfurilor sau al serviciilor între rezidenți se plătește în moneda națională, recurenții-reclamanți apreciază că se impune ca executarea obligațiilor decurgând din contract să se facă în RON.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 pct. 6 și pct. 8 din C. proc. civ.

Prin recursul formulat, recurenta-pârâtă C. (fostă D. SA) a solicitat admiterea căii de atac declarate și casarea deciziei atacate.

Motivele invocate sunt, în esență, următoarele:

Instanța de apel a pronunțat o decizie nelegală, prin încălcarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 4 alin. (1) și (6) din Legea nr. 193/2000 și ale art. 969 C. civ. din 1864 întrucât a calificat clauza contestată ca fiind abuzivă analizând numai una dintre condițiile impuse de art. 4 din Legea nr. 193/2000 și ignorând caracterul cumulativ al acestora. Recurenta-pârâtă susține că inserarea clauzei în discuție nu creează un dezechilibru și că au fost respectate exigențele bunei-credințe.

Autoarea căii de atac consideră că instanța de apel a interpretat greșit noțiunea de "negociere directă" din perspectiva dispozițiilor art. 953 C. civ. din 1864 întrucât nu a avut în vedere faptul că reclamanții au fost mulțumiți de oferta băncii, nu au solicitat o negociere și au semnat contractul de credit, ceea ce face dovada consimțământului lor.

Se mai afirmă că la data încheierii contractului de credit, împrumutatului i-a fost înmânat și un grafic de rambursare pe toată perioada contractuală, iar valoarea ratelor, inclusiv cea reprezentată de dobândă, era precizată într-o sumă fixă. Astfel, recurenta susține că este îndeplinită cerința ca o clauză contractuală să fie exprimată într-un limbaj ușor și inteligibil.

Recurenta-pârâtă susține că nu îî este permis judecătorului să stabilească cu titlu definitiv cuantumul dobânzii contractuale. În opinia recurentei, este exclusă intervenția instanței pentru modificarea contractului ca urmare a constatării caracterului abuziv al unei clauze.

Recurenta-pârâtă și-a întemeiat cererea de recurs pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Recurenții-reclamanți au depus întâmpinare prin care au solicitat respingerea recursului recurentei-pârâte ca nefondat.

Pe baza cererilor de recurs și a întâmpinării depuse, în temeiul art. 493 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție a dispus efectuarea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului; acesta a fost redactat și comunicat părților.

Prin încheierea din 13 februarie 2019, Înalta Curte de Casație și Justiție, constituită în completul de filtru, a admis în principiu recursurile.

Prin încheierea din 05 iunie 2019, s-a dispus suspendarea judecării recursului, până la soluționarea cauzei C-269/19, aflate pe rolul Curții de Justiție a Uniunii Europene.

Judecarea cauzei a fost reluată la 12 mai 2021.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate și de dispozițiile legale incidente, Înalta Curte de Casație și Justiție reține următoarele:

Cu privire la recursul declarat de recurenții-reclamanți

Analizând criticile invocate de recurenții-reclamanți cu privire la soluția de admitere a excepției lipsei dovezii calității de reprezentant și de anulare a apelului formulat de către aceștia, Înalta Curte de Casație și Justiție reține că sunt nefondate.

Potrivit art. 83 alin. (1) C. proc. civ. coroborat cu art. 85 alin. (3) C. proc. civ., în fața primei instanțe, în apel, precum și în recurs, persoanele fizice pot fi reprezentate de către avocat sau alt mandatar. Împuternicirea de a reprezenta o persoană fizică dată unui avocat se dovedește prin înscris, potrivit legilor de organizare și exercitare a profesiei.

Instanța supremă constată că instanța de apel în mod corect a reținut că cererea de apel a fost semnată de către avocatul E. fără să fi anexat acesteia și împuternicirea avocațială, astfel cum prevede art. 151 alin. (2) C. proc. civ.

Totodată, Înalta Curte reține că deși instanța de apel a pus în vedere recurenților să facă dovada calității de reprezentare a semnatarului cererii de apel, aceștia au depus la dosarul cauzei o împuternicire avocațială pentru declararea căii de atac din care rezultă că mandatul a fost acordat avocatului F., care nu este și semnatarul cererii de apel.

Prin urmare, în mod judicios a constatat Curtea de Apel că nu s-a făcut dovada calității de reprezentant, anulând apelul formulat de reclamanții A. și B., în temeiul art. 82 alin. (1) teza finală C. proc. civ.

Înalta Curte constată că față de soluția de anulare a apelului recurenților-reclamanți, instanța de apel nu a analizat pe fond criticile recurenților cu privire la clauza de risc valutar și cele cu privire la dobândă, acestea au intrat în puterea de lucru judecat, sens în care nu vor fi analizate în etapa procesuală a recursului.

Referitor la criticile încadrate în art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. prin care recurenții-reclamanți invocă încălcarea dispozițiilor art. 1 lit. B) din anexa Legii nr. 193/2000 cu privire la comisionul de administrare, Înalta Curte reține că acestea sunt nefondate.

Înalta Curte constată că, în mod corect a argumentat instanța de apel că, pentru a se reține caracterul abuziv al clauzei privind comisionul de administrare credit, este necesar a se proba că aceasta creează, în detrimentul consumatorului și contrar bunei credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților. Or, în condițiile în care acest comision este perceput pentru demersurile efectuate de bancă în vederea administrării creditului, iar obligația de plată a fost stipulată în mod clar și inteligibil, indicându-se cuantumul comisionului datorat și scadența acestuia, nu se poate considera că împrumutații au fost prejudiciați, fiind informați chiar la momentul semnării convenției de credit cu privire la obligația ce le incumbă, astfel încât nu este fondată critica recurenților în sensul că acesta a fost prevăzut în contractul de credit fără să se specifice ce reprezintă.

În cauză există suficiente criterii care să confere consumatorilor posibilitatea să prevadă consecințele economice care rezultă din clauzele contractuale în ceea ce îi privește. Valoarea comisionului de administrare, metoda de calcul și data scadenței rezultă din stipulațiile contractuale, iar motivele perceperii lui rezultă cu ușurință din denumirea acestuia, recurenții-reclamanți fiind în măsură să prevadă la data încheierii contractului care sunt implicațiile juridice și economice care decurg din perceperea comisioanelor în ceea ce îi privește.

Înalta Curte reține că, potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, una dintre condițiile cumulative impuse de textul legal evocat vizează producerea unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului, în analizarea acestei condiții prezentând relevanță obligația profesioniștilor de a formula clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate, potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

În legătură cu modul în care trebuie analizat caracterul clar și inteligibil al clauzelor contestate din convenția de credit, instanța supremă reține efectul obligatoriu al interpretării realizate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în decizia preliminară adoptată în cauza C-621/17 (Gyula Kiss vs. CIB Bank Zrt. și alții).

În cauza menționată au fost dezlegate chestiuni de drept similare celor din cauza dedusă judecății, din perspectiva aprecierii caracterului abuziv al clauzelor privind comisionul de acordare credit și comisionul de administrare, Curtea de Justiție a Uniunii Europene statuând că:

"art. 4 alin. (2) și articolul 5 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că cerința potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar și inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, precum cele în discuție în litigiul principal, care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare și al unui comision de acordare care urmează să fie suportate de consumator, metoda lor de calcul și data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză".

Astfel, în cauză, instanța de apel a examinat toate aceste criterii în cadrul mecanismului de verificare a caracterului clar și inteligibil al clauzei care reglementează comisionul de administrare și a reținut că această clauză a fost redactată într-un limbaj clar și inteligibil, consumatorii având posibilitatea să prevadă, pe baza unor criterii fără echivoc, consecințele economice care rezultă din clauzele contractuale în ceea ce îl privește.

Instanța supremă reține că banca efectuează diferite activități necesare acordării și derulării contractului de credit, în care sunt implicate resurse materiale și salariați ai băncii. Nu se poate pretinde, așadar, lipsa unor atare activități și, prin urmare, lipsa serviciilor pentru care se percepe comisionul de administrare.

Dimpotrivă, chiar denumirea acestui comision relevă, fără echivoc, rațiunea perceperii lui, respectiv activitatea de administrare a creditului, termenul neavând caracter tehnic, de specialitate, ci reprezintă termen comun, uzual, des utilizat în limbajul curent, așa încât nu poate pune probleme de înțelegere nici măcar din partea celui mai puțin avizat consumator.

Totodată, deși gradul de transparență a unei clauze contractuale reprezintă un criteriu ce trebuie avut în vedere în analiza legalității acesteia, el nu este singurul, criteriile conform cărora o clauză poate fi constatată ca fiind abuzivă fiind cele prevăzute în art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 și dezvoltate de jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene.

Astfel, în cauza Aziz, instanța de la Luxembourg a arătat că art. 3 alin. (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că noțiunea "dezechilibru semnificativ" în detrimentul consumatorului trebuie apreciată prin intermediul unei analize a normelor naționale aplicabile în lipsa unui acord între părți, pentru a evalua dacă și, eventual, în ce măsură contractul îl plasează pe consumator într-o situație juridică mai puțin favorabilă în raport cu cea prevăzută de dreptul național în vigoare.

În fine, este esențial de evidențiat că, în același sens cu cel anterior evocat, prin hotărârea din data de 3 octombrie 2019, pronunțată de Curtea de la Luxemburg în cauza C-621/17, s-a statuat că cerința potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar și inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare și al unui comision de acordare care urmează să fie suportate de consumator, metoda lor de calcul și data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză.

Or, așa cum judicios a remarcat prima instanță de control judiciar, faptul că prevederile contractuale nu au fost negociate direct cu consumatorul, nu poate duce la concluzia că este îndeplinită și condiția distinctă, referitoare la dezechilibrul semnificativ, înțeles ca dezechilibru juridic și nu valoric, între drepturile și obligațiile părților, contrar cerințelor bunei-credințe.

Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., acesta poate fi invocat atunci când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Înalta Curte constată că, în analiza efectuată, reflectată în considerentele hotărârii nu se poate reține nemotivarea sau motivarea contradictorie, așa cum susțin recurenții, în condițiile în care instanța de apel a procedat la o analiză corespunzătoare a condițiilor ce trebuie îndeplinite pentru a reține caracterul abuziv al unei clauze contractuale, așa cum acestea sunt reglementate de legislația privind protecția consumatorului prin art. 4 din Legea nr. 193/2000, în consens cu dispozițiile Directivei 13/93 și jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene.

În cauză, instanța de prim control judiciar a respectat exigențele impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., motivarea hotărârii cuprinzând în considerentele sale analiza motivelor de apel invocate, motivele de fapt și de drept care au condus la soluția pronunțată, care au legătură directă cu aceasta și care susțin soluția pronunțată de instanță, astfel că nu se poate invoca nemotivarea hotărârii.

Prin urmare, motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. și invocat de către recurenții-reclamanți nu este întemeiat.

Cu privire la recursul declarat de recurenta-pârâtă

O primă critică invocată de recurenta-pârâtă vizează caracterul negociat al clauzelor privitoare la dobânda variabilă și la dreptul băncii de a modifica dobânda pe parcursul derulării contractului, negociere, care în opinia recurentei-pârâte reiese din modul de redactare al clauzelor, care este diferit în contractele încheiate cu clienții.

Trebuie subliniat că aceste argumente, cu privire la caracterul negociat al clauzelor contractuale, nu pot fi analizate, întrucât reprezintă aspecte de fapt, iar nu de drept, aspecte ce excedează limitelor analizei instanței de recurs.

Criticile recurentei-pârâte, în sensul că dispozițiile contractuale referitoare la revizuirea unilaterală a structurii ratei dobânzii sunt redactate în termeni clari și neechivoci, nefiind îndeplinită nici cerința dezechilibrului semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în defavoarea consumatorului și că în cauză sunt incidente prevederile pct. 1 lit. a) teza a II-a din Anexa la Legea nr. 193/2000, nu pot fi reținute.

Conform prevederilor pct. 1 lit. a) teza a II-a din Anexa la Legea nr. 193/2000 (forma în vigoare la momentul încheierii contractului de credit - 15.06.2007):

"(1) Sunt considerate clauze abuzive acele prevederi contractuale care: a) dau dreptul comerciantului de a modifica unilateral clauzele contractului, fără a avea un motiv întemeiat care să fie precizat în contract."

Prevederile acestei litere nu se opun clauzelor în temeiul cărora un furnizor de servicii financiare își rezervă dreptul de a modifica rata dobânzii plătibile de către consumator ori datorată acestuia din urmă sau valoarea altor taxe pentru servicii financiare, fără o notificare prealabilă, dacă există o motivație întemeiată, în condițiile în care comerciantul este obligat să informeze cât mai curând posibil despre aceasta celelalte părți contractante și acestea din urmă au libertatea de a rezilia imediat contractul.

În raport de aceste dispoziții legale, Înalta Curte de Casație și Justiție reține că dispozițiile pct. 1 lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000 care prevăd posibilitatea inserării în contract a unor clauze prin care furnizorii de servicii financiare au dreptul de a modifica rata dobânzii sau valoarea altor taxe pentru servicii financiare, dacă există o motivație întemeiată, iar consumatorul are libertatea de a rezilia contractul, trebuie interpretate în lumina principiilor instituite prin art. 1 din Legea nr. 193/2000.

Așadar, pe de o parte "motivele întemeiate" nu pot consta decât în acele situații care sunt precis determinate în contract și au un caracter obiectiv, iar, pe de altă parte, modificarea obligațiilor de plată nu poate determina un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

Trebuie observat că, din interpretarea punctului 1 lit. j) din anexa la Directiva 93/13, care este asemănătoare cu forma punctului l lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000 (forma în vigoare la data încheierii contractului), rezultă foarte clar că "motivul întemeiat" care dă dreptul vânzătorului/furnizorului de a modifica unilateral clauzele convenției trebuie precizat în contract.

Totodată, în cauza Bogdan Matei și Ioana Ofelia Matei împotriva S.C. VOLKSBANK ROMÂNIA S.A. - C143/13 - pct. 74 - s-a arătat că, așa cum rezultă în special din articolele 3 și 5 din Directiva 93/13, precum și din cuprinsul punctului 1 lit. j) și l) și din cuprinsul punctului 2 lit. b) și d) din anexa la această directivă, prezintă o importanță esențială pentru respectarea cerinței privind transparența aspectul dacă în contractul de împrumut se indică în mod transparent motivele și particularitățile mecanismului de modificare a ratei dobânzii și relația dintre această clauză și alte clauze referitoare la remunerația creditorului, astfel încât un consumator informat să poată să prevadă, pe baza unor criterii clare și inteligibile, consecințele economice care rezultă din aceasta în ceea ce îl privește.

Înalta Curte de Casație și Justiție constată că, deși potrivit legislației naționale și comunitare recurenta-pârâtă avea dreptul de a modifica dobânda percepută doar dacă exista un motiv întemeiat, precizat în contract, prin clauzele constatate ca fiind abuzive referitoare la dobândă sunt încălcate normele de drept naționale și comunitare întrucât nu sunt indicate în contract motivele întemeiate care ar putea justifica o decizie a băncii de a modifica dobânda percepută.

Potrivit dispozițiilor art. 4.1. din contract, "Pentru perioada cuprinsă între data primei trageri din contul de credit și 12.00 luni, rata dobânzii este fixă. După această perioadă, dobânda curentă se calculează în funcție de indicele de referință stabilit de Banca pentru creditele ipotecare acordate în CHF." Totodată, art. 4.3 dispune:

"Pe parcursul derulării contractului, cu excepția perioadei menționate la punctul 4.1, nivelul dobânzii curente se poate schimba în funcție de evoluția indicelui de referință stabilit de Bancă".

Astfel de clauze contractuale, precum cele inserate la art. 4.1 și 4.3 din contractul de credit, care permit creditorului să modifice în mod unilateral nivelul costurilor solicitate debitorului, respectiv nivelul dobânzii lunare, ridică problema previzibilității pentru consumator a majorării acestor costuri în funcție de criteriul neindicat în contract, așadar prevăzut în mod netransparent.

Contrar susținerilor băncii dezvoltate în recurs, aceste clauze creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților în detrimentul consumatorului și contrar exigențelor bunei-credințe, nefiind, astfel, incidentă situația prevăzută de pct. 1 lit. a) din lista anexă la Legea nr. 193/2000, în condițiile în care în contract nu au fost definite în vreun fel criteriile ce urmau a fi avute în vedere de recurenta-pârâtă pentru modificarea dobânzii. În consecință, lipsa oricărui reper în contractul de credit a lăsat consumatorii-intimați într-o stare de echivocitate, lipsită de claritate, conferind băncii posibilitatea de a modifica unilateral contractul în raport de interesele sale financiare, în detrimentul consumatorilor.

În ceea ce privește caracterul clar și inteligibil al clauzelor contractuale, trebuie subliniat că nu este suficient ca o clauză să fie inteligibilă din punct de vedere gramatical, ci trebuie prezentată o formulă concretă în funcție de care poate varia rata dobânzii, astfel încât consumatorul să fie pe deplin informat și să poată anticipa, la momentul încheierii contractului, consecințele economice ale unei atare clauze.

Astfel, nu pot fi reținute argumentele recurentei-pârâte în sensul că dobânda contractuală este o consecință a dobânzii variabile pentru care clientul a optat și că esența acesteia constă în înregistrarea unor fluctuații și nici cele cu privire la înmânarea graficului de rambursare recurenților-reclamanți, în sensul că aceștia au cunoscut sumele plătite cu titlu de dobândă.

Susținerile recurentei-pârâte în sensul că notificarea băncii reglementată de prevederile din contractul de credit, coroborat cu posibilitatea oferită recurenților de a rambursa anticipat creditul, are natura juridică a unei oferte de modificare a actului juridic, reprezintă critici de netemeinicie, ce excedează analizei de nelegalitate care se efectuează în calea de atac a recursului.

Totodată, cu toate că recurenta-pârâtă a justificat formula de calcul a dobânzii în funcție de anumiți indici pe care i-a menționat în cererea de recurs (indicele Euribor, Libor, Robor sau condițiile pieței monetare, costurile generate de prevederi legale/administrative ce derivă din nivelul și remunerarea rezervelor minime obligatorii, costurile cu provizionarea obligatorie și costurile de refinanțare pe piețe și nivelul mediu al dobânzii aferente depozitelor atrase de către bancă), reclamanții nu aveau posibilitatea să prevadă acești indici în lipsa menționării lor în contract.

În consecință, prin clauzele constatate ca fiind abuzive referitoare la dobândă a fost afectată situația juridică a reclamanților, întrucât au fost încălcate prevederile pct. l lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000 și cele referitoare la obligațiile legale de informare și transparență aflate în sarcina profesionistului, astfel că este îndeplinită condiția existenței unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților în detrimentul consumatorului.

Critica privitoare la incidența în cauză a art. 9 indice 3 lit. g) pct. 2 din O.G. nr. 21/1992 privind protecția consumatorilor nu poate fi, de asemenea, reținută.

Înalta Curte de Casație și Justiție constată că art. 9 indice 3 lit. g) pct. 2 din O.G. nr. 21/1992 a fost introdus prin punctul 9 din O.U.G. nr. 174/2008, începând cu 27.12.2008, iar în raport de data încheierii contractului de credit: 15.06.2007 și de principiul neretroactivității legii, această dispoziție legală nu este incidentă în cauză.

Nici argumentul recurentei-pârâte, în sensul excluderii de la analiza caracterului abuziv al clauzelor referitoare la dobândă, întrucât reprezintă prețul contractului, nu poate fi reținut.

Deși obligația de plată a dobânzii face parte din obiectul principal, în sensul art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, nu orice clauză referitoare la dobândă este exclusă de la analiza sub aspectul caracterului abuziv.

În lumina acestor aceste statuări ale instanței europene, în cauza de față, Înalta Curte de Casație și Justiție reține că analiza caracterului abuziv al clauzei contractuale care stipulează prerogativa profesionistului de a determina sau de a modifica rata dobânzii este admisibilă.

Având în vedere cele reținute mai sus, Înalta Curte de Casație și Justiție în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.A. împotriva deciziei nr. 2002 din 17 octombrie 2018, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de recurenții-reclamanți B. și A. și de recurenta-pârâtă C. (FOSTĂ D. S.A.) împotriva deciziei civile nr. 581A din 21 martie 2018, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 15 septembrie 2021.