ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1381/2021

Ședința publică din data de 8 iunie 2021

Asupra recursurilor de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 24 martie 2015 pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București sub nr. x/2015, reclamanții A. și B. au chemat-o în judecată pe pârâta C., solicitând:

- constatarea caracterului nul absolut și abuziv al clauzelor contractuale prevăzute la art. 1.2 si 1.3 lit. A) și B) și art. 5.1 din contractul de credit nr. x din 23 octombrie 2007;

- obligarea pârâtei la recalcularea dobânzii începând cu data încheierii contractului de credit la zi, raportat la evoluția indicelui Libor la 3 luni și la marja fixa a băncii în valoare de 4.3 p.p;

- obligarea pârâtei la calcularea și perceperea pe viitor a dobânzii raportat la variația indicelui Libor la 3 luni și la marja fixă a băncii de la data încheierii contractului de credit;

- obligarea pârâtei la restituirea tuturor sumelor încasate abuziv, fără temei legal, în baza clauzelor contractuale abuzive, cu titlu de comision de acordare și cu titlu de dobândă excedentară;

- constatarea caracterului abuziv al clauzei de risc valutar inserată în contractul de credit și eliminarea acesteia;

- stabilizarea și înghețarea cursului de schimb CHF - RON la momentul semnării contractului, curs care să fie valabil pe toata perioada derulării contractului;

- denominarea în moneda națională a plăților, în virtutea principiului din regulamentul valutar conform căruia prețul mărfurilor sau al serviciilor între rezidenți se plătește în moneda națională;

- obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată, în temeiul art. 453 C. proc. civ.

Prin sentința civilă nr. 16870/2015 din 24 septembrie 2015, Judecătoria Sectorului 1 București a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.

Cauza a fost înregistrată sub nr. x/2015 la 12 octombrie 2015 pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă.

Prin sentința civilă nr. 7459 din 23 noiembrie 2016, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a respins ca neîntemeiată cererea formulată de reclamanții A. și B. în contradictoriu cu pârâta C., obligându-i, totodată, pe reclamanți la plata către pârâtă a sumei de 3.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva sentinței civile nr. 7459 din 23 noiembrie 2016, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă au declarat apel reclamanții A. și B., criticând-o pentru netemeinicie și nelegalitate.

Prin decizia civilă nr. 2042A/2017 din 15 noiembrie 2017, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a admis apelul și a schimbat în parte sentința civilă nr. 7459 din 23 noiembrie 2016 a Tribunalului București, secția a VI-a civilă, în sensul că a admis în parte cererea; a constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzei 5.1 în ceea ce privește caracterul variabil al marjei conform deciziei băncii; a obligat-o pe intimata-pârâtă să restituie apelanților-reclamanți sumele încasate în temeiul clauzei anulate, reprezentând diferența dintre dobânda percepută și cea datorată conform formulei de calcul cuprinzând marja de 4,3 aferentă perioadei 22 mai 2009 - 12 martie 2015; a menținut restul dispozițiilor sentinței.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanții A. și B. și pârâta C.

I. Prin memoriul de recurs, recurenții-reclamanți A. și B. au solicitat, în conformitate cu dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., admiterea căii extraordinare de atac exercitate și casarea deciziei recurate, cu consecința admiterii în totalitate a cererii de chemare în judecată, în sensul constatării caracterului abuziv al clauzelor de risc valutar și al înghețării cursului valutar CHF.

În motivarea recursului, s-a arătat în principal că instanța de apel nu a analizat în concret clauzele contractuale referitoare la comisionul de acordare a creditului și la cel de rambursare anticipată.

Privitor la comisionul de acordare, reținut de instanța de apel ca fiind perceput în mod întemeiat, recurenții susțin că în mod părtinitor Curtea nu a menționat valoarea acestuia de 4.580 CHF, aspect ce ar fi condus la concluzia evidentă că profesionistul își arogă un avantaj injust, creând astfel un dezechilibru contractual vădit între prestațiile celor două părți.

În opinia recurenților, suma percepută de bancă cu acest titlu este foarte mare, iar contraprestația acesteia este pratic inexistentă, de vreme ce analiza datelor împrumutaților pentru acordarea creditului vizează tot protejarea intereselor băncii, respectiv asigurarea rambursării creditului.

Referitor la comisionul de rambursare anticipată, reclamanți susțin că în mod greșit instanța de apel a reținut că nulitatea ar putea fi constatată doar în cazul în care ar fi fost percepută o sumă de bani în baza acestei prevederi contractuale. Această susținere a fost apreciată de recurenții-reclamanți ca fiind total eronată, întrucât, activată sau nu, clauza există în contract și poate fi aplicată în viitor dacă împrumutații intenționează să plătească anticipat vreo sumă de bani, ceea ce este tot în interesul băncii.

De asemenea, autorii căii de atac susțin că instanța de prim control judiciar a făcut o aplicare greșită a dreptului material incident convenției de credit, conducând la o soluție injustă și nelegală privind clauzele defăimate ca fiind abuzive, respectiv clauzele ce reglementează riscul valutar și returnarea împrumutului în CHF, deși suma creditată le-a fost acordată reclamanților în RON, iar nu în CHF.

Referitor la clauza de risc valutar, arată că instanța de apel a procedat la o analiză din perspectiva Hotărârii C.J.U.E. în cauza C-186/16 - Andriciuc, însă fără a verifica dacă sunt sau nu întrunite condițiile pentru declararea abuzivă a unei clauze, respectiv negocierea acesteia, dezechilibrul contractual și reaua-credință a băncii.

Recurenții evocă dezlegările date de C.J.U.E. în cauzele C-484/08 și C-241/98 și susțin că instanța de apel a reținut în mod greșit că există o redactare a clauzelor într-un limbaj clar și inteligibil, câtă vreme din perspectiva legislației de protecție a consumatorilor limbajul clar presupune nu numai o exprimare corectă din punct de vedere gramatical, ci și negociere și informare cu privire la conținutul contractului și acordarea unui răgaz de reflecție asupra acestuia.

În ceea ce privește limbajul inteligibil, arată că această cerință presupune ca împrumutații să aibă reprezentarea consecințelor contractului.

Totodată, arată că în mod greșit curtea de apel a reținut că împrumutaților li s-ar aplica principiul nominalismului, fără să se țină seama că, în esență, nu au încasat CHF, ci au încasat sau tras RON, potrivit extrasului de cont ce face corp comun cu dosarul de creditare.

Recurenții mai critică decizia atacată arătând că în considerentele acesteia au fost reținute motive contradictorii, în sensul că acțiunea este guvernată de Legea nr. 193/2000 - lege specială, dar și de principiul nominalismului, ceea ce în opinia lor constituie în mod vădit o contradicție din punct de vedere juridic.

Din această perspectivă, au notat că principiul nominalismului ar fi fost aplicabil doar dacă acțiunea introductivă ar fi fost întemeiată pe răspunderea civilă contractuală sau pe nulitatea absolută.

În considerarea celor anterior expuse, recurenții-reclamanți solicită casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.

Prin întâmpinarea depusă la dosar, recurenta-pârâtă a solicitat în principal, anularea recursului, iar în subsidiar, respingerea recursului ca nefondat și obligarea recurenților-reclamanți la plata cheltuielilor de judecată.

II. Prin cererea de recurs recurenta-pârâtă C. S.A. (în prezent D.) a solicitat, în conformitate cu dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., admiterea recursului și casarea în parte a deciziei atacate prin raportare la motivele de nelegalitate invocate.

În dezvoltarea criticilor formulate, recurenta-pârâtă a susținut, în esență, că instanța de apel a reținut în mod nelegal că prevederile de la art. 5.1 din convenția de credit ar avea un caracter abuziv, hotărârea fiind dată cu aplicarea și interpretarea greșită a alin. (1) lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000, a art. 4 din Legea nr. 193/2000 și a art. 95 din O.U.G. nr. 50/2010.

Recurenta-pârâtă a redat conținutul textelor legale pretins nesocotite de instanța de apel și textul clauzei al cărei caracter abuziv a fost constatat și a arătat în primul rând că modificarea dobânzii a fost generată de creșterea costurilor de finanțare, care depind în mare măsură de riscul de țară, iar după încheierea contractului indicatorul C.D.S. (Credit Default Swap) a crescut spectaculos începând cu septembrie 2008, antrenând majorarea dobânzii. Sub același aspect, recurenta-pârâtă a arătat și că a notificat reclamanților intenția de majorare a marjei băncii, precum și faptul că aceștia aveau posibilitatea de a rezilia contractul în termen de 30 de zile.

Referitor la condițiile impuse de art. 4 din Legea nr. 193/2000, recurenta-pârâtă le-a enumerat, a susținut că acestea sunt prevăzute cumulativ, că nu este prezumat caracterul abuziv al clauzelor, fie ele și dintr-un contract de adeziune și că, în esență, niciuna dintre aceste condiții nu este îndeplinită în speță.

Recurenta-pârâtă a criticat hotărârea instanței de apel din perspectiva dispozițiilor art. 95 din O.U.G. nr. 50/2010, susținând că în mod greșit nu s-a validat actul adițional încheiat în aplicarea acestui text legal; în acest sens, s-a arătat că banca a dat dovadă de bună-credință în informarea împrumutaților și a precizat că informarea nu trebuie făcută neapărat pe suport de hârtie, actul normativ impunând ca acest proces să fie efectiv, ceea ce s-a și întâmplat în cauză.

A fost criticată și dispoziția de restituire a sumei achitate cu titlu de dobândă nedatorată, sens în care au fost redate considerentele unei decizii de speță a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Astfel, a solicitat admiterea recursului propriu și casarea deciziei atacate în limita criticilor formulate.

Prin întâmpinarea depusă la dosar, recurenții-reclamanți au solicitat respingerea recursului, ca nefondat și obligarea recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată.

Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., a dispus efectuarea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului; acesta a fost redactat și comunicat părților.

Prin încheierea din 26 martie 2019, Înalta Curte de Casație și Justiție, constituită în completul de filtru, a admis în principiu recursurile și a fixat termen la data de 11 iunie 2019, cu citarea părților.

Prin încheierea 11 iunie 2019, s-a dispus suspendarea judecării recursului, până la soluționarea cauzei C-81/19, aflate pe rolul Curții de Justiție a Uniunii Europene.

Judecarea cauzei a fost reluată la 6 aprilie 2021.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate și de dispozițiile legale incidente, Înalta Curte de Casație și Justiție reține următoarele:

În ceea ce privește recursul declarat de recurenții-reclamanți B. și A., nu pot fi reținute criticile aduse, acestea fiind nefondate.

Conform dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii sau numai motive străine de natura cauzei.

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în considerentele hotărârii instanța trebuie să arate motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, anume atât motivele pentru care s-au admis, cât și motivele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

Criticile subsumate acestui motiv de nelegalitate sunt nefondate deoarece susținerile recurenților-reclamanți referitoare la inexistența motivării sunt formale și exprimă nemulțumirea acestora față de modul în care curtea de apel a analizat clauzele contractuale privind comisionul de acordare și cel de rambursare anticipată. Criticile prin care se arată că instanța de apel a motivat în mod greșit aplicarea princpiului nominalismului nu pot fi cenzurate prin raportare la dispozițiile cazului de casare invocat, neînscriindu-se în niciuna din tezele acestui text de lege.

Pe de altă parte, Înalta Curte reține că instanța de apel a pronunțat o hotărâre care reflectă o analiză proprie suficientă a motivelor deduse judecății, cu respectarea prevederilor legale incidente și pe baza unui raționament ce determină în mod logic soluția din dispozitiv, respectând astfel cerințele art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. vizează încălcarea legii de drept material, ce poate consta în aplicarea unui text de lege străin situației de fapt, în extinderea normelor peste ipotezele la care se aplică ori în restrângerea nejustificată a aplicării acestora, în interpretarea greșită a normei corespunzătoare situației de fapt sau încălcarea unor principii generale de drept.

Cu referire la comisionul de acordare - art. 1.3 lit. a) din contract, Înalta Curte reține că analiza caracterului abuziv al clauzei denunțate a fost realizată de instanțele de fond din perspectiva art. 4 din Legea nr. 193/2000.

Această abordare a examinării caracterului abuziv al clauzelor contractuale este în consens cu jurisprudența constantă a Curții de Justiție a Uniunii Europene în materie, relevantă fiind în acest sens Hotărârea din 3 octombrie 2019 în Cauza C-621/17 - Gyula Kiss împotriva C.I.B. Bank Zrt, Emil Kiss și Gyula Kiss.

Sub aspectul respectării cerinței de redactare clară și inteligibilă a clauzelor contractuale prezentate în scris consumatorului, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a stabilit în cauza C-621/17 (Gyula Kiss împotriva CIB Bank Zrt., Emil Kiss, Gyula Kiss) că "art. 4 alin. (2) și articolul 5 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că cerința potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar și inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, precum cele în discuție în litigiul principal, care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare și al unui comision de acordare care urmează să fie suportate de consumator, metoda lor de calcul și data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză".

Așadar, prin această decizie preliminară, Curtea de Justiție a subliniat elementele specifice care trebuie examinate pentru a se stabili dacă o clauză este exprimată în mod clar și inteligibil, printre acestea regăsindu-se cuantumul precis al comisionului, metoda de calcul, data de exigibilitate, posibilitatea ca natura serviciilor furnizate efectiv să poată fi înțeleasă sau dedusă din contractul avut în vedere în ansamblul său. În plus, consumatorul trebuie să fie în măsură să verifice dacă există o suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pe care acesta le remunerează.

Instanțele de fond au aplicat aceste criterii cu prilejul verificării caracterului clar și inteligibil al clauzei care reglementează comisionul de acordare credit și au reținut, în mod legal, că acestea au fost redactate într-un limbaj clar și inteligibil și că există contraprestație, ținând seama de ansamblul împrejurărilor proprii cauzei.

Totodată, cerința de transparență a unei clauze contractuale nu presupune ca Banca să fie obligată să detalieze în contractul respectiv natura tuturor serviciilor furnizate în schimbul costurilor prevăzute de una sau mai multe clauze contractuale, analiza instanței trebuind îndreptată asupra altor criterii pertinente, cum ar fi posibilitatea ca natura serviciilor furnizate în mod efectiv să poată fi în mod rezonabil înțeleasă sau dedusă din contract, în ansamblul său, sau posibilitatea consumatorului de a verifica dacă nu există o suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pe care acestea le remunerează.

Deosebit de relevant este considerentul nr. 44 al hotărârii C.J.U.E. din 3 octombrie 2019, pronunțată în cauza C-621/17 (Gyula Kiss), din care rezultă că instanța națională trebuie să examineze dacă există contraprestație pentru perceperea unui comision sau dacă natura serviciilor prestate este transparentă, "în lumina tuturor elementelor de fapt pertinente, printre care figurează nu numai clauzele cuprinse în contractul în cauză, ci și publicitatea și informațiile furnizate de creditor în cadrul negocierii contractului".

Așadar, verificarea împrejurărilor de fapt anterior menționate reprezintă o chestiune de temeinicie, care este rezervată instanțelor devolutive, excedând controlului de legalitate specific recursului.

În concluzie, se reține faptul că, în analiza caracterului abuziv al acestei clauze, instanța de apel a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor Legii nr. 193/2000 în raport cu elementele specifice care trebuie examinate pentru a se stabili dacă o clauză este exprimată în mod clar și inteligibil și anume: cuantumul precis al comisionului, metoda de calcul, posibilitatea ca natura serviciilor furnizate efectiv să poată fi înțeleasă sau dedusă din contractul avut în vedere în ansamblul său, inexistența unei suprapuneri între diferitele costuri sau între serviciile pe care acesta le remunerează.

În ceea ce privește comisionul de rambursare anticipată - art. 1.3 lit. b) din contract, criticile recurenților-reclamanți sunt neîntemeiate, astfel cum în mod corect a reținut instanța de apel, față de faptul că acesta nu mai există în contract dupa semnarea actului adițional nr. x/12.03.2015, iar până la data eliminării acestui comision din contract, clauza privind rambursarea anticipată nu a fost efectiv aplicată.

Criticile recurenților-reclamanți referitoare la caracterul abuziv al clauzei de risc valutar sunt neîntemeiate.

În sensul atribuit de dreptul Uniunii Europene, actele sau normele obligatorii ale dreptului național sunt excluse din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, atât normele imperative, cât și cele supletive, acestea din urmă fiind menționate în mod expres în considerentul al treisprezecelea ca fiind cele ce se aplică între părțile contractante cu condiția să nu se fi instituit alte acorduri.

Această interpretare a prevederilor Directivei 93/13 a fost evidențiată și de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în Cauza C-92/11 RWE Vertrieb AG împotriva Verbraucherzentrale Nordrhein - Westfalen eV, în Cauza C-34/13 Monika Kusionova împotriva SMART Capital a.s., precum și în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc și alții împotriva Băncii Românești S.A.

Prin hotărârea pronunțată în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc și alții împotriva Băncii Românești S.A., Curtea de Justiție a Uniunii Europene a instituit o ordine de prioritate a condițiilor care trebuie să fie verificate din perspectiva Directivei 93/13, neîndeplinirea uneia dintre condiții făcând de prisos analiza celor subsecvente și determinând concluzia lipsei caracterului abuziv al clauzei cercetate.

Contrar celor susținute prin motivele de recurs, din însăși hotărârea invocată de autorii căii de atac, respectiv Hotărârea pronunțată în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc și alții împotriva Băncii Românești S.A., rezultă că expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", în sensul articolului 1 alin. (2) din Directivă, acoperă, în raport de al treisprezecelea considerent al acesteia, și norme supletive, respectiv acelea care, potrivit legii, se aplică între părțile contractante cu condiția ca părțile să nu fi derogat prin convenție.

În această cauză, Curtea de Justiție a Uniunii Europene arată că:

"articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 instituie o excludere din domeniul de aplicare al acesteia, care vizează clauzele care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii" (par. 27); "această excludere presupune îndeplinirea a două condiții. Pe de o parte, clauza contractuală trebuie să reflecte un act cu putere de lege sau o normă administrativă, iar, pe de altă parte, actul sau norma respectivă trebuie să fie obligatorie" (par. 28); "pentru a stabili dacă o clauză contractuală este exclusă din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, revine instanței naționale sarcina să verifice dacă această clauză reflectă prevederile din dreptul național care se aplică între părțile contractante independent de alegerea lor sau pe cele care sunt de natură supletivă și, prin urmare, aplicabile ope legis, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părți în această privință" (par. 29).

Ulterior, prin Hotărârea Curții de Justiție din data de 9 iulie 2020, pronunțată în Cauza C-81/19, NG, OH împotriva S.C. Banca Transilvania S.A., având ca obiect o cerere de decizie preliminară ce privește, într-o primă întrebare, interpretarea Directivei 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, în sensul de a se stabili dacă articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, ci reflectă o normă care, potrivit legii naționale, se aplică între părțile contractante în lipsa unui acord diferit în această privință, intră în domeniul de aplicare al acestei directive, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat, în considerarea propriei jurisprudențe, următoarele:

"împrejurarea că legiuitorul național a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților la anumite contracte nu constituie o condiție pentru aplicarea excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13, ci justificarea unei astfel de excluderi."

Așadar, pentru a stabili dacă condițiile excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 sunt îndeplinite, Curtea a statuat că îi revine instanței naționale sarcina să verifice dacă clauza contractuală vizată reflectă dispoziții de drept național care se aplică în mod imperativ între părțile contractante independent de alegerea lor sau dispoziții de natură supletivă și, prin urmare, aplicabile automat, cu alte cuvinte, în lipsa unui acord diferit între părți în această privință (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, EU:C:2013:180, punctul 26, Hotărârea din 10 septembrie 2014, Kušionová C-34/13, EU:C:2014:2189, punctul 79, Hotărârea din 20 septembrie 2017, Andriciuc și alții, C-186/16, EU:C:2017:703, punctele 29 și 30, precum și Hotărârea din 3 martie 2020, Gómez del Moral Guasch, C-125/18, EU:C:2020:138, punctul 32).

Ca atare, prin decizia recurată, instanța de apel a stabilit în mod corect, pe baza prevederilor contractuale și legale, cu referire la clauzele contestate de reclamanți, că acestea reflectă principiul nominalismului monetar, reglementat de art. 1578 C. civ. din 1864. Conform acestui text de lege:

"obligația ce rezultă din împrumut de bani este totdeauna pentru aceeași sumă numerică arătată în contract", iar la alin. (2) se prevede "întâmplându-se o sporire sau o scădere a prețului monedelor, înainte de a sosi epoca plății, debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată și nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs la momentul plății." Altfel spus, debitorul obligației de restituire a unui împrumut de consumație (categorie care include și creditele bancare) va fi liberat prin plata sumei numerice arătate în contract, indiferent de fluctuațiile monedei în care a fost acordat împrumutul.

Părțile ar fi putut deroga de la aceste prevederi legale, dar nu au făcut-o, astfel că norma menționată se aplică în lipsa unei alte înțelegeri a părților.

S-a reținut cu justețe că prevederile art. 1578 C. civ. cuprind o dispoziție legală dispozitivă supletivă ce se aplică ope legis în lipsa unui acord diferit între părți. În sprijinul calificării acestor dispoziții drept norme cu caracter supletiv ce se aplică în lipsa unei mențiuni exprese în contract pot fi amintite și considerentele Deciziei Curții Constituționale nr. 62/2017.

În atare context, Înalta Curte reține că, față de prevederile Legii nr. 193/2000, interpretate în lumina Directivei 93/13/CEE a Consiliului și a celor statuate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene, clauza contractuală care prevede obligația pentru împrumutat de a restitui creditul în moneda în care a fost acordat (CHF), nu poate forma obiectul cenzurii instanței de judecată, din următoarele rațiuni de ordin legal:

Conform art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispozițiilor prezentei legi. Această prevedere legală transpune în dreptul intern dispozițiile art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului, potrivit cărora dispozițiile prezentei directive nu se aplică clauzelor contractuale care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii sau dispozițiile ori principiile din convențiile internaționale la care statele membre sau Comunitatea sunt părți.

Pentru a identifica aria de excludere vizată de această dispoziție legală, este necesară determinarea conținutului noțiunii de "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", determinare care este realizată, fără echivoc, chiar în preambulul Directivei în considerentul al treisprezecelea, unde se prevăd următoarele:

"[…] actele cu putere de lege sau normele administrative ale statelor membre, care determină direct sau indirect clauzele contractelor încheiate cu consumatorii, nu conțin clauze abuzive; întrucât, în consecință, nu este necesar ca prezenta directivă să se aplice clauzelor care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii și principiile sau dispozițiile din convențiile internaționale la care statele membre sau Comunitatea sunt părți; întrucât, în această privință, formularea "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii" din articolul 1 alin. (2) se referă și la normele care, în conformitate cu legea, se aplică între părțile contractante, cu condiția să nu se fi instituit alte acorduri".

Din cele anterior menționate reiese că, în aria de excludere din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, se numără nu doar clauzele care transpun prevederi imperative din dreptul național, ci și cele care transpun prevederi supletive, aplicabile între părți în lipsa unei derogări de la acestea.

Este de reținut faptul că dispozițiile de drept intern care au transpus Directiva 93/13 nu au instituit un regim derogatoriu de la aceasta, prevederile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 făcând vorbire de clauze contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare, fără a distinge după cum aceste acte normative sunt imperative ori supletive.

Aplicând în cauza de față argumentele anterior expuse, reiese cu evidență faptul că stipulațiile din contractul de credit care prevăd obligația pentru recurenții-reclamanți de a restitui creditul în moneda în care acesta a fost acordat (CHF), sunt excluse din domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000 și al Directivei 93/13, întrucât preiau o dispoziție supletivă din dreptul intern (art. 1578 din C. civ. din 1864), de la care părțile nu au derogat.

În concluzie, clauzele care stipulează restituirea creditului în aceeași monedă în care a fost acordat (CHF) transpun o normă supletivă din dreptul național, astfel că sunt exceptate din domeniul de aplicare al Directivei 93/13 și al Legii nr. 193/2000, instanța de apel statuând în mod judicios asupra acestui aspect.

Neintrând în domeniul de aplicare al legii, în mod evident, nu se mai impune analiza criticilor referitoare la includerea acestor clauze în noțiunea de obiect principal al contractului, la cerințele de transparență a clauzelor sau de informare a consumatorului ori la cerințele de echilibru sau de bună-credință.

În ceea ce privește recursul declarat de recurenta-pârâtă D. (fostă C.), nu pot fi reținute criticile aduse, acestea fiind nefondate.

Motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea pronunțată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

În argumentarea acestui motiv de recurs, recurenta susține că instanța de apel a pronunțat o hotărâre cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, făcând o aplicare greșită prevederilor art. 4 din Legea nr. 193/2000 privind caracterul abuziv al clauzelor contractuale ce reglementează dobânda, având în vedere că acestea au fost redactate în mod clar și inteligibil, nefiind astfel necesare explicații suplimentare cu privire la mecanismul evoluției dobânzii prevăzute de art. 5.1 din contractul de credit.

Așadar, în ceea ce privește clauza inserată la art. 5. 1 din contractul de credit, se constată că soluția de constatare a caracterului abuziv și a nulității absolute de către cele două instanțe este legală și temeinică.

Clauza de la art. 1.2 prevede că dobânda este variabilă, calculată în funcție de indicele de referință și de marja băncii, Euribor la 3 luni și marja de 4,3 puncte procentuale pe an, variabilă.

Totodată, clauza de la art. 5.1 prevede că dobânda la creditul acordat este stabilită ca un procent anual și este, la data încheierii contractului, cea menționată la art. 1.2. În cazul tipului de dobândă variabilă, aceasta se revizuiește la fiecare 3 luni în funcție de noua valoare a indicelui de referință și marja băncii, prima modificare având loc la 6 luni de la data tragerii. Dobânda este stabilită în funcție de indicele de referință la care se adaugă marja variabilă a băncii, care la data încheierii contractului este cea menționată la art. 1.2. Dobânda se poate modifica în funcție de variația indicelui de referință și a marjei, conform deciziei băncii. În cazul în care indicele de referință variază cu minim 0,25 puncte procentuale (în plus/minus) față de valoarea inițială a acestora/la cea mai recentă modificare, după caz, Banca poate modifica dobânda în consecință, în orice moment, conform deciziei sale. Noul procent de dobândă se aplică asupra soldului existent al creditului la data modificării acesteia.

Clauza prevăzută la art. 5.1 din contract, în privința caracterului variabil al marjei băncii, are caracter abuziv întrucât permite băncii modificarea unilaterală a dobânzii în lipsa unor indicatori obiectivi, independenți de voința sa, contrar cerințelor bunei-credințe.

Astfel conceput de bancă, mecanismul de determinare a dobânzii variabile, prevăzut de art. 1.2 și art. 5.1 din contract, nu oferă împrumutaților posibilitatea de a prefigura condițiile în care variază cuantumul dobânzii variabile, noțiunile utilizate nefiind apte a satisface exigențele de previzibilitate și claritate stabilite de art. 1 din Legea nr. 193/2000, întrucât lasă la exclusiva apreciere a pârâtei condițiile în care se va modifica cuantumul dobânzii/marjei, context în care, clauza în discuție este de natură să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, contrar cerințelor bunei credințe.

În considerarea forței obligatorii a jurisprudenței Curții de Justiție a Uniunii Europene, căreia îi corespunde forța obligatorie a normelor interpretate, dat fiind faptul că principalul scop al procedurii prevăzute la art. 267 din TFUE este aplicarea uniformă a dreptului Uniunii Europene, este de relevat că, în interpretarea dispozițiilor Legii nr. 193/2000 în sensul Directivei nr. 93/13/CEE, C.J.U.E. a statuat că sistemul de protecție pus în aplicare prin Directiva 93/13 se bazează pe ideea că un consumator se găsește într-o situație de inferioritate față de un vânzător sau furnizor în ceea ce privește atât puterea de negociere, cât și nivelul de informare, situație care îl determină să adere la condițiile redactate în prealabil de vânzător sau furnizor, fără a putea exercita o influență asupra conținutului acestora (par. 41 din Hotărârea din 21.03.2013 în cauza C-92/11 RWE Vertrieb AG). Astfel se justifică obligația impusă vânzătorilor sau furnizorilor de a formula clauzele într-un limbaj clar și inteligibil, al douăzecilea considerent al Directivei 93/123 precizând sub acest aspect că, în mod efectiv, consumatorului trebuie să i se ofere posibilitatea de a analiza toate clauzele din contract. Pentru consumator, informarea, înaintea încheierii unui contract, cu privire la condițiile contractuale și la consecințele respectivei încheieri este de o importanță fundamentală. Acesta din urmă decide, în special pe baza respectivei informări, dacă dorește să se oblige potrivit condițiilor redactate în prealabil de către vânzător sau furnizor.

În Hotărârea din 21.03.2013 în cauza C-92/11 RWE Vertrieb AG, anterior menționată, C.J.U.E. a reținut că, în ceea ce privește aprecierea care trebuie realizată în privința unei clauze care permite unui vânzător sau furnizor să modifice unilateral costurile serviciului care trebuie furnizat, prezintă o importanță esențială în acest scop aspectul dacă, pe de o parte, în contract se indică în mod transparent metoda în conformitate cu care variază costurile aferente serviciului care trebuie furnizat sau motivele acestei variații, astfel încât consumatorul să poată să prevadă, pe baza unor criterii clare și inteligibile, eventualele modificări ale acestor costuri, și, pe de altă parte, dacă acești consumatori dispun de dreptul de a pune capăt contractului în cazul în care aceste costuri ar fi efectiv modificate (par. 49). S-a reținut, de asemenea, că în ceea ce privește, în primul rând, obligația de informare a consumatorului, că este esențial ca persona fizică ce are calitatea de consumator să fie informată de către vânzător sau furnizor despre conținutul dispozițiilor în cauză (par. 50), precum și faptul că lipsa unei informări în acest sens înaintea încheierii contractului nu poate, în principiu, să fie compensată prin simplul fapt că, în cursul executării contractului, consumatorii vor fi informați despre modificarea costurilor cu un preaviz rezonabil și despre dreptul lor de a rezilia contractul în cazul în care nu doresc să accepte această modificare (par. 51).

În concluzie, în mod just a reținut instanța de apel că în lipsa informării efective cu privire la condițiile de exercitare a dreptului de modificare unilaterală a marjei băncii, clauzele analizate creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților în detrimentul reclamanților.

Dobânda, ca element esențial al contractului, care determină în cea mai mare parte consumatorul să apeleze la serviciile financiare oferite de instituția de credit, trebuie să fie stipulată în termeni neechivoci pentru o corectă informare a cocontractantului. Or, stipulându-se în favoarea băncii dreptul de modificare a unei componente a dobânzii (marja), fără a se insera în contract vreun criteriu transparent și obiectiv încă de la încheierea contractului în raport de care clauza devine operantă, dezechilibrul între drepturile și obligațiile părților este evident, precum și semnificativ.

Totodată, nu poate fi reținută apărarea recurentei întemeiată pe dispozițiile alin. (1) lit. a) din Anexa Legii nr. 193/2000, deoarece în baza acestei prevederi legale, chiar dacă ar exista o motivație întemeiată pentru modificarea ratei dobânzii, motivație legată de variația indicilor bancari ori de creșterea costurilor de creditare și în general de evoluții ale pieței financiar-bancare, aceasta nu prezintă relevanță, cât timp respectivele motive nu au fost prevăzute în contract.

Criticile formulate de recurenta-pârâtă în privința acestor clauze, prin raportare la dispozițiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, nu pot fi primite.

C.J.U.E. a reținut în hotărârea pronunțată în cauza C-472/10, paragraful 23:

"În conformitate cu articolul 4 alin. (2) din directivă, aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu privește nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al prețului sau al remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar și inteligibil. Această excludere nu se poate însă aplica în cazul unei clauze referitoare la un mecanism de modificare a costului serviciilor care trebuie furnizate consumatorului."

Astfel, nu se poate aprecia că prevederile contractuale privind dobânda, deduse judecății, sunt excluse de la controlul caracterului abuziv în raport de dispozițiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000. Prin aceste dispoziții legale, s-a prevăzut ca obiectul principal al contractului să nu poată face obiectul controlului caracterului abuziv, cu condiția ca prevederile contractuale care reglementează aceste elemente să fie redate într-un limbaj clar, inteligibil.

Așadar, caracterul variabil nedeterminabil al marjei băncii, ca element în stabilirea dobânzii contractuale, relevă caracterul abuziv al clauzei înscrise în 5.1 din contractul de credit, acesta nefiind redactat într-un limbaj clar și inteligibil, din perspectiva cerințelor impuse de Legea nr. 193/2000, întrucât, astfel cum în mod corect s-a reținut de instanța de apel, modificarea clauzei referitoare la dobândă a fost efectuată de bancă în detrimentul recurenților-reclamanți, prin mărirea marjei de la 4,3% la 6,3%, acest fapt fiind de natură a determina creșterea dobânzii stabilite inițial prin contractul de credit.

În ceea ce privește remediul aplicabil în situația constatării caracterului abuziv al clauzelor care definesc mecanismul de stabilire a ratei dobânzii variabile într-un contract de împrumut, Curtea de Justiție a Uniunii Europene, sesizată cu o cerere de decizie preliminară cu referire la modul de interpretare a articolul 6 alin. (1) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, a statuat, prin Hotărârea din data de 25 noiembrie 2020, pronunțată în Cauza C-269/19, că acest text de lege trebuie interpretat în sensul că, "în urma constatării caracterului abuziv al clauzelor care definesc mecanismul de stabilire a ratei dobânzii variabile într-un contract de împrumut și atunci când acest contract nu poate continua să existe după eliminarea clauzelor abuzive în cauză, anularea contractului menționat ar avea consecințe deosebit de prejudiciabile pentru consumator și nu există nicio dispoziție de drept național cu caracter supletiv, instanța națională trebuie să adopte, ținând seama de ansamblul dreptului său intern, toate măsurile necesare în vederea protejării consumatorului de consecințele deosebit de prejudiciabile pe care anularea contractului menționat le ar putea provoca. În împrejurări precum cele în discuție în litigiul principal, nimic nu se opune printre altele ca instanța națională să invite părțile să negocieze în vederea stabilirii modalităților de calcul al ratei dobânzii, cu condiția ca aceasta să stabilească cadrul negocierilor respective și ca ele să urmărească stabilirea unui echilibru real între drepturile și obligațiile cocontractanților, ținând seama printre altele de obiectivul protecției consumatorului care stă la baza Directivei 93/13."

Critica adusă deciziei atacate, privind soluția de restituire de către bancă a sumelor reprezentând diferențele de dobândă ca urmare a majorării marjei, este nefondată, întrucât clauzele contractului în forma inițială referitoare la posibilitatea băncii de majora unilateral marja au produs efecte între părți, constatându-se caracterul abuziv, sens în care în mod corect a apreciat instanța de apel că sunt lovite de nulitate absolută, conform art. 6 din Legea nr. 193/2000, fiind îndrituiți reclamanții la restituirea diferenței dintre sumele achitate cu titlu de dobândă percepută și cea datorată conform formulei de calcul cuprinzând marja de 4,3% aferentă perioadei 22 mai 2009 - 12.03.2015.

Având în vedere cele reținute mai sus, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge ca nefondate recursurile declarate de recurenții-reclamanți B. și A. și de recurenta-pârâtă D. (fostă C.) împotriva deciziei civile nr. 2042A/2017 din 15 noiembrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Referitor la cererile privind acordarea cheltuielilor de judecată, Înalta Curte reține următoarele:

Conform art. 453 alin. (1) C. proc. civ., "partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată".

Prin raportare la acest text de lege, instanța supremă, constatând că ambele părți sunt în culpă procesuală în formularea recursurilor, va respinge cererile privind acordarea cheltuielilor de judecată în această etapă procesuală, fiecare recurent urmând a suporta propriile cheltuieli efectuate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenții-reclamanți B. și A. împotriva deciziei civile nr. 2042A/2017 din 15 noiembrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă D. (fostă C.) împotriva aceleiași decizii.

Respinge cererile privind cheltuielile de judecată în recurs.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 8 iunie 2021.