ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 46/2021

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 46/2021 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2021)

Ședința publică din data de 20 ianuarie 2021

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin cererea formulată la 11 aprilie 2016, înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, sub număr de dosar x/2016, astfel cum a fost precizată la termenul de judecată din 7 septembrie 2016, reclamanții A., B. și C. au chemat în judecată pe pârâta D. S.A., solicitând instanței să dispună:

Prin sentința civilă nr. 5485 din 21 septembrie 2016, Tribunalul București, secția a VI-a civilă, a respins, ca neîntemeiată cererea formulată de reclamanții A., B. și C. în contradictoriu cu pârâta D. S.A.

Împotriva sentinței menționate au declarat apel reclamanții A., B. și C..

Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, prin decizia civilă nr. 372/2018- din 16 aprilie 2018, a respins apelul formulat de apelanții - reclamanți A., B. și C., împotriva sentinței civile nr. 5485 din 21.09.2016 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2016, în contradictoriu cu intimata-pârâtă D. S.A., ca nefondat.

În termen legal, reclamanții C., A. și B. au declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 372/2018 din 16 februarie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Invocând în drept dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenții-reclamanți susțin, în esență, că instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile Legii nr. 193/2000, art. 1578 C. civ., hotărârea Curții de Justiție a Uniunii Europene pronunțată în cauza C-186/16.

În argumentarea cererii de recurs, arată că banca nu a făcut dovada negocierii clauzelor solicitate a fi declarate abuzive sau că ar fi asigurat recurenților prerogativa/posibilitatea concretă și efectivă de negociere a clauzelor contractuale și nici dovada informării lor cu privire la evoluția cursului de schimb valutar al monedei de creditare (CHF) și expunerea acesteia la posibile șocuri valutare. Aceasta întrucât, în cadrul probei cu înscrisuri nu a fost depus vreun înscris prealabil sau concomitent încheierii convenției de credit (situație pe care însă instanța de control judiciar nu a avut-o în vedere în soluționarea apelului), înscrisuri care să facă dovada unei atare situații și, implicit, să contribuie la răsturnarea prezumției relative a neîndeplinirii obligației de informare și negociere.

Astfel cum statuat și Curtea de Justiție a Uniunii Europene în cauza C-186/16 Andriciuc și alții contra României, arată recurenții, "profesionistului îi revine obligația să comunice consumatorului vizat orice informație pertinentă care să îi permită acestuia să evalueze consecințele economice ale unei clauze asupra obligațiilor sale financiare".

Prin urmare, apreciază că instanței naționale îi revine obligația să verifice dacă consumatorul a fost informat cu privire la toate elementele care pot avea un efect asupra întinderii obligației sale și care îi permit acestuia să evalueze costul total al împrumutului său.

Or, Curtea a subliniat că în ipoteza în care instituția bancară nu și-a îndeplinit aceste obligații și, în consecință, se poate examina caracterul abuziv al clauzei în litigiu, revine instanței naționale sarcina să evalueze, pe de o parte posibila nerespectare de către bancă a cerinței de bună-credință și, pe de altă parte, existența unui eventual dezechilibru semnificativ între părțile contractului.

În speță, arată recurenții, Banca nu a prezentat niciun fel de dovezi în cadrul probei cu înscrisuri administrate în etapa procesuală a apelului cu privire la informarea consumatorilor cu prilejul perfectării contractului de credit asupra variațiilor posibile ale cursului de schimb valutar și implicit, asupra riscurilor inerente contractării creditului într-o monedă străină. Dimpotrivă, apelanții au fost încurajați să contracteze într-o monedă fără circulație reală pe piața bancară românească primind asigurări asupra stabilității acesteia și avantajelor pe care le presupunea creditarea în moneda CHF.

În calitatea sa de profesionist și de co-contractant, banca avea obligația contractuală de a prezenta, în mod obiectiv, atât avantajele produsului de creditare, dar și riscurile la care se preta, prevalându-se de buna-credință în raportul contractual, iar nu să încurajeze consumatorii să acceseze creditul într-o monedă a cărei evoluție pe piața financiară nu o cunoșteau, dar care însă le-a fost prezentată, prin grija băncii, într-o manieră pozitivă, omițându-se a-i informa și asupra "capacităților de apreciere ale monedei CHF în perioada de criză" (potrivit atenționărilor lansate inclusiv de Banca Națională a Elveției).

Un atare produs de creditare fie nu trebuia să facă obiectul comercializării (fiind calificat drept periculos/toxic în doctrina și jurisprudența franceză), fie trebuia să fie prezentat într-o maniera transparentă, care să asigure informarea asupra avantajelor și, mai ales, asupra dezavantajelor și riscurilor pe care le implică.

Inclusiv dispozițiile art. 1271 C. civ. arată că "părțile sunt ținute să își execute obligațiile chiar dacă executarea lor a devenit mai oneroasă, fie datorită creșterii costurilor executării propriei obligații, fie datorită scăderii valorii contraprestației. Cu toate acestea, dacă executarea contractului a devenit excesiv de oneroasă datorită unei schimbări excepționale a împrejurărilor care ar face vădit injustă obligarea debitorului la executare, instanța poate să dispună: A) adaptarea contractului, pentru a distribui în mod echitabil între părți pierderile și beneficiile ce rezultă din schimbarea împrejurărilor; B) încetarea contractului, la momentul și în condițiile pe care le stabilește. Dispozițiile alin. (2) sunt aplicabile numai dacă: a) schimbarea împrejurărilor a intervenit după încheierea contractului; b) schimbarea împrejurărilor precum și întinderea acestora nu au fost și nici nu puteau fi avute în vedere de către debitor, în mod rezonabil, în momentul încheierii contractului; c) debitorul nu și-a asumat riscul schimbării împrejurărilor și nici nu poate fi considerat în mod rezonabil că și-ar fi asumat acest risc; d) debitorul a încercat într-un termen rezonabil și cu bună-credință, negocierea adaptării rezonabile și echitabile a contractului".

Impreviziunea, excluzând culpa contractuală, presupune o gravă alterare a echilibrului contractual prin conturarea unei onerozități excesive, iar perturbarea serioasă a echilibrului implică două dimensiuni:

Stipularea unei clauze de risc valutar, cu consecința strămutării in întregime asupra împrumutaților a riscului generat de hipervalorizarea CHF contravine dispozițiilor legale, hipervalorizarea CHF reprezentând un eveniment imprevizibil, viitor si incert raportat la puterea de înțelegere a consumatorilor care nu au cunoștințele necesare și de specialitate în domeniul financiar-bancar care să le permită anticiparea unei creșteri accelerate a cursului de schimb și, în consecință, asumarea în deplină cunoștință de cauză a riscului valutar generat de o asemenea creștere de curs.

Solicită a se constata că instanța de control judiciar în mod eronat a apreciat că nu este incidentă în speță teoria impreviziunii concluzionând că apelanții nu au prezentat înscrisuri în acest sens, deși revenea în sarcina băncii să prezinte orice înscrisuri în dovedirea îndeplinirii obligației de informare a recurenților la data semnării convenției de credit cu privire la posibilele fluctuații prezentate de moneda creditului, cu atât mai mult cu cât aceasta nu avea o existență reală pe piața bancară românească, lipsindu-i astfel în mod deliberat de un minim de informații relativ la evoluția acesteia.

În mod greșit s-a apreciat că dispozițiile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 și hotărârea pronunțată de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în cauza Andriciuc contra României (186/16) reflectând transpunerea în contract a unei dispoziții legale obligatorii exclud clauza de risc valutar din domeniul de aplicare al normelor de protective cu consecința că nu poate fi analizat pe fond caracterul abuziv al acestora.

Solicită, admiterea recursului, casarea în tot a deciziei recurate și, rejudecând, să se dispună admiterea cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată, înghețarea cursului de schimb valutar aferent monedei contractuale la valoarea de la data semnării convenției de credit ca efect al constatării intervenirii impreviziunii în lumina dispozițiilor C. civ., a Directivei 93/13, dar și a jurisprudenței comunitare de dată recentă (Cauza C 186-2016 Andriciuc contra României), cu obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată aferente recursului.

Intimata-pârâtă a formulat întâmpinare, prin care a invocat, în principal excepția inadmisibilității recursului, iar în subsidiar a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Înalta Curte de Casație și Justiție a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din 16 noiembrie 2018, potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ., s-a dispus comunicarea către părți a raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

La termenul de judecată din 20 septembrie 2019, a fost respinsă excepția inadmisibilității recursului și a fost admis în principiu recursul, fiind acordat termen pentru judecarea acestuia la 8 noiembrie 2019.

Prin încheierea din 8 noiembrie 2019, Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul dispozițiilor art. 411 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., a suspendat judecata cauzei având ca obiect recursul declarat de recurenții-reclamanți C., B. și A. împotriva deciziei civile nr. 372/2018 din 16 februarie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

La 15 mai 2020, cauza a fost repusă cauza pe rol, iar, în temeiul dispozițiilor art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție a suspendat judecata recursului declarat de recurenții-reclamanți C., B. și A. împotriva deciziei civile nr. 372/2018 din 16 februarie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, până la soluționarea cauzei C-81/19 aflată pe rolul Curții de Justiție a Uniunii Europene.

Ca urmare a soluționării cauzei C-81/19 aflată pe rolul Curții de Justiție a Uniunii Europene, constatându-se că motivul care a stat la baza suspendării judecății nu mai subzistă, la termenul din 20 ianuarie 2021 s-a dispus repunerea cauzei pe rol și continuarea judecății.

Înalta Curte de Casație și Justiție, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată în raport de criticile formulate și temeiurile de drept invocate, constată că recursul nu este fondat, pentru următoarele considerente:

Potrivit dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., casarea unei hotărâri poate fi cerută atunci când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, însă, în cauză, nu este incident acest motiv de recurs, pentru considerentele care urmează.

Întreaga argumentare subsumată motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. este nefondată, întrucât, contrar susținerilor recurentei, decizia atacată respectă mecanismul de verificare impus de Directiva 93/13 privind clauzele abuzive în contractele cu consumatorii, așa cum a fost explicat de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în cauza C-186/16, de care se prevalează recurenta-reclamantă.

Este esențial de subliniat că articolul 1 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE, transpus în dreptul național prin art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 instituie o excludere din domeniul de aplicare a regimului acestei Directive a acelor clauze contractuale care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii.

În sensul atribuit de dreptul Uniunii Europene, actele sau normele obligatorii ale dreptului național sunt excluse din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, atât normele imperative, cât și cele supletive, acestea din urmă fiind menționate în mod expres în considerentul al treisprezecelea ca fiind cele ce se aplică între părțile contractante cu condiția să nu se fi instituit alte acorduri.

Această interpretare a prevederilor Directivei 93/13 a fost evidențiată și de Curtea de Justiție a Uniunii Europene. Astfel, în Cauza C-92/11 RWE Vertrieb AG împotriva Verbraucherzentrale Nordrhein - Westfalen eV, Curtea a reținut următoarele:

"după cum reiese din al treisprezecelea considerent al Directivei 93/13, excluderea prevăzută la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 cuprinde clauze care reflectă dispoziții din dreptul național care se aplică între părțile contractante independent de alegerea acestora sau cele ale dispozițiilor menționate care sunt aplicabile din oficiu, cu alte cuvinte în lipsa unui aranjament diferit al părților în această privință" (par. 26); "această excludere a aplicării regimului Directivei 93/13 este justificată de faptul că, în cazurile prevăzute la punctele 26 și 27 din prezenta hotărâre, se poate prezuma în mod legitim că legiuitorul național a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților în anumite contracte" (par. 28).

În Cauza C-34/13 Monika Kusionova împotriva SMART Capital a.s., Curtea a menționat că "această excludere presupune îndeplinirea a două condiții. Pe de o parte, clauza contractuală trebuie să reflecte un act cu putere de lege sau o normă administrativă, iar, pe de altă parte, respectivul act cu putere de lege trebuie să fie obligatoriu" (par. 78). Totodată, Curtea a reținut că "pentru a stabili dacă o clauză contractuală este exclusă din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, revine instanței naționale sarcina să verifice dacă această clauză reflectă prevederile din dreptul național care se aplică între părțile contractante independent de alegerea lor sau pe cele care sunt aplicabile ope legis, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părți în această privință" (par. 79).

Contrar celor susținute de recurenți, din însăși hotărârea invocată de autorii căii de atac, respectiv Hotărârea pronunțată în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc și alții împotriva Băncii Românești S.A. rezultă că expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", în sensul articolului 1 alin. (2) din Directivă, acoperă, în raport de al treisprezecelea considerent al acesteia, și norme supletive, respectiv acelea care, potrivit legii, se aplică între părțile contractante cu condiția ca părțile să nu fi derogat prin convenție.

În această cauză, care vizează tocmai o situație precum cea dedusă judecății în prezentul dosar, Curtea de Justiție a Uniunii Europene statuând prin Hotărârea pronunțată în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc și alții împotriva Băncii Românești S.A., că "articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 instituie o excludere din domeniul de aplicare al acesteia, care vizează clauzele care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii" (par. 27); "că această excludere presupune îndeplinirea a două condiții. Pe de o parte, clauza contractuală trebuie să reflecte un act cu putere de lege sau o normă administrativă, iar, pe de altă parte, actul sau norma respectivă trebuie să fie obligatorie" (par. 28); că "pentru a stabili dacă o clauză contractuală este exclusă din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, revine instanței naționale sarcina să verifice dacă această clauză reflectă prevederile din dreptul național care se aplică între părțile contractante independent de alegerea lor sau pe cele care sunt de natură supletivă și, prin urmare, aplicabile ope legis, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părți în această privință" (par. 29).

Astfel, prin Hotărârea pronunțată în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc și alții împotriva Băncii Românești S.A., Curtea de Justiție a Uniunii Europene a instituit o ordine de prioritate a condițiilor care trebuie să fie verificate din perspectiva Directivei 93/13, neîndeplinirea uneia dintre condiții făcând de prisos analiza celor subsecvente și determinând concluzia lipsei caracterului abuziv al clauzei cercetate.

Recent, prin Hotărârea Curții de Justiție din data de 9 iulie 2020, pronunțată în Cauza C-81/19, NG, OH împotriva S.C. D. S.A., având ca obiect o cerere de decizie preliminară ce privește, într-o primă întrebare, interpretarea Directivei 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, în sensul de a se stabili dacă articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, ci reflectă o normă care, potrivit legii naționale, se aplică între părțile contractante în lipsa unui acord diferit în această privință, intră în domeniul de aplicare al acestei directive, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat, în considerarea propriei jurisprudențe, următoarele:" împrejurarea că legiuitorul național a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților la anumite contracte nu constituie o condiție pentru aplicarea excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13, ci justificarea unei astfel de excluderi."

Rezultă că, pentru a stabili dacă condițiile excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 sunt îndeplinite, Curtea a statuat că îi revine instanței naționale sarcina să verifice dacă clauza contractuală vizată reflectă dispoziții de drept național care se aplică în mod imperativ între părțile contractante independent de alegerea lor sau dispoziții de natură supletivă și, prin urmare, aplicabile automat, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părți în această privință (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, EU:C:2013:180, punctul 26, Hotărârea din 10 septembrie 2014, Kušionová C-34/13, EU:C:2014:2189, punctul 79, Hotărârea din 20 septembrie 2017, Andriciuc și alții, C-186/16, EU:C:2017:703, punctele 29 și 30, precum și Hotărârea din 3 martie 2020, Gómez del Moral Guasch, C-125/18, EU:C:2020:138, punctul 32).

Ca atare, prin decizia recurată, instanța de apel a stabilit în mod corect, pe baza prevederilor contractuale și legale, cu referire la clauzele contestate de reclamantă, că acestea reflectă principiul nominalismului monetar, reglementat de art. 1578 C. civ. din 1864. Conform acestui text de lege:

"obligația ce rezultă din împrumut de bani este totdeauna pentru aceeași sumă numerică arătată în contract", iar la alin. (2) se prevede "întâmplându-se o sporire sau o scădere a prețului monedelor, înainte de a sosi epoca plății, debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată și nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs la momentul plății." Altfel spus, debitorul obligației de restituire a unui împrumut de consumație (categorie care include și creditele bancare) va fi liberat prin plata sumei numerice arătate în contract, indiferent de fluctuațiile monedei în care a fost acordat împrumutul.

Părțile ar fi putut deroga de la aceste prevederi legale, dar nu au făcut-o, astfel că norma menționată se aplică în lipsa unei alte înțelegeri a părților.

Contrar susținerilor recurenților, prevederile art. 1578 C. civ. cuprind o dispoziție legală dispozitivă supletivă ce se aplică ope legis în lipsa unui acord diferit între părți, în același sens - al calificării acestor dispoziții drept norme cu caracter supletiv ce se aplică și în lipsa unei mențiuni exprese în contract, putând fi amintite și considerentele Deciziei Curții Constituționale nr. 62/2017.

În atare context, Înalta Curte reține că, față de prevederile Legii nr. 193/2000, interpretate în lumina Directivei 93/13/CEE a Consiliului și a celor statuate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene, clauza contractuală, care prevede obligația pentru împrumutat de a restitui creditul în moneda în care a fost acordat (CHF), nu poate forma obiectul cenzurii instanței de judecată, din următoarele rațiuni de ordin legal:

Conform art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispozițiilor prezentei legi. Această prevedere legală transpune în dreptul intern dispozițiile art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului, potrivit cărora dispozițiile prezentei directive nu se aplică clauzelor contractuale care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii sau dispozițiile ori principiile din convențiile internaționale la care statele membre sau Comunitatea sunt părți.

Pentru a identifica aria de excludere vizată de această dispoziție legală, este necesară determinarea conținutului noțiunii de "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", determinare care este realizată, fără echivoc, chiar în preambulul Directivei în considerentul al treisprezecelea, unde se prevăd următoarele:

"întrucât se consideră că actele cu putere de lege sau normele administrative ale statelor membre, care determină direct sau indirect clauzele contractelor încheiate cu consumatorii, nu conțin clauze abuzive; întrucât, în consecință, nu este necesar ca prezenta directivă să se aplice clauzelor care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii și principiile sau dispozițiile din convențiile internaționale la care statele membre sau Comunitatea sunt părți; întrucât, în această privință, formularea "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii" din articolul 1 alin. (2) se referă și la normele care, în conformitate cu legea, se aplică între părțile contractante, cu condiția să nu se fi instituit alte acorduri".

Din cele anterior menționate reiese că în aria de excludere din domeniul de aplicare al Directivei 93/13 se numără nu doar clauzele care transpun prevederi imperative din dreptul național, ci și cele care transpun prevederi supletive, aplicabile între părți în lipsa unei derogări de la acestea. Conjuncția "sau", utilizată de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în paragrafele 79, respectiv 29 ale hotărârilor pronunțate în cauzele C-34/13 Monika Kusionova împotriva SMART Capital, respectiv C-186/16 Ruxandra Andriciuc și alții împotriva Băncii Românești S.A., nu are sens adversativ, nefiind destinată a pune în antiteză ipotezele pe care le leagă (a normelor imperative și a celor supletive), ci sens disjunctiv, ceea ce semnifică faptul că, în oricare dintre cele două ipoteze, este aplicabilă premisa avută în vedere (excluderea clauzei din domeniul de aplicare al directivei).

Este de subliniat că dispozițiile de drept intern care au transpus Directiva 93/13 nu au instituit un regim derogatoriu de la aceasta, prevederile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 făcând vorbire de clauze contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare, fără a distinge după cum aceste acte normative sunt imperative ori supletive.

Aplicând în cauza de față argumentele anterior expuse, reiese cu evidență faptul că stipulațiile din contractul de credit care prevăd obligația pentru recurenți, în calitate de împrumutați, de a restitui creditul în moneda în care acesta a fost acordat (CHF), sunt excluse din domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000 și al Directivei 93/13, întrucât preiau o dispoziție supletivă din dreptul intern (art. 1578 din C. civ. din 1864), de la care părțile nu au derogat.

În concluzie, clauzele care stipulează restituirea creditului în aceeași monedă în care a fost acordat (CHF) transpun o normă supletivă din dreptul național, astfel că sunt exceptate din domeniul de aplicare al Directivei 93/13 și al Legii nr. 193/2000, instanța de apel statuând în mod judicios asupra acestui aspect.

Neintrând în domeniul de aplicare al legii, în mod evident nu se mai impunea și nu se mai impune analiza criticilor referitoare la includerea acestor clauze în noțiunea de obiect principal al contractului, la cerințele de transparență a clauzelor sau de informare a consumatorului ori la cerințele de echilibru sau de bună-credință etc.

În acest sens, în mod corect a reținut instanța de apel că instanța nu mai poate analiza criticile referitoare la analiza obiectului contractului, caracterul clar și inteligibil sau dezechilibru, lipsa informării deoarece odată ce instanța națională a stabilit că o clauză contractuală supusă judecății transpune un act normativ obligatoriu, nu mai are posibilitatea de a verifica îndeplinirea celorlalte etape enunțate de CJUE în cauza Andriciuc.

Cât privește aducerea în discuție a unei impreviziuni contractuale, pe lângă faptul că analiza îndeplinirii condițiilor impreviziunii presupune o evaluare a unor împrejurări de fapt, pe baza cărora să se stabilească existența condiției riscului supra-adăugat, și că o reevaluare a acestor temeiuri de fapt nu este compatibilă cu etapa recursului, în cadrul căreia se verifică doar aspecte de nelegalitate, se constată și inexistența oricăror critici concrete în recursul de față.

Înalta Curte subliniază că recurenții-reclamanți nu au învestit instanțele de fond, în principal, cu o acțiune vizând executarea contractului de credit și adaptarea acestuia, ci cu o acțiune întemeiată pe dispozițiile legislației privind protecția consumatorului. Or, solicitându-se constatarea caracterului abuziv și nulitatea absolută a unor clauze contractuale, au fost supuse analizei împrejurări anterioare și concomitente datei încheierii contractului de credit, și nu ulterioare acestei date.

Impreviziunea presupune un contract valabil încheiat, în timp ce clauzele abuzive sunt sancționate cu nulitatea. Mai mult, impreviziunea produce efecte doar pentru viitor, nu are drept scop revenirea la prestațiile ad-quo, astfel încât pe calea unei astfel de cereri, nu se pot dispune soluții de stabilizare a cursului de schimb CHF - RON de la momentul acordării creditului, astfel cum a solicitat recurenta-reclamantă. Altfel spus, cererea reclamantei, de înghețare a cursului de schimb Leu/Chf la valoarea de la data încheierii contractului, nu se putea întemeia, ab initio, pe instituția juridică a impreviziunii.

Astfel, teoria impreviziunii este reglementată de Noul C. civ. (art. 1271 alin. (2) și nu își găsește aplicabilitate în speță în raport de data încheierii contractului de credit (20.11.2007).

Din perspectiva răspunderii civile obiective pentru produse defectuoase, toxice, se impune a se preciza că riscul valutar nu poate fi asociat acestor noțiuni, atât timp cât prestația băncii, de punere la dispoziție a sumei împrumutate nu poate constitui un produs defectuos/toxic, nefiind un serviciu susceptibil să pună în pericol viața, sănătatea, integritatea corporală a consumatorilor sau a bunurilor acestora.

Cum în mod corect a reținut și instanța de control judiciar "defectul" invocat de reclamanți este creșterea substanțială a cursului leu - CHF, împrejurare exterioară încheierii contractului de credit, ce nu poate fi circumscrisă noțiunii de serviciu defectuos ori periculos.

Totodată, referirile la doctrina franceză care a catalogat drept "toxic" creditul în CHF nu este de natură să demonstreze că suntem în prezența unui serviciu periculos potrivit legii române.

Pentru rațiunile înfățișate, constatând că nu este incident motivul de nelegalitate prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. și invocat de recurentă, decizia recurată fiind la adăpost de orice critică, Înalta Curte de Casație și Justiție, cu aplicarea dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., văzând și prevederile art. 499 C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenții-reclamanți C., A. și B. împotriva deciziei civile nr. 372/2018 din 16 februarie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, menținând decizia atacată, ca fiind legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenții-reclamanți C., A. și B. împotriva deciziei civile nr. 372/2018 din 16 februarie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 20 ianuarie 2021.