ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1403/2021

Ședința publică din data de 9 iunie 2021

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 3 noiembrie 2014 pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, sub număr de dosar x/2015, reclamanții A. și B. au chemat în judecată pe pârâta C. S.A. solicitând:

Prin sentința nr. 2688 din 29 iunie 2017, Tribunalul București a admis în parte cererea, a constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzei inserate la art. 1.3, lit. a) din Contractul de credit nr. x/19.03.2008 și a obligat pârâta să restituie reclamanților echivalentul în RON la cursul valutei BNR din ziua plății a sumei de 1910,40 CHF percepută cu titlu de comision de acordare, a constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută parțială a clauzei înscrise în art. 5.1 din Contractul de credit numai în privința posibilității băncii de a revizui dobânda prin modificarea marjei inițiale conform deciziei sale unilaterale și a obligat pârâta să restituie reclamanților sumele percepute cu titlu de dobândă variabilă prin modificarea marjei stabilite în art. 1.2 din contractul de credit în cuantum de 4.1 puncte procentuale, în perioada 19.04.2009 - 21.05.2009, a respins cererea pârâtei de obligare a reclamanților la plata cheltuielilor de judecată ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentințe, au declarat apel atât reclamanții, cât și pârâta.

Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, prin decizia nr. 1136 din 18 mai 2018 a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanții-reclamanți A. și B., împotriva sentinței civile nr. 2688 din 29 iunie 2017 pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2016.

A admis apelul declarat de apelanta-pârâtă C. S.A. împotriva aceleiași sentințe.

A schimbat în parte sentința apelată în sensul că a respins, ca neîntemeiate, capetele de cerere privitoare la comisionul de acordare și cele referitoare la restituirea sumelor percepute cu titlu de comision de acordare și de "dobândă variabilă modificată".

A menținut în rest dispozițiile sentinței apelate.

A obligat intimații-reclamanți la 295,70 RON cheltuieli de judecată în apel.

În termen legal, invocând în drept dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., împotriva deciziei instanței de apel, reclamanții A. și B. au declarat recurs.

Sub un prim aspect, în argumentarea recursului, se susține, în esență, că decizia recurată conține motive contradictorii și străine de natura cauzei.

Astfel, constatând caracterul abuziv al clauzei prin care banca și-a arogat dreptul de a modifica unilateral dobânda, se arată că aceasta a respins solicitările recurenților în ceea ce privește obligarea intimatei la restituirea sumelor de bani percepute în temeiul acestei clauze.

După ce a reținut că reclamanții nu au avut posibilitatea de a influența conținutul clauzelor contractuale nici în ceea ce privește existența și cuantumul comisioanelor,dar nici în ceea ce privește marja de dobândă și modalitatea în care aceasta avea să fluctueze, instanța de prim control judiciar a motivat în cuprinsul hotărârii că instanța nu poate fixa ea însăși vreun nivel al dobânzii pentru perioada când dobânda a variat, deoarece nu se poate substitui părților.

Recurenții apreciază că instanța de apel nu a ținut cont de faptul că modalitatea în care a fost stabilită dobânda în contractul de credit în discuție, este una care contravine normelor de drept, atât cele în vigoare la data încheierii contractului de credit, cât și cele din prezent.

Prin modul în care au fost redactate clauzele referitoare la dobândă, intimata putea modifica după bunul plac procentul de dobândă, reclamanții neavând vreun control sau măcar o posibilitate de a verifica temeinicia modificării marjei de dobândă. Practic, consideră că intimata și-a arogat dreptul de a crește în mod arbitrar dobânda aplicată împrumutului acordat recurenților-reclamanți.

Solicitarea recurenților a fost aceea ca instanța să constate modalitatea abuzivă în care au fost redactate clauzele referitoare la dobândă, clauze în temeiul cărora banca a modificat după bunul plac dobânda aplicabilă împrumutului acordat nouă și să dea eficiență acordului de voință manifestat de recurenți la încheierea contractului de credit cu privire la cuantumul dobânzii, dipunând ca acest cuantum să se aplice pe întreaga perioadă contractuală.

Consideră că instanța de apel a interpretat în mod greșit cererea reclamanților cu privire la dobândă și că aceasta nu este o solicitare în sensul de a se interveni în contract, ci au cerut doar ca instanța de judecată să pună în aplicare mecanismele legale create prin Legea 193/2000, iar în cazul în care avea să constate caracterul abuziv al clauzelor privind posibilitatea băncii de a modifica procentul de dobândă după criterii știute doar de creditoare, să dispună eliminarea acestora din contract. Ca o consecință a eliminării, să dea eficientă clauzei inițiale în funcție de care s-a aplicat dobândă la momentul încheierii convenției de credit.

În opinia recurenților, instanța de apel, prin hotărârea pronunțată, nu a dat efect instituției nulității, în ceea ce privește repunerea părților în situația anterioară, legitimând practic prin soluția pronunțată, clauzele declarate nule chiar de instanță.

Prin soluția pronunțată, instanța a argumentat că "Sumele plătite însă în baza unei astfel de modificări a dobânzii nu pot fi restituite pentru că, pe de o parte, nu caracterul variabil al dobânzii este abuziv, ci lipsa de transparență în modificarea dobânzii".

Aceste considerente prin care instanța și-a motivat soluția de respingere a cererii reclamanților privind restituirea sumelor percepute în temeiul clauzelor abuzive, contravin prevederilor derogatorii, care permit ca în cazul contractelor cu executare succesivă a unor obligații reversibile, să se dea eficiență pricipiilor retroactivității efectelor nulității și repunerii părților în situația anterioară.

Astfel, în cazul contractelor cu executare succesivă, principiul retroactivității efectelor nulității actului juridic civil nu este aplicabil în ipoteza în care executarea obligației este ireversibilă și nu mai este posibilă repunerea părților în situația anterioară.

Subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenții susțin, în esență, că instanța de apel a interpretat greșit prevederile referitoare la comisionul de acordare, considerând în mod neîntemeiat că acestea fac parte din obiectul principal al contractului, motiv pentru care este aplicabil art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000.

Pe parcursul ambelor faze procesuale intimata nu a făcut dovadă negocierii clauzelor contractuale, iar acestea pot fi supuse controlului caracterului de legalitate.

De asemenea, pentru a fi incidentă prevederea din cuprinsul art. 4 alin. (6) din Legea 193/2000, este necesar, dar nu suficient, ca dispozițiile contractuale contestate să aibă un limbaj ușor inteligibil.

Limbaj clar, apreciază recurenții, înseamnă, în primul rând, exprimarea corectă din punct de vedere gramatical, însă, sub acest aspect, chiar dacă respectivele clauze au fost exprimate clar din punct de vedere gramatical, trebuie ținut seama de faptul că ele nu au fost negociate, așa după cum s-a arătat mai sus, contractul fiind unul de adeziune, iar faptul că banca a informat pe reclamanți în legătură cu conținutul contractului și că le-a lăsat timp de analiză și gândire nu înseamnă că a și negociat aceste clauze cu reclamanții.

În ce privește limbajul inteligibil, Înalta Curte a apreciat că acest caracter înseamnă mai mult, respectiv, înseamnă posibilitatea pentru consumatori să prevadă consecințele ce decurg din cuprinsul clauzelor contractului, mai ales sub aspectul consecințelor economice care rezultă din acesta, în ceea ce-i privește.

În acest sens, au făcut referire la concluziile la care a ajuns Curtea de Justiție a Uniunii Europene în cauza C-26/13 (Arpad Kasier împotriva OTP Jelzalogbank Zrt), expuse în paragrafele 67, 72, 73, 74 și mai ales 75, arătând că:

"Art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE, trebuie interpretat în sensul că, în ceea ce privește o clauză contractuală ..., cerința potrivit căreia o clauză contractuală trebuie redactată în mod chiar și inteligibil trebuie înțeleasă ca impunând nu numai ca respectiva clauză să fie inteligibilă pentru consumator din punct de vedere gramatical, ci și ca contractul să expună în mod transparent funcționarea concretă a mecanismului... la care se referă clauza respectivă, precum și relația dintre acest mecanism și cel prevăzut prin alte clauze . . . . . . . . . ., astfel încât consumatorul să poată să evalueze pe baza unor criterii clare și inteligibile consecințele economice care rezultă în ceea ce-l privește".

Sub un alt aspect, în opinia recurenților, decizia atacată este nelegală din perspectiva invalidării apărărilor referitoare la caracterul abuziv al clauzei de risc valutar.

Instanța de apel, consideră recurenții, nu a ținut cont de faptul că nominalismul monetar este o prevedere supletivă de drept comun național, nu de ordine publică comunitară.

Totodată, instanța a dat o greșită interpretare a legii, apreciind în mod eronat că principiul tradițional și supletiv al nominalismului monetar din dreptul comun (art. 1578 C. civ. din 1864, art. 2.164 C. civ. din 2009) ar putea fi contrapus cerințelor imperative transpuse în Legea nr. 193/2000 și în Codul consumului (Legea nr. 296/2004) din reglementările europene (Directiva 93/13/CE) privind clauzele abuzive, care impun un echilibru între drepturile și obligațiile părților, conform cerințelor bunei-credințe.

Mai mult, și în art. 1579 alin. (3) C. civ. din 1864 s-a reglementat încă de acum 150 de ani o excepție de la principiul nominalismului monetar în cazul alterării valorii intrinseci a unor monede, obligația de restituire fiind pentru valoarea echivalentă, conform cerințelor obiective ale bunei-credințe contractuale și ale echilibrului contractual.

Clauza de risc valutar, arată recurenții, este o clauză contractuală de adeziune, care în mod evident nu a fost negociată în mod direct cu consumatorii, impunând practic ca restituirea împrumutului să se facă în franci elvețieni (CHF), indiferent de evoluția cursului acestora față de moneda națională la data plății.

Redând art. 18 din O.U.G. nr. 21/1992, art. 44 (devenit art. 45 după republicare), art. 47, devenit art. 48 la republicarea din 2008, art. 56 (devenit art. 57 la republicarea din anul 2008), art. 27 lit. a) și lit. b) din Codul Consumului apreciază că informarea recurenților de către profesionist a fost sumară, înșelătoare, incompletă.

În speță, prin neîndeplinirea obligației de informare (lipsă de transparență) asupra riscului valutar accentuat, prezentat de o monedă de refugiu recunoscută internațional ca francul elvețian, în cazul unui contract de credit pe termen lung, monedă aflată la un curs minim istoric față de alte valute la momentul acordării creditului, profesionistul a profitat de asimetria informațională față de consumatori pentru a transfera integral asupra acestora riscul valutar, creând un dezechilibru major și contrar bunei-credințe obiective între drepturile și obligațiile părților din contract.

Subliniază că nu au fost niciodată informați complet, corect și precis de intimata C., în calitatea sa de profesionist.

Consideră ca fiind în prezența unui mecanism juridic care este utilizat pentru menținerea valorii contractului în care părțile stabilesc suma de bani care face obiectul contractului și convin că la momentul plății, cursul care a fost avut în vedere la momentul acordării creditului va fi modificat, prin asumarea în întregime de către consumator a riscului valutar.

Acest mecanism nu reprezintă o aplicație a nominalismului, ci reprezintă doar o modalitate de conservare a valorilor economice ale împrumutului, prevăzută exclusiv în favoarea profesionistului care, deși a acordat cu titlu de credit o sumă de bani în RON, s-a protejat exclusiv pe sine de o eventuală devalorizare a monedei, valorizându-și practic creanța prin raportarea acesteia la francul elvețian, cu consecința asumării exclusive a riscului valutar, în sarcina consumatorului.

Au solicitata admiterea recursului, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel.

Intimata C. S.A. a formulat întâmpinare prin care a solicitat, în esență, respingerea recursului, ca nefondat.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ., iar prin încheierea din 16 noiembrie 2018 a fost încuviințat în unanimitate raportul asupra admisibilității în principiu a recursului și s-a dispus comunicarea acestuia părților, potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Prin încheierea din 7 iunie 2019 a fost admis în principiu recursul declarat de recurenții-reclamanți A. și B. a fost acordat termen la 17 ianuarie 2020 pentru soluționarea acestuia.

Prin încheierea din 2 iulie 2019 a fost preschimbat, din oficiu, termenul de judecată stabilit pentru 17 ianuarie 2020 la data de 6 decembrie 2019.

Prin încheierea din 6 decembrie 2019, Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul dispozițiilor art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., a suspendat judecata recursului declarat de recurenții-reclamanți A. și B. împotriva deciziei civile nr. 1136 din 18 mai 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, până la soluționarea cauzelor C-81/19 și C-269/19 aflate pe rolul Curții de Justiție a Uniunii Europene.

Ca urmare a soluționării cauzelor C-81/19 și C-269/19 aflate pe rolul Curții de Justiție a Uniunii Europene, constatându-se că motivul care a stat la baza suspendării judecății nu mai subzistă, la termenul din 9 iunie 2021 s-a dispus repunerea cauzei pe rol și continuarea judecății.

Analizând decizia recurată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate și temeiurile de drept invocate, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că recursul nu este fondat pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Conform art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., hotărârea poate fi casată când aceasta nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura pricinii.

Contrar susținerilor recurenților, hotărârea atacată este pronunțată cu respectarea dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., aceasta cuprinzând motivele de fapt și de drept pe care se sprijină și care au format convingerea instanței, decizia recurată fiind motivată, argumentele acesteia constituindu-se într-o înlănțuire logică a faptelor și a regulilor de drept pe baza cărora s-a fundamentat soluția.

Simpla nemulțumire a recurenților cu privire la faptul că soluția pronunțată nu a corespuns voinței acestora nu reprezintă un motiv de nelegalitate care să conducă la casarea decizie recurate, conform pct. 6 al art. 488 C. proc. civ. invocat.

În mod greșit, recurenții se prevalează de faptul că hotărârea atacată cuprinde motive contradictorii sau străine de natura cauzei în sensul că deși, instanța de apel a reținut caracterul abuziv al clauzei prin care banca și-a atribuit dreptul de a modifica unilateral dobânda, aceasta a respins solicitările recurenților în ceea ce privește obligarea intimatei la restituirea sumelor de bani percepute în temeiul acestei clauze.

Argumentat și legal motivat, contrar susținerilor recurenților, instanța de apel a reținut cu justețe că sumele plătite în baza unei modificări a dobânzii nu pot fi restituite pentru că, pe de o parte, nu caracterul variabil al dobânzii este abuziv, ci lipsa de transparență în modificarea dobânzii (deci nu se poate considera că trebuie păstrat nivelul dobânzii anterior modificării de către bancă, deoarece este vădit că voința părților a permis variația dobânzii), iar, pe de altă parte, instanța nu poate fixa ea însăși vreun nivel al dobânzii pentru perioada când dobânda a variat deoarece nu se poate substitui părților.

Este de necontestat că Legea nr. 193/2000 nu oferă instanței de judecată posibilitatea de a modifica dispoziții din contracte, ci numai de a constata că unele clauze sunt sau nu abuzive și să dispună înlăturarea lor. Consecința este că, fie se derulează contractul în continuare, cu acordul consumatorului, dacă după eliminarea clauzei mai poate continua, fie, dacă contractul nu își mai poate produce efectele după înlăturarea clauzelor considerate abuzive, consumatorul este îndreptățit să ceară rezilierea contractului.

Înalta Curte subliniază că potrivit prevederilor art. 6 din Legea nr. 193/2000, precum și a jurisprudenței CJUE relevante, atunci când instanța națională constată nulitatea unei clauze abuzive cuprinse într-un contract încheiat între un profesionist și un consumator, aceasta nu poate să completeze acest contract, modificând conținutul acestei clauze (Hotărârea din 14 iunie 2012, Banca Espanol de Credito, C-618/10, pct. 69, Hotărârea din 3 martie 2020, Gomez del Moral Guasch, C-125/18 pct. 59).

Ulterior pronunțării hotărârii recurate, în cadrul unei sesizări privitoare tocmai la consecințele concrete ale constatării caracterului abuziv al clauzelor care reglementează mecanismul de stabilire a modului de calcul al ratei dobânzii variabile dintr-un contract de împrumut precum cel dedus judecății, în cauza Oros (Hotărârea din 25 noiembrie 2020, C-269/19), Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat următoarele:

"Articolul 6 alin. (1) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretat în sensul că, în urma constatării caracterului abuziv al clauzelor care definesc mecanismul de stabilire a ratei dobânzii variabile într-un contract de împrumut precum cel în discuție în litigiul principal și atunci când acest contract nu poate continua să existe după eliminarea clauzelor abuzive în cauză, anularea contractului menționat ar avea consecințe deosebit de prejudiciabile pentru consumator și nu există nicio dispoziție de drept național cu caracter supletiv, instanța națională trebuie să adopte, ținând seama de ansamblul dreptului său intern, toate măsurile necesare în vederea protejării consumatorului de consecințele deosebit de prejudiciabile pe care anularea contractului menționat le ar putea provoca. În împrejurări precum cele în discuție în litigiul principal, nimic nu se opune printre altele ca instanța națională să invite părțile să negocieze în vederea stabilirii modalităților de calcul al ratei dobânzii, cu condiția ca aceasta să stabilească cadrul negocierilor respective și ca ele să urmărească stabilirea unui echilibru real între drepturile și obligațiile cocontractanților, ținând seama printre altele de obiectivul protecției consumatorului care stă la baza Directivei 93/13."

Așadar, instanța de judecată trebuie să adopte, ținând seama de ansamblul dreptului său intern, toate măsurile necesare în vederea protejării consumatorului de consecințele deosebit de prejudiciabile pe care anularea contractului menționat le-ar putea provoca, însă este de necontestat că în ceea ce privește înlocuirea clauzelor în discuție, instanța de judecată nu se poate substitui voinței părților în lipsa unei dispoziții legale care să îi atribuie această prerogativă.

Cum dreptul național nu conține nicio normă care să permită stabilirea de către instanță a unui nivel al ratei dobânzii variabile/a unei formule de stabilire a dobânzii variabile, sunt legale atât soluția, cât și motivarea instanței de apel în ceea ce privește soluționarea capătului de cerere privind restituirea sumelor de bani percepute în temeiul clauzei referitoare la dobândă, clauză constatată de instanța de prim control judiciar ca fiind abuzivă.

Nu în ultimul rând, contractul de credit, fiind o specie a contractului de împrumut de consumație, este translativ de proprietate, astfel încât dreptul de proprietate asupra sumei acordate de bancă, cu titlu de credit, se transmite la împrumutat la momentul virării sale. Or, în atare condiții, nu este vorba de un contract cu executare succesivă, astfel cum susțin recurenții, ci uno ictu, cu executare dintr-o dată.

Sunt nefondate și criticile referitoare la greșita aplicare a normelor de drept material incidente în soluționarea capetelor de cerere privind constatarea caracterului abuziv al clauzei privind comisionul de acordare și restituirea sumelor percepute cu titlu de comision de acordare, subscrise motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Cu referire la soluționarea capătului de cerere privind constatarea caracterului abuziv al clauzei privind comisionul de acordare, chiar dacă motivarea este succintă, instanța de apel reținând cu justețe că termenul de "acordare" este suficient de clar pentru a demonstra care este serviciul prestat de bancă în contraponderea comisionului în discuție, motivarea soluției urmează a fi completată, potrivit celor ce se vor arăta în continuare, cu ocazia analizării criticilor aduse deciziei recurate.

Se impune precizarea faptului că Legea nr. 193/2000 a urmărit să sancționeze practicile abuzive utilizate de profesionist în raport cu consumatorul și nu deschiderea unei căi pentru acesta din urmă pentru modificarea costurilor contractului prin raportare la considerente străine de noțiunea de "clauză abuzivă", astfel cum este definită în art. 4 din Legea nr. 193/2000.

Instanța supremă reține că, potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000:

"o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților".

Astfel, una dintre condițiile cumulative impuse de textul legal evocat vizează producerea unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului, în analizarea acestei condiții prezentând relevanță obligația profesioniștilor de a formula clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate (art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000).

În legătură cu modul în care trebuie analizat caracterul clar și inteligibil al clauzei contestate din convenția de credit, instanța supremă reține efectul obligatoriu al interpretării realizate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în decizia preliminară adoptată în cauza C-621/17 (Gyula Kiss vs. CIB Bank Zrt. și alții).

În cauza menționată au fost dezlegate chestiuni de drept similare celor din cauza dedusă judecății, din perspectiva aprecierii caracterului abuziv al clauzelor privind comisionul de acordare credit și comisionul de administrare, Curtea de Justiție a Uniunii Europene statuând că:

"art. 4 alin. (2) și articolul 5 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că cerința potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar și inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, precum cele în discuție în litigiul principal, care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare și al unui comision de acordare care urmează să fie suportate de consumator, metoda lor de calcul și data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză".

Or, în cauză, instanța de apel a reținut cu justețe că scopul perceperii comisionului de acordare rezultă din chiar denumirea sa - și anume acordarea creditului.

S-a apreciat cu justețe lipsa caracterului abuziv al acestei clauze, întrucât convenția părților sub acest aspect este suficient de clară și inteligibilă, nelăsând loc vreunei interpretări sau confuzii în mintea consumatorului, comisionul în cauză nu este de natură să afecteze echilibrul contractual în ce privește drepturile și obligațiile părților, chiar denumirea comisionului relevând, fără echivoc, rațiunea perceperii lui, nefiind necesară detalierea activităților

Fiind indicat procentul de comision și suma la care se aplică, această clauză transpune în mod transparent funcționarea concretă a mecanismului la care se referă, așa încât, puteau fi evaluate, pe baza unor criterii clare și inteligibile, consecințele economice care rezultau din clauză.

În acest context, se impune precizarea faptului că judecătorul cauzei nu se poate substitui părților în evaluarea intensității unei nevoi și al utilității economice pe care un consumator o atribuie unei anumite contraprestații la momentul semnării contractului de credit.

Perceperea acestuia se datorează modalității în care banca a înțeles să ofere împrumutatului creditul în cauză, respectiv fără a include în dobândă și costurile sale legate de acordare a creditului.

De asemenea, comisionul de acordare nu disimulează o dobândă, aceasta din urmă este percepută pentru lipsa de folosință a sumei puse la dispoziția clientului, în timp ce comisionul de acordare este solicitat pentru serviciile prestate de bancă, respectiv pentru activitatea de acordare a creditului. Nu există niciun indiciu care să contureze perspectiva că acest comision ar intra în componența dobânzii, ca preț al împrumutului.

Totodată, la data încheierii contractului de credit nu exista nicio dispoziție legală care să interzică perceperea unui astfel de comision sau care să pună în sarcina băncilor toate costurile legate de acordarea unui credit, iar prevederile O.U.G. nr. 50/2010, de care se prevalează recurentul, reglementau posibilitatea perceperii unui astfel de comision, fără a fi impusă detalierea în contracte a activităților prestate de bancă.

Cuantumul comisionului nu poate face însă obiectul analizei caracterului abuziv, căci acest lucru este interzis de art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000.

Așa fiind, criticile invocate, circumscrise motivului de recurs vizând greșita aplicare a normelor de drept material cu privire la caracterul abuziv al clauzei care reglementează comisionul de acordare, sunt nefondate.

Pe cale de consecință, în mod legal a fost respins și capătul de cerere privind restituirea sumelor percepute cu titlu de comision de acordare, având în vedere caracterul accesoriu al acestuia, în aplicarea principiului "accesorium sequitur principale".

Contrar susținerilor recurenților, în mod corect instanța de apel a constatat că, în speță, clauzele referitoare la riscul valutar, contestate de reclamanți, reflectă principiul nominalismului monetar, consacrat de art. 1578 C. civ. din 1864, și, prin urmare, nu se poate vorbi de un caracter abuziv al acestora.

Potrivit acestui principiu, suma acordată cu titlu de împrumut trebuie restituită întocmai, indiferent de valorizarea sau devalorizarea acesteia, legiuitorul urmărind ca evoluțiile economice să nu influențeze obligațiile asumate de împrumutat, fiind astfel asigurată securitatea raporturilor juridice.

Clauzele prin care recurenții-reclamanți s-au obligat la rambursarea creditului în CHF se regăsesc în convenția de credit și nu au un conținut derogatoriu de la principiul nominalismului, dimpotrivă, transpun acest principiu reglementat de art. 1578 C. civ. din 1864.

Este esențial de reținut că articolul 1 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE, transpus în dreptul național prin art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 instituie o excludere din domeniul de aplicare a regimului acestei Directive a acelor clauze contractuale care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii. Potrivit jurisprudenței constante a Curții de Justiție a Uniunii Europene, această excludere este justificată de faptul că, în principiu, se poate prezuma în mod legitim că legiuitorul național a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților la anumite contracte (a se vedea Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11).

În analiza îndeplinirii condițiilor excluderii, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat că instanța națională are sarcina să verifice dacă clauza contractuală vizată reflectă dispoziții de drept național care se aplică în mod imperativ între părțile contractante, independent de alegerea lor, sau dispoziții de natură supletivă și, prin urmare aplicabile automat, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părți în această privință (a se vedea în acest sens, Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertries, C-92/11, Hotărârea din 20 septembrie 2017, Andriciuc și alții, C-186/16, pct. 29 și 30).

Din Hotărârea Andriciuc rezultă că expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", în sensul articolului 1 alin. (2) din Directivă, acoperă, în raport de al treisprezecelea considerent al acesteia, și norme supletive, respectiv acelea care, potrivit legii, se aplică între părțile contractante cu condiția ca părțile să nu fi derogat prin convenție.

Consecventă dezlegărilor date în jurisprudența sa anterioară, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat, în Hotărârea din 9 iulie 2020, N.G., O.H. împotriva Băncii Transilvania, C-81/19, par. 35, că împrejurarea că se poate deroga de la o dispoziție de drept național supletivă este lipsită de relevanță în ceea ce privește verificarea aspectului dacă o clauză contractuală ce reflectă o asemenea dispoziție este exclusă, în temeiul art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, din domeniul său de aplicare.

Totodată, faptul că nu au făcut obiectul unei negocieri individuale clauzele în litigiu, astfel cum se susține prin motivele de recurs, nu are niciun efect asupra excluderii acestora din domeniul de aplicare al acestei directive. În acest sens, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat că, potrivit art. 3 alin. (1) din Directiva 93/13 (transpusă prin art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000), lipsa unei negocieri individuale, este o condiție legată de declanșarea verificării caracterului abuziv al unei clauze, control care nu poate interveni în cazul în care clauza contractuală nu intră în domeniul său de aplicare (a se vedea Hotărârea din 9 iulie 2020, C-81/19, par. 36).

Neintrând în domeniul de aplicare al legii, în mod evident nu se mai impune analiza criticilor referitoare la includerea acestor clauze în noțiunea de obiect principal al contractului, la cerințele de transparență a clauzelor sau de informare a consumatorului ori la cerințele de echilibru sau de bună-credință.

Cu atât mai mult recurenții-reclamanți nu pot invoca greșita aplicare, de către instanța de apel, a prevederilor Legii nr. 193/2000.

Art. 6 din Legea nr. 193/2000 vizează consecințele constatării caracterului abuziv al unei clauze contractuale, iar câtă vreme o clauză nu intră în domeniul de aplicare al Directivei 93/13, este evident că nu se pune problema constatării nulității acesteia.

În atare context, Înalta Curte reține că, față de prevederile Legii nr. 193/2000, interpretate în lumina Directivei 93/13/CEE a Consiliului și de cele statuate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene, clauza contractuală care prevede obligația pentru împrumutat de a restitui creditul în moneda în care a fost acordat nu poate forma obiectul cenzurii instanței de judecată, neintrând în domeniul de aplicare al directivei transpuse în dreptul intern prin Legea nr. 193/2000.

Altfel spus, nu este permis un control jurisdicțional al caracterului abuziv al unor clauze contractuale ce transpun o normă națională, pe baza verificării calității acelei norme de către judecătorul național.

Prin prisma acestor considerente, care pot susține de altfel, caracterul nefondat al tuturor criticilor aduse de recurenți deciziei atacate cu referire la riscul valutar, verificarea din perspectiva întrunirii cerințelor prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000 (dezechilibrul semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului, contrar bunei-credințe) și a caracterului clar și inteligibil al unor clauze contractuale stipulate în contractele încheiate între consumatori și profesioniști nu poate fi realizată decât dacă nu este incidentă prima cauză de excludere de la analiza caracterului abuziv și care are în vedere, astfel cum s-a arătat, măsura în care clauza contractuală reflectă acte sau norme obligatorii ale dreptului național (în care se includ și normele supletive de la care părțile nu au derogat).

Pentru rațiunile înfățișate, constatând că nu este incident nici motivul de nelegalitate prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. și invocat de recurenți, Înalta Curte de Casație și Justiție, cu aplicarea dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., văzând și prevederile art. 499 C. proc. civ., va respinge recursul declarat de recurenții-reclamanți A. și B. împotriva deciziei civile nr. 1136 din 18 mai 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, ca nefondat, menținând decizia atacată, ca fiind legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenții-reclamanți A. și B. împotriva deciziei civile nr. 1136 din 18 mai 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 9 iunie 2021.