ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 177/2021

Ședința publică din data de 2 februarie 2021

Asupra recursului de față, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la data de 29 noiembrie 2016, sub nr. x/2016, reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâta C., au solicitat instanței să dispună:

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 1 alin. (1) din Legea 193/2000, art. 4 alin. (1) din Legea 193/2000, alin. (1) lit. a) din Anexa Legii nr. 193/2000, art. 6 alin. (2) C. civ., art. 1341 și următoarele C. civ., art. 1.534 C. civ., art. 14 C. civ., art. 15 C. civ., art. 1175 C. civ.

Pârâta D. S.A. a depus întâmpinare prin care a solicitat, în principal, admiterea excepției inadmisibilității cererii de chemare în judecată pentru că instanței nu îi este conferit dreptul de a schimba contractul de credit cu privire la clauzele esențiale, ce țin chiar de obiectul contractului; nu intră în sfera noțiunii de clauze abuzive acele clauze ce sunt reprezentarea pe cale convențională a dispozițiilor legale.

Prin sentința civilă nr. 2031 din 24 mai 2017, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a respins excepția inadmisibilității, ca neîntemeiată; a respins cererea formulată de reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâta D. S.A. (societate absorbantă a C.), ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței mai sus amintite au declarat apel reclamanții A. și B., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Prin decizia civilă nr. 110/A din 22 ianuarie 2018 pronunțată în dosarul nr. x/2016, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanții-reclamanți A. și B. împotriva sentinței civile nr. 2031 din 24 mai 2017, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2016.

Împotriva deciziei instanței de apel, reclamanții A. și B. au declarat recurs, solicitând admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel, precum și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată, reprezentând onorariu avocat și alte cheltuieli ocazionate de rezolvarea litigiului.

În memoriul depus la dosar, recurenții-reclamanți au indicat cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., susținând astfel că hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii și că a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Detaliind, recurenții-reclamanți susțin că, deși au precizat motivele pentru care au apreciat caracaterul abuziv al clauzelor contractuale, instanța de apel a respins cererea acestora pe motiv că "odată încheiată convenția de credit prin care s-a acordat un împrumut în valută și s-a convenit achitarea ratelor în aceeași valută, consumatorul nu mai poate invoca regulile care guvernează regimul valutar".

Din această perspectivă, au susținut că instanța a aplicat în mod greșit prevederile art. 1 lit. b) din Anexa Legii nr. 193/2000.

Totodată, au subliniat faptul că instanța de apel, în mod greșit, a reținut că nu poate fi admisă constatarea caracterului abuziv al clauzei de risc valutar, trecând astfel peste interpretările obligatorii date de C.J.U.E. în cauza Andriciuc contra României.

În acest sens, arată că, deși C.J.U.E. a statuat faptul că revine instanței naționale obligația să verifice dacă consumatorul a fost informat cu privire la toate elementele care pot avea un efect asupra întinderii obligației sale și care îi permit acestuia să evalueze în momentul contractării împrumutului costul total al acestuia, această obligație de informare nu a fost realizată față de recurenți.

În ceea ce privește caracterul abuziv al clauzei de risc valutar, susțin că Banca, cu rea-credință, a format recurenților-reclamanți o impresie falsă cu privire la faptul că un credit în CHF era net favorabil altor produse de creditare, neprezentând dezavantajele acestui produs, dezechilibrul major constând în imposibilitatea consumatorului de a cunoaște și anticipa dimensiunea obligațiilor sale. Mai arată că Banca a stipulat obligația recurenților de a suporta exclusiv diferențele de schimb valutar, fără vreo distincție sau limitare a întinderii acestei obligații.

În ceea ce privește solicitarea în sensul de a dispune stabilizarea (înghețarea) cursului de schimb CHF - leu la momentul semnării contractului, curs care să fie valabil pe toată perioada derulării contractului, recurenții susțin faptul că, în vederea anulării/înlocuirii clauzelor abuzive, se impune revizuirea efectelor contractului prin înghețarea cursului de schimb valutar la valoarea de la momentul încheierii contractului, respectiv calcularea și plata ratelor de rambursare a creditului la valoarea în RON a francului elvețian de la data încheierii contractului, pe întreaga perioadă de valabilitate a acestuia, întrucât obligațiile contractuale au fost asumate în condițiile economice existente la data încheierii contractului, când valoarea francului elvețian era la un minim istoric, iar ca urmare a schimbării acestor condiții este necesar ca și contractul să fie adaptat la noile împrejurări economice.

Totodată, susțin faptul că obligația de informare este în acord și cu dispozițiile art. 6 din Legea nr. 289/2004 și Regulamentul BNR 3/2007 privind limitarea riscului de credit la creditele destinate persoanelor fizice. O astfel de obligație este instituită și de Directiva 2008/48/CE, astfel încât Banca avea obligația de a atrage atenția clientului asupra pericolelor și riscurilor unei operațiuni determinate.

De asemenea, arată că Banca avea obligația de a explica riscurile implicate de un credit în monedă străină și de a furniza informații legate de oportunitatea încheierii unui astfel de contract.

În susținerea capătului de cerere privind denominarea în moneda națională a plăților, în virtutea principiului din regulamentul valutar conform căruia prețul mărfurilor sau al serviciilor între rezidenți se plătește în moneda națională, recurenții susțin faptul că se impune ca executarea obligațiilor decurgând din acest contract să se facă în RON. Au mai arătat că efectuarea plăților în valută implică suportarea unor costuri suplimentare în sarcina consumatorului ocazionate de schimbul valutar, cu consecința împovărării consumatorului, determinând o creștere a caracterului oneros al obligațiilor asumate de către acesta, fapt contrar principiului echității și bunei-credințe, care trebuie să guverneze executarea contractului. Prin urmare, susțin că se impune calcularea și plata ratelor de rambursare a creditului la valoarea cursului de schimb valutar de la momentul încheierii contractului, pe întreaga perioadă de valabilitate a acestuia.

Pentru toate considerentele anterior expuse, recurenții-reclamanți au reiterat solicitarea de admitere a recursului în sensul celor arătate.

La 20 aprilie 2018, cererea de recurs a fost comunicată intimatei-pârâte, conform dovezii de înmânare aflate la dosar.

La 10 mai 2018, intimata-pârâtă D. S.A. a formulat întâmpinare, în termen legal, prin care a solicitat, în principal, admiterea excepției nulității recursului iar, în subsidiar, respingerea acestuia ca neîntemeiat.

La 17 mai 2018, întâmpinarea a fost comunicată recurenților, fără ca aceștia să formuleze răspuns la întâmpinare.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, iar, prin încheierea din 26 septembrie 2018, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului către părți, pentru ca acestea să depună punct de vedere, potrivit art. 493 alin. (4) din Cod.

Față de raportul comunicat, niciuna din părți nu a înțeles să își manifeste poziția procesuală prin formularea unui punct de vedere.

Prin încheierea completului de filtru din 5 martie 2019, a fost respinsă excepția nulității recursului invocată de intimata-pârâtă, recursul fiind admis în principiu. Totodată, a fost stabilit termen de judecată la 21 mai 2019, în vederea soluționării recursului în ședință publică, cu citarea părților.

Prin încheierea din 21 mai 2019, judecata cauzei a fost suspendată, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la soluționarea cauzei C-81/19, aflată pe rolul Curții de Justiție a Uniunii Europene.

Prin rezoluția din 3 iunie 2020, a fost stabilit termen de judecată la 30 septembrie 2020, cu citarea părților, termen la care instanța, constatând faptul că dosarul a fost repartizat aleatoriu completului de judecată nr. 5 (C5) și că, din eroare, a fost stabilit termen de judecată pe rolul completului nr. 2 (C2), a dispus scoaterea cauzei de pe rol și înaintarea dosarului completului de judecată nr. 5.

Ulterior, în cauză, a fost stabilit termen de judecată la 2 februarie 2021, părțile fiind citate în vederea discutării cererii de repunere pe rol a cauzei și pentru dezbaterea recursului, termen la care instanța de recurs a rămas în pronunțare.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate și de dispozițiile legale incidente, Înalta Curte reține următoarele:

Prioritar, se reține că, deși recursul a fost întemeiat, în drept, și pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenții-reclamanți nu au argumentat și nu au arătat în ce constă nelegalitatea deciziei recurate din perspectiva motivului de recurs invocat, astfel încât se apreciază că a fost invocat doar în mod formal.

Din perspectiva celuilalt motiv de nelegalitate invocat, circumscris motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., autorii recursului au susținut că, în ceea ce privește clauzele de risc valutar, instanța a aplicat în mod greșit prevederile art. 1 lit. b) din Anexa Legii nr. 193/2000.

Anexa Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori, la care fac trimitere recurenții, cuprinde o listă a clauzelor considerate ca fiind abuzive. Una din aceste clauze considerate a fi abuzive este și cea prevăzută la lit. b) din Anexa Legii nr. 193/2000 care "obligă consumatorul să se supună unor condiții contractuale despre care nu a avut posibilitatea reală să ia cunoștință la data semnării contractului", recurenții sugerând că respectivele clauze de risc valutar (a căror nulitate absolută au solicitat-o prin cererea introductivă) ar fi abuzive din perspectiva clauzei prevăzute la lit. b) din Anexa Legii nr. 193/2000.

Sub aspectul dispozițiilor legale incidente, se reține că, față de data la care au fost încheiate contractele de credit în discuție (10 decembrie 2007), acestea erau guvernate de prevederile actelor normative în domeniul protecției consumatorului în vigoare la acea dată, respectiv de Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesioniști și consumatori și de O.G. nr. 21/1992 privind protecția consumatorilor.

În completarea legilor speciale privind raporturile dintre profesioniști și consumatori, actul juridic analizat este supus prevederilor C. civ. de la 1864 relative la împrumutul de consumație, act normativ în vigoare la data când a fost încheiat contractul, potrivit art. 102 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., potrivit căruia, "contractul este supus dispozițiilor legii în vigoare la data când a fost încheiat în tot ceea ce privește încheierea, interpretarea, efectele, executarea și încetarea sa."

În altă ordine de idei, conform art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispozițiilor prezentei legi. Această prevedere legală transpune în dreptul intern dispozițiile art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului, potrivit cărora dispozițiile prezentei directive nu se aplică clauzelor contractuale care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii sau dispozițiile ori principiile din convențiile internaționale la care statele membre sau Comunitatea sunt părți.

Pentru a identifica aria de excludere vizată de această dispoziție legală, este necesară determinarea conținutului noțiunii de "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", determinare care este realizată, fără echivoc, chiar în preambulul Directivei în considerentul al treisprezecelea, unde se prevăd următoarele:

"întrucât se consideră că actele cu putere de lege sau normele administrative ale statelor membre, care determină direct sau indirect clauzele contractelor încheiate cu consumatorii, nu conțin clauze abuzive; întrucât, în consecință, nu este necesar ca prezenta directivă să se aplice clauzelor care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii și principiile sau dispozițiile din convențiile internaționale la care statele membre sau Comunitatea sunt părți; întrucât, în această privință, formularea "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii" din articolul 1 alin. (2) se referă și la normele care, în conformitate cu legea, se aplică între părțile contractante, cu condiția să nu se fi instituit alte acorduri".

Din cele anterior menționate reiese că, în aria de excludere din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, se numără nu doar clauzele care transpun prevederi imperative din dreptul național, ci și cele care transpun prevederi supletive, aplicabile între părți în lipsa unei derogări de la acestea.

Totodată, este de reținut faptul că dispozițiile de drept intern care au transpus Directiva 93/13 nu au instituit un regim derogatoriu de la aceasta, prevederile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 făcând vorbire de clauze contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare, fără a distinge după cum aceste acte normative sunt imperative ori supletive.

Revenind la criticile formulate, se reține că recurenții-reclamanți au susținut că a fost încălcată obligația de informare stabilită în sarcina profesionistului potrivit Legii nr. 193/2000, instanța de apel reținând greșit că nu poate fi admisă constatarea caracterului abuziv al clauzei de risc valutar, trecând astfel peste interpretările obligatorii date de C.J.U.E. în cauza Andriciuc contra României.

Susținând, așadar, încălcarea obligației de informare cu privire la clauza de risc valutar, recurenții se raportează exclusiv la legislația privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesioniști și consumatori, or, pentru considerentele mai sus arătate, criticile formulate de recurenții-reclamanți nu pot fi primite, întrucât acele clauze, denumite clauze de risc valutar, sunt excluse de la controlul jurisdicțional al caracterului abuziv potrivit art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CE, respectiv din domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000, potrivit art. 3 alin. (2) din această lege, situație care face inutilă trecerea la etapele ulterioare acestui mecanism, respectiv, verificarea excluderii prevăzute de art. 4 alin. (6) din lege, urmată apoi de verificarea îndeplinirii condițiilor cumulative prevăzute de art. 4 alin. (1) din aceeași lege.

Totodată, din însăși hotărârea invocată de autorii căii de atac, respectiv Hotărârea pronunțată în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc și alții împotriva E. S.A., rezultă că expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", în sensul articolului 1 alin. (2) din Directivă, acoperă, în raport de al treisprezecelea considerent al acesteia, și norme supletive, respectiv acelea care, potrivit legii, se aplică între părțile contractante cu condiția ca părțile să nu fi derogat prin convenție.

În această cauză, care vizează tocmai o situație precum cea dedusă judecății în prezentul dosar, Curtea de Justiție a Uniunii Europene statuând prin Hotărârea pronunțată în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc și alții împotriva E. S.A., arată că:

"articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 instituie o excludere din domeniul de aplicare al acesteia, care vizează clauzele care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii" (par. 27); "această excludere presupune îndeplinirea a două condiții. Pe de o parte, clauza contractuală trebuie să reflecte un act cu putere de lege sau o normă administrativă, iar, pe de altă parte, actul sau norma respectivă trebuie să fie obligatorie" (par. 28); "pentru a stabili dacă o clauză contractuală este exclusă din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, revine instanței naționale sarcina să verifice dacă această clauză reflectă prevederile din dreptul național care se aplică între părțile contractante independent de alegerea lor sau pe cele care sunt de natură supletivă și, prin urmare, aplicabile ope legis, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părți în această privință" (par. 29).

Astfel, prin Hotărârea pronunțată în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc și alții împotriva E. S.A., Curtea de Justiție a Uniunii Europene a instituit o ordine de prioritate a condițiilor care trebuie să fie verificate din perspectiva Directivei 93/13, neîndeplinirea uneia dintre condiții făcând de prisos analiza celor subsecvente și determinând concluzia lipsei caracterului abuziv al clauzei cercetate.

Ulterior, prin Hotărârea Curții de Justiție din data de 9 iulie 2020, pronunțată în Cauza C-81/19, NG, OH împotriva S.C. D. S.A., având ca obiect o cerere de decizie preliminară ce privește, într-o primă întrebare, interpretarea Directivei 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, în sensul de a se stabili dacă articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, ci reflectă o normă care, potrivit legii naționale, se aplică între părțile contractante în lipsa unui acord diferit în această privință, intră în domeniul de aplicare al acestei directive, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat, în considerarea propriei jurisprudențe, următoarele:" împrejurarea că legiuitorul național a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților la anumite contracte nu constituie o condiție pentru aplicarea excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13, ci justificarea unei astfel de excluderi."

Așadar, pentru a stabili dacă sunt îndeplinite condițiile excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13, Curtea a statuat că îi revine instanței naționale sarcina să verifice dacă clauza contractuală vizată reflectă dispoziții de drept național care se aplică în mod imperativ între părțile contractante independent de alegerea lor sau dispoziții de natură supletivă și, prin urmare, aplicabile automat, în lipsa unui acord diferit între părți în această privință (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, EU:C:2013:180, punctul 26, Hotărârea din 10 septembrie 2014, Kušionová C-34/13, EU:C:2014:2189, punctul 79, Hotărârea din 20 septembrie 2017, Andriciuc și alții, C-186/16, EU:C:2017:703, punctele 29 și 30, precum și Hotărârea din 3 martie 2020, Gómez del Moral Guasch, C-125/18, EU:C:2020:138, punctul 32).

Ca atare, prin decizia recurată, instanțele devolutive au stabilit în mod corect, pe baza prevederilor contractuale și legale, cu referire la clauzele contestate de reclamanți, că acestea reflectă principiul nominalismului monetar, reglementat de art. 1578 C. civ. din 1864. Părțile ar fi putut deroga de la aceste prevederi legale, dar nu au făcut-o, astfel că norma menționată se aplică în lipsa unei alte înțelegeri a părților.

În atare context, Înalta Curte reține că, față de prevederile Legii nr. 193/2000, interpretate în lumina Directivei 93/13/CEE a Consiliului și a celor statuate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene, clauza contractuală care prevede obligația pentru împrumutat de a restitui creditul în moneda în care a fost acordat (CHF), nu poate forma obiectul cenzurii instanței de judecată.

Aplicând în cauza de față argumentele anterior expuse, reiese cu evidență faptul că stipulațiile din contractul de credit care prevăd obligația pentru recurenții-reclamanți de a restitui creditul în moneda în care acesta a fost acordat (CHF), sunt excluse din domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000 și al Directivei 93/13, întrucât preiau o dispoziție supletivă din dreptul intern (art. 1578 din C. civ. din 1864), de la care părțile nu au derogat.

În concluzie, clauzele care stipulează restituirea creditului în aceeași monedă în care a fost acordat (CHF) transpun o normă supletivă din dreptul național, astfel că sunt exceptate din domeniul de aplicare al Directivei 93/13 și al Legii nr. 193/2000.

Neintrând în domeniul de aplicare al legii, în mod evident, nu se mai impun verificări suplimentare, respectiv, dacă o astfel de clauză poată fi inclusă în noțiunea de obiect principal al contractului, dacă respectă cerințele de transparență a clauzelor sau de informare a consumatorului ori cerințele de echilibru sau de bună-credință.

Nu în ultimul rând, aserțiunile recurenților în susținerea posibilității convertirii în moneda națională a creditului nu pot fi primite, întrucât nu suntem în ipoteza prevăzută de articolul art. 3 alin. (1) din Regulamentul B.N.R. nr. 4/2005, potrivit căruia "Plățile, încasările, transferurile și orice alte asemenea operațiuni între rezidenți, care fac obiectul comerțului cu bunuri și servicii, se realizează numai în moneda națională (leu), cu excepția operațiunilor prevăzute în anexa nr. 2 «Categorii de rezidenți care pot efectua operațiuni în valută», care se pot efectua și în valută" respectiv, nu suntem în ipoteza unor plăți, încasări sau transferuri care fac obiectul comerțului cu bunuri și servicii.

Cu toate că, într-o formă arhaică, băncile erau cunoscute ca instituții de credit care fac comerț cu bani, în realitate, mecanismul de funcționare a acestora constă în a atrage resurse disponibile pe care le plasează sub formă de produse și servicii, potrivit cerințelor economiei, la prețuri care să acopere costurile și riscurile, dar și în vederea obținerii unui profit.

Prin urmare, nu trebuie făcută confuzia între activitatea comercială a instituțiilor bancare, care presupune urmărirea unui profit și activitatea de comerț cu bunuri și servicii, care, de regulă, presupune dobândirea unui bun fizic în schimbul unei sume de bani.

În acest context, se cuvine amintit faptul că produsele și serviciile bancare au unele particularități care le diferențiază față de celelalte produse și servicii, prin aceea că sunt imateriale, adică nu au un suport fizic, dar satisfac anumite cerințe, sunt indispensabile societății, facilitând circulația bunurilor materiale, sunt condiționate de reglementări bancare care stabilesc anumite condiții de funcționare, risc, garantare, produsele (creditele) dau acces la monedă, iar serviciile (plățile interbancare) asigură transferurile monetare între participanții la tranzacții.

Nefiind, așadar, în ipoteza prevăzută de art. 3 alin. (1) din Regulamentul B.N.R. nr. 4/2005, sunt aplicabile dispozițiile alin. (2) al aceluiași articol, potrivit căruia, "toate celelalte operațiuni între rezidenți, care nu fac obiectul comerțului cu bunuri și servicii, pot fi efectuate în mod liber fie în moneda națională (leu), fie în valută."

Totodată, se cuvine amintit faptul că art. 3 alin. (1) din Regulamentul B.N.R. nr. 4/2005 privind regimul valutar face parte din Secțiunea a II-a intitulată "Operațiuni valutare între rezidenți", iar, potrivit art. 4.1 din Anexa nr. 1 la Regulamentul B.N.R. nr. 4/2005, operațiunile valutare sunt încasările, plățile, compensările, transferurile, creditările, precum și orice tranzacții exprimate în valute și care se pot efectua prin transfer bancar, în numerar, cu instrumente de plată sau prin orice alte modalități de plată practicate de instituțiile de credit în funcție de natura operațiunii respective, putând exista operațiuni valutare între rezidenți și nerezidenți și operațiuni valutare între rezidenți.

În altă ordine de idei, în conformitate cu art. 5 din Regulamentul B.N.R. nr. 4/2005, "rezidenții au dreptul să dobândească, să dețină și să utilizeze active financiare exprimate în valută", or, una din modalitățile în care rezidenții pot dobândi valută este și cea care presupune accesarea unui credit.

În consecință, din interpretarea acestor norme juridice, rezultă cu evidență că este posibilă atât perfectarea, cât și rambursarea creditelor în valută.

Apreciind că nu subzistă niciuna dintre criticile invocate, Înalta Curte, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenții-reclamanți A. și B. împotriva deciziei civile nr. 110/A din 22 ianuarie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenții-reclamanți A. și B. împotriva deciziei civile nr. 110/A din 22 ianuarie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 2 februarie 2021.