ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 506/2021

Ședința publică din data de 25 februarie 2021

Asupra recursurilor de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 8 august 2016 pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, sub nr. x/2016, reclamanții A. și B. au chemat în judecată pe pârâta C. S.A., solicitând ca instanța de judecată să dispună:

În subsidiar, în situația respingerii cererii având ca obiect constatarea caracterului abuziv al clauzei contractuale prevăzute la art. 4 pct. 4.3 teza I, reclamanții au solicitat obligarea pârâtei la restituirea către reclamanți a sumelor de bani pe care aceștia le-au plătit, cu titlu de dobândă, care depășesc valoarea corespunzătoare procentului de dobândă de 4,9% lunar, precum și a dobânzii legale calculate asupra acestor sume, începând de la momentul plății acestor sume de către reclamanți și până la restituirea efectivă a acestora;

Prin sentința civilă nr. 7995 din 16 decembrie 2016, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2016, s-a admis în parte cererea formulată de reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâta C. S.A.; s-a constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută a următoarelor clauze stipulate în contractul de credit nr. x/20.03.2007: art. 4 pct. 4.3 teza a II-a privind posibilitatea de modificare unilaterală a dobânzii, în funcție de evoluția pieței financiare; pârâta a fost obligată la emiterea unui nou grafic de rambursare a creditului, în baza hotărârii pronunțate; de asemenea, pârâta a fost obligată la restituirea către reclamanți a sumelor achitate, în temeiul clauzei constatate ca fiind abuzivă, cu titlu de dobândă excedentară față de dobânda fixă de 4,9%/an, precum și la plata dobânzii legale aferente acestor sume, calculate de la data achitării lor și până la data restituirii efective a sumelor; s-a respins în rest cererea, ca neîntemeiată; pârâta a fost obligată la plata către reclamanta a sumei de 2.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată (onorariul de avocat).

Împotriva acestei sentințe au declarat apel atât reclamanții A. și B., cât și pârâta C. S.A.

Reclamanții au arătat că hotărârea atacată este nelegală și netemeinică în parte, respectiv în ceea ce privește soluția pronunțată asupra capetelor de cerere nr. x, nr. 4, nr. 5 și nr. 7 din acțiunea introductivă.

În motivarea apelului formulat de pârâta C. S.A., s-a arătat că prima instanță a apreciat, în mod greșit, că Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 50/2010 nu a modificat raportul juridic contractual dintre părți, deoarece banca nu a adus la cunoștința clienților proiectul de act adițional, astfel neputându-se reține că ar fi operat acceptarea tacită prevăzută de art. 95 din ordonanță și nici că acest act normativ putea modifica toate contractele de credit prin simpla sa intrare în vigoare.

Prin decizia civilă nr. 2292/A din 19 decembrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, în dosarul nr. x/2016, s-au respins ca nefondate apelurile formulate de reclamanții A. și B., precum și de pârâta C. S.A. împotriva sentinței civile nr. 7995/16.12.2016 a Tribunalului București, secția a VI-a civilă, având ca obiect nulitate act juridic.

În ceea ce privește apelul formulat de reclamanți, s-a reținut că prin capătul de cerere nr. x s-a solicitat constatarea caracterului abuziv și nulitatea absolută a clauzei cuprinse la art. 6 pct. 6.1 din contractul de credit încheiat cu banca pârâtă, în partea "pentru monitorizarea de către bancă a utilizării/rambursării creditului, precum și a îndeplinirii oricăror alte obligații asumate de acesta în baza contractului de credit, împrumutatul datorează băncii un comision de administrare de 0,9%, ce va fi calculat anual prin aplicarea procentului la soldul creditului..."

Apelanții-reclamanți au susținut, prin criticile formulate cu privire la acest capăt de cerere (pct. A din motivele de apel), că soluția pronunțată de tribunal este nelegală și netemeinică, întrucât prima instanță a interpretat greșit actul juridic dedus judecății, schimbând înțelesul vădit lămurit și neîndoielnic al acestuia, referitor la informarea consumatorilor și impunerea comisionului de administrare.

Curtea a constatat că aceste susțineri sunt nefondate, deoarece, prin analizarea condițiilor cerute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 pentru constatarea caracterului abuziv al clauzei contractuale referitoare la comisionul de administrare, instanța de judecată nu a schimbat înțelesul clauzei respective, ci a determinat dacă aceasta creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațile părților, în detrimentul consumatorului și contrar bunei-credințe. Aspectele invocate de apelanți referitoare la informarea consumatorilor și impunerea acestui comision sunt chestiuni analizate în cadrul condițiilor prevăzute de Legea nr. 193/2000 pentru constatarea caracterului abuziv, ele nefiind în niciun fel cuprinse expres în clauza analizată și, prin urmare, nu se poate susține o schimbare a înțelesului lor vădit lămurit și neîndoielnic.

Împrejurarea că tribunalul a ajuns la concluzia că respectiva clauză este clară și inteligibilă și nu creează dezechilibru între drepturile și obligațiile părților, contrar susținerilor reclamanților, nu echivalează cu o interpretare greșită a actului juridic dedus judecății prin schimbarea înțelesului vădit lămurit și neîndoielnic al acestuia. Toată argumentația primei instanțe pe soluția dată acestui capăt de cerere are în vedere comisionul de administrare astfel cum acesta a fost reglementat în art. 6 pct. 6.1 din contractul părților, înțelesul acestei clauze nefiind schimbat în analiza efectuată de instanța de judecată.

Caracterul clar și inteligibil al unei clauze nu este influențat de caracterul negociat sau nu al clauzei respective, contrar celor afirmate de apelanții-reclamanți.

Reținând caracterul nenegociat al comisionului de administrare, tribunalul nu se contrazice prin concluzia că respectiva clauză este clară și inteligibilă, căci acest caracter clar și inteligibil nu este condiționat de negocierea clauzei respective. Caracterul nenegociat al unei clauze reprezintă doar una dintre condițiile cumulative cerute de lege pentru a se putea constata caracterul ei abuziv, iar îndeplinirea acesteia nu reprezintă altceva decât deschiderea posibilității de analiză și a celeilalte condiții cumulative (existența unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe), fără însă nicio relevanță asupra acesteia din urmă.

Caracterul clar și inteligibil al unei clauze (transparența clauzei) nu se apreciază nici prin raportare la lipsa comunicării către consumator, prealabil semnării contractului, a unui draf de contract și nici prin raportare la rapiditatea cu care s-a desfășurat semnarea contractului de credit, ci acest caracter clar și inteligibil al unei clauze se analizează prin posibilitatea ca un consumator informat să poată să prevadă, pe baza unor criterii clare și inteligibile, consecințele economice și juridice care rezultă din clauzele contractuale în ceea ce îl privește (hotărârile pronunțate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în cauza Matei, C143/13 și cauza Kasler și Rabai, C-26/13).

Or, în speță, clauza referitoare la comisionul de administrare este o clauză clară și inteligibilă, ce respectă cerințele art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000. Față de conținutul acesteia și chiar denumirea comisionului, Curtea a apreciat că împrumutații au fost în măsură să prevadă, la data încheierii contractului de credit, care sunt consecințele juridice și economice pe care le implică perceperea unui comision de administrare de 0,9% anual prin aplicarea procentului la soldul creditului.

Fiind indicat scopul comisionul (monitorizarea rambursării creditului și a obligațiilor asumate de împrumutat), procentul acestui comision și suma la care se aplică, respectiva clauză expune, în mod transparent, funcționarea concretă a mecanismului la care se referă, astfel încât împrumutații puteau să evalueze, pe baza unor criterii clare și inteligibile, consecințele economice care rezultau din clauza analizată.

Împrejurarea că, în cuprinsul clauzei contractuale, nu s-au detaliat activitățile ce s-ar circumscrie monitorizării de către bancă a utilizării sau rambursării creditului și a îndeplinirii oricăror alte obligații asumate contractual de către împrumutați nu poate conduce la concluzia că apelanții-reclamanți nu au avut posibilitatea să prevadă care sunt aceste activități.

În acest sens, s-a arătat că reclamanții puteau să prevadă că banca va monitoriza nu doar modalitatea în care va fi utilizat creditul, ci și modalitatea în care împrumutații vor rambursa suma împrumutată. În această categorie de activități, desfășurate pe o lungă perioadă de timp, intră nu doar verificarea respectării obligației de plată a ratei lunare, ci și activitatea de calculare a dobânzii, de procesare a tranzacțiilor, de încheierea actelor adiționale impuse de modificarea legislației sau la cererea clientului, de transmitere a notificărilor ori a comunicărilor sau informărilor către împrumutat, etc. De asemenea, împrumutații aveau posibilitatea să prevadă că banca va monitoriza pe toată perioada contractuală (300 de luni) modalitatea în care își îndeplinesc și celelalte obligații contractuale asumate, ca de exemplu, obligația de asigurare a imobilului ipotecat, obligația de constituire a garanțiilor suplimentare dacă valoarea garanțiilor constituite inițial scade, etc.

Curtea a mai reținut că legislația din materia drepturilor consumatorului nu impune profesionistului să procedeze la o adevărată dare de seamă cu privire la toate activitățile concrete care se circumscriu unui anumit serviciu prestat sau care se va presta, ceea ce ar conduce la includerea în contractele de credit a unor aspecte nerelevante din perspectiva consumatorului. Acesta din urmă trebuie să ia cunoștință, la un nivel mai general, de motivul/scopul perceperii unor anumite comisioane, neputându-se impune profesioniștilor să redea, în concret, toate activitățile prestate în cadrul serviciului.

Prin urmare, în opinia instanței, pentru ca acest comision să aibă caracter clar și pentru ca un consumator să înțeleagă rațiunea perceperii lui nu este necesară detalierea activităților întreprinse de bancă. În speță, serviciul pentru care se percepe acest comision este indicat (monitorizarea creditului), iar comisionul este denumit a fi unul de administrare, noțiune ce nu are un caracter tehnic, de specialitate, ci reprezintă un termen comun, des utilizat în limbajul curent, astfel încât nu poate pune probleme de înțelegere nici măcar din partea celui mai puțin avizat consumator.

Toate aceste activități de monitorizare a utilizării sau a rambursării creditului și a îndeplinirii oricăror alte obligații asumate contactual de împrumutați, ce implică numeroase resurse materiale și umane, sunt desfășurate de bancă în legătură directă cu creditul acordat reclamanților, iar ele nu ar fi fost executate de bancă dacă acestora nu li se acorda creditul.

Caracterul abuziv al unei clauze poate fi constatat numai dacă sunt îndeplinite cele două condiții cumulative impuse de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, respectiv lipsa negocierii și existența unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului și contrar exigențelor bunei-credințe.

Prima instanță a reținut, în mod corect, îndeplinirea primei condiții, respectiv lipsa negocierii clauzelor contestate de reclamanții A. și B., constatând că este vorba despre un contract standard preformulat și că nu a fost răsturnată de către banca pârâtă prezumția instituită de art. 4 alin. (2) din Legea nr. 193/2000. De altfel, acest aspect nici nu a fost criticat pe calea apelului, motiv pentru care, dezlegarea dată de tribunal primei condiții impuse de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 se bucură de putere de lucru judecat.

Tribunalul Bucureși a apreciat că nu este îndeplinită nici cea de-a doua cerință impusă de lege pentru constatarea caracterului abuziv al clauzei referitoare la comisionul de administrare, iar apelanții-reclamanți au criticat această concluzie invocând, pe de o parte, că pentru acordarea creditului se percep două costuri - dobândă și comision de administrare (fără ca distincția dintre acestea să fie exprimată în mod clar și inteligibil), iar, pe de altă parte, că s-a creat, în detrimentul consumatorilor și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, având în vedere valoarea comisionului de administrare pe toată durata contractului.

S-a constatat că aceste critici sunt nefondate. În primul rând, Curtea a subliniat că nicio dispoziție legală, în vigoare la data încheierii contractului, nu interzicea perceperea unui comision de administrare a creditului pe lângă dobânda aferentă acestuia.

În al doilea rând, comisionul de administrare reprezintă costul acelor activități de monitorizare a creditului (astfel cum s-a arătat anterior), spre deosebire de dobândă care reprezintă costul creditului, iar distincția între cele două rezultă, în mod clar și fără echivoc, nu doar din denumirea lor (noțiunile fiind cunoscute oricărui consumator mediu avizat, și nu unele de specialitate), ci chiar din reglementările contractuale - art. 4.1: dobânda este percepută "pentru creditul acordat", art. 6.1: comisionul de administare este perceput "pentru monitorizarea de către bancă a utilizării/rambursării creditului, precum și a îndeplinirii oricăror alte obligații asumate de împrumutat".

Prin urmare, este corectă afirmația primei instanțe referitoare la scopul diferit al comisionului de administrare credit față de dobândă.

Referitor la cea de-a doua condiție impusă de lege pentru constatarea caracterului abuziv al unei clauze nenegociate cu consumatorul, s-a arătat că nu este îndeplinită cerința creării unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului, contrar exigențelor bunei-credințe, așa cum în mod corect a statuat prima instanță.

Astfel, comisionul de administrare credit este perceput pentru demersurile efectuate de bancă în vederea administrării/monitorizării creditului, demersuri ce constau, cu titlu de exemplu, în operațiunile ce au fost anterior menționate. Toate acele activități urmează a fi desfășurate pe toată perioada de creditare de 300 de luni, iar ele nu ar fi fost executate de bancă dacă cererea de creditare nu ar fi fost formulată.

Prin urmare, pentru perceperea acestui comision există contraprestații din partea băncii, astfel că nu se poate reține un dezechilibru între părțile contractante, în detrimentul consumatorului.

Curtea a constatat că apelanții-reclamanți arată totuși că această clauză privind comisionul de administrare nu ar fi abuzivă în sine, în măsura în care pârâta ar justifica niște costuri legate de administrarea creditului (pagina 4 din cererea de apel), iar din cele menționate anterior se reține existența contraprestației din partea instituției bancare în legătură cu administrarea creditului.

De asemenea, s-a reținut că prin inserarea clauzei referitoare la comisionul de administrare credit apelanții-reclamanți nu au fost puși într-o poziție mai puțin favorabilă în raport cu cea prevăzută de dreptul național, întrucât, la data încheierii contractului de credit, nu exista nicio dispoziție legală care să interzică perceperea unui astfel de comision sau care să pună în sarcina băncilor toate costurile legate de administrarea unui credit.

Cât privește introducerea în contract a conceptului de dobândă anuală efectivă (DAE), instanța de apel a arătat, pe de o parte, că la momentul încheierii contractului nu exista nicio dispoziție legală în sensul invocat de apelanți, iar, pe de altă parte, DAE include toate costurile pe care le poate presupune un credit: dobânda efectivă, comisioane, costuri cu asigurări, etc., astfel că ea nu se identifică cu dobânda creditului și nu indică mărimea beneficiului obținut de bancă, ci are rolul de a permite împrumutatului să cunoască totalul costurilor ce urmează a fi plătite pentru un credit.

Apelanții-reclamanți au invocat și faptul că prima instanță a reținut greșit împrejurarea că banca pârâtă a respectat dispozițiile art. 6 din Legea nr. 289/2004 în ceea ce privește informarea prealabilă a consumatorilor, întrucât aceasta nu a observat nerespectarea de către bancă a dispozițiilor prevăzute de lit. a) și b) ale art. 6 din acest normativ.

Sub acest aspect, Curtea a arătat că respectivele prevederi legale nu sunt aplicabile contractului încheiat de părți față de dispozițiile art. 3 alin. (1) lit. g) și lit. k) din Legea nr. 289/2004 (forma în vigoare la data încheierii contractului), iar, pe de altă parte, o eventuală încălcare a obligației de informare nu atrage, în mod automat, considerarea unei clauze ca fiind abuzivă dacă nu există un dezechilibru semnificativ care să afecteze situația juridică și economică a consumatorului.

Referitor la criticile subsumate dispozițiilor art. 6.1 teza a II-a din contractul de credit, referitoare la posibilitatea băncii de a renunța la plata comisionului de administrare după primul an de creditare, instanța de apel a constatat în primul rând, din petitul cererii de chemare în judecată, că apelanții-reclamanți nu au solicitat constatarea caracterului abuziv al acestei părți din clauza de la art. 6.1, solicitarea fiind în sensul constatării caracterului abuziv doar în partea în care împrumutatul se obligă a plăti băncii comisionul de administare de 0,9% calculat anual prin aplicarea lui la soldul creditului. Mențiunile reclamanților din motivarea cererii de chemare în judecată, referitoare la această posibilitate a băncii de renunțare la plata comisionului în discuție, nu reprezintă altceva decât argumente invocate pentru demonstrarea caracterului abuziv al clauzei în partea indicată expres în petitul acțiunii.

Prin urmare, constatarea caracterului abuziv al acestei părți din clauza de la art. 6.1 apare ca fiind o cerere nouă formulată direct în calea de atac, cerere ce nu poate fi analizată față de dispozițiile art. 478 alin. (3) din C. proc. civ.

Curtea a înlăturat ca nefondate și susținerile apelanților, potrivit cărora caracterul abuziv al comisionului de administrare rezultă și din împrejurarea că acesta a fost calculat la un sold mai mare al creditului, sold mărit urmare a majorării ratei dobânzii în baza clauzei de la art. 4.3 teza a II-a, clauză constatată de tribunal ca având caracter abuziv. Aceasta, deoarece clauza referitoare la comisionul de administare nu depinde de clauza referitoare la modalitatea de variabilitate a dobânzii, iar eventuala existență a unui dezechilibru semnificativ creat între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului, se determină prin raportare la momentul încheierii contractului.

Instanța nu a negat faptul că, prin perceperea unei dobânzi majorate în condițiile plății unei rate de aceeași valoare lunară, soldul creditului s-a majorat și, implicit, s-a majorat cuantumul comisionului de administrare a creditului, însă aceste aspecte sunt ulterioare momentului încheierii contractului și vizează modul concret de executare a contractului, nefiind apte a conduce la concluzia dezechilibrului semnificativ în accepțiunea art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

În această ipoteză, a calculării comisionului de administrare la un sold eronat, urmare a aplicării unei dobânzi percepute în baza unei clauze constatate ca având caracter abuziv, consumatorul poate uza de alte pârghii pentru asigurarea respectării întocmai a drepturilor și obligațiilor asumate contractual.

S-a constatat că sunt nefondate și criticile referitoare la modul de soluționare de către prima instanță a capătului de cerere nr. x, având ca obiect stabilizarea/înghețarea cursului de schimb CHF-LEU la valoarea de la momentul încheierii contractului.

Astfel, instanța de apel a reținut că în petitul cererii de chemare în judecată reclamanții nu au solicitat o conversie a plăților din moneda în care a fost acordat creditul (CHF) în moneda națională, după cum nu au solicitat nici constatarea caracterului abuziv al clauzelor prin care s-au obligat la restituirea creditului în aceeași monedă în care acesta a fost acordat. Obligația de restituire a împrumutului în moneda în care a fost acordat rezultă atât din clauza cuprinsă la art. 5.1, cât și din clauza cuprinsă la art. 5.2 (unde se arată valoarea ratei lunare de plată ca fiind 463,85 CHF), iar aceste clauze nu au fost contestate.

Că este așa rezultă, fără putință de tăgadă, din petitul cererii de chemare în judecată (reclamanții solicitând constatarea caracterului abuziv și nulitatea absolută parțială doar a clauzei cuprinse la art. 5.4 teza a II-a și teza a III-a) și din împrejurarea că o eventuală astfel de solicitare ar fi fost în contradicție cu petitul nr. 4, prin care reclamanții au susținut plata ratelor în moneda CHF, solicitând doar înghețarea cursului de schimb CHF-LEU la cursul valabil de la data încheierii contractului.

Cererea apelanților-reclamanți de stabilizare sau înghețare a cursului de schimb CHF-LEU la momentul încheierii contractului, curs care să fie valabil pe toată durata derulării convenției de credit, nu reprezintă altceva decât o solicitare de intervenție a instanței de judecată pentru a modifica clauzele contractuale în temeiul cărora împrumutații au obligația restituirii integrale a creditului în aceeași cantitate de monedă în care acesta a fost acordat.

Or, o asemenea cerere nu poate fi primită, căci nici reglementarea specială (legislația privind protecția consumatorului și Directiva 93/13/CEE) și nici reglementarea de drept comun (C. civ. de la 1864) nu permit intervenția instanței de judecată în acordul de voință al părților, judecătorul fiind abilitat doar să constate nulitatea unei clauze, să o lipsească de efecte, nu și să îi modifice conținutul.

Dispozițiile art. 6 din Legea nr. 193/2000 nu permit instanței să modifice nici măcar o clauză contractuală constatată ca abuzivă (în speță, neexistând oricum o astfel de solicitare), ci prevăd sancțiunea eliminării acesteia din contract, lipsirea ei de efecte, ceea ce nu se confundă cu modificarea clauzei.

Lipsa negocierii clauzelor contractuale nu conferă apelanților-reclamanți dreptul de a solicita și a obține înghețarea cursului de schimb valutar CHF-LEU, pentru plata tuturor ratelor de credit, la valoarea de la data încheierii contractului, fiind doar o condiție prevăzută de Legea nr. 193/2000 pentru constatarea caracterului abuziv al unei clauze contractuale, fără nicio relevanță în ceea ce privește solicitarea de modificare a contractului.

De asemenea, lipsite de relevanță sub acest aspect al înghețării cursului de schimb valutar la momentul contractării creditului, sunt și susținerile referitoare la impunerea semnării unui contract de împrumut în moneda CHF de către bancă, deși împrumutații aveau nevoie de o sumă de bani în euro, căci aceste argumente sunt relative la momentul încheierii contractului și la aspecte ce țin de consimțământul părților. Or, o eventuală modificare a clauzelor contractuale ține de aspecte relative la executarea contractului.

De altfel, impunerea semnării unui contract de împrumut în moneda CHF de către bancă nici nu a fost dovedită de apelanții-reclamanți, simpla împrejurare că prețul imobilului ce urma a fi achizionat fusese stabilit în euro, anterior contractării creditului, nefiind aptă a conduce la concluzia susținută de aceștia (fiind de notorietate că acest produs bancar - împrumutul în moneda CHF, prin dobânzile mai reduse decât în cazul celorlalte credite, permitea persoanelor fizice calificarea pentru obținerea unei sume împrumutate mai mari decât în cazul creditelor în euro, iar apelanții nu au făcut vreo dovadă că veniturile obținute le permiteau obținerea unui credit în valoare de aproximativ 50.000 euro, corespunzător nevoilor lor afirmate de la acel moment).

Ceea ce au susținut apelanții-reclamanți este de fapt o necesitate a revizuirii efectelor contractului de credit, argumentată atât pe creșterea cursului de schimb valutar CHF-LEU, cât și pe lipsa informării lor cu privire la caracteristica acestei monede (monedă de refugiu pe timp de criză), pe nerespectarea de către intimata-pârâtă a obligației de a nu presta un serviciu toxic/defectuos, care afectează interesele economice ale consumatorilor, ori pe practicile înșelătoare utilizate de bancă în relația cu consumatorii.

O astfel de revizuire a efectelor contractului, bazată pe instituția impreviziunii (astfel cum rezultă și din concluziile reclamanților cuprinse la fila x a cererii de chemare în judecată) nu a avut o consacrare expresă în cadrul C. civ. de la 1864, însă ea a fost recunoscută pe cale doctrinară și jurisprudențială, astfel că aplicabilitatea ei nu poate fi exclusă, de plano, pe temeiul lipsei de consacrare legală.

Însă, spre deosebire de caracterul abuziv al unei clauze care se analizează pentru motive concomitente încheierii contractului, impreviziunea privește un contract valabil încheiat care, ca urmare a unor împrejurări independente de acțiunea/inacțiunea părților, produce alte efecte decât cele avute în vedere la momentul încheierii sale valabile.

În speță, Curtea a apreciat că nu se poate da curs solicitării de aplicare a efectelor teoriei impreviziunii în modalitatea solicitată de apelanți, respectiv stabilizarea (înghețarea) cursului de schimb CHF-LEU la momentul semnării convenției de credit, care să fie valabil pe toată perioada derulării contractului, deoarece teoria impreviziunii are scopul de a reajusta drepturile și obligațiile părților, întinderea acestora. Or, prin modul de formulare a acestui capăt de cerere, apelanții-reclamanți nu tind spre un astfel de scop, ci spre dezechilibrarea contractului în sens invers, în defavoarea intimatei-pârâte, deși nicio dispoziție legală sau clauză contractuală nu îi legitimează în acest sens.

Pentru aplicarea acestei instituții reclamanții urmau să indice, în concret, momentul la care raportul contractul, valabil încheiat, a fost dezechilibrat ca urmare a apariției unor evenimente externe părților.

De asemenea, s-a arătat că impreviziunea trebuie fundamentată pe apariția unui eveniment excepțional și exterior voinței părților ce nu putea fi prevăzut în mod rezonabil de către acestea la data încheierii contractului. Prin urmare, o evoluție crescătoare/descrescătoare a valutei raportat la perioada contractuală (300 de rate lunare) nu este un aspect care, în mod rezonabil, nu putea fi prevăzut, evoluția cursul valutar nefiind un eveniment excepțional.

În ceea ce privește invocarea aspectelor referitoare la lipsa informării reclamanților despre caracteristica monedei CHF (monedă de refugiu pe timp de criză), la nerespectarea de către banca pârâtă a obligației de a nu presta un serviciu toxic sau defectuos, care afectează interesele economice ale consumatorilor, ori la practicile înșelătoare utilizate de bancă în relația cu consumatorii, Curtea a reținut că dispozițiile legale în vigoare nu îndreptățesc concluzia potrivit căreia aceste situații sunt suficiente, prin ele însele, a determina modificarea clauzelor contractuale în sensul invocat de apelanți. Aceste elemente pot prezenta relevanță în cadrul analizei condițiilor prevăzute de lege pentru diferite acțiuni în justiție, precum cele în nulitate relativă pentru eroare ori dol sau cele întemeiate pe Legea nr. 193/2000, când vin să circumstanțieze aspecte legate de caracterul clar și inteligibil al unor clauze contractuale ori de existența unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, contrar exigențelor bunei-credințe.

Or, față de limitele învestirii instanței în prezenta cauză, toate aceste aspecte nu prezintă relevanță, reclamanții neînțelegând prin cererea de chemare în judecată să formuleze vreun capăt de cerere referitor la obligația de plată a creditului în moneda CHF. Singura clauză al cărui caracter abuziv s-a solicitat a se constata a fost clauza cuprinsă la art. 5.4 teza a II-a și teza a III-a, însă aceasta nu privește obligația de restituire a creditului în aceeași cantitate de monedă, iar o eventuală constatare a caracterului ei abuziv nu afectează soluția pronunțată asupra acestui capăt de cerere nr. 4.

De altfel, Curtea a menționat faptul că și în ipoteza în care apelanții-reclamanți ar fi înțeles să conteste clauzele referitoare la modalitatea de restituire a creditului, solicitând constatarea caracterului lor abuziv, clauzele referitoare la modalitatea de restituire a împrumutului în aceeași monedă și cantitate în care acesta a fost acordat reprezintă o transpunere a unei dispoziții legale supletive din dreptul intern, respectiv prevederile art. 1578 din C. civ. de la 1864 care consacră principiul nominalismului monetar.

Cu alte cuvinte, un împrumut acordat într-o anumită monedă trebuie să fie restituit, în lipsă de stipulație contrară, în aceeași monedă, indiferent de fluctuațiile pe care respectiva monedă le-ar putea suferi pe piața valutară. Întrucât contractul de credit este o specie a împrumutului de consumație, aceste prevederi legale sunt pe deplin aplicabile în cauza de față.

În atare context, raportat la prevederile Legii nr. 193/2000, interpretate în lumina Directivei 93/13/CEE și a celor statuate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene, clauzele contractului de credit care prevăd obligația pentru împrumutat de a restitui creditul în moneda în care acesta a fost acordat (CHF), nu pot forma obiectul cenzurii instanței de judecată.

Curtea a constatat că nu se putea dispune vreo modificare a clauzelor contractuale în sensul solicitat de apelanții-reclamanți și, pe cale de consecință, nu putea fi primit nici capătul de cerere accesoriu nr. 7 referitor la restituirea sumelor achitate, în plus, ca urmare a diferenței de curs valutar între cursul valabil la momentul efectuării fiecărei plăți și cursul valabil la momentul semnării contractului, cu dobânda legală aferentă, toate criticile invocate de aceștia la pct. B al motivelor de apel fiind nefondate.

Criticile dezvoltate de apelanții-reclamanți la pct. C din cererea de apel se referă la soluția pronunțată asupra capătului de cerere nr. x, având ca obiect constatarea caracterului abuziv și a nulității absolute parțiale a clauzei cuprinse în art. 5 pct. 5.4 teza a II-a și teza a III-a din contract.

Instanța de apel a reținut că acesta a fost respins ca neîntemeiat, soluția pronunțată pe acest capăt de cerere regăsindu-se în cuprinsul dispozitivului în sintagma "respinge în rest cererea, ca neîntemeiată".

Clauza cuprinsă la art. 5.4 teza a II-a și teza a III-a din contract, a cărei nulitate absolută parțială s-a solicitat, prevede că:

"banca este mandatată de împrumutat/codebitor prin prezentul contract să efectueze, dacă este cazul, și schimbul valutar în numele și pentru acesta, utilizând propriile cotații și completând documentele aferente acestei operațiuni. Eventualele diferențe de curs valutar vor fi suportate de împrumutat/codebitor".

Reclamanții au considerat că, față de obiectul capătului de cerere nr. x (referitor la stabilizarea cursului valutar) și de obiectul capătului de cerere nr. x (constatarea caracterului abuziv al clauzei de la art. 5.4 teza a II-a și teza a III-a), se impune ca argumentele invocate de ei în susținerea celor două capete de cerere să fie dezvoltate împreună, iar acest aspect rezultă fără putință de tăgadă din mențiunile de la fila x a cererii de chemare în judecată.

În aceste condiții, considerentele pentru care capătul de cerere nr. x a fost respins rezultă din întreaga argumentare a primei instanțe asupra solicitării reclamanților de înghețare a cursului valutar, capătul de cerere nr. x și capătul de cerere nr. x vizând problematica cursului valutar și fiind tratate împreună, în mod unitar.

Reținând că și în privința clauzei stipulate la art. 5.4 tezele a II-a și a III-a s-a stabilit de către prima instanță, cu putere de lucru judecat, lipsa negocierii, Curtea a constatat că sunt nefondate criticile apelanților-reclamanților referitoare la îndeplinirea celeilalte condiții impuse de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 pentru constatarea caracterului ei abuziv.

Astfel, s-a reținut că prevederea contractuală de la art. 5.4 trebuie interpretată în mod unitar, teza a II-a și teza a III-a neputându-se interpreta cu ignorarea primei teze ce constituie chiar premisa aplicării celorlalte două teze. Clauza prevăzută la art. 5.4 din contract vizează o situație de neexecutare culpabilă a obligațiilor de către consumator, situație în care banca poate interveni, la scadență, prin debitarea oricărui cont sau depozit al împrumutatului, în scopul efectuării plăților datorate. În această ipoteză, prin teza a II-a banca este mandatată de împrumutat să efectueze, dacă e cazul, și schimbul valutar prin utilizarea propriilor cotații, iar teza a III-a prevede că eventualele diferențe de curs valutar vor fi suportate de împrumutat.

Prin urmare, contrar susținerilor apelanților-reclamanți, banca nu poate efectua schimbul valutar decât la cotația valabilă la data scadenței ratei de credit, iar în operațiunea de schimb aceasta utilizează cotațiile proprii valabile pentru orice persoană interesată a efectua o astfel de operațiune.

Nicio clauză contractuală nu obligă împrumutații la efectuarea schimbului valutar prin intermediul băncii pârâte, aceștia fiind liberi să-și procure valuta necesară plății ratelor de pe piața valutară. Însă, în cazul în care aceștia nu dețin în contul curent suma în valută necesară plății ratei, la scadență, atunci operațiunea de schimb valutar poate fi efectuată și de către bancă, dacă aceasta înțelege să debiteze alte conturi sau depozite ale împrumutatului, deținute în altă monedă decât CHF, caz în care schimbul valutar se va efectua la cotația băncii, cotație valabilă pentru orice persoană interesată.

Teza a III-a a clauzei de la art. 5.4 din contractul părților are în vedere eventualele diferențe de curs valutar dintre cotația băncii folosită în ipoteza aplicării tezei a II-a și orice alte cotații de pe piața valutară la care împrumutații ar fi putut să-și procure singuri valuta.

Cu alte cuvinte, teza a III-a din clauza de la art. 5.4 nu se referă la diferențele de curs valutar dintre valoarea de schimb CHF-LEU de la data contractării creditului și valoarea de schimb CHF-leu pentru toate celelalte rate de credit ce urmează a fi plătite pe întreaga perioadă contractuală, ci vizează ipoteza în care cotația băncii pentru efectuarea schimbului valutar CHF-LEU, la data unei rate scadente pentru care nu există suma necesară în contul curent al împrumutatului, ar fi defavorabilă împrumutatului față de alte cotații de pe piața valutară, cotații la care acesta ar fi putut să-și procure singur și în mod liber valuta necesară plății ratei de credit.

Prin clauza inserată la art. 5.4 tezele a II-a și a III-a nu a fost afectată situația juridică a apelanților-reclamanți, aceștia nefiind puși într-o poziție mai puțin favorabilă în raport cu cea prevăzută de dreptul național, neexistând nicio dispoziție legală care să interzică băncii efectuarea operațiunii de schimb valutar la propriile cotații, cu suportarea de către împrumutatul culpabil a eventualelor diferențe de curs valutar rezulte din aplicarea acestei cotații proprii.

Totodată, nu există niciun drept care să fie prevăzut în legislația națională și al cărui conținut să fi fost restrâns ori a cărui exercitare să fi fost împiedicată prin stipularea clauzei referitoare la efectuarea schimbului valutar de către bancă în ipoteza și condițiile prevăzute de art. 5.4 din contractul încheiat de părți.

În argumentarea soluției de respingere a apelului formulat de pârâta C. S.A., Curtea de Apel București a reținut următoarele:

Prima categorie de critici se referă la faptul că tribunalul a apreciat, în mod greșit, că Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 50/2010 nu a modificat raportul juridic contractual dintre părți, deoarece banca nu a adus la cunoștința clienților proiectul de act adițional și, prin urmare, nu se poate reține că ar fi operat acceptarea tacită prevăzută de art. 95 din ordonanță și nici că acest act normativ putea modifica toate contractele de credit prin simpla sa intrare în vigoare.

Curtea a început analiza acestor critici cu ultimele motive invocate de către apelanta-pârâtă, apreciind că are prioritate dezlegarea problemei modificării contractelor de credit prin simpla intrare în vigoare a O.U.G. nr. 50/2010, o concluzie pozitivă în acest sens făcând de prisos orice altă analiză în cadrul acestei categorii de motive.

Astfel, s-a arătat că apelanta-pârâtă a susținut faptul că din interpretarea coroborată a dispozițiilor art. 80 alin. (1) (interdicția pentru consumator de a renunța la drepturile conferite de ordonanță) și art. 95 alin. (5) din O.U.G. nr. 50/2010 (care atribuie valoare de acceptare tacită faptului de a nu semna actul adițional de conformare) cu cele ale art. II alin. (2) din Legea nr. 288/2010 (ce reglementează expres și doar înlăuntrul unui termen limitativ dreptul consumatorului de a refuza aplicarea prevederilor ordonanței) rezultă că, în mod contrar celor reținute de prima instanță, O.U.G. nr. 50/2010 a fost aptă să modifice contractele de credit în derulare prin simpla sa intrare în vigoare.

Curtea a apreciat însă că din interpretarea coroborată a acestor dispoziții nu rezultă faptul că O.U.G. nr. 50/2010 ar fi aptă să modifice contractele de credit în derulare prin simpla sa intrare în vigoare.

În acest sens, a avut în vedere, în primul rând, dispozițiile întregului articol 95 din O.U.G. nr. 50/2010, dispoziții care la alin. (1) reglementează obligația creditorilor ca, în termen de 90 de zile de la data intrării în vigoare a ordonanței, să asigure conformitatea contractului cu dispozițiile acestui act normativ, iar la alin. (2) stabilesc, în mod expres, că modificarea contractelor aflate în derulare se va face prin acte adiționale. Totodată, alin. (5) din același articol are în vedere nesemnarea actelor adiționale de către consumator, nesemnare care este considerată acceptare tacită.

Or, în condițiile în care legiuitorul reglementează expres faptul că modificarea contractelor aflate în derulare se va face prin acte adiționale, susținerile apelantei-pârâte, potrivit cărora această modificare s-ar fi realizat prin simpla intrare în vigoare a O.U.G. nr. 50/2010 sunt nefondate.

În plus, instanța de apel a reținut că dispozițiile art. 95 ar fi lipsite de orice valoare juridică în interpretarea propusă de apelanta-pârâtă, deoarece în ipoteza în care modificarea contractelor de credit ar fi operat prin simpla intrare în vigoare a Ordonanție de Urgență a Guvernului nr. 50/2010, atunci nu-și mai aveau rostul dispozițiile anterior indicate, cu referire la faptul că orice dispoziție legală este reglementată în scopul de a produce efecte juridice și, nicidecum, în scopul lipsirii ei de astfel de efecte.

Chiar dacă prevederile O.U.G. nr. 50/2010 erau obligatorii pentru ambele părți, modalitatea concretă de aplicare a acestora consta în încheierea actelor adiționale (conform art. 95 alin. (2) din ordonanță), acte ce urmau a cuprinde modificările specifice fiecărui contract aflat în derulare, în funcție de dispozițiile legale cuprinse în ordonanța amintită.

Curtea a ajuns la concluzia că modificarea contractelor de credit aflate în derulare nu putea opera prin simpla intrare în vigoare a O.U.G. nr. 50/2010, fiind obligatorie încheierea actului adițional (acceptat de consumator expres, prin semnarea lui, sau tacit conform art. 95 alin. (5) din O.U.G. nr. 50/2010).

Criticile dezvoltate de apelanta-pârâtă la pct. 1a și 1b din motivele de apel au vizat faptul că prima instanță a reținut greșit împrejurarea că nu s-a comunicat proiectul de act adițional către consumator, conform art. 95 alin. (3) din ordonanță, dar și că nu a operat acceptarea tacită, urmare a lipsei dovezii informării consumatorului cu privire la conținutul actului adițional de implementare a O.U.G. nr. 50/2010, critici cărora instanța de apel le-a răspuns în mod unitar, prin considerente comune.

S-a reținut că deși art. 95 alin. (2) din O.U.G. nr. 50/2010 prevede că modificarea contractelor în derulare se va face prin acte adiționale, apelanta-pârâtă nu a depus la dosar un astfel de act adițional.

În absența unui astfel de înscris, singurul apt a modifica un contract în derulare, toate susținerile referitoare la comunicarea către consumator a notificării prin care acesta era invitat la bancă pentru semnarea actului adițional, ori cele referitoare la conținutul acestei notificări și la îndeplinirea obligației prevăzute de art. 95 alin. (3) din O.U.G. nr. 50/2010, sunt lipsite de orice relevanță. Aceasta cu atât mai mult cu cât apelanta-pârâtă nu a făcut dovada comunicării către reclamanți nici măcar a notificării nr. x/10.09.2010, notificare față de care a susținut că îndeplinește cerințele prevăzute de art. 95 alin. (3) din ordonanță.

Prin urmare, în cauză, nu s-a făcut dovada existenței unui act adițional care să modifice contractul de credit și nici dovada comunicării către reclamanți a informării lor cu privire la semnarea actului adițional (în opinia Curții înscrisul de la dosarul de apel neprobând îndeplinirea obligației prevăzute de art. 95 alin. (3) din O.U.G. nr. 50/2010 de către banca creditoare).

Și în situația în care s-ar fi făcut dovada îndeplinirii obligațiilor prevăzute la art. 95 alin. (3) și a existenței unui act adițional (art. 95 alin. (2) de conformare a contractului de credit cu dispozițiile O.U.G. nr. 50/2000, Curtea a apreciat că acesta nu putea produce niciun efect juridic față de dispozițiile art. II alin. (2) din Legea nr. 288/2010 și de refuzul expres al consumatorului de semnare a actului adițional, refuz aflat la dosarul de fond.

Chiar dacă refuzul semnării actului adițional a fost exprimat de consumator anterior intrării în vigoare a Legii nr. 288/2010, acesta produce efectele prevăzute de art. II alin. (2), în sensul că nu a operat acceptarea tacită, conform art. 95 alin. (5) din O.U.G. nr. 50/2010, nefiind necesară o nouă manifestare de voință din partea consumatorului în același sens al refuzului semnării actului adițional.

Prin urmare, nu există un act adițional semnat de ambele părți; actul adițional de aliniere a contractului la prevederile O.U.G. nr. 50/2010 nu a putut fi prezentat instanței de către banca creditoare, în conformitate cu art. 95 alin. (2) din ordonanță; în plus, consumatorul a refuzat expres semnarea vreunui act adițional de conformare a contractului cu prevederile O.U.G. nr. 50/2010, anterior expirării termenului de 60 de zile prevăzut de art. II alin. (2) din Legea nr. 288/2010. Pe cale de consecință, și dacă exista un act adițional în sensul art. 95 alin. (2) din O.U.G. nr. 50/2010, nesemnat, nu putea opera acceptarea tacită a consumatorului.

Față de aceste considerente, Curtea de Apel București a constatat că sunt nefondate criticile apelantei-pârâte formulate prin prima categorie de motive de apel, în cauză neoperând modificarea contractului de credit încheiat de părți în baza Ordonanței de Urgență a Guvernului nr. 50/2010.

Prin cea de-a doua categorie de critici apelanta-pârâtă a susținut faptul că tribunalul a intervenit în convenția părților, transformând dobânda variabilă în dobândă fixă, cu încălcarea principiului respectării voinței reale a părților.

Și aceste critici au fost apreciate ca fiind nefondate, întrucât prima instanță nu a modificat caracterul variabil al dobânzii contractului prin restituirea către reclamanți a diferenței dintre dobânda inițială de 4,9% și dobânda percepută de bancă, ca urmare a modificării ratei dobânzii în temeiul clauzei de la art. 4.3 teza a II-a referitoare la posibilitatea de modificare unilaterală a dobânzi în funcție de evoluția pieței financiare.

Deși în cuprinsul dispozitivului sentinței se menționează că suma restituită este cu titlu de dobândă excedentară față de dobânda fixă de 4,9% pe an, Curtea a constatat că în considerentele prezentate pentru acest capăt de cerere admis prima instanță nu mai utilizează expresia de dobândă fixă, ci vorbește de dobânda contractuală inițială de 4,9% pe an.

Având în vedere că explicitarea din dispozitiv a dobânzii excedentare față de care s-a dispus restituirea nu poate avea natura/forța juridică a unei modificări a clauzei contractuale cuprinse la art. 4.1 din contract, clauză care prevede dobânda contractuală ca fiind una revizuibilă și față de care instanța a respins cererea de constatare a caracterului abuziv și a nulității acesteia, ținând cont și de cuprinsul considerentelor sub acest aspect, precum și de împrejurarea că o modificare a clauzei contractuale nu putea fi dispusă de instanța de judecată nici măcar în situația în care ar fi constatat caracterul abuziv al clauzei de la art. 4.1, Curtea a apreciat că mențiunea din dispozitiv referitoare la dobânda fixă de 4,9% pe an, în explicitarea dobânzii excedentare a cărei restituire s-a dispus, nu reprezintă altceva decât o eroare materială, în realitate fiind vorba de dobânda revizuibilă inițială de 4,9% pe an, așa cum rezultă din considerente și din cuprinsul clauzei contractuale de la art. 4.1, clauză față de care nu s-a constatat caracterul abuziv.

Contrar susținerilor apelantei-pârâte, prima instanță nu a transformat felul dobânzii creditului, din dobândă variabilă în dobândă fixă, întrucât o asemenea transformare ar fi trebuit să se regăsească ca dispoziție distinctă în dispozitiv și să fie motivată în fapt și în drept în considerente, ceea ce nu este cazul în speță. Or, lipsa acestor mențiuni din dispozitiv și considerente susține concluzia Curții potrivit căreia tribunalul nu a transformat dobânda creditului din dobândă variabilă în dobândă fixă, neîncălcând principiul libertății de voință al părților, fiind vorba de o simplă eroare materială în caracterizarea dobânzii inițiale de 4,9% pe an ca fiind fixă.

Apelanta-pârâtă a mai susținut că prima instanță a apreciat, în mod greșit, ca având caracter abuziv clauza referitoare la dreptul băncii de a modifica rata dobânzii în funcție de criteriul evoluției pieței financiare (art. 4.3 teza a II-a), deoarece respectiva clauză a fost inserată în contract cu respectarea cerințelor alin. (1) lit. a) din Anexa Legii nr. 193/2000, iar motivul "evoluția pieței financiare" este chiar unul întemeiat.

Instanța de apel a înlăturat aceste critici ca nefondate, constatând că tribunalul a reținut corect caracterul abuziv al clauzei de la art. 4.3 teza a II-a din contractul de credit încheiat între părți, din perspectiva incidenței alin. (1) lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000 (forma în vigoare la data încheierii contractului).

Deși apelanta-pârâtă a susținut faptul că motivul specificat pentru care se putea modifica rata dobânzii variabile era "evoluția pieței financiare", Curtea a constatat că acesta reprezenta un criteriu ce putea fi avut în vedere de comerciant pentru modificarea dobânzii variabile, iar nu un motiv precizat în contract pentru a putea opera această modificare.

Din modul de redactare a clauzei de la art. 4.3 teza a II-a rezultă, fără putință de tăgadă, că aceasta nu indică motivul pentru care rata dobânzii curente poate fi modificată de către bancă, ci indică doar un criteriu în funcție de care s-ar putea modifica rata dobânzii curente.

Cum dispoziția legală impune un motiv specificat în contract pentru modificarea unilaterală a clauzeor contractuale, iar "evoluția pieței financiare" nu reprezintă un astfel de motiv specificat, toate susținerile apelantei referitoare la caracterul întemeiat al acestui motiv sunt lipsite de relevanță