ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 718/2021

Ședința publică din data de 24 martie 2021

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 17 iunie 2016 pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, sub număr de dosar x/2016, reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâtele C. S.A. și C. au solicitat instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța: să constate caracterul abuziv al clauzelor inserate la art. 5.1 lit. b) privitoare la comisionul de acordare credit în valoare de 2793 CHF precum și a art. 6.1 și art. 6.2 din Contractul de credit nr. x/12.12.2007 privind efectuarea plății în moneda creditului și suportarea de către consumator a diferențelor de curs valutar, să constate nulitatea absolută a acestor clauze și să dispună înghețarea cursului de schimb valutar CHF-leu pentru efectuarea plăților în temeiul contractului de credit, la valoarea de la data încheierii contractului; să dispună calcularea și plata ratelor de rambursare a creditului la valoarea în RON a francului elvețian de la data încheierii contractului (respectiv un curs de 2,01 RON la data de 12.12.2007), pe întreaga perioada de valabilitate a contractului, urmând ca pârâții să restituie reclamanților sumele plătite în plus de aceștia; să dispună obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 4 din Legea 193/2000, O.G. nr. 9/2000, O.G. nr. 21/1992.

Prin sentința civilă nr. 7217 din 14 noiembrie 2016, Tribunalul București, secția a VI-a Civila a admis în parte cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată, a constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută a următoarei clauze contractuale din contractul de facilitate de credit și de garanție nr. x/12.12.2007: Art. 5.1 lit. b) cu privire la comisionul de acordare - " comision de acordare 2793 CHF reprezentând 2 % din valoarea totală a creditului, plătibil integral la data semnării prezentului contract sau cel mai târziu la data primei trageri din creditul aprobat".

A obligat pârâta la plata către reclamanți a sumelor plătite nedatorat de către acestea cu titlu de comision de acordare, în temeiul clauzei referitoare la acest comision constatate ca abuzive și nule absolut, de la data încasării acestora și până la data încetării perceperii lor. A respins în rest acțiunea, ca neîntemeiată. A obligat pârâta la plata către reclamanți a sumei 2000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată - onorariu avocat.

Prin decizia civilă nr. 169 din 10 ianuarie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă s-a respins ca nefondat apelul formulat de reclamanții A. și B. împotriva sentinței civile nr. 7217 din 14 noiembrie 2016, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă. S-a admis apelul formulat de pârâta C. S.A. împotriva sentinței primei instanțe, s-a schimbat sentința atacată în sensul că s-a respins acțiunea, ca neîntemeiată.

Fără a-și încadra criticile în motivele se casare expres reglementate de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., împotriva deciziei civile nr. 169 din 30 ianuarie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, reclamanții A. și B. au declarat recurs.

În argumentarea recursului, au susținut, în esență, că, în speță, clauzele supuse dezbaterii sunt clauze contractuale neclare, nenegociate, contradictorii și interpretabile, iar consecința evidentă a aplicării acestora este generarea unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

De asemenea, consideră că la data încheierii acestei convenții, recurenții în calitate de împrumutați au fost puși într-o poziție inegală, în raport cu banca Contractul de credit încheiat fiind unul de adeziune, clauzele cuprinse în acesta fiind prestabilite, fără a da posibilitatea acestora de a modifica, înlătura sau negocia în vreun fel aceste clauze abuzive.

Subliniază că menționatul contract de credit încheiat cu pârâta intră sub incidența Legii nr. 193/2000, întrucât împrumutații au calitatea de consumatori, iar Banca de comerciant.

Cu referire la jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene, recurenții-reclamanți au susținut că intimata-pârâta a încălcat atât obligația de informare, cât și pe cea de a nu insera clauze abuzive în contractual de asigurare.

Respectarea de către profesionist a obligației de informare a consumatorilor facilitează acestora posibilitatea de a reflecta cu atenție înainte de încheierea unui contract și asigură respectarea deplină a art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, respectiv înțelegerea deplină a produselor de către consumatori, iar obligația de informare ce incumbă profesionistului impune ca informarea consumatorului să fie completă (art. 44, 45 din Codul Consumului; art. 18, 19 din O.G. nr. 21/1992), clară (art. 44, 47 din Codul Consumului; art. 18, 19 din O.G. nr. 21/1992), neechivocă, corectă și actualizată.

Au mai arătat recurenții că în cauza dedusă judecății nu au fost comunicate către împrumutați informații cu privire la testul de stres cu până la 50% al valutei pentru a se putea observa dacă împrumutații pot face față unei asemenea volatilități, iar asta face în accepțiunea Curții de Justiție a Uniunii Europene clauza de risc valutar să fie una abuzivă, deci nulă absolut.

Creșterea accelerată a valorii francului în raport cu moneda națională, produce un dezechilibru major al prestațiilor reciproce dintre părți, în detrimentul împrumutaților cu efectul obținerii unor foloase de către bancă fără contraprestație, prin urmare, au caracter abuziv și clauzele prin care se stipulează efectuarea oricărei plăți în moneda creditului cu suportarea de către consumatori a diferențelor de curs valutar.

În ceea ce privește clauza contractuală prevăzută la art. 5.1 lit. b) din contractul de credit intitulată comision de acordare credit de 2.00 %, calculat la valoarea creditului, plătibil o singură dată în valoare de 2793 CHF la acordarea creditului, au solicitat să se constate că aceasta creează un avantaj în favoarea pârâtei, fără a exista un remediu în sprijinul reclamanților.

În ceea ce privește cel de-al doilea capăt de cerere și anume obligarea pârâtei la restituirea către reclamanți a sumei de 88675,99 RON reprezentând diferența de curs valutar încasată în plus de către bancă de la data acordării creditului și până la data introducerii cererii de chemare în judecată, au precizat recurenții că valoarea întregului contract este potrivit graficului de rambursare de 173.824,66 CHF sumă în care sunt incluse rata, dobânda și comisioanele de acordare, de rambursare anticipată etc., iar diferența de curs valutar este de 341.564 RON.

Referitor la teoria impreviziunii, au susținut recurenții că aceasta prin natura sa este menită să protejeze eficiența și securitatea contractului atunci când ambele părți nu au putut să prevadă fapte, elemente și conjuncturi care ar fi de natură să le afecteze convenția, în ipoteza contrară, se poate presupune că părțile, fiind în cunoștință de cauză, fie au instaurat prevederi exprese de revizuire a contractului, fie în lipsa unor astfel de clauze, acestea și-au asumat în mod expres riscul fluctuării drastice a valorii contraprestațiilor.

Au mai arătat recurenții că regula este că părțile sunt ținute să își execute obligațiile, chiar dacă executarea lor a devenit mai oneroasă, fie datorită creșterii costurilor executării propriei obligații, fie datorită scăderii valorii contraprestatiei, excepția fiind aceea conform căreia dacă executarea a devenit excesiv de oneroasă datorită unei schimbări excepționale a împrejurărilor care ar face vădit injustă obligarea debitorului la executarea obligației, există posibilitatea intervenției instanței în contract, în sensul că instanța va putea dispune prin hotărâre adaptarea contractului pentru a distribui în mod echitabil între părți pierderile și beneficiile ce rezultă din schimbarea împrejurărilor.

Apreciază că trebuie făcută distincția între impreviziune și forța majoră, forța majoră neputând conduce, ca în cazul impreviziunii, la adaptarea contractului, ci conduce la doar la suspendarea sau încetarea efectelor lui.

În ceea ce privește cel de-al doilea capăt de cerere și anume obligarea pârâtei de către instanța de judecată la restituirea către reclamanți a sumei de 88675,99 RON reprezentând diferență curs valutar încasată în plus de către bancă de la data acordării creditului și până la data introducerii cererii de chemare în judecată pe rolul Tribunalului București, învederează instanței de recurs că, sub acest aspect, decizia pronunțată de către instanța de apel este total nemotivată.

Pentru considerentele arătate, recurenții au solicitat admiterea recursului, modificarea în tot a deciziei în sensul admiterii cererii de chemare în judecată, cu obligarea intimatei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată.

Prin cererea înregistrată la 12 septembrie 2018, recurenții-reclamanți au solicitat sesizarea Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 521 alin. (3) și alin. (4) raportat la art. 518 și art. 27 C. proc. civ., raportat la decizia nr. 52/18.06.2018 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, constituită în Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Prin întâmpinarea înregistrată la 2 noiembrie 2018, intimata-pârâtă C. S.A. a solicitat respingerea recursului și menținerea deciziei atacate ca fiind temeinică și legală.

Înalta Curte de Casație și Justiție a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din 22 martie 2019, potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ., s-a dispus comunicarea către părți a raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

La termenul de judecată din 4 octombrie 2019, a fost admis în principiu recursul, fiind acordat termen pentru judecarea acestuia la 22 noiembrie 2019.

Totodată, prin încheierea din 4 octombrie 2019 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/2016, a fost respinsă ca inadmisibilă cererea de sesizare a Curții Constituționale a României cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 521 alin. (3) și alin. (4) raportat la art. 518 și art. 27 C. proc. civ., raportat la decizia nr. 52/18.06.2018 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, constituită în Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, formulată de recurenții-reclamanți B. și A..

Prin încheierea din 22 noiembrie 2019, Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul dispozițiilor art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., a suspendat judecata recursului declarat de recurenții-reclamanți B. și A. împotriva deciziei civile nr. 169 din 30 ianuarie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, până la soluționarea cauzei C-81/19 aflată pe rolul Curții de Justiție a Uniunii Europene.

Ca urmare a soluționării cauzei C-81/19 aflată pe rolul Curții de Justiție a Uniunii Europene, constatându-se că motivul care a stat la baza suspendării judecății nu mai subzistă, la termenul din 3 februarie 2021 s-a dispus repunerea cauzei pe rol și continuarea judecății.

Înalta Curte de Casație și Justiție, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată în raport de criticile formulate și temeiurile de drept invocate, constată că recursul nu este fondat, pentru următoarele considerente:

Deși recurenții-reclamanți nu și-au încadrat criticile în temeiul de drept al art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., se apreciază că anumite susțineri pot fi analizate din perspectiva motivului de recurs reglementat de pct. 8 al art. 488 C. proc. civ., potrivit căruia hotărârea poate fi casată când aceasta a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, însă acest motiv nu-și găsește incidența, criticile recurenților-reclamanți fiind nefondate.

Contrar susținerilor recurenților, în mod corect instanța de apel a constatat că, în speță, clauzele referitoare la riscul valutar, contestate de reclamanți, reflectă principiul nominalismului monetar, consacrat de art. 1578 C. civ. din 1864, și, prin urmare, nu se poate vorbi de un caracter abuziv al acestora.

Potrivit acestui principiu, suma acordată cu titlu de împrumut trebuie restituită întocmai, indiferent de valorizarea sau devalorizarea acesteia, legiuitorul urmărind ca evoluțiile economice să nu influențeze obligațiile asumate de împrumutat, fiind astfel asigurată securitatea raporturilor juridice.

Clauzele prin care recurenții-reclamanți s-au obligat la rambursarea creditului în CHF se regăsesc în convenția de credit și nu au un conținut derogatoriu de la principiul nominalismului, dimpotrivă, transpun acest principiu reglementat de art. 1578 C. civ. din 1864.

Este esențial de reținut că articolul 1 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE, transpus în dreptul național prin art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 instituie o excludere din domeniul de aplicare a regimului acestei Directive a acelor clauze contractuale care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii. Potrivit jurisprudenței constante a Curții de Justiție a Uniunii Europene, această excludere este justificată de faptul că, în principiu, se poate prezuma în mod legitim că legiuitorul național a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților la anumite contracte (a se vedea Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11).

În analiza îndeplinirii condițiilor excluderii, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat că instanța națională are sarcina să verifice dacă clauza contractuală vizată reflectă dispoziții de drept național care se aplică în mod imperativ între părțile contractante, independent de alegerea lor, sau dispoziții de natură supletivă și, prin urmare aplicabile automat, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părți în această privință (a se vedea în acest sens, Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertries, C-92/11, Hotărârea din 20 septembrie 2017, Andriciuc și alții, C-186/16, pct. 29 și 30).

Din Hotărârea Andriciuc rezultă că expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", în sensul articolului 1 alin. (2) din Directivă, acoperă, în raport de al treisprezecelea considerent al acesteia, și norme supletive, respectiv acelea care, potrivit legii, se aplică între părțile contractante cu condiția ca părțile să nu fi derogat prin convenție.

Consecventă dezlegărilor date în jurisprudența sa anterioară, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat, în Hotărârea din 9 iulie 2020, N.G., O.H. împotriva Băncii Transilvania, C-81/19, par. 35, că împrejurarea că se poate deroga de la o dispoziție de drept național supletivă este lipsită de relevanță în ceea ce privește verificarea aspectului dacă o clauză contractuală ce reflectă o asemenea dispoziție este exclusă, în temeiul art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, din domeniul său de aplicare.

Totodată, faptul că nu au făcut obiectul unei negocieri individuale clauzele în litigiu, astfel cum se susține prin motivele de recurs, nu are niciun efect asupra excluderii acestora din domeniul de aplicare al acestei directive. În acest sens, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat că, potrivit art. 3 alin. (1) din Directiva 93/13 (transpusă prin art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000), lipsa unei negocieri individuale, este o condiție legată de declanșarea verificării caracterului abuziv al unei clauze, control care nu poate interveni în cazul în care clauza contractuală nu intră în domeniul său de aplicare (a se vedea Hotărârea din 9 iulie 2020, C-81/19, par. 36).

Neintrând în domeniul de aplicare al legii, în mod evident nu se mai impune analiza criticilor referitoare la includerea acestor clauze în noțiunea de obiect principal al contractului, la cerințele de transparență a clauzelor sau de informare a consumatorului ori la cerințele de echilibru sau de bună-credință.

Cu atât mai mult recurenții-reclamanți nu pot invoca greșita aplicare, de către instanța de apel, a prevederilor Legii nr. 193/2000.

Art. 6 din Legea nr. 193/2000 vizează consecințele constatării caracterului abuziv al unei clauze contractuale, iar câtă vreme o clauză nu intră în domeniul de aplicare al Directivei 93/13, este evident că nu se pune problema constatării nulității acesteia.

În atare context, Înalta Curte reține că, față de prevederile Legii nr. 193/2000, interpretate în lumina Directivei 93/13/CEE a Consiliului și de cele statuate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene, clauza contractuală care prevede obligația pentru împrumutat de a restitui creditul în moneda în care a fost acordat nu poate forma obiectul cenzurii instanței de judecată, neintrând în domeniul de aplicare al directivei transpuse în dreptul intern prin Legea nr. 193/2000.

Altfel spus, nu este permis un control jurisdicțional al caracterului abuziv al unor clauze contractuale ce transpun o normă națională, pe baza verificării calității acelei norme de către judecătorul național.

Prin prisma acestor considerente, care pot susține de altfel, caracterul nefondat al tuturor criticilor aduse de recurenți deciziei atacate cu referire la riscul valutar, verificarea din perspectiva întrunirii cerințelor prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000 (dezechilibrul semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului, contrar bunei-credințe) și a caracterului clar și inteligibil al unor clauze contractuale stipulate în contractele încheiate între consumatori și profesioniști nu poate fi realizată decât dacă nu este incidentă prima cauză de excludere de la analiza caracterului abuziv și care are în vedere, astfel cum s-a arătat, măsura în care clauza contractuală reflectă acte sau norme obligatorii ale dreptului național (în care se includ și normele supletive de la care părțile nu au derogat).

Cât privește aducerea în discuție a unei impreviziuni contractuale, pe lângă faptul că analiza îndeplinirii condițiilor impreviziunii presupune o evaluare a unor împrejurări de fapt, pe baza cărora să se stabilească existența condiției riscului supra-adăugat, și că o reevaluare a acestor temeiuri de fapt nu este compatibilă cu etapa recursului, în cadrul căreia se verifică doar aspecte de nelegalitate, se constată și inexistența oricăror critici concrete în recursul de față.

Nu în ultimul rând, instanța constată că recurenții-reclamanți nu au învestit instanțele de fond, în principal, cu o acțiune vizând executarea contractului de credit și adaptarea acestuia, ci cu o acțiune întemeiată pe dispozițiile legislației privind protecția consumatorului. Or, solicitându-se constatarea caracterului abuziv și nulitatea absolută a unor clauze contractuale, au fost supuse analizei împrejurări anterioare și concomitente datei încheierii contractului de credit, și nu ulterioare acestei date.

Impreviziunea presupune un contract valabil încheiat, în timp ce clauzele abuzive sunt sancționate cu nulitatea. Mai mult, impreviziunea produce efecte doar pentru viitor, nu are drept scop revenirea la prestațiile ad-quo, astfel încât pe calea unei astfel de cereri, nu se pot dispune soluții de stabilizare a cursului de schimb CHF - RON de la momentul acordării creditului, astfel cum au solicitat recurenții-reclamanți. Altfel spus, cererea reclamanților, de înghețare a cursului de schimb Leu/Chf la valoarea de la data încheierii contractului, nu se putea întemeia, ab initio, pe instituția juridică a impreviziunii.

Sunt nefondate și criticile referitoare la greșita aplicare a normelor de drept material incidente în soluționarea capătului de cerere privind constatarea caracterului abuziv al clauzei privind comisionul de acordare, subscrise motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Sub un prim aspect, se impune a arăta că toate actele normative din domeniul protecției consumatorului, chiar și cele anterioare momentului în care România a devenit membru al Uniunii Europene, au fost adoptate pentru implementarea și, ulterior aderării, pentru transpunerea unor directive. Astfel, inclusiv Legea nr. 193/2000, ale cărei dispoziții se solicită a fi aplicate pe calea prezentului recurs, este un act normativ care transpune Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive din contractele încheiate cu consumatorii, în îndeplinirea obligației de transpunere integrală a acquis-ului comunitar în legislația românească până la momentul aderării. În consecință, interpretarea prevederilor acestei legi se impune a fi realizată prin filtrul Directivei 93/13/CEE și al jurisprudenței Curții de Justiție a Uniunii Europene (C.J.U.E) în materie.

Este de subliniat că Legea nr. 193/2000 a urmărit să sancționeze practicile abuzive utilizate de profesionist în raport cu consumatorul și nu deschiderea unei căi pentru acesta din urmă pentru modificarea costurilor contractului prin raportare la considerente străine de noțiunea de "clauză abuzivă", astfel cum este definită în art. 4 din Legea nr. 193/2000.

În legătură cu modul în care trebuie analizat caracterul clar și inteligibil al clauzei contestate din convenția de credit, instanța supremă reține efectul obligatoriu al interpretării realizate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în decizia preliminară adoptată în cauza C-621/17 (Gyula Kiss vs. CIB Bank Zrt. și alții).

În cauza menționată au fost dezlegate chestiuni de drept similare celor din cauza dedusă judecății, din perspectiva aprecierii caracterului abuziv al clauzelor privind comisionul de acordare credit și comisionul de administrare, Curtea de Justiție a Uniunii Europene statuând că:

"art. 4 alin. (2) și articolul 5 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că cerința potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar și inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, precum cele în discuție în litigiul principal, care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare și al unui comision de acordare care urmează să fie suportate de consumator, metoda lor de calcul și data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză".

Potrivit art. 5.1 lit. b) din contractul de credit nr. x/12.12.2007 împrumutatul trebuia să plătească "comision de acordare 2793 CHF reprezentând 2% din valoarea totală a creditului, plătibil integral la data semnării prezentului contract sau cel mai târziu la data primei trageri din creditul aprobat".

Prin urmare, prezentarea comisionului de acordare s-a făcut prin indicarea lui ca având caracter unic și prin menționarea atât a sumei totale cât și a procentului de determinare de 2% ce se calcula prin aplicarea procentului la valoarea totală a creditului, fiind de necontestat că această clauză este clar exprimată, terminologia folosită fiind una comună limbajului curent, care nu necesită definiții exprese și explicații suplimentare.

Fiind indicat procentul de comision și suma la care se aplică, această clauză transpune în mod transparent funcționarea concretă a mecanismului la care se referă, așa încât, puteau fi evaluate, pe baza unor criterii clare și inteligibile, consecințele economice care rezultau din clauză.

În plus, se impune precizarea faptului că judecătorul cauzei nu se poate substitui părților în evaluarea intensității unei nevoi și al utilității economice pe care un consumator o atribuie unei anumite contraprestații la momentul semnării contractului de credit.

S-a apreciat corect lipsa caracterului abuziv al clauzei privind comisionul de acordare, întrucât convenția părților sub acest aspect este suficient de clară și inteligibilă, nelăsând loc vreunei interpretări sau confuzii în mintea consumatorului.

De subliniat și că legislația incidentă din materia protecției drepturilor consumatorului nu impune profesionistului să explice toate activitățile concrete care se circumscriu unui anumit serviciu prestat, respectiv toate activitățile prestate în cadrul serviciului de acordare credit, ceea ce ar conduce la inserarea în contractele de credit a unor aspecte nerelevante din perspectiva acordării creditului și a obligațiilor părților.

Instanța de prim control judiciar a reținut cu justețe că scopul perceperii comisionului de acordare rezultă din chiar denumirea sa, nefiind necesară detalierea activităților întreprinse de bancă, ci doar denumirea serviciului prestat - și anume acordarea creditului.

Totodată, la data încheierii contractului de credit nu exista nicio dispoziție legală care să interzică perceperea unui astfel de comision sau care să pună în sarcina băncilor toate costurile legate de acordarea unui credit, iar prevederile O.U.G. nr. 50/2010, de care se prevalează recurenții, reglementau posibilitatea perceperii unui astfel de comision, fără a fi impusă detalierea în contracte a activităților prestate de bancă.

Nu în ultimul rând, cuantumul comisionului nu poate face obiectul analizei caracterului abuziv, căci acest lucru este interzis de art. 4 alin. (6) din lege.

Este lipsită de justificare critica prin care s-a susținut că instanța de apel nu a motivat cu privire la capătul de cerere privind obligarea pârâtei la restituirea către reclamanți a diferenței de curs valutar încasată, în condițiile în care nu s-a constatat caracterul abuziv al clauzelor vizând riscul valutar, respectiv nulitatea absolută a acestora, pentru a fi aplicabil principiului retroactivității efectelor nulității, acțiunea reclamanților fiind respinsă ca neîntemeiată, urmare a admiterii apelului declarat de pârâta C. S.A.

Pentru rațiunile înfățișate, Înalta Curte de Casație și Justiție, cu aplicarea dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., văzând și prevederile art. 499 C. proc. civ., va respinge recursul declarat de recurenții-reclamanți B. și A. împotriva deciziei civile nr. 169 din 30 ianuarie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, ca nefondat, menținând decizia atacată, ca fiind legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenții-reclamanți B. și A. împotriva deciziei civile nr. 169 din 30 ianuarie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 24 martie 2021.