ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 339/2021

Ședința publică din data de 16 februarie 2021

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București la 6 februarie 2015, sub nr. x/2015, reclamanții A. și B. au chemat în judecată pe pârâta C. S.A., solicitând instanței, ca prin hotărârea pe care o va pronunța:

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 75-78 și art. 80 din Legea nr. 296/2004, art. 966-970 C. civ. din 1864, art. 1 și art. 6 din Legea nr. 193/2000, art. 54 din Constituția României, art. 5 din Directiva nr. 93/13/CEE și art. 194 C. proc. civ.

Prin sentința civilă nr. 8497 din 7 mai 2015, Judecătoria Sectorului 1 București a admis excepția necompetenței sale materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București la 6 iulie 2015, sub nr. x/2015.

Prin sentința civilă nr. 7206 din 17 decembrie 2015, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a respins excepțiile lipsei de obiect și inadmisibilității acțiunii; a admis excepția lipsei de interes cu privire la capătul de cerere având ca obiect constatarea caracterului abuziv al clauzei de la art. 6.2 din contractele de credit și a respins ca lipsit de interes capătul de cerere cu acest obiect; a respins excepția lipsei de interes, invocată de pârâtă cu privire la celelalte capete de cerere; a respins ca neîntemeiate celelalte capete de cerere.

Împotriva sentinței primei instanțe, reclamanții au declarat apel, prin care au formulat critici de netemeinicie și nelegalitate.

Prin decizia nr. 789/2018 din 4 aprilie 2018, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanții-reclamanți A. și B. împotriva sentinței civile nr. 7206 din 17 decembrie 2015, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă.

Împotriva deciziei instanței de apel, reclamanții A. și B. au declarat recurs, prin care au solicitat admiterea căii de atac, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată aceleiași curți de apel, precum și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea recursului, recurenții-reclamanți au arătat, în esență, că decizia atacată a fost pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material din legislația privind protecția consumatorilor.

În concret, autorii căii de atac au subliniat că instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile art. 4 din Legea nr. 193/2000, în condițiile în care prin hotărârea pronunțată în cauza C-186/16, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a explicat modul în care acest text de lege trebuie interpretat.

După ce au evocat condițiile prevăzute de textul anterior menționat pentru constatarea caracterului abuziv al unor clauze contractuale, recurenții-reclamanți au învederat că instanța de apel a reținut în mod corect că prima condiție privind nenegocierea este îndeplinită.

În privința condiției vizând existența dezechilibrului semnificativ între drepturile și obligațiile părților, s-a arătat că prin hotărârea Curții de Justiție a Uniunii Europene s-a statuat că dezechilibrul trebuie apreciat prin raportare la momentul încheierii contractului, însă ținând seama de ansamblul împrejurărilor de care profesionistul putea avea cunoștință la momentul respectiv și care erau de natură să influențeze executarea ulterioară a contractului, o clauză putând implica un dezechilibru între părți care nu se manifestă decât în cursul executării contractului.

Autorii recursului au învederat că fenomenul hipervalorizării CHF era previzibil pentru experții financiari bancari, dat fiind că această monedă este instabilă, iar la momentul încheierii contractului valoarea sa era la un minim istoric.

Cu toate acestea, banca nu a informat consumatorii despre aceste realități economice, încălcând astfel obligația de informare sever sancționată atât de dreptul național, cât și de dreptul european, întrucât este de natură să angajeze o parte pornind de la o imagine deformată asupra întinderii drepturilor și obligațiilor asumate.

Recurenții-reclamanți au învederat că un contract de credit nu are caracter aleatoriu, ci comutativ. Cum obligațiile au fost asumate în condițiile economice existente la data încheierii contractului, când valoarea CHF era la un minim istoric, se impune adaptarea termenilor contractuali inițiali la noile împrejurări economice.

Existența dezechilibrului semnificativ rezultă și din faptul că hipervalorizarea CHF produce efecte nu doar asupra sumei împrumutate, ci și asupra dobânzii și comisioanelor ce sunt percepute la cursul de la data plății.

Autorii recursului au criticat și considerentele prin care instanța de apel a reținut că nivelul lor de pregătire juridică depășea nivelul mediu la care se referă legislația internă și cea europeană privitoare la protecția consumatorilor. În concret, au arătat că au calitatea de consumatori, întrucât nu au pregătire în domeniul bancar, neputând evalua stabilitatea unei monede și nici evoluția cursului valutar pe piața financiar-bancară în funcție de indicatorii economici.

Recurenții-reclamanți au subliniat că este îndeplinită și condiția relei-credințe prevăzută de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, întrucât au probat că banca nu a fost de bună-credință la data încheierii contractului.

În acest sens, au învederat că, deși au depus la dosar o copie a pliantului folosit de bancă în anul 2007 pentru promovarea creditului în franci elvețieni, instanța de apel a refuzat să ia în considerare această probă.

Or, proba respectivă era relevantă pentru soluționarea cauzei, întrucât dovedea că banca a ascuns caracterul inechitabil al monedei CHF și a indus în eroare împrumutații cu privire la această monedă.

Cum pliantul folosit de bancă era de notorietate publică în anul 2007, instanța de apel trebuia să facă aplicarea art. 327-329 C. proc. civ., respectiv să dea eficiență prezumției relative că banca a utilizat această strategie.

Având în vedere că instanța de apel a confundat pliantul respectiv cu un articol de presă rezultă că nu a fost examinată o probă relevantă pentru soluționarea cauzei.

Cu privire la soluția de respingere a capătului de cerere privind constatarea nulității clauzelor de la art. 6.1 și art. 6.3 și a capătului de cerere privind restituirea sumelor plătite în temeiul acestor clauze, s-a arătat că instanța de apel a omis să facă aplicarea Legii nr. 193/2000 și a Directivei nr. 93/13/CEE.

În acest sens, autorii recursului au subliniat că perceperea comisionului de administrare și a comisionului de acordare doar pentru punerea la dispoziție a creditului este nejustificată, având în vedere că banca este o instituție financiară autorizată să desfășoare cu titlu profesional activități ce constau în acordarea de credite. Astfel, pentru a nu fi abuzive, aceste clauze ar fi trebuit să descrie un motiv întemeiat care să determine aplicarea lor. Mai mult decât atât, clauzele respective nu au fost negociate, fiind impuse de bancă.

În drept, recursul a fost întemeiat pe motivele de casare prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 8 C. proc. civ.

Intimata-pârâtă a depus întâmpinare la 20 septembrie 2018, cu respectarea termenului legal, prin care a solicitat respingerea recursului ca inadmisibil, iar în subsidiar, ca nefondat.

Recurenții-reclamanți au depus răspuns la întâmpinare la 5 octombrie 2018, cu respectarea termenului legal, prin care au solicitat respingerea excepției inadmisibilității recursului și au reiterat concluziile de admitere a recursului.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, iar prin încheierea din 26 februarie 2019, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului către părți.

Părțile nu au formulat un punct de vedere la raport.

Prin încheierea din 24 septembrie 2019, Înalta Curte, constituită în completul de filtru, a respins excepția inadmisibilității recursului, invocată de intimata-pârâtă și a admis în principiu recursul, fiind stabilit termen pentru soluționarea cauzei în ședință publică.

Prin încheierea din 12 noiembrie 2019, Înalta Curte de Casație și Justiție a dispus suspendarea judecății până la soluționarea cauzei C-81/19 aflată pe rolul CJUE, iar, la 25 noiembrie 2020, recurenții au formulat cerere de repunere a cauzei pe rol.

Analizând recursul declarat în cauză prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte reține următoarele:

Referitor la soluția dată capătului de cerere având ca obiect constatarea caracterului abuziv al clauzei de restituire a împrumutului în moneda în care a fost acordat (CHF), recurenții au invocat greșita aplicare a normelor de drept material, respectiv art. 4 din Legea nr. 193/2000 și Directiva nr. 93/13/CEE, astfel cum au fost interpretate în jurisprudența C.J.U.E. (Cauza "Andriciuc" C-186/16).

Această critică de nelegalitate, întemeiată pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., este nefondată.

Cu titlu preliminar, se cuvine a preciza că, în cauză, contractele de credit în discuție, ale căror clauze referitoare la riscul valutar sunt supuse mecanismului de control al clauzelor abuzive, au fost încheiate la 06.09.2007, fiind guvernate, prin urmare, de prevederile actelor normative în domeniul protecției consumatorilor în vigoare la acea data, respectiv de Legea nr. 193/2000 și de O.G. nr. 21/1992.

În completarea legilor speciale privind raporturile dintre profesioniști și consumatori, actele juridice analizate sunt supuse prevederilor din C. civ. de la 1864, relative la împrumutul de consumație cu dobândă, actul normativ în vigoare la data încheierii contractelor, potrivit art. 102 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009.

Prin acțiunea promovată, recurenții-reclamanți au solicitat eliminarea riscului valutar prin înghețarea cursului de schimb al monedei creditului la data încheierii contractului. Or, clauzele contractuale pentru care se solicită constatarea caracterului abuziv reflectă principiul nominalismului monetar, astfel cum era reglementat de art. 1578 din C. civ. de la 1864, aplicabil raportului juridic dedus judecății. Potrivit acestui text de lege, "debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată și nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs în momentul plății".

Așadar, aceste clauze contractuale reflectă o dispoziție de drept național care este de natură supletivă, în sensul că se aplică între părțile contractante în lipsa unui acord diferit în această privință.

Articolul 1 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE, transpus în dreptul național prin art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, instituie o excludere din domeniul de aplicare a regimului acestei Directive a acelor clauze contractuale care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii. Potrivit jurisprudenței constante a Curții, această excludere este justificată de faptul că, în principiu, se poate prezuma în mod legitim că legiuitorul național a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților la anumite contracte (a se vedea Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11).

În analiza îndeplinirii condițiilor excluderii, Curtea a statuat că instanța națională are sarcina să verifice dacă clauza contractuală vizată reflectă dispoziții de drept național care se aplică în mod imperativ între părțile contractante, independent de alegerea lor, sau dispoziții de natură supletivă și, prin urmare aplicabile automat, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părți în această privință (a se vedea în acest sens, Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, Hotărârea din 20 septembrie 2017, Andriciuc și alții, C-186/16, pct. 29 și 30).

Într-o cauză recentă, respectiv hotărârea din 9 iulie 2020, N.G. și O.H. împotriva Băncii Transilvania S.A., C-81/19, C.J.U.E. a reamintit că art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE acoperă, ținând seama de al treisprezecelea considerent al acesteia, și norme supletive, întrucât această dispoziție nu face distincție între, pe de o parte, dispozițiile care se aplică independent de alegerea părților contractante (dispoziții imperative) și, pe de altă parte, dispoziții supletive (pct. 34).

În plus, prin aceeași hotărâre, Curtea a adus, în sprijinul jurisprudenței sale anterioare, printre care se regăsește chiar și decizia invocată de recurenții-reclamanți, respectiv cauza C-186/16 "Andriciuc", argumente suplimentare: împrejurarea că legiuitorul național a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților la anumite contracte nu constituie "o condiție pentru aplicarea excluderii prevăzute la art. 1 alin. (2) din Directivă, ci justificarea unei astfel de excluderi" (pct. 27). Altfel spus, nu este permis un control jurisdicțional al caracterului abuziv al unor clauze contractuale ce transpun o normă națională, pe baza verificării calității acelei norme de către judecătorul național.

Rezultă din dezlegarea dată de C.J.U.E. acestei probleme că, o clauză care prevede restituirea împrumutului în valuta acordată, intră sub incidența prevederilor art. 1 alin. (2) din Directivă, și, deci, este exclusă din domeniul de aplicare al acestei Directive, dacă reflectă o normă națională imperativă pentru părți și de la care acestea nu ar putea deroga sau dacă reflectă o normă națională supletivă, care se aplică ope legis, în lipsa unui acord de voință contrar al părților.

Dispozițiile contestate, care prevăd obligația împrumutatului de a restitui creditul în moneda în care i-a fost acordat, reprezintă o reluare a dispozițiilor art. 1578 C. civ. de la 1864 privind nominalismul monetar.

Prin urmare, prevederile contractuale contestate reflectă o normă de drept național cu caracter supletiv și, întrucât părțile nu au înțeles să deroge de la aplicarea ei, convenția astfel încheiată are putere de lege între părțile contractante, potrivit art. 969 C. civ. de la 1864.

Așadar, criticile formulate de recurenții-reclamanți nu pot fi primite, pentru că acele clauze, denumite de recurenți clauze de risc valutar, sunt excluse de la controlul jurisdicțional al caracterului abuziv potrivit art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CE, respectiv din domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000 potrivit art. 3 alin. (2) din această lege, ceea ce face inutilă trecerea la etapele ulterioare acestui mecanism, respectiv verificarea excluderii prevăzute de art. 4 alin. (6) din lege, urmată apoi de verificarea îndeplinirii condițiilor cumulative prevăzute de art. 4 alin. (1) din aceeași lege.

Prin prisma acestor considerente, care pot susține de altfel, caracterul nefondat al tuturor criticilor aduse de recurenți deciziei atacate, cu privire la clauzele de risc valutar, verificarea hotărârii din perspectiva întrunirii cerințelor prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000 (dezechilibrul semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului, contrar bunei credințe), a lipsei informării și a caracterului clar și inteligibil al clauzelor contractuale stipulate în contractele încheiate între consumatori și profesioniști, nu poate fi realizată decât dacă nu este incidentă prima cauză de excludere de la analiza caracterului abuziv și care are în vedere, astfel cum s-a arătat, măsura în care clauza contractuală reflectă acte sau norme obligatorii ale dreptului național (în care se includ și normele supletive de la care părțile nu au derogat).

Cu atât mai mult recurenții-reclamanți nu pot invoca greșita aplicare, de către instanța de apel, a prevederilor art. 6 din Legea nr. 193/2000, text de lege ce vizează consecințele constatării caracterului abuziv al unei clauze contractuale. Câtă vreme clauza nu intră în domeniul de aplicare al Directivei 93/13, este evident că nu se pune problema constatării nulității acesteia și că textul de lege pretins încălcat de către prima instanță de control judiciar este inaplicabil raportului juridic dedus judecății.

Cu privire la criticile privind interzicerea transformării contractului de credit, contract comutativ, într-un contract aleatoriu, prin dispoziții din legislația protecției consumatorului, instanța supremă reține că au fost invocate formal, întrucât recurentul nu prezintă nicio normă care să cuprindă o atare susținere, enunțarea unor dispoziții din C. civ. privind contractele comutative și aleatorii, nefiind suficientă pentru a contura un motiv de nelegalitate. Totodată, se constată că recurenții susțin această transformare cu argumente privind obligația de informare a consumatorului în faza precontractuală, a negocierii convenției, or publicitatea și informațiile furnizate de creditor în cadrul negocierii contractului se analizează de către instanțele devolutive, în lumina tuturor elementelor de fapt pertinente. Așadar, o atare analiză nu ar putea fi efectuată de către instanța de recurs, limitată, în demersul său, doar la verificarea aspectelor de nelegalitate ale hotărârii atacte.

Critica recurenților privind aplicarea greșită a art. 327-329 C. proc. civ., subsumată cazului de casare prevăzut de pct. 5 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., nu poate fi primită, întrucât vizează netemeinicia deciziei recurate, respectiv stabilirea situației de fapt de către instanța de apel, în urma analizării probatoriului administrat.

Este de amintit că instanța de apel, ca instanță devolutivă, are plenitudine de apreciere în ceea ce privește probele administrate în cauză, este suverană în a aprecia asupra oportunității administrării probelor în proces din perspectiva utilității, concludenței și pertinenței acestora, iar instanța de recurs nu poate să procedeze la reinterpretarea probelor administrare, prin reevaluarea situației de fapt.

Recursul este o cale nedevolutivă de atac în cadrul căreia nu pot fi analizate critici privind temeinicia hotărârii pronunțate în apel, indiferent de gradul de nemulțumire al recurenților cu privire la modalitatea de analiză a probatoriului.

Este nefondat și motivul de recurs referitor la greșita aplicare a dispozițiilor art. 4 din Legea nr. 193/2000 în analiza caracterului pretins abuziv al clauzelor care instituie comisionul de procesare și de administrare din contractele de credit nr. x/06.09.2007 și nr. x, subscris de recurenții-reclamanți prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Sub un prim aspect, se impune precizarea că, Legea nr. 193/2000, ale cărei dispoziții se solicită a fi aplicate pe calea prezentului recurs, este un act normativ care transpune Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive din contractele încheiate cu consumatorii. În consecință, interpretarea prevederilor acestei legi se impune a fi realizată prin filtrul Directivei 93/13/CEE și al jurisprudenței Curții de Justiție a Uniunii Europene (C.J.U.E) în materie.

În acest context, recurenții invocă încălcarea, de către instanța de apel, a normelor legale care impun standarde de transparență a clauzelor contractuale privind plata comisionului de procesare și a comisionului de administrare. În esență, susțin că aceste clauze nu îndeplinesc cerința de transparență, câtă vreme nu sunt detaliate în contractul respectiv toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză.

În legătură cu modul în care trebuie analizat caracterul clar și inteligibil al clauzelor contestate din convenția de credit, instanța supremă reține efectul obligatoriu al interpretării realizate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în Hotărârea C.J.U.E. din 3 octombrie 2019, pronunțată în cauza C-621/17 (Gyula Kiss), unde s-a statuat că:

"articolul 4 alin. (2) și articolul 5 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că cerința potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar și inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori,[…], care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare și al unui comision de acordare care urmează să fie suportate de consumator, metoda lor de calcul și data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză".

În hotărârea preliminară pronunțată în cauza indicată mai sus, C.J.U.E. a subliniat elementele specifice care trebuie examinate pentru a se stabili dacă o clauză este exprimată în mod clar și inteligibil, printre acestea regăsindu-se cuantumul precis al comisionului de procesare și de administrare, metoda de calcul, data de exigibilitate, posibilitatea ca natura serviciilor furnizate efectiv să poată fi înțeleasă sau dedusă din contractul avut în vedere în ansamblul său. În plus, consumatorul trebuie să fie în măsură să verifice dacă există o suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pe care acesta le remunerează.

Potrivit art. 6.1 și art. 6.3 din contractele de credit nr. x/06.09.2007 și nr. x, pentru creditul acordat, împrumutatul va plăti un comision de procesare de 1,5%, calculat la valoarea creditului, plătibil integral la data tragerii creditului și un comision de administrare lunară a creditului, de 0,2%, aplicat la valoarea soldului creditului, achitat la data scadența fiecărei rate lunare.

Prin urmare, aceste clauze stabilesc în mod precis cuantumul comisionului de procesare și de administrare, metoda lor de calcul și data de exigibilitate a acestora.

Nu în ultimul rând, se reține că ambele instanțe anterioare au reținut caracterul nenegociat al contractelor de credit, astfel încât criticile recurenților sunt lipsite de interes din această perspectivă.

Prin urmare, criticile recurenților-reclamanți relative la neprecizarea în contract a scopului pentru care se percep aceste comisioane sunt nefondate, întrucât lipsa menționării contraprestațiilor nu poate conduce, în mod singular, la concluzia caracterului abuziv al clauzelor în discuție, în conformitate cu jurisprudența C.J.U.E.

În plus, potrivit considerentului nr. 44 al hotărârii C.J.U.E. în cauza C-621/17, instanța națională trebuie să examineze dacă există contraprestație pentru perceperea unui comision sau dacă natura serviciilor prestate este transparentă, "în lumina tuturor elementelor de fapt pertinente, printre care figurează nu numai clauzele cuprinse în contractul în cauză, ci și publicitatea și informațiile furnizate de creditor în cadrul negocierii contractului".

Așadar, verificarea împrejurărilor de fapt anterior menționate reprezintă o chestiune de temeinicie, excedând controlului de legalitate specific recursului.

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte, în temeiul art. 496 C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenții-reclamanți A. și B. împotriva deciziei nr. 789/2018 din 4 aprilie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenții-reclamanți A. și B. împotriva deciziei nr. 789/2018 din 4 aprilie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 16 februarie 2021.