ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 256/2021

Ședința publică din data de 9 februarie 2021

Deliberând asupra recursului, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

În drept, au fost invocate prevederile art. 4 alin. (1) și (2) din Legea nr. 193/2000, art. 75 și 76 din Legea nr. 296/2004, art. 9 și art. 15 din Legea nr. 190/1999, O.U.G. nr. 50/2010, art. 18 din O.G. nr. 21/1992, Norma BNR 17/2003, art. 3 alin. (1) din Regulamentul 4/2005, art. 969 C. civ. și practica CJUE.

La data de 16 iunie 2015, recurenții-reclamanți A. și B. au depus la dosar cerere de completare a acțiunii, indicând valorile patrimoniale a clauzelor a căror nulitate s-a solicitat să se constate, respectiv 3096 CHF - comision de acordare de 2% și 686.016,40 RON - diferență curs valutar.

S-a admis, în parte, cererea privind pe reclamanții A. și B. și pe pârâții C. S.A. și D..

S-a constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzei art. 2.3 Condiții speciale referitoare la comisionul de acordare.

A fost obligată pârâta C. S.A. la restituirea sumei de 3096 CHF, în RON la cursul BNR din ziua plății, și la plata dobânzii legale de la data formulării acțiunii până la achitarea efectivă.

S-au respins celelalte petite, ca neîntemeiate.

În motivarea acestei sentințe, prima instanță a reținut, în temeiul art. 4 din Legea nr. 193/2000, că nu au fost negociate clauzele cuprinse în contractul de credit încheiat între părți, fiind îndeplinită prima condiție impusă de legiuitor pentru constatarea caracterului abuziv

În ceea ce privește clauza privind suma încasată cu titlu de comision de acordare de 2% din valoarea totală a creditului, tribunalul a reținut că aceasta are caracter abuziv, fiind declarata nulă absolut, întrucât creaza un dezechilibru în defavoarea intereselor reclamanților. În temeiul clauzelor nule, în aplicarea principiului restituito in integrum, tribunalul a dispus obligarea pârâtei la restituirea către reclamant a sumelor plătite cu titlu de comision de acordare și la dobanda legala de la introducerea cererii pana la plata efectiva.

Cu privire la capetele 2 și 3 din acțiunea introductivă, tribunal a reținut, în esență, că, în speță, clauzele atacate nu impun reclamanților să folosească un anume curs valutar, respectiv cel al pârâtei, astfel încât nu se poate reține existența unei clauze abuzive. De asemenea, suportarea riscului valutar nu creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților. Astfel, clauzele contestate se integrează în ansamblul obligațional asigurat de pârâtă, fără să creeze vreun dezechilibru semnificativ, în raport de obiectul negociat al contractului, suma și moneda creditului reprezentând elemente negociate ale contractului.

Pe de alta parte, tribunalul a argumentat că, prin art. 1578 C. civ. de la 1864, se consacră în materia împrumutului principiul nominalismului, potrivit căruia împrumutatul trebuie să înapoieze suma nominal primită, oricare ar fi variația valorii acesteia, prin urmare, nu se poate aprecia ca o clauza de risc valutar este abuziva in conditiile in care nu este consacrata de catre banca printr-o clauză, ca regula a nominalismului, ci chiar de legiuitor. Intrucât principiul nominalismului este unul legal, excepțiile de la acest principiu nu pot fi instituite pe cale jurisprudențială, ci doar pe cale legală.

Clauzele atacate, a motivat tribunalul, nu impun reclamanților să folosească un anume curs valutar, al paratei, astfel încât nu se poate reține existența unei clauze abuzive, iar suportarea riscului valutar nu creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

Alegand produsul bancii in franci elvețieni, reclamanții au acceptat posibilitatea variației cursului valutar, aspect care nu determină caracterul abuziv al clauzelor atacate în condițiile în care banca parata nu deține pârghiile necesare controlării cursului valutar, a motivat prima instanță.

În cauză, a statuat tribunalul, norma aplicabilă în dreptul român este nominalismul monetar, respectiv pentru orice contract încheiat în CHF, suma de restituit este în CHF, nu în RON, iar prin contractul de credit nu s-a derogat de la dreptul român.

Astfel, tribunalul a argumentat ca nu se poate stabiliza cursul CHF-leu la momentul contractarii creditului intrucat partile au stipulat ca orice plata se face in moneda creditului si nici nu se poate retine caracterul abuziv cu privire la restituirea creditului in moneda acordata intrucat aceasta se raporteaza la cel de-al 13 considerent al Directivei 93/13 si la C. civ. vechi aplicabil contractului, art. 1584 si 1578.

Prima instanță a mai reținut că acordarea de credite în valută și încasarea ratelor de credit în valută nu încalcă principii ale regulamentului valutar întrucât acestor tipuri de operațiuni li se aplică dispozițiile art. 2 și 3 coroborat cu art. 1 din Anexa 1 ale Regulamentului nr. 4/2005 privind regimul valutar.

În ceea ce privește echilibrul contractual, tribunalul a apreciat că nu se poate reține că banca se îndestulează cu sume exorbitante, atât timp cât aceasta obține ceea ce părțile au stabilit la data încheierii contractului.

A mai reținut tribunalul că reaua credință a pârâtei nu este dovedită și nici nu rezultă din simpla acordare a creditului în CHF, că disproporția vădită între contraprestații nu există, atâta timp cât pârâta a pus la dispoziție o sumă importantă de bani care trebuie restituita în condițiile contractuale agreate, că obligația precontractuală generală de informare nu reprezintă o condiție pentru declararea unei clauze ca fiind abuzive, iar înghețarea cursului valutar, în sensul dorit de reclamanți, ar echivala cu schimbarea obiectului material al contractului, în lipsa unui temei legal.

In ceea ce priveste obligarea băncii la emiterea unor noi grafice de rambursare, potrivit algoritmului de calcul de la pct. 2, constatand respingerea petitului 2 prin care s-a solicitat stabilizarea cursului valutar, tribunalul a respins și acest capat de cerere.

Prima instanță a apreciat că petitul privind stabilirea caracterul variabil al dobânzii prin determinarea valorii marjei băncii la 4.9% este nefondat deoarece ar echivala cu o încălcare a principiului obligativității contractuale și ar depăși limitele impuse de legea nr. 193/2000.

In ceea ce priveste caracterul abuziv și nulitatea pct. 1.1., 2.1, 2.2. și 2.3. din Actele adiționale nr. x/14.10.2010. nr. 3/13.09.2012 și nr. 4/14.02.2014, condiții speciale de creditare la Contractul de credit x/10.06.2008, condiții speciale de creditare, tribunalul a constatat ca părțile au încheiat acte adiționale semnate de către reclamanți, prin care au convenit, printre altele, modalitatea de calcul a ratei dobânzii, marja fixa, DAE, astfel că, din moment ce reclamanții și-au exprimat acordul pentru derularea în continuare a contractului în condițiile convenite, instanța este obligată a respecta acordul de voință al părților.

În considerentele acestei decizii, instanța de apel a reținut, în esență, că restituirea creditului în moneda în care a fost acordat ține de esența contractului, nefiind o modalitate de garantare a câștigului băncii, părțile exprimându-și acordul de voința asupra unui credit în franci elvețieni, care implică anumite costuri, avute în vedere la data incheierii contractului.

Instanța de apel a înlăturat susținerile apelanților, în sensul că doar ei suportă riscul valutar, întrucât modul de formulare a clauzelor contestate nu conduce la o astfel de concluzie.

A mai reținut instanța de apel că lipsa dezechilibrului care ar fi produs prin clauzele contestate este evidențiată de faptul că acestea, stipulând restituirea creditului în moneda acordată, nu pun consumatorii într-o situație inferioară celei care ar rezulta din dispozițiile legale supletive din dreptul intern. Chiar dacă aceste clauze nu ar fi fost stipulate în contracte și chiar dacă s-ar face abstracție de ele, prevederile incidente din C. civ. de la 1864 (art. 1578) impun restituirea sumei împrumutate în aceeași monedă.

De asemenea, în condițiile în care nu s-a dovedit că pârâta putea anticipa valorile acestor fluctuații, nu se poate reține un dezechilibru nici din această perspectivă.

Mai mult decât atât, a argumentat instanța de apel, în cazul contractului de credit, prestația esențială a băncii este punerea la dispoziție a sumei împrumutate, iar prestația esențială a împrumutatului este restituirea capitalului și a dobânzii, iar acestea sunt indisolubil legate de moneda creditului, neputându-se considera că face parte din obiectul contractului doar suma numerică indicată, nu și moneda, prin urmare, sunt aplicabile în cauză prevederile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000.

Clauzele contractuale în discuție nu presupun dificultăți de înțelegere, fiind clare și inteligibile, cel mai puțin avizat consumator putea să înțeleagă că are obligația de a achita, lunar, sumele în CHF, a motivat instanța de apel.

Totodată, instanța de prim control judiciar a reținut că, întrucât, contractul de credit reprezintă o specie a contractului de împrumut de consumație, se aplică principiul nominalismului monetar, instituit de art. 1578 din C. civ. de la 1864. Așadar, principiul nominalismului monetar are o reglementare legală, astfel încât achitarea ratelor în moneda acordată (CHF), indiferent de fluctuațiile acesteia, nu poate fi considerată ilicită, cu atât mai mult cu cât nu au fost dovedite susținerile reclamanților privind incidența normelor speciale din materia drepturilor consumatorilor.

Instanța de apel a mai reținut că nici legislația specială din materia drepturilor consumatorului și nici jurisprudența comunitară nu conțin elemente care să determine înlăturarea de la aplicare a acestui principiu.

Prevederile art. 1578 alin. (2) C. civ. fac vorbire tocmai despre scăderea sau creșterea valorii monedei, cum este cazul în speța de față, când francul elvețian s-a apreciat în raport de leu, rezultând din interpretarea logico-juridică a conținutului textului de lege că această fluctuație nu are importanță, iar împrumutatul trebuie să restituie suma numerică împrumutată, s-a mai arătat.

A mai reținut instanța de apel că nicio prevedere legală nu consacră dreptul unei persoane împrumutate de a restitui împrumutul cu încălcarea principiului nominalismului monetar.

În raport cu aceste considerente, instanța de apel a concluzionat că nu pot fi primite solicitările reclamanților privind stabilizarea cursului de schimb CHF-LEU la momentul semnării contractului, curs care să fie valabil pe toată perioada derulării contractului sau denominarea în moneda națională a plăților ratei.

Totodată, în condițiile în care nu se justifică nulitatea vreunei clauze contractuale în temeiul legislației speciale din materia drepturilor consumatorilor, instanța de apel a statuat că sunt pe deplin aplicabile dispozițiile legale de drept comun, inclusiv cele ale art. 969 din C. civ. de la 1864, conform cărora convențiile legal făcute au putere de lege între părțile contractante.

Recurenții-reclamanți au solicitat admiterea recursului, casarea în întregime a deciziei recurate și, pe cale de consecință, admiterea în parte a apelului formulat și admiterea in parte a cererii de chemare în judecată cu privire la capătul 2 de cerere din acțiunea introductiva, respectiv inghețarea cursului de schimb CHF-LEU.

Cu titlu preliminar, recurenții-reclamanți au solicitat a se observa că atât intrebarile preliminare adresate Curții de Justiție a Uniunii Europene de instanța de trimitere in cauza C-186/16, cât si concluziile la care a ajuns CJUE cu privire la acestea vizează aceeași problematica a inghetarii cursului de schimb CHF-LEU ca si in speța de fata, condiții in care interpretarea data de instanța europeană textelor din Directiva 93/13, are aplicabilitate în cauza, aspect avut in vedere si de către instanța de apel atunci cind a decis suspendarea judecării cauzei in temeiul disp. art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ.

În motivarea recursului, s-a arătat că hotărârea instanței apel a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșita a normelor de drept material, prin aceea că a interpretat greșit prevederile Directivei 93/13 în sensul în care a concluzionat că ".. achitarea ratelor în moneda acordată (CHF), indiferent de fluctuațiile acesteia, nu poate fi considerată ilicită, cu atât mai mult cu cât nu au fost dovedite susținerile reclamanților privind incidența normelor speciale din materia drepturilor consumatorilor."

Referitor la interpretarea art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13 cu privire la obiectul principal al unui contract de împrumut în moneda străina care prevede restituirea împrumutului în aceeași monedă, s-a susținut că această prestație este esențiala pentru contract și că respectiva clauza poate fi examinata si considerata de instanța ca fiind abuziva, daca nu este exprimata in mod clar si inteligibil.

Recurenții au arătat că, potrivit interpretării date prin Hotarirea CJUE, cerința conform căreia o astfel de clauza trebuie exprimata in mod clar si inteligibil presupune nu numai intelegerea ei pe plan formal/gramatical si cu privire la efectele imediate, concrete, care sa permită unui consumator mediu, normal informat si suficient de atent sa cunoască posibilitatea aprecierii sau deprecierii monedeie străine, ci impune instituției financiare obligația de a furniza împrumutatului informații suficiente pentru ca acesta sa poată evalua magnitudinea consecințelor economice ale unei astfel de clauze asupra obligațiilor sale financiare.

Au mai arătat recurenții că așa cum s-a reținut la punctul 49 din Hotarirea CJUE, aceasta interpretare este confirmata si de recomandarea CERS - Comitetul european pentru risc sistemic/2011/1 din 21.09.2011, iar pe plan intern Banca Națională a României a confirmat la rindul sau interpretarea data prin Hotarirea CJUE cu privire la obligația institutilor financiare de informare a imprumutatilor cu privire la riscul valutar.

Mai mult decit atât, la punctul 50 din Hotarirea CJUE, s-a reținut ca instituția bancara are obligația de a prezenta posibilele variații ale cursurilor de schimb valutar si riscurile inerente contractării unui imprumut in moneda străina, in special in ipoteza in care consumatorul imprumutat nu isi primește veniturile in respectiva moneda străina.

Recurenții au susținut că, din probele administrate în fața ambelor instanțe devolutive, intimata-parata nu a făcut dovada indeplinirii obligației de informare a acestora in sensul celor statuate prin Hotarirea CJUE, având in vedere si imprejurarea ca veniturile pe care aceștia le realizează sunt in moneda naționala si nu in CHF.

Pe cale de consecința, avind in vedere si cele statuate prin Hotarirea CJUE cu privire la posibilitatea instanței de a examina si de se pronunța asupra modului de exprimare a clauzei care prevede restituirea imprumutului in moneda străina - CHF, recurenții au susținut că instanța de apel trebuia sa intepreteze art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13 in sensul ca aceasta clauza este abuziva si sa procedeze potrivit celor solicitate prin apelul formulat in cauza cu privire la inghetarea cursului de schimb CHF-LEU.

Totodată, au mai fost invocate aspecte privitoare la interpretarea art. 3 alin. (1) din Directiva 93/13 cu privire la dezechilibrul semnificativ provocat de o clauză abuzivă și momentul la care trebuie analizat acest dezechilibru.

În acest sens, recurenții au arătat că, în prezenta cauza, la fel ca si in speța avuta in vedere de Hotarirea CJUE, este vorba de un contract de imprumut in moneda străina, cu obligația imprumutatului de a restitui imprumutul in aceeași moneda străina, iar potrivit unei astfel de clauze riscul de schimb valutar in caz de devalorizare a monedei naționale este plasat integral in sarcina imprumutatului.

După cum s-a reținut in Hotarirea CJUE la punctul 54, avocatul general la punctele 78, 80 si 82 din concluziile sale scrise, a considerat ca aprecierea caracterului abuziv al unei clauze trebuie făcuta in raport de momentul la care a fost încheiat contractul care cuprinde respectiva clauza, avându-se in vedere si ansamblul imprejurarilor de care profesionistul putea avea cunoștința la momentul respectiv si care ar fi fost de natura sa influențeze executarea ulterioara a contractului prin apariția unui dezechilibru care sa se fi manifestat in cursul executării contractului.

In acest sens, s-a arătat, este atributul instanței naționale sa aprecieze, in raport de expertiza si cunoștințele profesionistului, respectiv ale băncii, in ce privește posibilele variații ale cursurilor de schimb valutar si riscurile inerente contractării unui imprumut in moneda străina, posibila nerespectare a cerinței de buna credința si existenta unui eventual dezechilibru semnificativ in sensul art. 3 alin. (1) din Directiva 93/13.

Recurenții au susținut că banca, in calitatea sa de profesionist, are obligația de a deține informații cu privire la impactul pe care o depreciere severa a monedei statului imprumutatului îl poate avea asupra dobinzilor si ratelor imprumutului care sunt plătite in moneda străina, si implicit cu privire la posibilitatea apariției unui dezechilibru semnificativ in detrimentul imprumutatului, dar mai ales obligația de a acționa cu buna credința si de a pune aceste informații la dispoziția imprumutatului.

Au mai arătat recurenții că omisiunea punerii la dispoziția lor a unor astfel de informații este pe deplin imputabila băncii, situație in care este evident ca in prezenta cauza banca nu a acționat cu buna credința, iar recurenții nu au putut avea reprezentarea dezechilibrului major pe care l-au avut de suferit, reprezentare pe care daca ar fi avut-o nu ar fi acceptat clauza respectiva.

În cauză nu s-a depus întâmpinare.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din 19 martie 2019, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului întocmit în cauză cu mențiunea că părțile pot depune punct de vedere în termen de 10 zile de la comunicare, însă acestea nu au înțeles să își exercite acest drept.

Prin încheierea din 5 noiembrie 2019, s-a admis în principiu recursul, iar prin încheierea din 28 ianuarie 2020, a fost admisă cererea de introducere în cauză formulată de E. S.A. A fost prorogată discutarea excepției lipsei calității procesual pasive a intimatei-pârâte F. S.A. Totodată, a fost suspendată judecata recursului, în temeiul dispozițiilor art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la soluționarea cauzei C-81/19.

Prin rezoluția din 25 septembrie 2020 s-a stabilit termen la 12.01.2021, care a fost preschimbat, din oficiu, pentru astăzi, 9 februarie 2021, când cauza a fost repusă pe rol, constatându-se că a încetat motivul suspendării.

Motivele invocate de recurenții-reclamanți se subsumează criticilor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.. Conform acestor prevederi legale, casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Din perspectiva criticilor aduse deciziei recurate, Înalta Curte de Casație și Justiție reține că hotărârea instanței de apel a fost pronunțată cu respectarea dispozițiilor art. 1578 C. civ., care consacră principiul nominalismului monetar, aplicabile speței, și a condițiilor care trebuie să fie verificate de instanța națională în raport cu Directiva 93/13 privind clauzele abuzive în contractele cu consumatorii.

Criticile recurenților-reclamanți sunt nefondate întrucât decizia recurată respectă mecanismul de verificare impus de Directiva 93/13 privind clauzele abuzive în contractele cu consumatorii, așa cum a fost explicat de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc și alții împotriva G. S.A..

Înalta Curte de Casație și Justiție reține că, în sensul atribuit de dreptul Uniunii Europene, reprezintă acte sau norme obligatorii ale dreptului național, fiind astfel excluse din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, atât normele imperative, cât și cele supletive, acestea din urmă fiind menționate în mod expres în considerentul al treisprezecelea ca fiind cele ce se aplică între părțile contractante cu condiția să nu se fi instituit alte acorduri.

Această interpretare a prevederilor Directivei 93/13 a fost evidențiată și de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în Cauza C-92/11 RWE Vertrieb AG împotriva Verbraucherzentrale Nordrhein - Westfalen eV, în Cauza C-34/13 Monika Kusionova împotriva SMART Capital a.s., precum și în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc și alții împotriva G. S.A.

Astfel, prin hotărârea pronunțată în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc și alții împotriva G. S.A., Curtea de Justiție a Uniunii Europene a instituit o ordine de prioritate a condițiilor care trebuie să fie verificate din perspectiva Directivei 93/13, neîndeplinirea uneia dintre condiții făcând de prisos analiza celor subsecvente și determinând concluzia lipsei caracterului abuziv al clauzei cercetate.

Verificările ce se impun a fi realizate de către instanța națională din perspectiva caracterului abuziv al clauzelor contestate trebuie să vizeze, în mod succesiv, în ce măsură clauza contractuală reflectă acte sau norme obligatorii ale dreptului național, în care se includ și normele supletive de la care părțile nu au derogat, dacă se constată că nu este inclusă clauza în excepția menționată anterior, trebuie să se examineze dacă aceasta intră sub incidența noțiunii de "obiect principal al contractului", par. 32 Cauza C-186/16. Apoi, în măsura în care clauza se circumscrie noțiunii de "obiect principal al contractului", trebuie verificat caracterul ei clar și inteligibil, demers în cadrul căruia prezintă relevanță publicitatea și informațiile furnizate de împrumutător în cadrul negocierii contractului de împrumut, par. 46 din aceeași decizie a instanței europene, iar dacă se ajunge la concluzia că nu a existat o informare satisfăcătoare a consumatorului și, deci, clauza nu are caracter clar și inteligibil, trebuie analizat dacă există un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților și dacă este respectată cerința bunei-credințe, par. 56 Cauza C-186/16.

În același sens, prin hotărârea Curții de Justiție a Uniunii Europene din data de 9 iulie 2020, pronunțată în Cauza C-81/19, NG, OH împotriva S.C. F. S.A., având ca obiect o cerere de decizie preliminară ce privește, într-o primă întrebare, interpretarea Directivei 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, în sensul de a se stabili dacă articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, ci reflectă o normă care, potrivit legii naționale, se aplică între părțile contractante în lipsa unui acord diferit în această privință, intră în domeniul de aplicare al acestei directive, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat, în considerarea propriei jurisprudențe, în paragrafele 27 -31, astfel:

"27. împrejurarea că legiuitorul național a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților la anumite contracte nu constituie o condiție pentru aplicarea excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13, ci justificarea unei astfel de excluderi.

În hotărârea pronunțată în cauza C-81/19, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a reținut că "expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", în sensul articolului 1 alin. (2) din Directiva 93/13, acoperă, ținând seama de al treisprezecelea considerent al acestei hotărâri, și norme supletive, cu alte cuvinte acelea care, potrivit legii, se aplică între părțile contractante cu condiția să nu fi intervenit alte acorduri. Or, din acest punct de vedere, această dispoziție nu face nicio distincție între, pe de o parte, dispozițiile care se aplică independent de alegerea părților contractante și, pe de altă parte, dispozițiile supletive", considerentul nr. 34, iar "faptul că o clauză contractuală care reflectă una dintre dispozițiile vizate la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 nu a făcut obiectul unei negocieri individuale nu are niciun efect asupra excluderii sale din domeniul de aplicare al acestei directive. Astfel, conform articolului 3 alin. (1) din Directiva 93/13, lipsa unei negocieri individuale este o condiție legată de declanșarea verificării caracterului abuziv al unei clauze care nu poate interveni în cazul în care clauza contractuală nu intră în domeniul său de aplicare", considerentul nr. 36.

Având în vedere argumentele care preced, instanța europeană a conchis că "trebuie să se răspundă la prima întrebare că articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, ci reflectă o normă care, potrivit legii naționale, se aplică între părțile contractante în lipsa unui acord diferit în această privință, nu intră în domeniul de aplicare al acestei directive", considerentul nr. 37.

Raportat la aceste considerente, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că instanța de apel a statuat, printr-o aplicare corectă a dispozițiilor art. 1578 C. civ., că, în speță, clauza criticată din perspectiva dispozițiilor Legii nr. 193/2000 reflectă principiul nominalismului monetar care are caracter supletiv, dispoziția legală suplinind absența unui acord al părților în această privință.

În cadrul examenului legalității și temeiniciei hotărârii primei instanțe din perspectiva aplicării Legii nr. 193/2000, în mod corect, instanța de apel a reținut că, întrucât contractul de credit reprezintă o specie a contractului de împrumut de consumație, se aplică principiul nominalismului monetar, instituit de art. 1578 din C. civ. de la 1864. De asemenea, în cazul contractului de credit, prestația esențială a băncii este punerea la dispoziție a sumei împrumutate, iar prestația esențială a împrumutatului este restituirea capitalului și a dobânzii, care reprezintă prețul creditului, iar acestea sunt indisolubil legate de moneda creditului, neputându-se considera că face parte din obiectul contractului doar suma numerică indicată, nu și moneda.

De altfel, instanța de apel, arătând că sunt aplicabile în cauză prevederile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, a reținut că acele clauze contractuale care prevăd restituirea creditului în aceeași monedă nu presupun dificultăți de înțelegere, fiind clare și inteligibile, cel mai puțin avizat consumator putând să înțeleagă că are obligația de a achita, lunar, sumele în CHF.

În mod temeinic a reținut instanța de apel că principiul nominalismului monetar are o reglementare legală, astfel încât achitarea ratelor în moneda acordată (CHF), indiferent de fluctuațiile acesteia, nu poate fi considerată ilicită, precum și faptul că nicio prevedere legală nu consacră dreptul unei persoane împrumutate de a restitui împrumutul cu încălcarea principiului nominalismului monetar.

Clauza contractuală care prevede restituirea creditului în aceeași monedă în care a fost acordat transpune o dispoziție legală supletivă din dreptul intern, respectiv prevederile art. 1578 din C. civ. din 1864, conform cărora "obligația ce rezultă dintr-un împrumut în bani este întotdeauna pentru aceeași sumă numerică arătată în contract. Întâmplându-se o sporire sau o scădere a prețului monedelor, înainte de a sosi epoca plății, debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată și nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs în momentul plății."

În consecință, Înalta Curte reține că, față de prevederile Legii nr. 193/2000, interpretate în lumina Directivei 93/13/CEE a Consiliului și a celor statuate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene, clauza contractuală care prevede obligația pentru împrumutat de a restitui creditul în moneda în care a fost acordat, CHF, nu poate forma obiectul cenzurii instanței de judecată, neintrând în domeniul de aplicare al directivei transpuse în dreptul intern prin Legea nr. 193/2000.

Astfel, conform art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispozițiilor prezentei legi. Această prevedere legală transpune în dreptul intern dispozițiile art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului, potrivit cărora dispozițiile prezentei directive nu se aplică clauzelor contractuale care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii sau dispozițiile ori principiile din convențiile internaționale la care statele membre sau Comunitatea sunt părți.

Pentru a identifica aria de excludere vizată de această dispoziție legală, este necesară determinarea conținutului noțiunii de "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", determinare care este realizată, fără echivoc, chiar în preambulul Directivei în considerentul al treisprezecelea, unde se prevăd următoarele:

"întrucât se consideră că actele cu putere de lege sau normele administrative ale statelor membre, care determină direct sau indirect clauzele contractelor încheiate cu consumatorii, nu conțin clauze abuzive; întrucât, în consecință, nu este necesar ca prezenta directivă să se aplice clauzelor care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii și principiile sau dispozițiile din convențiile internaționale la care statele membre sau Comunitatea sunt părți; întrucât, în această privință, formularea "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii" din articolul 1 alin. (2) se referă și la normele care, în conformitate cu legea, se aplică între părțile contractante, cu condiția să nu se fi instituit alte acorduri".

Din cele anterior menționate reiese că în aria de excludere din domeniul de aplicare al Directivei 93/13 se numără nu doar clauzele care transpun prevederi imperative din dreptul național, ci și cele care transpun prevederi supletive, aplicabile între părți în lipsa unei derogări de la acestea. Conjuncția "sau", utilizată de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în paragrafele 79, respectiv 29 ale hotărârilor pronunțate în cauzele C-34/13 Monika Kusionova împotriva SMART Capital, respectiv C-186/16 Ruxandra Andriciuc și alții împotriva G. S.A., nu are sens adversativ, nefiind destinată a pune în antiteză ipotezele pe care le leagă, respectiv a normelor imperative și a celor supletive, ci sens disjunctiv, ceea ce semnifică faptul că, în oricare dintre cele două ipoteze, este aplicabilă premisa avută în vedere, respectiv excluderea clauzei din domeniul de aplicare al directivei.

Înalta Curte reține că dispozițiile de drept intern care au transpus Directiva 93/13 nu au instituit un regim derogatoriu de la aceasta, prevederile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 făcând vorbire de clauze contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare, fără a distinge după cum aceste acte normative sunt imperative ori supletive.

Aplicând în cauză argumentele anterior expuse, reiese cu evidență faptul că prevederile din contractul de credit care stabilesc obligația pentru apelanții-reclamanți, în calitate de împrumutați, de a restitui creditul în moneda în care acesta a fost acordat, CHF, sunt excluse din domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000 și al Directivei 93/13, întrucât preiau o dispoziție supletivă din dreptul intern, respectiv art. 1578 din C. civ. din 1864, de la care părțile nu au derogat.

Rațiunea excluderii a fost clar expusă de către Curtea de Justiție a Uniunii Europene în Cauza C-92/11 RWE Vertrieb AG împotriva Verbraucherzentrale Nordrhein - Westfalen eV, par. 28 și consolidată în Cauza C-81/19, NG, OH împotriva S.C. F. S.A, fiind vorba de o prezumție legitimă că legiuitorul național a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților, iar această rațiune se păstrează indiferent dacă norma preluată de clauza contractuală are caracter imperativ ori supletiv.

Prin prisma acestor considerente, care pot susține de altfel, caracterul nefondat al tuturor criticilor aduse de recurenți deciziei atacate, verificarea și, implicit, motivarea hotărârii, din perspectiva întrunirii cerințelor prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000, respectiv dezechilibrul semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului, contrar bunei-credințe și a întrunirii caracterului clar și inteligibil al unor clauze contractuale stipulate în contractele încheiate între consumatori și profesioniști, nu poate fi realizată decât dacă nu este incidentă prima cauză de excludere de la analiza caracterului abuziv și care are în vedere, astfel cum s-a arătat, măsura în care clauza contractuală reflectă acte sau norme obligatorii ale dreptului național, în care se includ și normele supletive de la care părțile nu au derogat.

Așadar, argumentele recurenților-reclamanți care vizează nerespectarea de către bancă a obligației de informare în legătura cu impactul pe care o depreciere severa a monedei statului imprumutatului îl poate avea asupra dobânzilor si ratelor imprumutului care sunt plătite in moneda străina si, implicit cu privire la posibilitatea apariției unui dezechilibru semnificativ in detrimentul imprumutatului, cu consecințe asupra bunei-credințe a băncii la încheierea contractului în ce privește clauza respectivă, nu pot fi reținute.

Având în vedere considerentele arătate, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ. va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanții A. și B..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanții A. și B. împotriva deciziei nr. 788/2018 din 4 aprilie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 9 februarie 2021.