ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1017/2021

Ședința publică din data de 15 aprilie 2021

Din examinarea actelor dosarului s-au constatat urătoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, la data de 28 iulie 2015, sub nr. x/2015, reclamanții A. și B. au chemat în judecată pe pârâta C. S.A. BUCUREȘTI, solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța: să constate caracterul abuziv al clauzelor din contractul de credit nr. x/14.03.2008, astfel: clauzele referitoare la dobândă, art. 4.7 teza a II-a ce permite băncii modificarea ratei anuale a dobânzii în mod unilateral în funcție de evoluția pieței financiare sau de politica băncii, art. 4 pct. 11 din contract care permite băncii stabilirea ratei dobânzii majorate în mod unilateral fără a indica parametrii concreți de calcul, art. 2.3.5, 2.3.6, 2.3.7 și 2.3.8 în privința stabilirii ratei de referință și a marjei utilizate pentru calculul dobânzii revizuibile; clauza din art. 6.2 privind onorariul de administrare de 0,15%; clauzele 8.1 privind alegerea societății de asigurare și art. 11.1 privind declararea scadenței anticipate; ca o consecință a constatării caracterului abuziv al acestor clauze, să se constate nulitatea absolută a acestora; s-a cerut obligarea pârâtei la rambursarea sumei de 4.948,25 CHF - comision de administrare nedatorat și achitat de către reclamanți la cursul CHF-RON al BNR de la data plății și a dobânzii legale aferente fiecărei sume astfel achitată, dobândă calculată de la data plății până la data restituirii, actualizând sumele cu rata inflației; să se constate intervenită teoria impreviziunii, iar ca efect al aplicării acesteia să se dispună, în principal, convertirea din franci elvețieni în RON a debitului principal rămas de achitat în sumă de 34.513, 73 CHF de la data introducerii cererii de chemare în judecată, utilizând cursul CHF-RON ce reprezintă media dintre cursurile CHF-RON afișată de BNR și aferentă fiecărei zile când reclamanții au efectuat plata ratelor către bancă 1 CHF=3.3274 RON, iar, în subsidiar, să se dispună adoptarea contractului de credit începând cu data introducerii cererii în sensul că orice sumă plătită de către împrumutați pârâtei în temeiul contractului, va fi achitată la cursul CHF-RON al BNR din ziua plății curs care va putea fi cu cel mult 44% mai mare decât cursul valutar al BNR de la data încheierii contractului; cu obligarea pârâtei, în temeiul art. 451 și următoarele Noul C. proc. civ., la suportarea cheltuielilor de judecată ocazionate de soluționarea prezentului proces.

Reclamanții și-au modificat cererea de chemare în judecată, solicitând în completare constatarea caracterului abuziv al clauzei prevăzută de art. 1.1 lit. b) privind comisionul de procesare și restituirea acestuia și a dobânzii legale aferente.

De asemenea, și-au modificat capătul IV în totalitate solicitând în principal să se constate caracterul abuziv al clauzelor contractuale inserate în contractul de credit la art. 5.1. raportat la art. 5.4. teza finală și din secțiunea 6 din condițiile generale privind efectuarea plăților în moneda creditului si suportarea de către consumator a diferențelor de curs valutar, să se constate nulitatea absolută a acestor clauze și să se dispună înghețarea cursului de schimb valutar CHF-/Leu pentru efectuarea plăților în temeiul contractului de credit Ia valoarea de la data încheierii contractului, respectiv calcularea și plata ratelor de rambursare a creditului la valoarea în RON a francului elvețian de la data încheierii contractului; respectiv, calcularea și plata ratelor de rambursare a creditului la valoarea în RON a francului elvețian de la data încheierii contractului pe întreaga perioadă de valabilitate a contractului, cu obligarea ca pârâta să restituie reclamanților sumele plătite în plus ca urmare a diferențelor de curs valutar și a dobânzii legale aferentă, calculată de la data încasării fiecărei sume nedatorate și până la achitarea integrală a acestora de către pârâtă.

Tribunalul București, secția a VI-a civilă prin sentința civilă nr. 1037, pronunțată la data de 27 martie 2017, în dosarul nr. x/2015, a admis, în parte, acțiunea modificată formulată de reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâta C. S.A. București; a constatat caracterul abuziv și a declarat nulitatea absolută a următoarelor clauze din convenția de credit nr. x/14.03.2008: art. 4.7 teza II-a cu privire la modificarea unilaterală a ratei anuale a dobânzii în funcție de evoluția pieței; art. 6 pct. 2 cu privire la comisionul de administrare de 0,15%; art. 11.1- declararea scadenței anticipate; art. 1.1 lit. b) privind comisionul de procesare; a dispus restituirea sumelor percepute de către pârâtă cu titlu de comision de procesare și comision de administrare de la data perceperii până la data restituirii la care se adaugă și dobânda legală aferentă, și a respins în rest acțiunea, ca neîntemeiată; a obligat pârâta la plata către reclamanți a sumei de 2000 RON (onorariu avocat).

Împotriva acestei sentințe au formulat apel reclamanții A. și B. și pârâta C. S.A. BUCUREȘTI.

Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, prin decizia civilă nr. 1350 A, pronunțată la data de 22 iunie 2018, în dosarul nr. x/2015, constituită în complet de divergență, cu unanimitate: a admis apelul declarat de apelanta-pârâtă C. S.A. București; a schimbat în parte sentința atacată, în sensul că a respins, ca neîntemeiate, capetele de cerere privind constatarea caracterului abuziv și a nulității absolute a clauzelor prevăzute de art. 4.7 teza a II-a din convenția de credit nr. x/14.03.2008 cu privire la modificarea unilaterală a ratei anuale a dobânzii în funcție de evoluția pieței, art. 6 pct. 2 cu privire la comisionul de administrare, art. 1.1 lit. b) privind comisionul de procesare, precum și la capătul privind restituirea sumelor percepute de către pârâtă cu titlu de comision de procesare și comision de administrare de la data perceperii până la data restituirii la care se adaugă și dobânda legală aferentă; a admis apelul formulat de apelanții-reclamanți A. și B., și a schimbat în parte sentința, în sensul că a constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută și a clauzei prevăzută de art. 2.3.5 din condițiile generale ale convenției de credit nr. x/14.03.2008 în ce privește criteriile de stabilire a ratei de referință și a marjei; a menținut în rest dispozițiile sentinței și a obligat intimații- reclamanți A. și B. la plata către apelanta C. S.A. a sumei de 837 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în apel (taxă judiciară de timbru). În complet de divergență, cu opinie majoritară, a admis apelul formulat de apelanții - reclamanți A. și B. și a schimbat în parte sentința atacată, și în sensul că s-a constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută și a clauzei prevăzute de 4.11 din convenția de credit nr. x/14.03.2008 în ceea ce privește sintagma "conform deciziei interne a băncii".

Împotriva acestei decizii, reclamanții A. și B. au declarat recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor de recurs invocate, recurenții - reclamanți au susținut, în esență, că hotărârea Curții de Apel nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, cuprinde motive contradictorii, un alt motiv de nelegalitate a hotărârii fiind cel al lipsei de motivare (motivare superficială) a considerentelor ce au condus la admiterea apelului formulat de către pârâta - intimată Bancă și, în sine, să conducă la respingerea motivelor de apel invocate și/sau a cererii de chemare în judecată.

De asemenea, au susținut, Curtea nu a analizat și nu a motivat în ce măsură se vor înlătura apărărilor reclamanților privitoare la condițiile ce sunt îndeplinite în mod cumulativ privind teoria impreviziunii (reclamanții au arătat că se impune înghețarea cursului pentru anumite motive, iar intervenirea teoriei pe alte motive); nu au fost analizate cele invocate în cadrul apelului prin raportare la întreg materialul probatoriu, prin raportare la susținerile reclamanților în cuprinsul cererii de chemare în judecată și/sau în cererea modificatoare.

În privința motivelor contradictorii, recurenții - reclamanți au solicitat a se observa că în cadrul completului de divergență se statuează în favoarea acestora asupra unor aspecte ce țin de dreptul la informare, a dispozițiilor prevăzute de Legea consumului, etc., a condițiilor ce sunt întrunite pentru a fi declarată ca fiind abuzivă o clauză.

Prin cel de-al doilea motiv de recurs invocat, recurenții - reclamanți au susținut că hotărârea instanței de apel a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, aplicare greșită care se referă la aplicarea greșită a teoriei impreviziunii și a faptului că nu ar fi întrunite condițiile legale ale clauzelor abuzive în privința comisionului de administrare lunar și a celui de procesare, în continuare, în cadrul acestei critici, fiind reluată scurtă prezentare a situației de fapt în cauză și o sinteză a motivelor de apel.

De asemenea, au mai susținut recurenții - reclamanți, hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material privind incidența în speță a teoriei impreviziunii, respectiv, constatarea clauzelor abuzive a celor ce stipulează rambursarea creditului în rate lunare în moneda în care s-a acordat creditul (CHF), cu suportarea exclusivă a riscului de schimb valutar de către împrumutații - reclamanți.

Așadar, arată aceștia, instanța a exclus aplicabilitatea teoriei impreviziunii în speță și nu a analizat pe fond întrunirea condițiilor pentru a opera sau nu o astfel de excepție și de a dispune eventuala adaptare a contractului.

Instanța de apel în mod greșit și nelegal nu a avut în vedere această teorie și nu a făcut aplicarea dispozițiilor legale de excepție față de principiul forței obligatorii a contractului încheiat, reținând cu aplicarea greșită a legii numai efectul imposibilității fortuite de executare și suportarea riscului de către împrumutații - reclamanți.

În cauza de față nu sunt întrunite elementele esențiale pentru a face aplicarea riscului contractual (ca acesta să fie suportat numai de către recurenți) și, în primul rând, nu se află într-o situație care să întrunească calificarea imposibilității fortuite de executare, și nici în prezența unei contestații la executare sau vreun alt mijloc pentru a evoca o asemenea situație.

Recurenții-reclamanți consideră că instanța de apel a aplicat greșit normele de drept material în privința aplicării greșite a teoriei impreviziunii și a comisionului de administrare lunar și a celui de procesare.

Pentru aceste motive recurenții - reclamanți au solicitat admiterea recursului astfel formulat, casarea hotărârii în parte, respectiv, să se dispună trimiterea cauzei spre o nouă judecată - în principal, trimiterea cauzei la prima instanță, în subsidiar - trimiterea cauzei instanței de apel, în vedere rejudecării apelului, sau, admiterea recursului astfel formulat, iar, în măsura în care instanța de recurs, ca instanță supremă, apreciază că se impune casarea parțială a hotărârii, să pronunțe o hotărâre de modificare a celei recurate, în sensul admiterii în integralitate a apelului, respectiv, a cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost modificată; cu acordarea cheltuielilor de judecată.

În privința cheltuielilor de judecat și a obligației de plată a acestora către intimata - pârâtă, recurenții - reclamanți au solicitat admiterea recursului și pe acest aspect, și să se dispună respingerea, ca neîntemeiată, a cererii de acordare a cheltuielilor având în vedere că a fost admis și apelul reclamanților, întrucât, arată aceștia, nu se află în prezența unei culpe procesuale care să atragă obligarea la plata integrală a acestor cheltuieli.

Analizând recursul, prin prisma motivelor de nelegalitate, Înalta Curte apreciază că acesta este în parte fondat și urmează a fi admis în parte pentru următoarele considerente:

Motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.

Din perspectiva acestui motiv, recurenții-reclamanți au susținut că motivarea hotărârii judecătorești atacate nu cuprinde analiza corectă a raporturilor juridice dintre părți, prin prisma susținerilor, apărărilor și probelor din dosar.

În ce privește motivarea necorespunzătoare a deciziei recurate, se reține că obligația de motivare care revine instanței nu presupune în mod necesar existența unui răspuns detaliat la fiecare argument prezentat de parte, desigur cu excepția situației în care argumentul sau mijlocul de apărare omis ori incomplet analizat ar avea un caracter esențial în economia procesului, conducând la o altă soluție.

Din analiza deciziei recurate, se desprinde concluzia că motivarea are un conținut clar și concret cu referire la actele din dosar, precum și la argumentele și apărările părților. Conținutul considerentelor este lipsit de ambiguități ori contradicții și permite relevarea raționamentului care a condus la soluția pronunțată.

Astfel, instanța de apel, în virtutea dispozițiilor art. 477 și art. 479 C. proc. civ., este ținută să verifice legalitatea și temeinicia soluției pronunțate, putând să completeze considerentele primei instanțe sau chiar sa le substituie, dacă este cazul.

Simpla nemulțumire a recurenților-reclamanți cu privire la soluția pronunțată, la argumentele care au format convingerea instanței, neînsușirea de către instanța de control judiciar a apărărilor formulate de către aceștia, sunt aspecte care nu pot fi asimilate unei nemotivări în sensul textului legal anterior evocat și nici nu justifică invocarea motivului de recurs instituit de prevederile art. 488 pct. 6 C. proc. civ.

Se constată că soluția pronunțată, este rezultatul analizei judiciare specifice prezentului litigiu în funcție de situația de fapt și de probele administrate și că nu se poate reține existența unei nemotivări, ci, dimpotrivă, argumentele instanței se constituie într-o înlănțuire logică a faptelor și a regulilor de drept pe baza cărora s-a fundamentat soluția pronunțată, nefiind astfel încălcate dispozițiile art. 425 alin. (1) C. proc. civ.

Întreaga argumentare a recurenților privind aplicarea greșită a normelor de drept materiale referitoare la impreviziunea contractuală, respectiv a Deciziei nr. 623/2016 a Curții Constituționale, va fi înlăturată.

În primul rând, considerentele în care Curtea Constituțională a dat dezlegări referitoare la principiul nominalismului monetar și teoriei impreviziunii prin decizia nr. 623/2016 sunt integrate în decizia nr. 62/2017, pronunțată tot de Curtea Constituțională în soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor legii pentru completarea O.U.G. nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori, exempli gratia în paragrafele 45-50 ale deciziei nr. 62/2017, ca atare această corelare făcută chiar de instanța de contencios constituțional este obligatorie, neputând fi contrazisă.

În al doilea rând, incidența deciziei nr. 623/2016 a Curții Constituționale este de domeniul evidenței în cauza de față (ea însăși grefată pe un contract de credit încheiat de o instituție bancară cu un consumator), chiar dacă vizează o problematică dezvoltată pe tărâmul Legii nr. 77/2017, întrucât și acest act normativ are adresabilitate către raporturile juridice dintre consumatori și instituțiile de credit, potrivit art. 1 alin. (1) din lege.

Ca urmare, toate argumentele aduse de instanța de apel și întemeiate pe dezlegările date de instanța de contencios constituțional prin deciziile deja evocate sunt judicioase.

Contrar susținerilor recurenților-reclamanți instanța de apel a stabilit în mod corect raporturile dintre părți analizând cauza din perspectiva aplicabilității dispozițiilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 la clauzele contractului de credit încheiat între părțile litigante.

Criticile referitoare la comisionul de acordare și cel de administrare sunt fondate, în cauză fiind întrunite cerințele art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Potrivit dispozițiilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, lege care asigură transpunerea în dreptul intern a dispozițiilor Directivei 93/13/CEE:

"O clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților".

În ce privește caracterul nenegociat al clauzei privind comisionul de procesare credit și comisionul de administrare, Înalta Curte reține că acestea nu au fost negociate de părțile în litigiu, ci au avut un caracter preformulat.

Referitor la condiția lipsei negocierii directe ale clauzelor, instanța reține și că opțiunea consumatorului de a încheia sau nu contractul nu înlătură caracterul lor abuziv, întrucât art. 4 din Legea nr. 193/2000 nu impune condiția inexistenței unei opțiuni pentru alt comerciant care vinde produse sau prestează servicii similare. Ceea ce sancționează legea este că, în măsura în care consumatorul dorește să beneficieze de produsele sau serviciile unui comerciant, trebuie să accepte condițiile generale practicate de acesta, materializate într-un contract cu clauzele prestabilite, unele dintre acestea fiind abuzive, sau să renunțe cu totul la a beneficia de respectivele produse sau servicii.

Legea presupune că o clauză standard preformulată nu a fost negociată direct cu consumatorul, impunând profesionistului sarcina de a prezenta probe în sensul unei negocieri pretinse de acesta. Împrejurarea că recurenților-reclamanți le-au fost prezentate în etapa precontractuală datele esențiale ale ofertei băncii nu poate fi interpretată în sensul existenței unei negocieri, ci doar în sensul că acestora le-au fost aduse la cunoștință condițiile contractuale practicate de bancă.

Dacă un comerciant pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria acestuia să prezinte probe în acest sens. Ceea ce impune legea este ca profesionistul să probeze că a existat o negociere reală și efectivă a clauzei supusă discuției, împrejurarea că anumite clauze ar fi fost negociate neimplicând în mod necesar ca și celelalte clauze au fost tratate în același mod.

Art. 4 alin. (6) din lege nu se referă doar la exprimarea clară și ușor inteligibilă din punct de vedere gramatical sau literal, pentru că altfel ar fi fost de prisos a se face această mențiune în cuprinsul unui act normativ, ci la situația în care această clauză să fie clar definită, astfel încât consumatorul să aibă reprezentarea clară a rațiunilor și fundamentelor relative la conținutul clauzelor și efectelor acestora asupra contractului în ansamblu.

Nu instanța trebuie să stabilească considerentele pentru care banca a perceput comisioanele, ci aceste considerente trebuie să rezulte clar din clauzele contractuale și nu din deducțiile părților sau ale judecătorului.

Comisionul de procesare nu a fost definit. În realitate, s-a omis a fi specificate elementele care ar fi justificat rațiunea stabilirii sale, deși caracterul transparent al clauzelor contractuale impunea o definire riguroasă a oricăror comisioane și cheltuieli stabilite în sarcina consumatorului, particularizată în raport de contextul în care părțile au încheiat contractul și de toate elementele care erau de natură a influența existența și conținutul unor clauze contractuale.

Potrivit jurisprudenței C.J.U.E., lipsa din contractul de credit a oricărei prevederi privind contraprestațiile exacte ale băncii nu poate echivala de plano cu inexistența unor astfel de contraprestații, deoarece enumerarea serviciilor pe care banca le prestează în schimbul unor comisioane nu este obligatorie în orice condiții și lipsa acestei enumerări nu lovește de nulitate respectiva clauză cu privire la perceperea comisionului, însă în mod evident, indiferent de menționarea lor expresă, toate comisioanele percepute de bancă trebuie să aibă corespondent în realitate.

Curtea de Justiție a Uniunii Europene a apreciat că existența unui eventual dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților în detrimentul consumatorului poate să rezulte din simplul fapt al unei atingeri suficient de grave aduse situației juridice în care este plasat consumatorul, în calitate de parte la contractul în cauză, în temeiul dispozițiilor naționale aplicabile, fie sub forma unei restrângeri a conținutului drepturilor de care, potrivit acestor dispoziții, consumatorul beneficiază în temeiul acestui contract, fie sub forma unei piedici în exercitarea acestora sau a punerii în sarcina sa a unei obligații suplimentare, neprevăzută de normele naționale.

Potrivit hotărârii Curții pronunțate în cauzele conexate C-224/19 și C-259/19, CY împotriva Caixa Bank S.A. și, respectiv LG, PK împotriva Banca Bilbao Vizcaya Argentaria S.A., la 16 iulie 2020:

"Articolul 3 alin. (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că o clauză a unui contract de împrumut încheiat între un consumator și o instituție financiară, care impune consumatorului plata unui comision de acordare, poate crea în detrimentul consumatorului un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților care decurg din contract, în pofida cerinței de bună-credință, atunci când instituția financiară nu demonstrează că acest comision corespunde unor servicii furnizate și unor cheltuieli pe care le-a efectuat, aspect a cărui verificare revine instanței de trimitere".

Așadar, instanța de apel trebuia să verifice care sunt serviciile furnizate de bancă în schimbul comisionului de procesare și comisionul de administrare.

Faptul că orice bancă desfășoară activități de acordare de credite și monitorizare a situației creditului reprezintă firescul activității bancare, iar pârâta nu a arătat de ce pentru creditul acordat, alături de dobândă, care reprezintă tocmai prețul pentru acordarea creditului, a perceput și comisioane: comisionul de administrare și comisionul de procesare, acesta din urmă calculat la soldul total al creditului, deși pe parcursul derulării contractului, parte din credit este achitat.

Totodată, faptul că aceste comisioane trebuie suportate de consumator nu face decât să conducă la concluzia că aceste clauze creează, contrar bunei-credințe, un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților în defavoarea consumatorilor care nu au avut posibilitatea de a cunoaște ce servicii presta banca lunar în schimbul acestor comisioane.

Astfel, în cauza Banca Espaniol, C.J.U.E. reține că "sistemul de protecție pus în aplicare prin Directiva 93/13 se bazează pe ideea că un consumator se găsește într-o situație de inferioritate față de un vânzător sau un furnizor în ceea ce privește atât puterea de negociere, cât și nivelul de informare, situație care îl conduce la adeziunea la condițiile redactate în prealabil de vânzător sau furnizor, fără a putea exercita o influență asupra conținutului acestora".

Așa fiind, în ceea ce privește clauzele referitoare la comisionul de administrare și comisionul de procesare, instanța de apel a interpretat și aplicat greșit dispozițiile Legii nr. 193/2000 și nu a ținut seama de jurisprudența C.J.U.E.

Criticile referitoare la clauza de risc valutar sunt nefondate.

Contractul de credit a avut ca obiect o sumă exprimată în franci elvețieni.

Așa cum corect a constatat și instanța de apel valoarea creditului a fost stabilită prin raportare la moneda CHF. Faptul ca banii au fost virați în contul deschis în RON nu justifică a considera împrumutul ca fiind în RON, atât timp cât echivalentul sumei virate este același cu valoare în CHF. În plus, voința părților rezultă în mod clar din cuprinsul art. 1 din contract în sensul că acest credit este acordat în CHF, iar plățile urmează a se face tot în CHF (art. 5 din contract).

Deoarece contractul de credit reprezintă o specie a contractului de împrumut de consumație, se aplică principiul nominalismului monetar, instituit de art. 1578 din C. civ. 1864, potrivit căruia, obligația ce rezultă dintr-un împrumut de bani este totdeauna pentru aceeași sumă numerică arătată în contract.

Principiul nominalismului având o reglementare legală, clauza privind riscul valutar nu poate fi considerată ilicită.

Recurenții-reclamanți invocă faptul că riscul valutar este suportat numai de către împrumutat.

În situația în care ar fi intervenit o depreciere a CHF în raport de leu, este evident că riscul valutar ar fi fost suportat de bancă.

Având în vedere principiul nominalismului monetar, chiar și în lipsa acestei clauze contractuale, pârâta-intimată ar fi avut dreptul de a solicita rambursarea creditului în moneda acordată.

Pe de altă parte, faptul că pârâta este un profesionist în domeniul financiar-bancar nu implică în mod necesar cunoașterea de către aceasta a modului cum va evolua cursul valutar. Aceasta cu atât mai mult cu cât perioada contractuală este una îndelungată.

În cauză nu s-a făcut nicio dovadă în sensul că, la momentul încheierii contractului de credit, pârâta-intimată avea cunoștință că în viitor moneda CHF se va aprecia considerabil față de moneda națională și a acționat în consecință pentru a-și procura câștiguri necuvenite.

În cauză, creditul a fost acordat în franci elvețieni, reclamanții au primit suma împrumutată în RON la valoarea stabilită prin raportare la moneda CHF, iar restituirea urmează a se face în moneda creditului.

În mod corect a reținut Curtea de Apel faptul că reclamanții nu au făcut dovada îndeplinirii condițiilor impreviziunii, așa cum acestea sunt configurate în decizia nr. 623/2016 a Curții Constituționale publicata in M Of nr. 53/18.01.2017, decizie general obligatorie conform art. 147 alin. (4) din Constituție.

Totodată, se constată că s-a reținut în mod corect de către instanța de apel că nu sunt aplicabile cererile de stabilizare a cursului de schimb valutar al monedei de restituire a creditului la momentul încheierii contractului de credit, nefiind aplicabilă contractului de credit nici teoria impreviziunii și posibilitatea de a adapta contractul de credit la împrejurarea privind creșterea cursului de schimb CHF-LEU în defavoarea leului, având în vedere că variația cursului de schimb nu poate constitui o împrejurare absolut imprevizibilă care nu putea să fie avută în vedere la încheierea contractului, câtă vreme este de notorietate variația cursului de schimb valutar al monedei naționale față de alte monede străine, în speță a CHF.

Fiind întrunite cerințele art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recursul declarat de reclamanți urmează a fi admis în parte, va fi casată în parte decizia recurată și va fi trimisă cauza spre rejudecarea apelului declarat de pârâta C. S.A. în ceea ce privește comisionul de administrare și comisionul de procesare. Se vor menține celelalte dispoziții ale deciziei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanții A. și B. împotriva deciziei civile nr. 1350 A din 22 iunie 2018, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Casează în parte decizia recurată și trimite cauza spre rejudecarea apelului declarat de pârâta C. S.A. împotriva sentinței civile nr. 1037 din 27.03.2017, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, numai în ceea ce privește comisionul de administrare și comisionul de procesare.

Menține celelalte dispoziții.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 15 aprilie 2021.