ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2432/2021

Ședința publică din data de 16 noiembrie 2021

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la Tribunalul București, secția a VI-a civilă la data de 4 august 2016 sub nr. x/2016, reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâta C. S.A., au solicitat instanței ca prin hotărârea pe care o va pronunța să dispună următoarele: anularea clauzei nr. 5.1 din contractul de credit ipotecar nr. x, privind suportarea riscului valutar al contractului în exclusivitate de către consumator, ca fiind abuzivă; stabilirea cursului de schimb CHF/RON, prin raportare la momentul încheierii contractului și denominarea plăților în monedă națională; obligarea pârâtei la restituirea tuturor sumelor încasate în baza clauzei contractuale 5.1 nule (diferența dintre valoarea cursului valutar CHF/RON majorat, de la momentul plății ratelor achitate, și valoarea cursului CHF/RON de la momentul acordării creditului); anularea clauzelor nr. 4.1, 4.2 și 4.3 din contractul de credit ipotecar nr. x, privind nivelul și modificarea nivelului ratei dobânzii creditului, ca fiind abuzive; anularea clauzelor nr. 4.7 și 4.11 din contractul de credit ipotecar nr. x, privind comisionul de administrare ca fiind abuzive; obligarea pârâtei la restituirea tuturor sumelor încasate în baza clauzelor contractuale nule, respectiv 4.2, 4.3, 4.6, 4.7 și 4.11, constituind dobânda excedentară și contravaloarea comisionului de administrare; anularea clauzelor nr. 4.11 lit. d) și nr. 5.9 teza finală din contractul de credit, privind posibilitatea modificării unilaterale a nivelului comisionului de rambursare anticipată; obligarea pârâtei la suportarea cheltuielilor de judecată.

În drept, au invocat art. 4 din Legea nr. 193/2000, alin. (1) pct. a), b), c) și p), precum și alin. (2) din anexa la Legea nr. 193/2000, Directiva nr. 93/13 C.E.E., art. 6 din Legea nr. 289/2005, art. 45 din Legea nr. 296/2004, decizia C.J.U.E. din cazul C-26/13 Kesler & Kaslerne Rabai.

Prin sentința civilă nr. 3845/2017 din 23 octombrie 2017, Tribunalul București – secția a VI-a Civilă, a respins ca neîntemeiată cererea formulată de reclamanții A. și B..

Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanții A. și B., care a fost admis prin decizia civilă nr. 2305 din 19 noiembrie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, în sensul schimbării în parte a sentinței atacate, cu consecința admiterii în parte a cererii de chemare în judecată și constatarea caracterului abuziv și a nulității absolute a clauzelor de la 4.1; 4.2 și 4.3 din contract, referitoare la criteriul de variabilitate al dobânzii, fiind menținute celelalte dispoziții ale hotărârii primei instanțe.

La data de 4 ianuarie 2019, respectiv 17 decembrie 2018, atât reclamanții A. și B., cât și pârâta D. S.A. (fostă C. S.A., ca efect al fuziunii prin absorbție), au declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 2305 din 19 noiembrie 2018, pronunțate de Curtea de Apel București – secția a VI-a Civilă.

În cuprinsul cererii de recurs, întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ., recurenții-reclamanți A. și B. au solicitat casarea în parte a deciziei atacate.

În motivarea recursului, au susținut că instanța de apel, în mod nelegal a reținut, cu privire la capătul de cerere privind clauza de risc valutar - clauza 5.1 din contractul de credit - ca fiind incidente prevederile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, care instituie o excepție de la controlul caracterului abuziv al unei clauze contractuale din contractele de adeziune încheiate între profesioniști și consumatori. De asemenea, instanța de apel a omis să analizeze argumentele pe care le-au invocat în cuprinsul cererii de apel cu privire la neincidența în cauză a prevederilor art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000.

În opinia recurenților-reclamanți, această normă ar trebui să devină incidentă în cazurile în care clauza contractuală nu respectă întocmai legislația națională. Or, în speță, clauza 5.1 privind riscul valutar reflectă doar o parte din prevederile legale generale incidente în materia contractelor de credit - respectiv normele generale care reglementează contractul de împrumut (art. 1578 din C. civ. 1864) și nu are în vedere normele speciale - Legile nr. 296/2004 și nr. 289/2004; prin urmare, nu cuprinde informații suficiente pentru ca un consumator mediu să înțeleagă implicațiile acceptării sale.

Astfel, s-a subliniat că art. 5.1 este o transpunere selectivă a dreptului intern incident în materie, iar nu una exhaustivă și, prin urmare, nu poate beneficia de excepția instituită la art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 întrucât se află în afara sferei de legalitate trasată de legiuitorul național înăuntrul căreia interesele consumatorului sunt prezumate a fi protejate.

Instanța de apel a ignorat aceste argumente, pronunțând o hotărâre cu încălcarea normelor de drept material, fiind astfel întrunite condițiile de admitere a recursului impuse de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ.

Recurenții-reclamanți au susținut că soluția de respingere a cererii de anulare a clauzei privind comisionului de administrare a fost dată cu încălcarea normelor de drept material, respectiv art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, pentru analizarea caracterului abuziv al clauzei, echivalând cu o nemotivare.

În plus, instanța a omis să analizeze și cel de-al doilea criteriu al art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, și anume existența unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului, curtea de apel rezumându-se la a preciza că scopul perceperii comisionului poate fi determinat prin studierea denumirii acestuia, iar modalitatea de stabilire a cuantumului său, prin procent aplicat la soldul creditului, reprezintă voința părților contractante și este obligatorie conform principiului pacta sunt servanda.

În opinia recurenților, atât denumirea unei clauze, cât și prevederile art. 969 din C. civ. nu prezintă vreo relevanță în contextul analizării îndeplinirii celui de-al doilea criteriu impus de art. 4 alin. (1) din Legea 193/2000, care stabilește prin toate prevederile sale un regim derogator de la principiul clasic de drept civil pacta sunt servanda.

S-a mai învederat că instanța din apel nu a dat curs analizei care să releve existența unui dezechilibru semnificativ în economia contractului, ca urmare a clauzei privind comisionul de administrare și nici nu a tratat în motivarea hotărârii argumentele pe care reclamanții le-au invocat în vederea demonstrării existenței unui dezechilibru semnificativ.

Recursul recurentei-pârâte D. S.A. a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., solicitându-se casarea în parte a deciziei atacate, iar în urma rejudecării procesului în fond, să se dispună respingerea cererii de chemare în judecată.

În motivarea recursului, pârâta a susținut că, în ceea ce privește clauzele vizând dobânda variabilă și dreptul băncii de a modifica dobânda și comisioanele pe parcursul derulării contractului, instanța de apel a reținut caracterul lor abuziv, cu argumentele că produc un dezechilibru în detrimentul consumatorului și că nu au fost negociate, acestea fiind abuzive în conformitate cu art. 4 alin. (1) și (2) din Legea nr. 193/2000.

Sub acest aspect, recurenta-pârâtă a arătat că nu poate fi considerată abuzivă respectiva clauză întrucât nu este îndeplinită cerința caracterului nenegociat al acesteia. Caracterul negociat rezultă din faptul că, în speță, clauza referitoare la dobânda variabilă nu este formulată în același mod în cuprinsul tuturor contractelor de credit încheiate între bancă și clienții săi, existând diferențe semnificative de formulare a acestora care determină efecte juridice diferite în raporturile dintre părți.

În accepțiunea recurentei-pârâte, aceste clauze nu sunt abuzive întrucât nu este îndeplinită cerința existenței dezechilibrului semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în defavoarea consumatorului, având în vedere că în cuprinsul clauzei de la pct. 4.3., mai exact la teza a IV-a, este prevăzută posibilitatea pentru consumator de a refuza modificarea cuantumului dobânzii, astfel încât sunt aplicabile dispozițiile alin. (1) lit. a) teza a II-a din anexa la Legea nr. 193/2000.

În plus, s-a susținut că dreptul băncii de a modifica dobânda contractuală este o consecință a caracterului variabil al dobânzii, pentru care chiar împrumutatul a optat prin cererea de creditare, fiind conformă manifestării sale de voință exprimată la data încheierii contractului de credit.

Recurenta-pârâtă a mai arătat că, la data încheierii contractului de credit, împrumutatului i-a fost înmânat un grafic de rambursare pentru toată perioada contractuală, care cuprinde și intervalul în care dobânda era variabilă, iar valoarea ratelor, inclusiv cea reprezentată de dobândă, era precizată într-o sumă fixă, astfel încât se poate considera că a avut reprezentarea exactă a sumelor plătite cu acest titlu. În acest context, în speță este îndeplinită cerința ca o clauză contractuală să fie exprimată într-un limbaj ușor și inteligibil, întrucât graficul de rambursare face parte integrantă din contractul de credit, iar mențiunile acestuia conduc la lămurirea clauzele referitoare la costul creditului, inclusiv cele care stipulează dobânda contractuală. Prin urmare, sunt aplicabile dispozițiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, care exclud de la controlul caracterului abuziv clauzele referitoare la prețul contractului.

În opinia recurentei-pârâte, judecătorul nu are posibilitatea să stabilească cu titlu definitiv și obligatoriu cuantumul dobânzii contractuale prin impunerea unui cuantum fix al marjei, în condițiile în care părțile au statuat că dobânda este variabilă după primele 12 luni, cu atât mai mult cu cât textul de lege consacră o cu totul altă soluție pentru situația în care instanța ajunge la concluzia că mecanismul de modificare unilaterală al dobânzii este discreționar, abuziv.

De altfel, anularea mecanismului de modificare unilaterală a dobânzii contractuale nu poate conduce la stabilirea unui alt mecanism de către judecător, ci părțile, în măsura în care se constată de către instanță caracterul abuziv al clauzei, sunt în situația de a purta negocieri pentru a ajunge la un acord cu privire la nivelul dobânzii contractuale.

Cu privire la capătul de cerere prin care s-a solicitat restituirea sumelor încasate în baza clauzelor contestate, începând cu data plății lor și până la data achitării efective a debitului, cu dobânda legală, având în vedere caracterul său accesoriu față de celelalte capete de cerere, recurenta-pârâtă a solicitat respingerea acestuia ca neîntemeiat.

În plus, a arătat că dobânda legală, aferentă sumei achitate în temeiul clauzelor pretins abuzive, nu poate fi acordată decât de la data rămânerii definitive a hotărârii, când obligația de restituire ia naștere, și până la data plății efective a acesteia. Totodată, dobânda legală aferentă debitelor constatate printr-un titlu executoriu reprezentat de o hotărâre judecătorească se acordă de la data la care hotărârea judecătorească a devenit definitivă și executorie, dată care marchează momentul exigibilității datoriei comerciale.

La data de 14 februarie 2019, recurenții-reclamanți A. și B. au depus întâmpinare, solicitând respingerea recursului declarat de recurenta-pârâtă, susținând, în esență, că banca, într-un mod lipsit de bună-credință, a citat extrem de selectiv textul legal pe care pretinde că l-a transpus în plan convențional prin clauzele 4.1, 4.2 și 4.3, ignorând celelalte condiții cumulative ale art. 93 lit. g) din O.G. nr. 21/1992.

Astfel cum reiese din cuprinsul clauzelor 4.1, 4.2 și 4.3 din contract, pârâta beneficia de posibilitatea modificării unilaterale a nivelului dobânzii, acesta variind în funcție de un așa-numit indice de referință al băncii. La punctul 4.1, teza finală, contractul face trimitere la anumiți factori care ar determina evoluția indicelui de referință, lăsând impresia unei evoluții obiective a acestuia, însă respectivele prevederi nu îndeplinesc standardul de obiectivitate și de claritate impus de Legea nr. 193/2000.

La data de 1 martie 2019, a formulat întâmpinare și recurenta-pârâtă, prin care a susținut că recursul recurenților-reclamanți este inadmisibil, în condițiile în care motivele exprimate în susținerea lui nu se încadrează în ipotezele trasate de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ., tinzând spre o devoluțiune improprie recursului.

Recurenta-pârâtă a arătat că a preluat calitatea procesuală activă a C. S.A. în prezenta cauză, fiind pârâtă în prima fază procesuală, însă prezintă o importanță determinantă faptul că, în speță, creditul a fost transferat, anterior fuziunii prin absorbție, de C. S.A. către E.., prin contractul-cadru de vânzare-cumpărare creanțe din data de 11 iulie 2008. Simultan, între aceleași părți, a intervenit contractul-cadru de administrare, încheiat în aceeași zi.

Ulterior, la 27 martie 2018, între E.. (redenumită legal astfel, începând cu 13 decembrie 2013) și F. S.A. a fost încheiat un contact de cesiune subsecvent, despre care recurenții-reclamanți au fost înștiințați prin notificare. Prin urmare, potrivit art. 1350 alin. (1) din C. civ., orice persoană trebuie să își execute obligațiile pe care le-a contractat, motiv pentru care, în temeiul art. 78 din C. proc. civ., se impune introducerea în cauză și a succesorului final - F. S.A. În plus, în opinia recurentei-pârâte, se impune introducerea în cauză a cesionarului creanței, în temeiul art. 39 alin. (2) din C. proc. civ., în condițiile în care acesta nu a fost parte și nu are cunoștință de existența acestui proces, care ar putea avea, în ipoteza definitivării sentinței primei instanțe, o influență determinantă asupra câtimii creanței transmise prin cesiune.

Pe fondul cauzei, având în vedere art. 4 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/C.E.E., precum și art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, prin care se exclude prețul contractului de la analiza controlului caracterului abuziv, și în condițiile în care comisionul de administrare este parte integrantă a costului creditului, recurenta-pârâtă apreciază că nu pot face obiectul controlului instanței naționale, sub aspectul caracterului abuziv, aceste clauze, de vreme ce ele au fost exprimate într-un limbaj clar și inteligibil.

La data de 5 martie 2019, recurenta-pârâtă D. S.A. a depus la dosar răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea apărărilor formulate de recurenții-reclamanți prin întâmpinare.

Înalta Curte de Casație și Justiție – secția a II-a Civilă a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

Prin încheierea din 15 octombrie 2019, constatând întrunite condițiile prevăzute de art. 493 alin. (3) din C. proc. civ., s-a dispus comunicarea raportului către părțile cauzei, pentru a se depune punctele de vedere asupra acestuia, astfel cum prevede alin. (4) al aceluiași text.

Prin încheierea din 14 ianuarie 2020 a fost respinsă excepția nulității recursului reclamanților, invocată de prin întâmpinare de recurenta-pârâtă, fiind admise în principiul ambele recursuri.

Prin încheierea din 17 martie 2020 s-a constatat suspendată judecata de plin drept, în temeiul art. 42 alin. (6) din Capitolul V al Anexei nr. 1 cuprinse în Decretul privind instituirea stării de urgență pe teritoriul României nr. 195 din 16 martie 2020, publicat în Monitorul Oficial nr. 212 din 16 martie 2020.

Prin încheierea din 23 iunie 2020 a fost suspendată judecata recursurilor declarate de reclamanții A. și B., respectiv de pârâta D. S.A., împotriva deciziei civile nr. 2305 din 19 noiembrie 2018, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, în temeiul dispozițiilor art. 413 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ., până la soluționarea cauzelor C-81/19 și C- 269/19, aflate pe rolul Curții de Justiție a Uniunii Europene, cauza fiind repusă pe rol ulterior.

Analizând recursurile în limitele controlului de legalitate, în conformitate cu dispozițiile art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., Înalta Curte constată că acestea sunt nefondate, pentru considerentele ce succed.

Recurenții-reclamanți A. și B. au invocat motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ.

Aceștia au susținut că instanța de apel, în mod nelegal a reținut, cu privire la capătul de cerere privind clauza de risc valutar reglementată prin art. 5.1 din contractul de credit, ca fiind incidente prevederile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, care instituie o excepție de la controlul caracterului abuziv al unei clauze contractuale din contractele de adeziune încheiate între profesioniști și consumatori.

Înalta Curte reține că, potrivit art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, clauzele prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispozițiilor acestei legi. Acest text de lege transpune prevederile art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/C.E.E., conform cărora, dispozițiile directivei nu se aplică clauzelor contractuale care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii.

În acord cu principiul interpretării conforme, statuat la nivelul dreptului european, prevederile actului normativ național prin care sunt transpuse în dreptul intern dispozițiile dintr-o directivă trebuie interpretate potrivit prevederilor directivei transpuse.

Prin urmare, deciziile Curții de Justiție a Uniunii Europene care interpretează art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/C.E.E. prezintă relevanță pentru stabilirea sensului art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000.

Înalta Curte reține că, în ceea ce privește solicitarea recurenților-reclamanți de stabilizare a cursului de schimb valutar CHF/LEU pentru efectuarea plăților în temeiul convenției de credit bancar, la valoarea de la data încheierii contractului, instanța de apel a constatat în mod corect că o asemenea solicitare nu poate forma obiectul analizei caracterului abuziv întrucât reprezintă o transpunere în plan contractual a dispozițiilor art. 1578 din vechiul C. civ., care reglementează principiul nominalismului monetar.

Într-o atare situație, ambele părți și-au asumat riscul ca, pe parcursul executării contractului, suma restituită de împrumutat să valoreze mai puțin sau mai mult la momentul restituirii decât la momentul acordării. Ca atare, Înalta Curte reține că, în mod legal, instanța de apel a constatat că nu poate fi admisă cererea reclamanților de eliminare a riscului valutar prin înghețarea cursului de schimb al francului elvețian (moneda creditului) la data încheierii contractului, întrucât urmărește înlăturarea principiului nominalismului, instituit de legiuitor prin art. 1578 din vechiul C. civ.

Potrivit acestui principiu, suma acordată cu titlu de împrumut trebuie restituită întocmai, indiferent de valorizarea sau devalorizarea acesteia, legiuitorul urmărind ca evoluțiile economice să nu influențeze obligațiile asumate de împrumutat, fiind astfel asigurată securitatea raporturilor juridice.

Clauzele prin care recurenții-reclamanți s-au obligat la rambursarea creditului în CHF se regăsesc în convenția de credit și nu au un conținut derogatoriu de la principiul nominalismului, dimpotrivă, transpun acest principiu reglementat de legislația civilă română.

Prin paragraful 29 din Hotărârea C.J.U.E., pronunțată în cauza C-186/16, s-a reținut că, pentru a se stabili dacă o clauză contractuală este exclusă din domeniul de aplicare al Directivei 93/13/C.E.E., revine instanței naționale sarcina să verifice dacă această clauză reflectă prevederile din dreptul național care se aplică între părțile contractante independent de alegerea lor sau pe cele care sunt de natură supletivă și, prin urmare, aplicabile ope legis, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părți în această privință (Curtea a indicat în acest sens Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, EU:C:2013:180, punctul 26, și Hotărârea din 10 septembrie 2014, Kušionová, C-34/13, EU:C:2014:2189, punctul 79).

Prin Hotărârea C.J.U.E. pronunțată la 9 iulie 2020 în cauza C-81/19, procedând la clarificarea tipului de norme care sunt excluse din domeniul de aplicare al Directivei 93/13/C.E.E., instanța europeană a reținut ca relevant al treisprezecelea considerent al Directivei, în care se precizează că expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", care figurează la art. 1 alin. (2), se referă și la normele care, potrivit legii naționale, se aplică între părțile contractante, cu condiția să nu se fi instituit alte acorduri.

C.J.U.E. a arătat că această excludere de la aplicarea regimului Directivei 93/13/C.E.E. este justificată de faptul că, în principiu, se poate prezuma în mod legitim că legiuitorul național a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților la anumite contracte, prin urmare, împrejurarea că legiuitorul național a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților la anumite contracte nu constituie o condiție pentru aplicarea excluderii prevăzute la art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, ci justificarea unei astfel de excluderi.

Cu referire la caracterul normei prevăzute la art. 1578 din vechiul C. civ., prin paragrafele 28-31 din decizia menționată, C.J.U.E. a arătat că, pentru a stabili dacă condițiile excluderii prevăzute la art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/C.E.E. sunt îndeplinite, îi revine instanței naționale sarcina să verifice dacă clauza contractuală vizată reflectă dispoziții de drept național care se aplică în mod imperativ între părțile contractante independent de alegerea lor sau dispoziții de natură supletivă și, prin urmare, aplicabile automat, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părți în această privință.

În acest sens, C.J.U.E. a reținut că, din decizia de trimitere reiese că instanța a calificat art. 1578 din vechiul C. civ. ca fiind o dispoziție legală de natură supletivă, cu alte cuvinte, o dispoziție care se aplică contractelor de credit atunci când părțile nu au convenit altfel. Prin urmare, s-a concluzionat că, din moment ce, potrivit instanței de trimitere, clauza din condițiile generale al cărei caracter abuziv este invocat de reclamanții din litigiul principal reflectă o dispoziție de drept național care este de natură supletivă, ea intră sub incidența excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13/C.E.E.

Raportat la aceste considerente, Înalta Curte constată că instanța de apel a statuat, printr-o judicioasă aplicare a dispozițiilor art. 1578 din vechiul C. civ. că, în cauză, clauza criticată din perspectiva dispozițiilor Legii nr. 193/2000 reflectă principiul nominalismului monetar, care are caracter supletiv, dispoziția legală suplinind absența unui acord al părților în această privință.

Întrucât clauza de risc valutar transpune în plan contractual o normă legală supletivă, iar prin art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/C.E.E. se instituie, pentru acest motiv, excluderea ei de la examinarea caracterului abuziv, Înalta Curte reține că această clauză nu intră în domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000, astfel că nu se mai impune analiza criticilor privind încălcarea cerințelor de transparență sau de informare a consumatorului, ale dezechilibrului sau relei-credințe.

Efectul excluderii prevăzute la art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/C.E.E. este acela că recurenții-reclamanți nu au deschisă calea constatării caracterului abuziv al clauzei care reflectă principiul nominalismului. Ca atare, Înalta Curte reține ca nefondate criticile privind aplicarea acestui principiu de către instanța de apel, dar și criticile care privesc incidența Legii nr. 193/2000 în legătură cu clauza de risc valutar.

Din perspectiva reținerii în cauză a aplicabilității dispoziției legale care consacră principiul nominalismului, rezultă caracterul nefondat al criticilor întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., care vizează faptul că instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile art. 4 din Legea nr. 193/2000, în sensul că nu a analizat caracterul abuziv al clauzei privind riscul valutar.

Printr-o altă critică se susține că instanța de apel a omis să analizeze argumentele pe care reclamanții le-au invocat în cuprinsul cererii de apel cu privire la neincidența în cauză a prevederilor art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, motiv de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.

Acest motiv de casare sancționează neîndeplinirea obligației legale de motivare a hotărârii judecătorești.

Înalta Curte reține că și această critică este nefondată deoarece decizia instanței de apel răspunde exigențelor cuprinse în art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ.

Decizia atacată se referă la împrejurările de fapt, precum și la temeiurile de drept ale cauzei și se înfățișează într-o modalitate care corespunde imperativelor logicii, iar considerentele hotărârii sunt clare și oferă o înlănțuire logică a faptelor și a regulilor de drept pe baza cărora s-a ajuns la concluzia prezentată în dispozitiv.

Astfel, în ceea ce privește incidența în cauză a prevederilor art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, instanța de apel a analizat clauza de risc valutar și a validat raționamentul primei instanțe, potrivit căruia această clauză reflectă o normă legală, și anume principiul nominalismului monetar, reglementat de art. 1578 din vechiul C. civ.

Instanța de apel a reținut că acest principiu are o reglementare legală, astfel încât clauza contractuală privind rambursarea creditului în moneda în care a fost acordat și suportarea de împrumutați a eventualelor diferențe de curs valutar nu poate fi considerată ca afectând interesele economice legitime ale acestora.

Prin urmare, având în vedere că prevederile ce reglementează riscul valutar reflectă un act cu putere de lege, care este obligatoriu, părțile nederogând de la respectiva prevedere legală în cuprinsul contractului, instanța de apel a reținut că acestea sunt excluse de art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/C.E.E. și, respectiv, de art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, din domeniul de aplicare al acestor norme de protecție, cu consecința că nu poate fi analizat pe fond caracterul lor pretins abuziv. Reținând această excludere, instanța de apel nu a mai analizat îndeplinirea condițiilor reglementate de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

În ceea ce privește obligația de informare, instanța de apel a constatat faptul că Legea nr. 193/2000, art. 3 alin. (2), interzice analiza unei clauze care nu face decât să reia o normă de drept, normă care s-ar fi aplicat și în lipsa clauzei contractuale.

În consecință, Înalta Curte apreciază că decizia recurată cuprinde motivarea în fapt și în drept a susținerilor recurenților-reclamanți.

Înalta Curte va înlătura și critica prin care recurenții-reclamanți afirmă că art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 ar trebui să devină incident în cazurile în care clauza contractuală nu respectă întocmai legislația națională, pentru că nu transpune interesele consumatorului astfel încât să fie protejate.

Astfel cum s-a arătat deja, prin hotărârea C.J.U.E. pronunțată la 9 iulie 2020 în cauza C-81/19, s-a concluzionat că dispozițiile art. 1578 din vechiul C. civ. reprezintă o normă legală de natură supletivă, care se aplică contractelor de credit atunci când părțile nu au convenit altfel; ca atare, ea intră sub incidența excluderii prevăzute la art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/C.E.E. Așadar, susținerea recurenților-reclamanți că poate fi analizată clauza de risc valutar pentru că ar încălca legislația națională este contrară celor statuate prin decizia de interpretare dată de C.J.U.E.

Este nefondată și critica prin care recurenții-reclamanți au arătat că soluția de respingere a cererii de anulare a clauzei privind comisionului de administrare a fost dată cu încălcarea normelor de drept material și cu omiterea analizării condițiilor prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, pentru analizarea caracterului abuziv al clauzei, aceasta echivalând cu o nemotivare.

Legat de solicitarea de constatare a caracterului abuziv al unei clauze contractuale în temeiul Legii nr. 193/2000, Înalta Curte reține că se impune analiza prevederilor care exceptează anumite dispoziții contractuale de la controlul caracterului abuziv.

Astfel art. 4 alin. (6) din legea menționată, care transpune în legislația națională dispoziția comunitară prevăzută la art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/C.E.E. prevede că, "evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil".

În privința comisionul de administrare, Înalta Curte constată că instanța de apel a reținut corect că reclamanții au fost informați cu privire la obligația de plată a acestuia, raportat la faptul că administrarea creditului presupune efectuarea de operațiuni, neputându-se susține că lipsește contraprestația în schimbul încasării comisionului ori că obligația de plată a comisionului este lipsită de cauză. Obligația de plată a comisionului de administrare a fost prevăzută distinct de cea de plată a dobânzii tocmai în considerarea faptului că acest comision nu este menit să asigure punerea la dispoziție a creditului și folosirea sumei de bani de către împrumutat, ci efectuarea acelor operațiuni bancare necesare derulării raportului contractual pe toată durata de creditare.

Prin urmare, fiind exprimată într-un limbaj clar și inteligibil, clauza privind comisionul de administrare nu este abuzivă, recurenții-reclamanți având toate datele necesare pentru a determina întinderea obligației de plată în privința acestor comisioane, fiind informați în mod corespunzător într-un limbaj accesibil care definește comisionul în discuție, fiind posibilă prefigurarea contraprestației băncii în schimbul perceperii acestuia. Aceeași concluzie a exceptării de la analiza caracterului abuziv al clauzei privind comisionul de administrare, a reținut și C.J.U.E., prin Decizia C-621/17.

În această cauză, în care s-au ridicat probleme similare cu cele din cauza dedusă judecății, din perspectiva aprecierii caracterului abuziv al clauzelor privind comisionul de acordare credit și comisionul de administrare, C.J.U.E. a statuat că, "art. 4 alin. (2) și articolul 5 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretat în sensul că cerința potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar și inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, precum cele în discuție în litigiul principal, care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare și al unui comision de acordare care urmează să fie suportate de consumator, metoda lor de calcul și data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză".

În acest sens, se reține efectul obligatoriu al interpretării realizate de C.J.U.E. prin Hotărârea din 3 octombrie 2019, Gyula Kiss, C-621/17, par. 43 și 45, precum și cea dată în cauzele conexate C-224/19 și C-259/19 CY împotriva Caixa Bank S.A. și, respectiv LG, PK împotriva G. S.A., la data de 16 iulie 2020, prin care s-a statuat că intimata nu era obligată să detalieze în contractul respectiv natura tuturor serviciilor furnizate în schimbul celor două comisioane, fiind suficient ca natura contraprestațiilor să poată fi în mod rezonabil înțeleasă sau dedusă din contract, în ansamblul său.

În consecință, sunt nefondate și criticile prin care se susține că instanța a omis să analizeze și cel de-al doilea criteriu al art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, și anume existența unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților în detrimentul consumatorului, în condițiile în care comisionul de administrare este exprimat într-un limbaj clar sub aspectul cuantumului său, chiar dacă nu sunt detaliate serviciile pentru care este prestat.

Recursul recurentei-pârâte este, de asemenea, nefondat.

În motivarea recursului, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., pârâtă a susținut că, în ceea ce privește clauzele vizând dobânda variabilă și dreptul băncii de a modifica dobânda și comisioanele pe parcursul derulării contractului, instanța de apel a reținut caracterul lor abuziv, cu argumentele că acest element al contractului produce un dezechilibru în detrimentul consumatorului și că nu au fost negociate, acestea fiind abuzive în conformitate cu art. 4 alin. (1) și (2) din Legea nr. 193/2000.

Înalta Curte reține că aspectul negocierii contractului de credit a fost analizat de instanța de apel și, întrucât vizează modul de interpretare a probelor, critica excedează controlului de legalitate.

Sunt nefondate susținerile recurentei-pârâte că posibilitatea prevăzută pentru consumator de a refuza modificarea cuantumului dobânzii conform clauzei de la pct. 4.3 ar exclude existența dezechilibrului semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în această situație fiind aplicabile dispozițiile alin. (1) lit. a) teza a II-a din anexa la Legea nr. 193/2000.

O astfel de susținere contravine principiilor bunei-credințe, care trebuie să guverneze relațiile contractuale, întrucât permite intervenția discreționară a profesionistului în interesul propriu și depășește granițele contractuale convenite cu consumatorul, care este astfel nevoit să accepte orice condiții impuse unilateral de profesionist pentru derularea contractului până la sfârșitul perioadei de rambursare a creditului, situație contrară legislației privind protecția consumatorului.

Este în afara cadrului legal, ca banca, printr-o simplă notificare să pretindă modificarea dobânzii chiar dacă aceasta este variabilă, în condițiile în care părțile nu au prevăzut în contract criterii clare și obiective privind modificarea dobânzii, iar clauza de care se prevalează recurenta-pârâtă, respectiv clauza art. 4.3 din contractul de credit, este ea însăși o clauză abuzivă întrucât consumatorul este pus în situația să accepte costuri suplimentare sau să piardă sumele deja plătite în temeiul contractului de credit.

Cadrul legal în care se poate manifesta profesionistul în situația în care dobânda creditului are caracter variabil este strict reglementat de Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesioniști și consumatori.

Astfel, conform art. 1 lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000, sunt considerate clauze abuzive acele prevederi contractuale care dau dreptul profesionistului de a modifica unilateral clauzele contractului, fără a avea un motiv întemeiat care să fie precizat în contract.

Din interpretarea acestei dispoziții normative rezultă că profesionistul, în cazul de față banca împrumutătoare, poate modifica unilateral rata dobânzii, cu condiția ca acest lucru să se facă în baza unui motiv întemeiat, prevăzut în contract, iar conform practicii instanței comunitare clauzele respective trebuie să fie exprimate într-un limbaj clar și inteligibil.

Înalta Curte reține că, pentru a se putea aprecia asupra caracterului întemeiat al motivului cuprins în clauza analizată, se impunea reglementarea unor situații clare și descrise corespunzător, precum și inserarea unor criterii obiective de apreciere, care să ofere consumatorului posibilitatea de a cunoaște de la început reprezentarea corectă a consecințelor actului juridic pe care îl va semna.

Astfel cum în mod corect a reținut instanța de apel, clauzele care permit băncii modificarea dobânzii stabilite în contract în lipsa unui criteriu clar și previzibil, creează în acest mod un dezechilibru între prestațiile reciproce ale părților, contrar bunei-credințe și de natură a prejudicia consumatorul.

Pentru a fi clar și inteligibil formulate, clauzele care prevăd caracterul variabil al dobânzii trebuie să se raporteze la indici obiectivi, publici și verificabili, pentru a se putea deduce care este mecanismul în funcție de care poate evolua dobânda, în partea ei variabilă, care ar fi formula matematică aplicabilă și factorii care pot influența evoluția dobânzii, astfel că nu se poate reține caracterul clar și inteligibil al clauzei contractuale care permite băncii modificarea unilaterală a dobânzii, creându-se, astfel, un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților, în defavoarea consumatorului, cum în mod corect a reținut instanța de apel.

A arătat recurenta-pârâtă că prevederile contractuale prin care s-a stabilit o dobânda variabilă în funcție de evoluția pieței financiare au respectat dispozițiile legale în vigoare la data încheierii contractului de credit - și anume alin. (1) lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000, neexistând obligația legală ca nivelul dobânzii variabile să fie precizat în contract în funcție de un anumit indice de referință sau alt criteriu.

Înalta Curte reține că analiza caracterului abuziv al clauzei inserate la art. 4.3 din contract nu este împiedicată de faptul că practicarea unei dobânzi variabile este permisă de legislația bancară. Caracterul abuziv al clauzelor nu este determinat de o eventuală nelegalitate a acestora, ci de modul în care acestea au fost formulate și inserate în cuprinsul contractului prin raportare la condițiile prevăzute în Legea nr. 193/2000.

Analizând clauza care reglementează dobânda variabilă, instanța de apel a reținut că mecanismul de variație a dobânzii nu este prevăzut, nerespectând exigențele privind transparența, precum și caracterul clar și inteligibil, ca atare, posibilitatea majorării dobânzii care a fost negociată de părți drept variabilă, în funcție de evoluția pieței financiare sau de politica de credite a băncii, nu răspunde criteriilor de transparență, făcând dispoziția neinteligibilă pentru consumator.

Este nefondată și critica prin care recurenta-pârâtă a arătat că, la data încheierii contractului de credit, împrumutaților le-a fost înmânat un grafic de rambursare pe toată perioada contractuală, care cuprinde și intervalul în care dobânda era variabilă, iar valoarea ratelor, inclusiv cea reprezentată de dobândă, era precizată într-o sumă fixă, astfel încât se poate considera că au avut reprezentarea exactă a sumelor plătite cu acest titlu, ceea ce atrage incidența dispozițiilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, care exclud de la controlul caracterului abuziv clauzele referitoare la prețul contractului.

Critica nu poate fi primită în condițiile în care simpla înmânare a graficului de rambursare, conținând valoarea ratelor de plată, în care este inclusă și dobânda, nu este suficientă pentru caracterizarea ca nefiind abuzivă a clauzei de ajustare a dobânzii, pe care banca și-a rezervat-o prin art. 4.1, câtă vreme mecanismul de variație a dobânzii nu este indicat în contract, după cum s-a arătat deja, nefiind respectate exigențele privind transparența, precum și caracterul clar și inteligibil al respectivei clauze.

Contrar susținerilor recurentei-pârâte, instanța de judecată nu stabilește cuantumul dobânzii contractuale prin impunerea unui cuantum fix al marjei, în condițiile în care părțile au statuat că dobânda este variabilă, și nici nu impune alt mecanism, ci doar analizează caracterul abuziv al clauzei și dispune eliminarea acesteia din contract, astfel cum s-a procedat în cauză.

Înalta Curte va înlătura și criticile care privesc restituirea sumelor încasate în baza clauzelor constate abuzive, având în vedere caracterul accesoriu al acestui petit față de celelalte capete de cerere, iar în ceea ce privește dobânda legală, aferentă sumei achitate în temeiul clauzelor abuzive, aceasta curge de la data producerii prejudiciului prin încasarea sumelor necuvenite.

În consecință, pentru considerentele arătate, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamanții A. și B., respectiv de pârâta D. S.A., împotriva deciziei civile nr. 2305 din 19 noiembrie 2018, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Văzând că nu se pune problema acordării cheltuielilor de judecată,

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamanții A. și B. și de pârâta D. S.A. împotriva deciziei civile nr. 2305 din 19 noiembrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 16 noiembrie 2021.