ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 5/2021

Ședința publică din data de 19 ianuarie 2021

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 25 februarie 2015, pe rolul Judecătoriei Sectorului 5 București sub nr. x/2015, reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâta C. S.A., au solicitat:

- să se constate caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzelor înscrise la art. 1.1 lit. b), art. 6.1., art. 6.2. din contractul de credit ipotecar x din 20 noiembrie 2008, privind cheltuielile și comisioanele aferente întocmirii dosarului de credit;

- obligarea pârâtei la convertirea în RON a creditului acordat, la cursul de schimb oficial CHF/RON istoric (de la data acordării creditului);

- obligarea pârâtei la înlăturarea clauzei abuzive stipulate la art. 2 pct. 2.1, 2.2, 2.6 din actul adițional încheiat la 20 iulie 2012 la contractul de credit menționat, în condițiile art. 6 din Legea nr. 193/2000 republicată;

- obligarea pârâtei la modificarea ratei dobânzii curente la valoarea fixă inițială de 4,6% pe an, de la data introducerii acțiunii până la ajungerea contractului la termen, potrivit graficului inițial de rambursare;

- obligarea pârâtei la restituirea sumelor de 2.033 CHF și de 2.071,627 CHF la care să se adauge comisioanele reținute de bancă în temeiul art. 6.2. din contractual de credit, precum și la plata dobânzii legale aferente acestora, calculată de la data achitării acestor sume până la restituirea lor efectivă, cu cheltuieli de judecată.

La 27 martie 2015, reclamanta a depus la dosar o cerere precizatoare, prin care a solicitat modificarea art. 1 din contractul de credit nr. x din 3 iulie 2006 și modificarea art. 1 din contractul de credit nr. x din 13 martie 2008.

În drept, au fost invocate dispozițiile Legii nr. 193/2000 și art. 194 C. proc. civ.

Prin întâmpinarea depusă 19 mai 2015, pârâta a invocat excepția de netimbrare a petitului privind conversia contractului în moneda națională, excepția prescripției, în parte, a dreptului material la acțiune cu privire la sumele solicitate a fi restituite, excepția necompetenței materiale a Judecătoriei Sectorului 5.

Astfel, a cerut declinarea competenței materiale de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.

Pe fondul cauzei, a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată, în principal ca inadmisibilă (pentru lipsa dreptului subiectiv civil dedus judecații), iar în subsidiar ca neîntemeiată.

Prin sentința civilă nr. 6754 din 28 septembrie 2015, Judecătoria Sectorului 5 București, secția Civilă a admis excepția propriei necompetențe materiale și, în baza dispozițiilor art. 94 și 95 C. proc. civ., a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.

Urmare a declinării, la 22 octombrie 2015, cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, sub nr. x/2015.

Prin sentința civilă nr. 7264 din 18 decembrie 2015, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a respins ca neîntemeiată cererea formulată de reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâta C. S.A.

Împotriva hotărârii sus-menționate, reclamanții au declarat apel, care a fost respins ca nefondat prin decizia civilă nr. 2288 din 19 decembrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Împotriva deciziei evocate, reclamanții A. și B. au declarat recurs, solicitând casarea acesteia și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe, cu cheltuieli de judecată.

În memoriul depus la dosar, recurenții-reclamanți au indicat cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., susținând astfel că hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea normelor de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității, fără să cuprindă motivele pe care se sprijină sau având considerente contradictorii ori străine de natura pricinii, precum și cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Din perspectiva motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 C. proc. civ., autorii prezentului demers judiciar au invocat pronunțarea deciziei recurate cu încălcarea dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) raportat la art. 22 alin. (2) C. proc. civ. și au detaliat aspectele de fapt și de drept care nu au făcut obiectul analizei instanței de apel, concluziile nemotivate de instanță, precum și considerentele străine de natura cauzei.

Concretizând, au susținut că instanțele de fond ar fi calificat în mod greșit capătul de cerere referitor la adaptarea contractului de credit în sensul conversiei plăților în moneda națională și, mai mult decât atât, curtea ar fi schimbat înțelesul clar și neechivoc al acestui petit, astfel că nu a mai analizat cauza de impreviziune, deși cel de-al doilea motiv de apel formulat avea chiar acest obiect.

Astfel, au arătat că instanța de apel a reținut în mod eronat și fără legătură cu motivarea cererii de chemare în judecată și a apelului că nu ar fi indicat în concret momentul la care raportul contractual, valabil încheiat, a fost dezechilibrat ca urmare a apariției unor evenimente externe părților, ci ar fi solicitat ajustarea prestațiilor la momentul încheierii contractului. Or, autorii au reprodus pasajul din acțiunea introductivă în care au arătat că, începând cu anul 2010, s-a ajuns progresiv la un maxim istoric de 3,302 RON/CHF, astfel încât creditul contractat de recurenți a devenit extrem de oneros, ajungându-se la un grad de supra îndatorare și la imposibilitatea de a plăti ratele de credit.

Recurenții au subliniat în final că decizia pronunțată în apel este nemotivată sub acest aspect, curtea necenzurând îndeplinirea în speță a condițiilor de aplicare a impreviziunii, mai ales sub aspectul intervenirii evenimentului imprevizibil.

Astfel, au susținut că instanța de apel, chemată să verifice existența cauzelor de impreviziune din perspectiva incidenței unui element imprevizibil în ceea ce privește evoluția cursului de schimb LEU/CHF, nu a parcurs mecanismele specifice de identificare a impreviziunii, procedând în fapt doar la o verificare a incidenței Directivei 93/13/CEE cu privire la clauza privind nominalismul monetar, fără măcar să analizeze caracterul abuziv sau nu al clauzei de risc valutar.

În continuare, au arătat că, deși curtea, în considerentele deciziei atacate, a făcut trimitere la o serie de decizii ale C.J.U.E., în soluționarea cauzei s-a îndepărtat grav chiar de la soluțiile instanței europene.

În acest sens, au menționat decizia C.J.U.E. din cauza Andriciuc c. Banca Românească, prin care Curtea Europeană a impus instanței de trimitere un nivel ridicat de analiză, îndeosebi cu privire la suma elementelor de fapt relevante, precum publicitatea sau informațiile ce se transmit de instituția de credit către consumator pe durata negocierii unei convenții de împrumut, aspecte pe care curtea de apel le-a ignorat sau le-a tratat cu maximă superficialitate.

Între elementele pretins nemotivate de instanța de apel, recurenții au menționat și critica pe care au dezvoltat-o referitor la modul în care tribunalul a soluționat capătul de cerere privind caracterul abuziv al clauzei de risc valutar. Concretizând au arătat că instanța de apel nu le-a analizat susținerile potrivit cărora considerentele sentinței apelate sunt contradictorii, în condițiile în care tribunalul a reținut pe de o parte, că au fost pe deplin informați în legătură cu posibilitatea creșterii gradului de îndatorare în cazul fluctuațiilor ratelor de schimb valutar, iar pe de altă parte a consemnat că intimata nu a făcut dovada vreunei negocieri.

Subsumat cazurilor de casare statuate de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., recurenții au susținut că instanța de apel, ca și prima instanță, a făcut o greșită interpretare și aplicare în cauză a principiului nominalismului monetar, respectiv a prevederilor art. 1578 din C. civ. de la 1864, precum și a jurisprudenței C.J.U.E., care a statuat în cauza Kasler că instanțele naționale se pot pronunța cu privire la caracterul abuziv al clauzei referitoare la mecanismul cursului de schimb valutar dintr-un contract de credit.

Din această perspectivă, au subliniat că în cauză nu au invocat caracterul abuziv al clauzei privind nominalismul monetar, iar în apel au criticat soluția tribunalului prin care acesta a reținut că nu poate adapta contractul de credit prin convertirea plăților din CHF în RON, întrucât o atare soluție ar contraveni principiului nominalismului monetar. În continuare au precizat că, prin memoriul de apel, i-au cerut instanței de prim control judiciar să analizeze dacă instanța națională poate deroga de la principiul nominalismului monetar, reglementat prin norme supletive, în caz de impreviziune și dacă poate adapta contractul convertindu-1 în moneda națională, utilizând cursul istoric.

Referitor la considerentele dezvoltate de curtea de apel sub acest aspect, autorii demersului judiciar au arătat că sunt fundamentate pe interpretarea greșită a legii și cuprind argumente străine de natura pricinii, neconstituind un răspuns real și concret la criticile formulate în apel împotriva sentinței primei instanțe.

În final, au făcut trimitere la doctrina recentă, respectiv la "Clauzele abuzive în contractele de credit" - Lucian Mihali Viorescu, Ed. Hamangiu 2017, raportat la care au conchis ca unicul temei al unei adaptări legale a contractului afectat de clauze abuzive poate fi doar impreviziunea, prin constatarea incidenței tuturor condițiilor acestei teorii, distinct de efectele generate de Directiva 93/13/CEE, respectiv, ale Legii 193/2000.

În considerarea celor anterior expuse, recurenții au solicitat casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare.

La 11 octombrie 2018, așa cum atestă dovada de înmânare aflată la dosarul de recurs, cererea de recurs a fost comunicata intimatei-pârâte, care nu a depus întâmpinare.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, iar prin încheierea din 19 mai 2019, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului către părți, care nu au înțeles să formuleze un punct de vedere cu privire la concluziile acestuia.

Prin încheierea din 22 septembrie 2020, Înalta Curte, constituită în completul de filtru, a admis în principiu recursul declarat de recurenții-reclamanți A. și B. împotriva deciziei nr. 2288 din 19 decembrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă și a fixat termen în ședință publică, pentru soluționarea acestuia.

Analizând recursul declarat în cauză, prin prisma motivelor de nelegalitate invocate și a dispozițiilor legale în materie, Înalta Curte constată că este nefondat, pentru considerentele ce urmează:

Recurenții-reclamanți au criticat decizia instanței de apel sub aspectul dispozițiilor de respingere a apelului exercitat de reclamanți cu privire la soluția primei instanțe de respingere a petitului de obligare a pârâtei la convertirea în RON a creditului acordat, la cursul de schimb oficial CHF/RON istoric (de la data acordării creditului).

Cu titlu preliminar, instanța supremă constată că, deși recurenții-reclamanți și-au întemeiat recursul atât pe motivul de nelegalitate prevăzut de pct. 6 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., cât și pe cel prevăzut de pct. 5 al aceluiași text normativ, în realitate, au dezvoltat aceleași critici de nelegalitate cu privire la decizia instanței de apel, care ar fi nemotivată sau ar cuprinde considerente contradictorii cu privire la motivul de apel privind caracterul abuziv al clauzei de risc valutar și cu privire la motivul de apel care a vizat incidența impreviziunii.

Analizând decizia atacată, instanța supremă constată că hotărârea recurată întrunește condițiile de legalitate prevăzute de art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., întrucât instanța de apel a evocat și aplicat în cauza dedusă judecății textele de lege și actele normative care au stat la baza adoptării soluției sale, prezentând raționamentul-logico juridic prin care a cercetat ambele motive de apel pretins nemotivate.

Astfel, sub un prim aspect, recurenții au arătat că instanța de apel nu s-ar fi pronunțat și nu ar fi analizat criticile privind modul în care instanța de fond a soluționat capătul de cerere privind caracterul abuziv al clauzei de risc valutar.

Se constată, contrar opiniei recurenților, că instanța de apel a cercetat criticile apelanților din perspectiva aplicării Legii nr. 193/2000, reținând că această clauză contractuală care prevede rambursarea creditului în moneda în care a fost acordat transpune o dispoziție legală supletivă din dreptul intern, respectiv prevederile art. 1578 C. civ. de la 1864, care consacră principiul nominalismului monetar. În atare context, a reținut instanța de apel că, raportat la prevederile Legii nr. 193/2000, interpretate în lumina Directivei nr. 93/13/CEE a Consiliului și a celor statuate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene, clauza contractuală care prevede obligația pentru împrumutat de a restitui creditul în moneda în care a fost acordat (CHF), nu poate forma obiectul cenzurii instanței de judecată și, prin urmare, a apreciat că sunt lipsite de relevanță argumentele apelanților-reclamanți referitoare la nerespectarea de către intimata-pârâtă a obligației de informare a consumatorilor, aceasta fiind legată de caracterul clar și inteligibil al clauzelor, la fel cum a apreciat că nu se mai justifică nici analizarea existenței unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților ori a cerinței de bună-credință.

În ce privește criticile privind necercetarea incidenței teoriei impreviziunii asupra efectelor contractului de credit, instanța supremă constată că și acestea sunt nefondate, întrucât, chiar dacă instanța de apel a reținut că efectele contractului sunt guvernate de C. civ. de la 1864, care nu reglementa impreviziunea, a analizat incidența acestei instituții așa cum rezultă din interpretarea dată prin deciziile nr. 623/2016 și nr. 62/2017 ale Curții Constituționale.

Prin urmare, criticile recurenților-reclamanți privind caracterul nemotivat al deciziei instanței de apel vor fi respinse ca nefondate.

Referitor la soluția dată capătului de cerere în constatare caracter abuziv al clauzei de restituire a împrumutului în moneda în care a fost acordat (CHF), recurenții au invocat greșita aplicare a normelor de drept material, respectiv a art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, ce transpune art. 1 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE, a art. 1578 C. civ. de la 1864, precum și a normelor de drept material ce reglementează impreviziunea contractuală.

Această critică de nelegalitate, întemeiată pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., nu poate fi primită.

Contractul de credit în discuție, ale cărui clauze referitoare la riscul valutar sunt supuse mecanismului de control al clauzelor abuzive, a fost încheiat la 20 noiembrie 2008, fiind guvernat, prin urmare, de prevederile actelor normative în domeniul protecției consumatorului în vigoare la acea dată, respectiv Legea nr. 193/2000 și O.G. nr. 21/1992.

În completarea legilor speciale privind raporturile dintre profesioniști și consumatori, actul juridic analizat este suspus prevederilor C. civ. de la 1864, relative la împrumutul de consumație cu dobândă, actul normativ în vigoare la data încheierii contractului, potrivit art. 102 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009.

Prin acțiunea promovată, recurenții-reclamanți au solicitat eliminarea riscului valutar prin înghețarea cursului de schimb al monedei creditului la data încheierii contractului. Or, clauzele contractuale pentru care se solicită constatarea caracterului abuziv reflectă principiul nominalismului monetar, astfel cum era reglementat de art. 1578 din C. civ. de la 1864, aplicabil raportului juridic dedus judecății. Potrivit acestui text de lege, "debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată și nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs în momentul plății".

Așadar, aceste clauze contractuale reflectă o dispoziție de drept național care este de natură supletivă, în sensul că se aplică între părțile contractante în lipsa unui acord diferit în această privință.

În exercitarea competenței pe care i-o conferă art. 267 din TFUE, C.J.U.E. a statuat deja că art. 1 alin. (2) din Directiva nr. 93/13 instituie o excludere de la controlul caracterului abuziv al clauzelor care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii. Totodată, Curtea a reținut că, așa cum rezultă din cuprinsul celui de-al treisprezecelea considerent al Directivei nr. 93/13, expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii" se referă și la normele care, conform legii naționale, se aplică între părțile contractante, cu condiția să nu se fi instituit alte acorduri (a se vedea în acest sens hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, pct. 26).

Potrivit jurisprudenței constante a Curții, această excludere de la aplicarea regimului Directivei 93/13/CEE este justificată de faptul că, în principiu, se poate prezuma în mod legitim că legiuitorul național a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților la anumite contracte (a se vedea în acest sens hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, pct. 28, precum și hotărârea din 20 septembrie 2018, OTP Bank și OTP Faktoring, pct. 53).

Într-o cauză recentă, respectiv hotărârea din 9 iulie 2020, N.G. și OH împotriva Banca Transilvania S.A., C-81/19, C.J.U.E. a reamintit că art. 1 alin. (2) din Directiva nr. 93/13 acoperă, ținând seama de al treisprezecelea considerent al acesteia, și norme supletive, întrucât această dispoziție nu face distincție între, pe de o parte, dispozițiile care se aplică independent de alegerea părților contractante (dispoziții imperative) și, pe de altă parte, dispozițiile supletive (pct. 34 din hotărârea suscitată).

În plus, prin aceeași hotărâre, Curtea a adus, în sprijinul jurisprudenței sale anterioare, argumente suplimentare, cum ar fi acela că împrejurarea că legiuitorul național a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților la anumite contracte nu constituie "o condiție pentru aplicarea excluderii prevăzute la art. 1 alin. (2) din Directivă, ci justificarea unei astfel de excluderi" (pct. 27). Altfel spus, nu este permis un control jurisdicțional al caracterului abuziv al unor clauze contractuale ce transpun o normă națională, pe baza verificării calității acelei norme de către judecătorul național.

Totodată, a statuat că este lipsit de relevanță faptul că se poate deroga de la o dispoziție de drept național supletivă, în ceea ce privește verificarea dacă o clauză contractuală care reflectă o asemenea dispoziție este exclusă, în temeiul art. 1 alin. (2) din Directiva nr. 93/13, din domeniul de aplicare al aceste directive (pct. 35). În egală măsură, este lipsită de relevanță împrejurarea că o astfel de clauză nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, întrucât, conform art. 3 alin. (1) din Directivă, lipsa unei negocieri individuale este o condiție legată de declanșarea verificării caracterului abuziv al unei clauze, verificare care nu poate interveni în situația în care clauza contractuală nu intră în domeniul său de aplicare (pct. 36 din hotărârea precitată).

De altfel, art. 1 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993, astfel cum a fost interpretat de jurisprudența C.J.U.E. susarătată, a fost preluat în legea națională, prin art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, text potrivit căruia clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispozițiilor acestui act normativ.

Așadar, criticile formulate de recurenții-reclamanți nu pot fi primite pentru că acele clauze denumite de recurenți clauze de risc valutar sunt excluse de la controlul jurisdicțional al caracterului abuziv, respectiv din domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000, ceea ce face inutilă trecerea la etapele ulterioare acestui mecanism, respectiv verificarea excluderii prevăzute de art. 4 alin. (6) din lege, urmată apoi de verificarea îndeplinirii condițiilor cumulative prevăzute de art. 4 alin. (1) din același act normativ.

Prin prisma acestor considerente, care pot susține de altfel, caracterul nefondat al tuturor criticilor aduse de recurenți deciziei atacate, cu privire la clauza de risc valutar, verificarea hotărârii din perspectiva întrunirii cerințelor prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000 (dezechilibrul semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului, contrar bunei credințe) a lipsei informării și a caracterului clar și inteligibil al clauzelor contractuale stipulate în contractele încheiate între consumatori și profesioniști nu poate fi realizată decât dacă nu este incidentă prima cauză de excludere de la analiza caracterului abuziv și care are în vedere, astfel cum s-a arătat, măsura în care clauza contractuală reflectă acte sau norme obligatorii ale dreptului național (în care se includ și normele supletive de la care părțile nu au derogat).

Cât privește pretinsa greșită aplicare a teoriei impreviziunii, se impune a face o serie de precizări.

În primul rând, instanța supremă reține că analiza condițiilor impreviziunii presupune o evaluare a unor împrejurări de fapt, pe baza cărora să se stabilească existența condiției riscului supra-adăugat, iar o reevaluare a acestor temeiuri de fapt nu sunt compatibile cu etapa recursului, în cadrul căruia se verifică doar aspecte de nelegalitate.

Instanța supremă constată că reclamanții nu au învestit instanța de fond, în principal, cu un capăt de cerere referitor la adaptarea contractului de credit, bazat pe impreviziune ci cu o acțiune întemeiată pe dispozițiile legislației privind protecția consumatorului. În dezvoltarea motivelor de fapt ale cererii de chemare în judecată, dezechilibrul prestațiilor părților contractante intervenit în cursul executării convenției a fost invocat ca argument în susținerea îndeplinirii condițiilor prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 pentru constatarea caracterului abuziv al clauzelor ce impuneau restituirea împrumutului în moneda în care a fost acordat. De altfel, formularea a două capete de cerere, cu titlu principal, simultan, unul în constatare nulitate parțială contract și unul în adaptare a convenției, bazată pe impreviziune, nici nu era posibilă, din moment ce a doua solicitare nu putea avea ca premisă decât o convenție valabil încheiată.

Prin urmare, criticile formulate de recurenții-reclamanți, referitoare la greșita aplicare de către instanța de apel a teoriei impreviziunii sunt nefondate.

Prin formularea lor, recurenții se raportează la dezechilibrul semnificativ între drepturile și obligațiile părților contractante contrar cerinței bunei-credințe și, prin urmare, se tinde astfel la justificarea îndeplinirii condițiilor pentru constatarea caracterului abuziv al clauzei de risc valutar. Or, așa cum s-a arătat în precedentele considerente, clauza contractuală în discuție este exclusă din domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000, astfel că niciuna din prevederile acestei legi nu se aplică raportului juridic dedus judecății în privința clauzelor prin care împrumutatul s-a obligat să ramburseze suma împrumutată în moneda creditului.

Față de considerentele ce preced, potrivit art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de recurenții-reclamanți A. și B. împotriva deciziei civile nr. 2288 din 19 decembrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenții-reclamanți A. și B. împotriva deciziei civile nr. 2288 din 19 decembrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 19 ianuarie 2021.