ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 619/2021

Prin cererea înregistrată la Tribunalul București, secția a VI-a civilă la data de 3 octombrie 2016, sub nr. x/2016, reclamantul A. a chemat în judecată pârâta B. S.A. solicitând instanței ca prin hotărârea pe care o va pronunța să constate caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzelor de la art. 4.1. alin. (2), art. 4.2. alin. (2), art. 4.3, art. 4.5. din contractul de credit ipotecar nr. x din 6.08.2007 și, în consecință, să dispună obligarea pârâtei la restituirea în RON, la cursul BNR din ziua plății a diferenței dintre dobânda efectiv achitată și cea datorată conform ratei inițial convenită de 4,85%/an, până la data intrării în vigoare a actului adițional nr. x/29.06.2009, precum și dobânda legală aferentă până la data restituirii efective. Totodată, a solicitat să constate caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzelor de la art. 4.11 lit. a) și b), referitoare la comisionul de acordare, comisionul de administrare și, în consecință, să dispună obligarea pârâtei să restituie, în RON la cursul BNR din ziua plații, sumele percepute cu titlu de comision de acordare și comision de administrare, precum și dobânda legală aferentă până la data restituirii efective a acestor sume. A mai solicitat să oblige pârâta să perceapă o dobândă după formula Libor CHF la 6 (șase) luni + marja 0 pp., potrivit art. 4.2. din contract, pe toată perioada de derulare a convenției. De asemenea, a solicitat să constate caracterul abuziv al clauzei de risc valutar inserată la cap. 5 din contractul de credit, respectiv art. 5.1. și, în consecință, să dispună stabilizarea cursului de schimb CHF/LEU la momentul semnării contractului, curs valabil pe toată perioada derulării contractului, respectiv calcularea și plata ratelor de rambursare a creditului la valoarea în RON a CHF de la data încheierii convenției pe întreaga perioadă de valabilitate a contractului, denominarea plăților în moneda națională și obligarea pârâtei la restituirea sumelor încasate în plus de la reclamant ca urmare a aplicării art. 5.1. din contract, cu cheltuieli de judecată. În drept, au fost invocate dispozițiile Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori, cu modificările și completările ulterioare. Prin precizarea depusă la dosarul tribunalului, reclamantul a menționat cu privire la capătul 2 de cerere valoarea diferenței dobânzii percepute în plus ca fiind suma de 34.032,16 RON, iar dobânda legală aferentă acestei sume a fost evaluată la 31.559,82 RON. In ceea ce privește capătul nr. 4 al cererii, reclamantul a precizat că valoarea comisionului de administrare încasat în perioada 5.09.2007-5.09.2008 este de 5.669,79 RON, iar dobânda aferentă este de 2.873,15 RON. Valoarea comisionului de acordare este de 9.768 RON, iar dobânda legală aferentă aceste sume este de 5.006,79 RON. Cu privire la capetele nr. 7, 8 și 9 ale cererii, reclamantul a indicat suma de 568.867,68 RON, reprezentând diferență de restituit.

Prin sentința civilă nr. 904 din 16 martie 2017 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2016, s-a respins ca nefondată cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.A.. În motivarea acestei sentințe, prima instanță a reținut că, având în vedere prevederile cuprinse în actul adițional nr. x încheiat la data de 29.06.2009, clauzele contestate referitoare la dobândă și la comisionul de administrare și-au produs efectele numai până la data încheierii acestui act adițional la contractul de credit. În raport de prevederile art. 4 din Legea nr. 193/2000, în redactarea în vigoare la data încheierii contractului de credit ipotecar nr. x/06.08.2007, prima instanță a reținut că nu sunt îndeplinite condițiile pentru constatarea caracterului abuziv al clauzelor contestate. Astfel, s-a argumentat că, în cauză, clauzele referitoare la dobânda și comisioanele de acordare și administrare, cuprinse în contractul de credit și contestate în prezenta cauză, îndeplinesc cerințele de claritate și inteligibilitate și permit consumatorului să evalueze consecințele ce rezultă din acestea în ceea ce îl privește. Referitor la clauzele privind dobânda, tribunalul a motivat că banca a inserat în contract dispoziții cu privire la modul de calcul al dobânzii. În contract s-a precizat expres formula de calcul a dobânzii ca fiind indicele de referință a băncii, la care se adaugă marja de 0%, se menționează expres că indicele de referință al băncii, în funcție de care se calculează dobânda curentă în contractul încheiat cu reclamantul, se stabilește în funcție de costul surselor de finanțare și evoluția dobânzii la creditele ipotecare de pe piața bancară din România. În consecință, nu există un dezechilibru grav între drepturile și obligațiile părților, iar exigențele bunei-credințe nu sunt încălcate, în condițiile în care banca a apelat la criterii obiective, determinabile pentru a stabili rata dobânzii. Tribunalul a mai reținut că reclamantul a fost de acord cu stabilirea dobânzii menționate în contract, iar dobânda de referință variabilă pentru creditele ipotecare în CHF este aceeași pentru toți clienții băncii care au contractat în aceleași condiții cu reclamantul. În concluzie, tribunalul a reținut că cererea de constatare a caracterului abuziv și nulității clauzelor 4.1 alin. (2), (4).2 alin. (2), (4).3 și 4.5 din contractul de credit și cererea accesorie de restituire a diferenței dintre dobânda efectiv achitată și dobânda inițial stabilită în contract și a dobânzii legale sunt nefondate. Și cererea de obligare a pârâtei să perceapă pe toată durata creditului o dobândă după formula LIBOR CHF la 6 luni plus marja de 0 puncte procentuale pe toată durata creditului a fost apreciată nefondată, fiind accesorie cererii de constatare a caracterului abuziv al clauzelor contestate referitoare la dobândă și încălcând, pentru perioada ulterioară încheierii actului adițional nr. x la contractul de credit, principiul forței obligatorii a contractului, în condițiile în care prin respectivul act adițional părțile au stabilit o altă formulă de calcul a dobânzii. De asemenea, a motivat prima instanță, controlul judiciar poate fi exercitat numai asupra condițiilor de validitate ale contractului, instanța neputându-se substitui voinței părților pentru a stabili o altă rată a dobânzii. În ceea ce privește clauzele ce reglementează comisionul de acordare și comisionul de administrare, prima instanță a reținut că acestea nu au caracter abuziv. Astfel, aceste clauze au fost exprimate în mod clar și inteligibil, modul de expunere a acestor clauze fiind neechivoc. Modalitatea de determinare a valorii acestor comisioane a fost indicată în mod expres în cadrul contractului, astfel încât consumatorul a avut, la momentul perfectării contractului, reprezentarea efectelor pe care obligația de plată a acestor comisioane le produce în patrimoniul său. A argumentat prima instanță că perceperea comisionului de acordare își găsește justificarea din perspectiva demersurilor efectuate de bancă pentru întocmirea și analiza documentației de credit, în funcție de dovezile prezentate cu privire la veniturile obținute, redactarea aprobării creditului și a contractului de credit, iar împrejurarea că în contract nu se menționează definiția acestui comision nu prezintă relevanță, câtă vreme noțiunea "acordare" este uzuală, cu o semnificație ce poate fi lesne înțeleasă. În ceea ce privește clauza privind comisionul de administrare, tribunalul a reținut că încasarea de către bancă a unui astfel de comision este întemeiată având în vedere faptul că acordarea unui împrumut implică prestarea unor activități de administrare a contului de credit, activități care implică, în mod firesc, anumite costuri. Împrejurarea că în contractul de credit nu a fost definit comisionul de administrare nu conferă caracter abuziv clauzei, în condițiile în care scopul pentru care este perceput acest comision se justifică, iar termenul de "administrare" este un termen uzual, cu o semnificație ce poate fi ușor înțeleasă. Referitor la clauza 5.1 din contractul de credit, potrivit căreia rambursarea ratelor de credit se face în valuta în care creditul a fost acordat, tribunalul a reținut că aceasta nu are caracter abuziv. Astfel, prima instanță a reținut că, întrucât contractul de credit bancar reprezintă o specie a contractului de împrumut de consumație, se aplică principiul nominalismului monetar reglementat de art. 1578 din C. civ. de la 1864, iar rambursarea ratelor lunare se efectuează de către client în contul curent deschis la bancă, acesta având posibilitatea de a găsi cel mai bun curs de schimb CHF/leu, nu de a folosi exclusiv cursul de schimb al cocontractantului său. Astfel fiind, nu există dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților. Pe de altă poarte, tribunalul a motivat că dezechilibrul trebuie raportat la momentul încheierii contractului și trebuie să privească elemente intrinseci acestuia, or, în cauză, se invocă un element extrinsec, respectiv valoarea CHF în raport de moneda națională, fenomen asupra căruia banca nu a avut nici un control. În condițiile în care principiul nominalismului monetar, a cărui aplicație se face prin clauza atacată, este un principiu reglementat de lege, nu se poate reține reaua-credință a băncii. Tribunalul a motivat că prin inserarea în contractul de credit a clauzelor 1.1 și 5.1 s-a realizat o informare suficientă a consumatorului, care este dublată de notorietatea noțiunii de risc valutar. Clauzele care se referă la moneda în care a fost acordat creditul și cele privind rambursarea creditului în aceeași monedă în care a fost acordat sunt clare și inteligibile, nepresupunând dificultăți de înțelegere. Rezultă cu evidență din cuprinsul acestor clauze că cel mai puțin avizat consumator poate înțelege că a contractat un credit în CHF și are obligația de a achita, lunar, sumele în aceeași monedă, CHF, a argumentat prima instanță. Tribunalul a reținut, totodată, că valoarea împrumutului și moneda în care s-a acordat creditul au fost elemente care au fost negociate între părți și că moneda în care se face plata și conversia valutară sunt exceptate de la controlul caracterului abuziv, în măsura în care clauzele care reglementează aceste aspecte se asociază cu definirea obiectului principal al convenției de credit, fiind incidentă în cauză excepția prevăzută de art. 4 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE din 05 aprilie 1993. Tribunalul a motivat că nu este incidentă teoria impreviziunii reglementată de Noul C. civ., întrucât acesta nu este aplicabil, fiind adoptat ulterior încheierii contractului de credit și, de asemenea, nu se poate reține nici incidența art. 1 lit. b) din anexa Legii nr. 193/2000, deoarece acordarea creditului în valută nu reprezintă o condiție contractuală despre care consumatorul nu a avut posibilitatea să ia cunoștință. În consecință, cererea de constatare a caracterului abuziv al clauzei de risc valutar a fost socotită nefondată. Cererile de stabilizare a cursului de schimb la momentul încheierii creditului și de denominare a plăților în moneda națională sunt subsecvente cererii de constatare a caracterului abuziv al clauzei de risc valutar, astfel că urmează soarta cererii principale, a reținut tribunalul. De asemenea, măsura fixării cursului de schimb la cursul de schimb de la momentul încheierii contractului și de denominare a plăților în moneda națională sunt nefondate și prin prisma faptului că se solicită modificarea condițiilor contractuale, respectiv chiar a monedei de restituire a creditului convenite de părți prin contract. Măsura fixării cursului de schimb CHF/leu la nivelul de la momentul încheierii contractului și denominarea plății în moneda națională nu își găsește temei în Legea nr. 193/2000, care nu îi permite judecătorului să reformuleze contractul peste voința părților, ci doar să înlăture clauzele abuzive conform art. 6 și 7 din lege.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamantul A.. Prin decizia civilă nr. 883/A/2018 din 3 mai 2018, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a admis apelul reclamantului, a schimbat sentința civilă apelată, în sensul admiterii în parte a cererii de chemare în judecată. S-a constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzelor stipulate la art. 4.1 alin. (2), art. 4.2 alin. (2) și art. 4.3 din contractul de credit ipotecar nr. x/06.08.2007. A fost obligată pârâta să restituie reclamantului, în RON, la cursul BNR din ziua plății, diferența dintre dobânda efectiv achitată și cea datorată conform ratei inițial convenite, de 4,85% pe an, calculată de la expirarea unui termen de 12 luni de la data primei trageri din contul de credit și până la data intrării în vigoare a actului adițional nr. x/29.06.2009, la care se adaugă dobânda legală, calculată de la data fiecărei plăți și până la restituirea efectivă. S-a respins în rest cererea ca neîntemeiată. A fost obligată intimata-pârâtă la plata către apelantul-reclamant a sumei de 1800 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în apel. Analizând clauzele contestate prin raportare la condițiile reglementate de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, instanța de apel a motivat, contrar celor reținute de prima instanță, că în privința clauzelor stipulate la art. 4.1 alin. (2), art. 4.2 alin. (2) și art. 4.3 din contractul de credit ipotecar nr. x/06.08.2007 sunt îndeplinite condițiile pentru a fi constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută. Astfel, instanța de apel a reținut că este îndeplinită condiția privind caracterul nenegociat al clauzelor contractuale contestate, că sunt întrunite și condițiile privind existența unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, contrar exigențelor bunei-credințe. Cât privește capătul de cerere referitor la repunerea părților în situația anterioară, instanța de apel a reținut că nulitatea absolută a clauzelor menționate are caracter retroactiv, astfel că dispare temeiul pentru reținerea de către intimata-pârâtă a diferențelor de dobândă, percepute în plus față de dobânda inițial stabilită, de 4,85% pe an, menționată în art. 4.2 alin. (1) din contract. Perioada pentru care intimata-pârâtă este ținută să restituie aceste sume se situează între data expirării unui termen de 12 luni de la data primei trageri din contul de credit, când dobânda avea caracter fix, potrivit art. 4.1 alin. (1) din contractul de credit, și până la data intrării în vigoare a actului adițional nr. x/29.06.2009, prin care părțile au stabilit o formulă transparentă de calcul a dobânzii, raportată la indicele Libor și o marjă fixă a băncii, și care nici nu a fost contestat în prezenta cauză. De altfel, în aceste limite a și fost formulat de către reclamant acest capăt de cerere accesoriu. De asemenea, instanța de apel a dispus obligarea pârâtei și la plata dobânzii legale aferente acestor sume, conform O.G. nr. 9/2000, calculată de la data fiecărei plăți și până la restituirea efectivă, reținând că în cauză sunt aplicabile prevederile art. 994 din C. civ. de la 1864, întrucât intimata-pârâtă a fost de rea-credință atunci când a stipulat clauzele constatate abuzive și a încasat sume de bani în temeiul acestora. Cât privește clauza stipulată la art. 4.5 din contract, potrivit căreia "în cazul modificării nivelului ratei dobânzii, noua rată a dobânzii se va aplica automat la valoarea soldului creditului existent la data modificării acesteia", instanța de apel a constatat că aceasta nu are caracter abuziv. Astfel, a reținut instanța de apel, clauza privește un element de calcul al dobânzii variabile, respectiv baza la care se aplică, soldul creditului, nefiind de natură, ea însăși, să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, contrar exigențelor bunei-credințe, cu atât mai mult cu cât formula de calcul a dobânzii a fost stabilită, ulterior, în mod clar, prin actul adițional nr. 2. Referitor la solicitarea apelantului-reclamant de obligare a pârâtei să perceapă o dobândă după formula de calcul Libor la 6 luni + marja de 0 pp, potrivit art. 4.2 din contract, pe toată perioada de derulare a convenției, instanța de prim control judiciar a reținut, în primul rând, că prin apelul formulat nu au fost aduse critici concrete raportate la soluția pronunțată de către prima instanță asupra acestui capăt de cerere. Pe de altă parte, în mod legal și temeinic a reținut tribunalul că o astfel de solicitare nu poate fi admisă. Cercetând conținutul contractului de credit dedus judecății, în forma sa inițială, instanța de apel a constatat că părțile au stabilit o dobândă fixă în cuantum de 4,85% pe an, aplicabilă pentru primul an de creditare, precum și o clauză de modificare a dobânzii în funcție de indicele său de referință, la care se adaugă 0 pp. Formula instituită în contract este una unitară, ce nu poate fi modificată de către instanță în elementele sale componente. Marja de 0 puncte procentuale a fost stabilită prin raportare la indicele de referință al băncii, iar nu la indicele Libor, astfel că acceptarea solicitării reclamantului nu ar echivala cu o obligare la respectarea convenției părților, ci cu o intruziune nepermisă a instanței în acordul de voință al acestora, tradusă prin modificarea contractului. Or, conform Legii nr. 193/2000, instanța poate cel mult să constate caracterul abuziv și nulitatea absolută a unor clauze contractuale, cu consecința neaplicării acestora, nu însă să procedeze la modificarea clauzelor într-un sens neavut în vedere de către părți la data acordului lor de voință. Mai mult, acceptarea voinței reclamantului ar echivala cu nerespectarea actului adițional nr. x/29.06.2009, încheiat între părți și necontestat de către consumator, prin care acestea au convenit o altă formulă de calcul a dobânzii, ce include Libor la 6 luni, însă nu o marjă fixă de 0 pp, ci de 8 pp. În ceea ce privește comisionul de acordare și de administrare, instanța de apel a reținut că nu sunt îndeplinite condițiile privind existența unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, contrar exigențelor bunei-credințe, prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, motiv pentru care în mod legal și temeinic prima instanță a respins capetele de cerere referitoare la aceste clauze, criticile din apel fiind nefondate. A argumentat instanța de apel că este legală și temeinică soluția primei instanțe, reținând, în acord cu aceasta, că pentru acordarea creditului, cât și pe parcursul derulării acestuia, banca efectuează diferite activități, de evaluare a clientului, a bonității acestuia, de evaluare a garanției, precum și de administrare a creditului, activități numeroase și complexe, în care sunt implicate resurse materiale și salariați ai băncii, iar aceste comisioane sunt echivalentul unor servicii. Însăși denumirea acestor comisioane, de administrare, respectiv de acordare, indică în mod clar care este rațiunea perceperii lor și serviciile a căror contravaloare o reprezintă, fiind vorba, în esență, de acele servicii și prestații ale băncii necesare pentru punerea la dispoziție a creditului, respectiv pentru administrarea creditului pe toată perioada derulării contractului, a argumentat instanța de apel. Aspectele privind cuantumul sumelor percepute de pârâtă cu titlu de comision de acordare și de administrare ori modalitatea de calcul, a reținut instanța de apel, nu pot fi supuse, controlului judecătoresc, ci reprezintă expresia acordului de voință al părților, prețul serviciilor prestate, stabilit pe piața concurențială. Prin urmare, instanța nu dispune de criterii legale care să-i permită intervenția în acordul de voință al părților pentru a stabili sau reajusta costurile unui serviciu. Ca atare, a motivat instanța de apel, susținerile apelantului-reclamant referitoare la acest aspect sunt nerelevante în ceea ce privește valabilitatea clauzelor contractuale contestate, atât timp cât sumele efectiv datorate de către acesta în temeiul clauzelor discutate au fost fără echivoc cunoscute încă de la momentul încheierii contractului. A mai reținut instanța de apel că sunt fără relevanță susținerile apelantului-reclamant referitoare la faptul că banca își poate acoperi costurile din sumele percepute cu titlu de dobândă, atât timp cât legislația în vigoare la momentul încheierii contractului nu interzicea perceperea, alături de dobândă, și a unor comisioane, cu condiția ca acestea să fie echivalentul unor servicii și să fie clare și inteligibile pentru consumator. Instanța de apel a motivat că este legală și temeinică soluția primei instanțe de respingere a capetelor de cerere referitoare la clauza de risc valutar menționată la art. 5.1 din contract, potrivit căreia rambursarea ratelor lunare se va face în valuta în care s-a acordat creditul, la stabilizarea cursului de schimb CHF-leu la momentul semnării contractului, la denominarea în monedă națională a plăților și restituirea sumelor percepute în temeiul acestei clauze contractuale. Astfel, în acord cu tribunalul, instanța de prim control judiciar a reținut că un contract de credit reprezintă o specie a contractului de împrumut de consumație și că, în atare condiții, în mod legal și temeinic a făcut prima instanță aplicarea în cauză a principiului nominalismului monetar, instituit de art. 1578 din C. civ. de la 1864, clauza contestată, stipulată la art. 5.1 din contract, transpunând această dispoziție legală supletivă de dreptul intern, conform căreia obligația ce rezultă dintr-un împrumut în bani este întotdeauna pentru aceeași sumă numerică arătată în contract. Cu alte cuvinte, a motivat instanța de apel, un împrumut acordat într-o anumită monedă trebuie să fie restituit, în lipsă de stipulație contrară, în aceeași monedă, indiferent de fluctuațiile pe care le-ar putea suferi pe piața valutară. Raportat la prevederile Legii nr. 193/2000, interpretate în lumina Directivei 93/13/CEE a Consiliului și a celor statuate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene, clauza stipulată la art. 5.1 din contractul de credit dedus judecății, care prevede obligația pentru împrumutat de a restitui creditul în moneda în care a fost acordat, CHF, a reținut instanța de apel, nu poate forma obiectul cenzurii instanței de judecată. A argumentat instanța de apel că, în sensul atribuit de dreptul comunitar, reprezintă acte sau norme obligatorii ale dreptului național, fiind astfel excluse din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, atât normele imperative, cât și cele supletive, acestea din urmă fiind menționate în mod expres în considerentul al treisprezecelea ca fiind cele ce se aplică între părțile contractante cu condiția să nu se fi instituit alte acorduri. Această interpretare a prevederilor Directivei 93/13 a fost evidențiată de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în Cauza C-92/11 RWE Vertrieb AG împotriva Verbraucherzentrale Nordrhein - Westfalen eV, în Cauza C-34/13 Monika Kusionova împotriva SMART Capital a.s., precum și într-o cauză mai recentă, care vizează tocmai o situație precum cea dedusă judecății în prezentul dosar, Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc și alții împotriva Băncii Românești S.A.. Prin urmare, în ceea ce privește clauza prevăzută la art. 5.1 din contractul de credit dedus judecății, care stipulează obligația pentru apelantul-reclamant, în calitate de împrumutat, de a restitui creditul în moneda în care acesta a fost acordat, CHF, instanța de apel a reținut că este exclusă din domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000 și al Directivei 93/13, întrucât preia o dispoziție supletivă din dreptul intern, respectiv art. 1578 din C. civ. din 1865, de la care părțile nu au derogat. A mai reținut instanța de apel că, prin Hotărârea pronunțată în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc și alții împotriva Băncii Românești S.A., Curtea de Justiție a Uniunii Europene a instituit o etapizare a condițiilor care trebuie să fie verificate din perspectiva Directivei 93/13, neîndeplinirea uneia dintre condiții făcând de prisos analiza celor subsecvente și determinând concluzia lipsei caracterului abuziv al clauzei cercetate. Cât privește celelalte critici aduse soluției primei instanțe din perspectiva acestor capete de cerere, instanța de apel a reținut, deopotrivă, că sunt nefondate. Astfel, în mod judicios a reținut prima instanță că reclamantul nu au făcut dovada faptului că acest tip de credit i-a fost prezentat de către bancă ca fiind unul sigur, ce merită achiziționat, iar în condițiile în care consumatorul a acceptat oferta băncii de a încheia un astfel de credit, nu poate imputa acesteia însăși formularea ofertei. Instanța de apel a argumentat că suportarea riscului valutar nu transformă contractul din comutativ în unul aleatoriu, în condițiile în care riscul valutar este suportat deopotrivă de ambele părți, în funcție de cum moneda națională se apreciază sau se depreciază în raport de valuta contractată. Nu se poate reține nici că stabilizarea cursului valutar la valoarea de la momentul încheierii contractului ar corespunde acordului părților, atât timp cât clauzele contractuale nu susțin o atare concluzie, a argumentat instanța de apel. Faptul că, în prezent, obligația de plată a ratelor a devenit oneroasă pentru apelantul-reclamant nu este suficient pentru admiterea cererii sale, întrucât instanța este ținută să analizeze condițiile prevăzute de lege pentru constatarea caracterului abuziv al clauzelor contractuale. Fiind vorba de sancțiunea nulității absolute, trebuie avute în vedere aspecte anterioare ori concomitente încheierii contractului, iar nu unele ulterioare, precum fluctuația cursului valutar, a argumentat instanța de apel. A mai reținut instanța de prim control judiciar că prevederile Normei BNR nr. 17/2003, invocate de reclamant, nu au incidență în cauză, în condițiile în care acestea reglementează riscurile pe care le suportă instituțiile de credit, iar nu riscul valutar, la care face referire apelantul-reclamant și care, în cazul concret de față, este suportat de consumator. În concluzie, instanța de apel a motivat că nu sunt îndeplinite condițiile pentru constatarea caracterului abuziv și a nulității absolute a clauzei stipulate la art. 5.1 din contractul de credit dedus judecății, la fel cum nu se justifică nici solicitarea apelantului-reclamant de stabilizare a cursului de schimb la valoarea de la momentul semnării contractului ori de denominare în monedă națională a plăților. Aceasta ar semnifica o modificare a condițiilor contractuale, respectiv chiar a monedei de restituire a creditului, pe care instanța nu o poate dispune în lipsa unor prevederi legale sau contractuale care să o legitimeze în acest sens. Dimpotrivă, o astfel de măsură ar contraveni unui principiu consacrat pe cale legală, de C. civ., și anume principiul nominalismului monetar. De asemenea, pentru aceleași considerente, este nefondată și solicitarea reclamantului de stabilizare a cursului valutar CHF-leu la cursul de la data semnării contractului în temeiul art. 969 din C. civ. de la 1864, întrucât acest text de lege nu permite intervenția în contract a instanței de judecată, în sensul dorit de una dintre părți și contrar voinței celeilalte, în afara cadrului juridic al teoriei impreviziunii.

La 17 septembrie 2018, reclamantul A. a declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 883/A/2018 din 3 mai 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă. In cuprinsul recursului, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant a solicitat admiterea căii extraordinare de atac, casarea în parte a deciziei recurate, cu consecința menținerii acesteia cu privire la constatarea caracterului abuziv și a nulității absolute a clauzelor de la art. 4.1 alin. (2), art. 4.2 alin. (2), art. 4.3 din contractul de credit ipotecar nr. x/6.08.2007 și să fie obligată intimata-pârâtă să restituie în RON la cursul BNR din ziua plății, diferența dintre dobânda efectivă achitată și cea datorată conform ratei inițial convenită de 4.85% pe an până la data intrării în vigoare a actului adițional nr. x/29.06.2009, precum și dobânda legală aferentă până la data restituirii efective, cu consecința trimiterii cauzei spre o nouă judecată instanței de apel în sensul reanalizării capetelor de cerere formulate în cadrul cererii de chemare în judecată. Recurentul a solicitat să se constate caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzelor de la art. 4.11 lit. a) și b), cu privire la comisionul de acordare, comisionul de administrare și, pe cale de consecință, să fie obligată intimata să restituie, în RON, la cursul BNR din ziua plății, sumele percepute cu titlu de comision de acordare și comision de administrare, precum și dobânda legală aferentă până la data restituirii efective a acestor sume. S-a mai solicitat constatarea caracterului abuziv al clauzei de risc valutar inserată la cap. 5 din contractul de credit, respectiv art. 5.1 și, în consecință, stabilizarea cursului de schimb CHF/LEU la momentul semnării contractului, curs valabil pe toată perioada derulării contractului, respectiv calcularea și plata ratelor de rambursare a creditului la valoarea în RON a chf de la data încheierii convenției pe întreaga perioadă de valabilitate a contractului, cu obligarea pârâtei la restituirea sumelor încasate în plus de la reclamant, ca urmare a aplicării art. 5.1 din contract. Totodată, s-a solicitat obligarea pârâtei la plata dobânzii legale, calculată pentru sumele ce urmează a fi restituite de la data plății lor și până la data achitării efective a debitului. În motivarea recursului, recurentul a susținut că, în cauză, nu poate fi menținut considerentul instanței de apel conform căruia comisioanele de acordare și cel de administrare sunt echivalentul unor servicii, raportat la faptul că suma de 2400 CHF reținuta de către intimată cu titlu de comision de acordare a creditului este excesivă în comparație cu activitatea prestată sau demersurile efectuate de către reprezentanții intimatei în vederea acordării creditului solicitat de către reclamant. După redarea dispozițiilor art. 4 alin. (1) și (2) din Legea nr. 193/2000, precum și a art. 79-80 din Codul consumului, recurentul a susținut că pentru a fi considerată abuzivă și a fi declarată nulă o clauză trebuie să îndeplinească mai multe condiții, printre care aceea ca respectiva clauză să nu fi fost negociată cu consumatorul, iar prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi contractuale din contract să creeze în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților. S-a mai arătat că banca are obligația de a face dovada caracterului negociat al clauzelor atacate, dovadă ce nu a fost făcută în prezenta cauză, astfel încât că prima condiție este îndeplinită, clauzele invocate nefiind negociate. Odată constatată îndeplinirea primei condiții, recurentul a învederat că urmează a se analiza dacă fiecare din clauzele atacate, prin ele însele sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților. Pentru a determina dacă există sau nu un dezechilibru semnificativ între obligațiile părților, în opinia recurentului nu se iau în considerare doar aspectele financiare, în sensul că valoarea economică a prestațiilor reciproce să fie inegale, ci și alte aspecte, care pot genera un efort material al consumatorului sau de altă natură, disproporționat față de obiectul obligației. Recurentul-reclamant a mai susținut că instanțele au dreptul să examineze caracterul abuziv al clauzelor privind prețul, chiar dacă acestea sunt redactate în mod clar și inteligibil, cu atât mai mult având acest drept atunci când aceste clauze nu sunt redactate într-un limbaj clar și inteligibil, cum este situația de față. Referitor la comisionul de administrare lunară perceput de către intimată, recurentul a menționat că și acesta se încadrează în tipul de clauze care pot fi declarate nule deoarece crează un dezechilibru financiar în defavoarea consumatorului. Recurentul a solicitat instanței de recurs sa constate că scopul perceperii acestui comision nu este prevăzut, iar caracterul echivoc al clauzei contravine dispozițiilor art. 1 din Legea nr. 193/2000, care prevăd că orice contract încheiat între comercianți și consumatori va cuprinde clauze clare, fără echivoc. Totodată, s-a arătat că această clauză nu respectă nici exigențele bunei-credinte, deoarece inserarea comisionului de administrare lunară a vătămat interesele legitime, patrimoniale ale reclamantului prin majorarea considerabilă a ratei lunare, fără a exista o contraprestație a băncii. Având în vedere dezechilibrul contractual produs ca urmare a clauzei de risc valutar, în detrimentul consumatorului, care a determinat caracterul oneros al executării obligației de către consumator, reclamantul apreciază că se impune restabilirea prestațiilor inerente contractului asumat prin înghețarea cursului de schimb CHF - LEU la momentul semnării contractului astfel încât să se asigure o proporționalitate a prestațiilor asumate de părți care să corespundă manifestării de voință în sensul angajării în acest raport juridic. Recurentul-reclamant a mai învederat că în ce privește posibilitatea ca instanțele să analizeze caracterul abuziv al clauzelor ce țin de caracterul adecvat al prețului există o practică constantă, atât a Înaltei Curți de Casație și Justiție, cât și a Curții de Justiție a Uniunii Europene, cu privire la faptul că o instanță poate analiza o clauză ce se referă la obiectul principal al contractului sau la caracterul adecvat al prețului sau al renumerației, cât timp acestea nu au fost redactate în mod clar și inteligibil. În acest context, reclamantul apreciază că instanța trebuie să analizeze ce înseamnă sintagma redactarea clauzelor într-un limbaj clar și inteligibil, dar această analiză trebuie făcută nu din perspectiva dreptului comun, ci din perspectiva legislației speciale privind protecția consumatorului. Recurentul a învederat că banca percepe pentru creditul acordat dobânda, dobânda penalizatoare, comision de administrare, comision de acordare, suportarea integrală de către debitor a schimbului valutar, astfel încât, în acest context, nu poate fi considerată legitimă îmbogățirea creditorului prin perceperea acestor taxe ce încalcă vădit echitatea contractuală și buna-credință, mai exact prevederile art. 970 alin. (1) și (2) C. civ. din 1864. Îmbogățirea fără justă cauză apare astfel ca un efect al încălcării bunei-credințe și echității care trebuie să subziste pe toată durata executării contractului. A mai susținut recurentul că instanța de apel în cuprinsul motivării hotărârii a făcut referiri la teoria impreviziunii și la Decizia nr. 623/2016 a Curții Constituționale. Referitor la impreviziune recurentul a arătat că aceasta intervine când în executarea contractului are loc un eveniment excepțional ce nu putea fi prevăzut în mod rezonabil de părți la data încheieri contractului, ceea ce face excesiv de oneroasă executarea obligației debitorului. În concret, în temeiul principiului nominalismului, recurentul a arătat că s-a obligat să restituie împrumutul acordat de bancă în aceeași monedă în care a acesta fost acordat, respectiv CHF, iar, ceea ce nu putea să prevadă și să își asume ca risc, a fost apariția crizei economice mondiale, care a determinat o valorizare extremă a monedei elvețiene. Recurentul a mai susținut că s-a aflat în prezența unei schimbări importante a condițiilor în care părțile au contractat, generată de o criză economică mondială, schimbare care nu a fost previzibilă pentru niciuna dintre părți, obligația reclamantului devenind extrem de împovărătoare, astfel încât nu poate fi reținută vreo culpă în sarcina sa.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ. Prin încheierea din 2 aprilie 2019, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului întocmit în cauză cu mențiunea că părțile pot depune punct de vedere în termen de 10 zile de la comunicare. La 23 aprilie 2019, reclamantul A. a depus la dosar punct de vedere la raport. Prin încheierea din 3 decembrie 2019, Înalta Curte de Casație și Justiție, în ceea ce o privește pe intimata-pârâtă din prezenta cauză, a constatat că a intervenit fuziunea prin absorbție între C. S.A. și B. S.A., având loc preluarea calității procesuale în temeiul art. 38 coroborat cu art. 39 C. proc. civ.. Totodată, a admis în principiu recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 883/A/2018 din 3 mai 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă și a stabilit termen de judecată la 14 ianuarie 2020, cu citarea recurentului-reclamant A. și a intimatei-pârâte C. S.A.. La 24 decembrie 2019, intimata-pârâtă C. S.A. a depus o cerere prin care a arătat că își însușește recursul declarat de către B. S.A., având in vedere că a preluat toate drepturile si obligațiile ce decurg din prezentul litigiu. Prin încheierea din 14 ianuarie 2020, Înalta Curte de Casație și Justiție a suspendat judecata recursului declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 883/A/2018 din 3 mai 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, în temeiul dispozițiilor art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la soluționarea cauzei C-81/19, aflată pe rolul Curții de Justiție a Uniunii Europene. Prin rezoluția din 25 septembrie 2020 s-a stabilit termen la 12.01.2021, care a fost preschimbat, din oficiu, pentru astăzi, 16 martie 2021, când cauza a fost repusă pe rol, constatându-se că a încetat motivul suspendării.

Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și temeiurilor de drept invocate, reține următoarele considerente: Cererea de recurs a fost întemeiată în drept pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. Prioritar, se impune precizarea că motivul de nelegalitate prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. a fost invocat formal, având în vedere că recursul nu cuprinde critici referitoare la ipotezele în care "hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei". Raportându-se la motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a susținut că nu poate fi menținut considerentul instanței de apel conform căruia comisioanele de acordare și cel de administrare sunt echivalentul unor servicii, raportat la faptul că suma de 2400 CHF reținuta de către intimată cu titlu de comision de acordare a creditului este excesivă în comparație cu activitatea prestată sau demersurile efectuate de către reprezentanții intimatei în vederea acordării creditului solicitat. Astfel, recurentul a susținut că, în raport de art. 4 alin. (1) și (2) din Legea nr. 193/2000, art. 79-80 din Codul consumului, condiția existenței unor clauze nenegociate este îndeplinită, iar pentru determinarea existenței sau nu a unui dezechilibru semnificativ între obligațiile părților, nu se iau în considerare doar aspectele financiare, în sensul că valoarea economică a prestațiilor reciproce să fie inegale, ci și alte aspecte, care pot genera un efort material al consumatorului sau de altă natură, disproporționat față de obiectul obligației. A mai susținut recurentul că nu sunt redactate într-un limbaj clar și inteligibil, caluzele privind prețul, iar comisionul de administrare lunară se încadrează în tipul de clauze care pot fi declarate nule, deoarece crează un dezechilibru financiar în defavoarea consumatorului. Totodată, a arătat că scopul perceperii acestui comision nu este prevăzut, iar caracterul echivoc al clauzei contravine dispozițiilor art. 1 din Legea nr. 193/2000 și nu respectă nici exigențele bunei-credinte, deoarece inserarea comisionului de administrare lunară i-a vătămat interesele legitime, patrimoniale prin majorarea considerabilă a ratei lunare, fără a exista o contraprestație a băncii. Aceste critici nu sunt fondate, întrucât instanța de apel a efectuat o corectă aplicare a prevederilor Legii nr. 193/2000 și a Directivei nr. 93/13/CEE. Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori transpune în dreptul național cerințele Directivei nr. 93/13/CEE din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii. Potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 "orice contract încheiat între profesioniști și consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate". Referitor la noțiunea de clauză abuzivă, art. 3 din Directiva 93/13/CEE stabilește că au acest caracter clauzele contractuale care nu s-au negociat individual și, în contradicție cu exigența de bună-credință, provoacă un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților care decurg din contract, în detrimentul consumatorului. Conform art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000: "(1) O clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților". Ca atare, din textul normativ enunțat, reglementat de legislația românească în consens cu dispozițiile Directivei 13/93, rezultă că pentru a reține caracterul abuziv al unei clauze contractuale trebuie îndeplinite cumulativ mai multe condiții, respectiv clauza contractuală în litigiu să nu fi fost negociată direct cu consumatorul, prin ea însăși creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților în detrimentul consumatorului și să nu fie respectată cerința bunei-credințe. Totodată, cele trei condiții prevăzute de lege sunt distincte, astfel că îndeplinirea uneia dintre acestea nu poate conduce la concluzia că ar fi îndeplinite și celelalte condiții, fără să fie probat acest lucru. Înalta Curte constată că instanța de apel a motivat că nu sunt îndeplinite condițiile privind existența unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, contrar exigențelor bunei-credințe, prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000. Astfel, instanța de prim control judiciar a reținut, în acord cu tribunalul, că pentru acordarea creditului, cât și pe parcursul derulării acestuia, banca efectuează diferite activități, de evaluare a clientului, a bonității acestuia, de evaluare a garanției, precum și de administrare a creditului, activități numeroase și complexe, în care sunt implicate resurse materiale și salariați ai băncii, iar aceste comisioane sunt echivalentul unor servicii. Totodată, a motivat că, însăși denumirea acestor comisioane indică în mod clar care este rațiunea perceperii lor și serviciile a căror contravaloare o reprezintă, fiind vorba, în esență, de acele servicii și prestații ale băncii necesare pentru punerea la dispoziție a creditului, respectiv pentru administrarea creditului pe toată perioada derulării contractului, subliniind că sumele efectiv datorate de către reclamant în temeiul clauzelor contestate au fost fără echivoc, fiind cunoscute încă de la momentul încheierii contractului. Înalta Curte reține că menționarea în contract a obligației de plată a comisionului de acordare și administrare s-a făcut într-un limbaj clar și inteligibil pentru orice consumator interesat de contractarea unui credit bancar, fiind cunoscută existența obligației de plată, a cuantumului datorat și contraprestația băncii, dedusă din chiar denumirea comisioanelor, coroborată cu data exigibilității, fiind, de asemenea, certă îndeplinirea serviciilor de către bancă, atât timp cât s-a ajuns la perfectarea contractului de credit, astfel încât nu este fondată critica recurentului în sensul că suma de 2400 CHF reținuta de intimată cu titlu de comision de acordare a creditului este excesivă în comparație cu activitatea prestată sau demersurile efectuate de bancă în vederea acordării creditului. Pentru aceleași considerente nici critica recurentului în sensul că nu sunt redactate într-un limbaj clar și inteligibil clauzele privind prețul, iar comisionul de administrare lunară se încadrează în tipul de clauze care pot fi declarate nule, deoarece crează un dezechilibru financiar în defavoarea consumatorului, nu este întemeiată. De asemenea, nefondată este și critica recurentului în sensul că scopul perceperii comisionului de administrare nu este prevăzut, iar caracterul echivoc al clauzei contravine dispozițiilor art. 1 din Legea nr. 193/2000 și nu respectă nici exigențele bunei-credinte, deoarece inserarea comisionului de administrare lunară i-a vătămat interesele legitime, patrimoniale prin majorarea considerabilă a ratei lunare, fără a exista o contraprestație a băncii. Pentru a se reține caracterul abuziv al clauzelor menționate este necesar a se proba că acestea creează, în detrimentul consumatorului și contrar bunei credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, or, în condițiile îm care obligația de plată a fost stipulată în mod clar și inteligibil, indicându-se cuantumul comisioanelor datorate și scadența acestora, nu se poate considera ca reclamantul a fost prejudiciat, fiind informat chiar la momentul semnării convenției de credit cu privire la obligația ce îi incumbă. Prin urmare, în cauză, există suficiente criterii care să confere consumatorului posibilitatea să prevadă consecințele economice care rezultă din clauzele contractuale. Valoarea comisioanelor, metoda de calcul și data perceperii acestora rezultă din stipulațiile contractuale, recurentul-reclamant fiind în măsură să prevadă la data încheierii contractului care sunt implicațiile juridice și economice care decurg din perceperea acestor comisioane în ceea ce îl privește. Înalta Curte reține că, potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, "o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților". Astfel, una dintre condițiile cumulative impuse de textul legal evocat vizează producerea unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului, în analizarea acestei condiții prezentând relevanță obligația profesioniștilor de a formula clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate, potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000. În legătură cu modul în care trebuie analizat caracterul clar și inteligibil al clauzelor contestate din convenția de credit, instanța supremă reține efectul obligatoriu al interpretării realizate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în decizia preliminară adoptată în cauza C-621/17 (Gyula Kiss vs. CIB Bank Zrt. și alții). În cauza menționată au fost dezlegate chestiuni de drept similare celor din pricina dedusă judecății, din perspectiva aprecierii caracterului abuziv al clauzelor privind comisionul de acordare credit și comisionul de administrare, Curtea de Justiție a Uniunii Europene statuând că: "art. 4 alin. (2) și articolul 5 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că cerința potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar și inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, precum cele în discuție în litigiul principal, care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare și al unui comision de acordare care urmează să fie suportate de consumator, metoda lor de calcul și data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză". În Decizia Preliminară pronunțată în cauza precizată mai sus, Curtea de Justiție a subliniat elementele specifice care trebuie examinate pentru a se stabili dacă o clauză este exprimată în mod clar și inteligibil, printre acestea regăsindu-se cuantumul precis al comisionului de administrare și acordare, metoda de calcul, data de exigibilitate, posibilitatea ca natura serviciilor furnizate efectiv să poată fi înțeleasă sau dedusă din contractul avut în vedere în ansamblul său. În plus, consumatorul trebuie să fie în măsură să verifice dacă există o suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pe care acesta le remunerează. În același sens, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat în cauzele conexate C-224/19 și C-259/19, CY împotriva Caixa Bank S.A. și, respectiv LG, PK împotriva Banca Bilbao Vizcaya Argentaria S.A., la 16 iulie 2020, că "Articolul 3 alin. (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că o clauză a unui contract de împrumut încheiat între un consumator și o instituție financiară, care impune consumatorului plata unui comision de acordare, poate crea în detrimentul consumatorului un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților care decurg din contract, în pofida cerinței de bună-credință, atunci când instituția financiară nu demonstrează că acest comision corespunde unor servicii furnizate și unor cheltuieli pe care le-a efectuat, aspect a cărui verificare revine instanței de trimitere". Cu toate că această hotărâre