ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1494/2021

Ședința publică din data de 15 iunie 2021

Asupra recursului de față, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Prin cererea înregistrată la Tribunalul București, secția a VI-a civilă la data de 19 mai 2016, sub nr. x/2016, reclamanta A. a chemat în judecată pârâta B. S.A., solicitând instanței să dispună:

În drept, au fost invocate prevederile Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesioniști și consumatori, O.G. nr. 21/1992 privind protecția consumatorilor, O.U.G. nr. 99/2006 privind instituțiile de credit și adecvarea capitalului, O.U.G. nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori, Legea nr. 288/2018 pentru modificarea și completarea unor acte normative, Legea nr. 363/2007 privind combaterea practicilor incorecte ale comercianților în relația cu consumatorii și armonizarea reglementărilor cu legislația europeană privind protecția consumatorilor, art. 15 din Constituția României, art. 194 și urm. din C. proc. civ., art. 480, art. 992 din C. civ., Directiva nr. 93/13/CEE privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, art. 276 din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene.

Prin sentința civilă nr. 1895 din 19 mai 2017, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2016, s-a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. împotriva pârâtei B. S.A. și s-a constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzei de la art. 5.2 din contractul de credit nr. x din 11 martie 2008, în varianta sa inițială, în ceea ce privește posibilitatea de a modifica dobânda în funcție de politica băncii.

Totodată, a fost obligată pârâta la restituirea către reclamantă a diferenței dintre dobânda efectiv achitată și cea datorată conform ratei de 5,7% pe an, inițial convenită, de la data încheierii contractului până la data de 3 octombrie 2011 și în rest, a fost respinsă cererea ca neîntemeiată.

II. Împotriva acestei sentințe au declarat apeluri reclamanta A., la 20 septembrie 2017, prin care a solicitat modificarea sentinței atacate în sensul admiterii în totalitate a cererii de chemare în judecată și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată, precum și pârâta B. S.A., la 22 septembrie 2017, prin care a solicitat schimbarea în parte a hotărârii atacate în sensul respingerii în totalitate a cererii de chemare în judecată.

Prin decizia civilă nr. 750 din 2 aprilie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, s-a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanta A. și s-a admis apelul declarat de pârâta B. S.A. împotriva sentinței civile nr. 1895 din 19 mai 2017 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2016.

A fost schimbată în tot sentința civilă atacată, în sensul că a fost respinsă în totalitate cererea de chemare în judecată.

III. La data de 11 iunie 2018, reclamanta A. a declarat recurs împotriva acestei decizii, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea căii extraordinare de atac, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel. Totodată, a solicitat obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Cu privire la motivul de recurs întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., recurenta a susținut că instanța de apel a omis să se pronunțe asupra nulității absolute și a caracterului abuziv al clauzei contractuale prevăzute la art. 6.1 lit. b) din contractul de credit nr. x, care prevede perceperea comisionului de acordare.

În ceea ce privește restituirea sumelor încasate cu titlu de comision de acordare, având în vedere caracterul abuziv al clauzei ce permite perceperea lui, recurenta apreciază că se impune restituirea prestațiilor efectuate în temeiul acestei clauze. Astfel, în cazul contractelor cu executare succesivă, principiul retroactivității efectelor nulității actului juridic civil nu este aplicabil în ipoteza în care executarea obligației este ireversibilă și nu mai poate fi dispusă repunerea părților în situația anterioară. În schimb, în cauză este realizabilă obligația băncii de a restitui sumele încasate pe nedrept, în baza unor clauze lovite de nulitate absolută, astfel încât nu există niciun motiv pentru a se admite vreo derogare de la principiul menționat.

Criticile de nelegalitate întemeiate pe art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. vizează faptul că instanța de apel a aplicat în mod greșit prevederile art. 1 lit. B) din anexa Legii nr. 193/2000, reținând în mod eronat că nu poate fi admisă constatarea caracterului abuziv al clauzei de risc valutar, trecând astfel peste interpretările obligatorii date de CJUE în cauza C-186/16, Andriciuc împotriva C. S.A.

Conform jurisprudenței CJUE, banca trebuie să furnizeze consumatorului orice informație care să-i permită acestuia să evalueze consecințele economice ale clauzei de risc valutar, asupra obligațiilor sale financiare viitoare, în acest sens instanței naționale revenindu-i obligația să verifice dacă consumatorul a fost informat cu privire la toate elementele care pot avea un efect asupra întinderii obligației sale.

Recurenta a subliniat faptul că, prin neîndeplinirea obligației de informare asupra riscului valutar, în cazul unui contract de credit pe termen lung, banca a profitat de asimetria informațională față de aceasta pentru a transfera integral asupra persoanei fizice riscul valutar, creând un dezechilibru major și contrar bunei-credințe.

În ceea ce privește caracterul abuziv al clauzei de risc valutar, recurenta a învederat că operatorii economici nu i-au oferit informații complete, corecte și precise asupra aspectelor esențiale legate de produsul oferit.

În ceea ce privește stabilizarea cursului de schimb CHF - leu la momentul semnării contractului, curs care să fie valabil pe toată perioada derulării contractului, recurenta menționează că în vederea anulării clauzelor abuzive se impune revizuirea efectelor contractului prin înghețarea cursului de schimb valutar la valoarea de la momentul încheierii contractului, respectiv calcularea și plata ratelor de rambursare a creditului la valoarea în RON a francului elvețian de la data încheierii contractului, pe întreaga perioadă de valabilitate a acestuia. În acest context recurenta a subliniat că schimbarea conditiilor economice a fost imprevizibila și aceasta nu a avut cunoștințe de specialitate în domeniul financiar-bancar, care să îi permită anticiparea unei devalorizari vădite a leului față de CHF dar și faptul că banca nu i-a pus la dispoziție nicio informație din care sa reiasă riscurile de devalorizare a leului în raport cu CHF, astfel că executarea lui în contextul actual nu mai corespunde voinței concordante a părților.

Referitor la cererea privind denominarea în moneda națională a plăților, recurenta a arătat că, în virtutea principiului din regulamentul valutar conform căruia prețul mărfurilor sau al serviciilor între rezidenți se plătește în moneda națională, se impune ca executarea obligațiilor decurgând din acest contract să se facă în RON.

În ceea ce privește cererea de constatare a nulității absolute a dobânzii, recurenta a menționat că instanța de apel trebuia să aibă în vedere faptul că la momentul anului 2010, când s-a stabilit în sarcina băncii cerința de a intra în conformitate cu prevederile O.U.G. nr. 50/2010, care prevăd obligația ca dobânda să fie raportată la fluctuațiile indicilor de referință Euribor, Robor, Libor, rata dobânzii de referință a BNR, în funcție de valuta creditului, la care creditorul poate adăuga o anumită marjă fixă pe toată durata derulării contractului, banca a comis un nou abuz, în sensul că a majorat în mod unilateral dobânda aplicabilă creditului, cu toate că în O.U.G. nr. 50/2010 acest lucru este interzis.

La data de 15 noiembrie 2018, intimata a depus la dosar întâmpinare, prin care a invocat excepțiile inadmisibilității și nulității recursului, iar pe fond a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

În ceea ce privește excepția inadmisibilității recursului intimata susține că, potrivit prevederilor art. 13 alin. (4) din Legea nr. 193/2000, toate acțiuniile care au ca temei de drept Legea nr. 193/2000 sunt supuse unei singure căi de atac, respectiv apelului.

Referitor la excepția nulității recursului, intimata a precizat că motivele de recurs invocate de recurentă nu sunt susceptibile de încadrare în ipotezele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 din C. proc. civ.

Intimata a învederat că din cuprinsul cererii de recurs nu pot fi identificate veritabile critici la adresa deciziei pronunțate în apel și nici nu se demonstrează în ce constă nelegalitatea deciziei atacate, prin raportare la soluția pronunțată în apel și la argumentele arătate de instanță în fundamentarea acesteia.

S-a mai arătat că prin cererea de recurs se reiterează situația de fapt și motivele din cererea de chemare în judecată, fără a se aduce critici de nelegalitate hotărârii recurate, astfel cum impun prevederile art. 488 din C. proc. civ.

Pe fondul cauzei, intimata a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea deciziei recurate ca fiind legală și temeinică.

În esență, intimata a subliniat că în materia creditelor în valută problema riscului valutar la care este expus consumatorul nu este susceptibilă de soluționare pe calea unor acțiuni întemeiate pe Legea nr. 193/2000, având în vedere că riscul valutar este suportat de consumator, nu în temeiul unei pretinse clauze abuzive din contractul de credit, ci ca o consecință a nominalismului consacrat de lege.

Totodată, s-a mai arătat că schimbarea condițiilor economice și invocarea necunoașterii domeniului financiar-bancar nu conduc la revizuirea efectelor contractului, având în vedere ca nu s-a schimbat nimic în relațiile contractuale în detrimentrul recurentei.

IV. Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a, la 6 iulie 2018.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din 16 aprilie 2019, în complet de filtru, constatând întrunite condițiile prevăzute de art. 493 alin. (3) din C. proc. civ., instanța a dispus comunicarea raportului către părțile cauzei, pentru a se depune puncte de vedere asupra acestuia, astfel cum prevede art. 493 alin. (4) din C. proc. civ.

Potrivit dovezilor de comunicare, raportul asupra admisibilității în principiu a recursului a fost comunicat părților.

Prin încheierea din 5 noiembrie 2019, în complet de filtru, Înalta Curte a respins excepțiile inadmisibilității și nulității recursului, invocate de intimată, a admis în principiu recursul și a stabilit termen de judecată la 28 ianuarie 2020.

Prin încheierea din 28 ianuarie 2020, în ședință publică, Înalta Curte a dispus în temeiul dispozițiilor art. 413 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ. suspendarea judecării recursului până la soluționarea cauzelor C-81/19 și C-269/19, aflate pe rolul Curții de Justiție a Uniunii Europene.

La 20 mai 2020, recurenta a depus cerere de redeschidere a judecății, prin care a solicitat fixarea unui termen de judecată pentru soluționarea recursului.

Prin rezoluția din 14 aprilie 2021 s-a fixat termen în ședință publică la 15 iunie 2021 pentru discutarea cererii de repunere pe rol și a recursului.

Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și temeiurilor de drept invocate, reține următoarele considerente:

În susținerea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta a subliniat că instanța de apel a aplicat în mod greșit prevederile art. 1 lit. b) din Anexa la Legea nr. 193 din 2000 prin raportare la cauza C-186/16, Andriciuc împotriva C. S.A., în ceea ce privește analiza caracterului abuziv al clauzei de risc valutar inserată în contractul de credit la art. 9.2, 9.3 si 9.4., efectuată în cadrul apelului reclamantei.

În acest sens, recurenta susține că banca este obligată să furnizeze consumatorului orice informație care să-i permită acestuia să evalueze consecințele economice ale clauzei de risc valutar asupra obligațiilor sale viitoare.

Această critică este nefondată, întrucât instanța de apel, în mod corect, a reținut că prevederile art. 1 lit. b) din Anexa la Legea nr. 193 din 2000, potrivit cărora sunt considerate clauze abuzive acele prevederi contractuale care obligă consumatorul să se supună unor condiții contractuale despre care nu a avut posibilitatea reală să ia cunoștință la data semnarii contractului, nu erau incidente în cauză.

Riscul valutar ține efectiv de natura împrumutului în moneda străină, fiind definit în Normele Băncii Naționale a României nr. 17 din 2003 și în Regulamentul Băncii Naționale a României nr. 4 din 2005 privind regimul valutar, ca o componentă a riscului de piață, care apare din fluctuațiile pe piață ale cursului valutar.

Având în vedere că orice contract de credit încheiat în monedă străină poartă amprenta riscului valutar, clauza contestată are caracter inteligibil pentru un consumator mediu avizat, care nu implică detalierea modului în care va fluctua cursul valutar pe toată perioada contractuală, întrucât acest element este deopotrivă necunoscut intimatei-pârâte.

Prin urmare, instanța de apel în mod corect a reținut că nu i se poate imputa intimatei-pârâte lipsa furnizării unei estimări precise cu privire la evoluția pe termen lung a cursului CHF-Leu, în cadrul obligației generale de informare pe care o are profesionistul față de consumator, în etapa anterioară încheierii convenției.

Mai mult, clauza privind moneda creditului reflectă principiul nominalismului monetar, astfel cum este reglementat de art. 1578 C. civ. și, prin urmare, fiind cazul unei transpuneri în plan contractual a unei norme legale supletive, era exclusă de la controlul caracterului abuziv, instituit prin Legea nr. 193/2000, potrivit jurisprudenței constante a Curții de Justiție a Uniunii Europene.

Prin hotărârea pronunțată în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc și alții împotriva C. S.A., Curtea de Justiție a Uniunii Europene a instituit o ordine de prioritate a condițiilor care trebuie să fie verificate din perspectiva Directivei 93/13, neîndeplinirea uneia dintre condiții făcând de prisos analiza celor subsecvente și determinând concluzia lipsei caracterului abuziv al clauzei cercetate.

Articolul 1 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE, transpus în dreptul național prin art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, instituie o excludere din domeniul de aplicare a regimului acestei Directive a acelor clauze contractuale care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii. Potrivit jurisprudenței Curții de Justiție a Uniunii Europene, respectiv Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/1, această excludere este justificată de faptul că, în principiu, se poate prezuma în mod legitim că legiuitorul național a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților la încheierea contractului.

În analiza îndeplinirii condițiilor excluderii, prin Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertries, C-92/11 și Hotărârea din 20 septembrie 2017, Andriciuc și alții, C-186/16, pct. 29 și 30, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat că instanța națională are sarcina să verifice dacă clauza contractuală vizată reflectă dispoziții de drept național care se aplică în mod imperativ între părțile contractante, independent de alegerea lor, sau dispoziții de natură supletivă și, prin urmare, aplicabile automat, în lipsa unui acord diferit între părți în această privință.

Consecventă dezlegărilor date în jurisprudența sa anterioară, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat, în Hotărârea din 9 iulie 2020, N.G., O.H. împotriva D., C-81/19, par. 35, că posibilitatea derogării de la o dispoziție de drept național supletivă este lipsită de relevanță în ceea ce privește verificarea aspectului dacă o clauză contractuală ce reflectă o asemenea dispoziție este exclusă, în temeiul art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, din domeniul său de aplicare.

În acest sens, Curtea de Justiție a Uniunii Europene, prin Hotărârea din 9 iulie 2020, C-81/19, par. 36, a statuat că în conformitate cu art. 3 alin. (1) din Directiva 93/13, transpusă prin art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, lipsa unei negocieri individuale este o condiție legată de declanșare a verificării caracterului abuziv al unei clauze, control care nu poate interveni în cazul în care clauza contractuală nu intră în domeniul său de aplicare.

În considerentele 37 și 38 din hotărâre, CJUE subliniază că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, dar reflectă o normă care, potrivit legii naționale, se aplică între părțile contractante în lipsa unui acord diferit în această privință (dispoziție națională calificată drept supletivă), nu intră în domeniul de aplicare al acestei directive.

În concluzie, clauzele care stipulează restituirea creditului în aceeași monedă în care a fost acordat (CHF) transpun o normă supletivă din dreptul național, fată de care părțile pot să deroge.

Întrucât în cauză nu s-a făcut dovada existenței unui acord al părților, diferit de dispozițiile art. 1578 din C. civ., clauza contractuală în discuție nu este decât o transpunere a principiului nominalismului, astfel cum a fost consacrat legal, și ca atare, prin raportare la dispozițiile art. 3 alin. (2) din Legea 193/2000, art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 și la jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene, orice analiză a caracterului abuziv a acesteia este exclusă.

Având în vedere că această primă condiție nu este îndeplinită în analiza caracterului abuziv al clauzei de risc valutar, nu se mai impune nici analiza criticilor referitoare la includerea acestor clauze în obligația generală de informare a consumatorului.

Critica privind respingerea solicitarii recurentei de stabilizare a cursului de schimb CHF-LEU la momentul semnării contractului, curs care să fie valabil pe toată perioada derulării contractului în temeiul teoriei impreviziunii, este nefondată.

Cererea recurentei de stabilizare sau înghețare a cursului de schimb CHF-LEU la momentul încheierii contractului, curs care să fie valabil pe toată durata derulării convenției de credit, nu reprezintă altceva decât o solicitare de intervenție a instanței de judecată pentru a modifica clauzele contractuale în temeiul cărora împrumutații au obligația restituirii integrale a creditului în aceeași cantitate de monedă în care acesta a fost acordat.

Dispozițiile art. 6 din Legea nr. 193/2000 nu permit instanței să modifice nici măcar o clauză contractuală constatată ca fiind abuzivă, ci prevăd sancțiunea eliminării acesteia din contract, lipsirea ei de efecte, ceea ce nu se confundă cu modificarea clauzei.

În acest sens este și decizia Curții de Justiție a Uniunii Europene din 29 noiembrie 2010 în cauza C - 618/10, Banco Espanol de Credito S.A. împotriva E., în care s-a statuat că atunci când se constată existența unei clauze abuzive, instanțele au numai obligația de a exclude aplicarea unei astfel de clauze pentru ca aceasta să nu mai producă efecte obligatorii în ceea ce privește consumatorul, fără a avea posibilitatea să modifice conținutul acesteia.

În acest context, solicitarea recurentei de modificare a contractului prin înlocuirea obligației esențiale asumate de împrumutat de a restitui capitalul împrumutat cu o obligație de a restitui o sumă în RON, la valoarea CHF de la data încheierii contractului, este lipsită de temei legal, deoarece nici reglementarea specială (legislația privind protecția consumatorului și Directiva 93/13/CEE) și nici reglementarea de drept comun (C. civ. de la 1864) nu permit intervenția instanței de judecată în acordul de voință al părților. De asemenea, solicitarea recurentei este lipsită și de temei contractual, întrucât din cuprinsul contractului reiese faptul că rambursarea creditului are loc în aceeași monedă în care a fost acordat împrumutul, și nu în RON.

Recurenta susține că se impune revizuirea efectelor contractului de credit, argumentată atât pe creșterea cursului de schimb valutar CHF-LEU, care a denaturat contractul de la scopul său, cât și pe lipsa informării lor cu privire la caracteristica acestei monede.

Spre deosebire de caracterul abuziv al unei clauze și de nulitatea acesteia, care se analizează pentru motive anterioare și/sau concomitente încheierii contractului, impreviziunea privește un contract valabil încheiat, care, ca urmare a unor împrejurări independente de acțiunea/inacțiunea părților, produce alte efecte decât cele avute în vedere la momentul încheierii sale valabile.

Deși nu a cunoscut o consacrare legală expresă sub imperiul dispozițiilor C. civ. de la 1864, doctrina și practica au recunoscut posibilitatea aplicării teoriei impreviziunii ca o excepție de la principiul forței obligatorii a contractului, în cazul ruperii echilibrului contractual în urma schimbării împrejurărilor avute în vedere de către părți la momentul încheierii contractului, urmând ca în aplicarea acestei teorii să fie reajustate drepturile și obligațiile părților, precum și întinderea acestora.

În același sens s-a statuat și în decizia nr. 623/2016 a Curții Constituționale, în care s-a reținut că impreviziunea, aplicabilă potrivit concepției instanței de contencios constituțional și în regimul C. civ. de la 1864, intervine când în executarea contractului a survenit un eveniment excepțional și exterior ce nu putea fi prevăzut în mod rezonabil la data încheierii contractului în privința amplorii și efectelor sale.

Totodată, s-a mai reținut că impreviziunea vizează numai riscul supraadăugat și, în condițiile intervenirii acestuia, este menită să reamenajeze prestațiile la care părțile s-au obligat în condițiile noii realități economice/juridice, neavând drept scop revenirea la prestațiile de la momentul încheierii contractului de credit sau la riscul acceptat de către părți la același moment.

Față de argumentele expuse în precedent referitoare la teoria impreviziunii, Înalta Curte constată că recurenta nu urmărește adaptarea pentru viitor a efectelor contractului, astfel încât prestațiile părților să fie unele echilibrate, ci ajustarea prestațiilor față de configurarea dată acestora la momentul încheierii convenției, când nu exista dezechilibrul contractual pretins de către reclamantă, ceea ce contravine scopului și mecanismului remediului impreviziunii și pune în mod nepermis semnul egalității între impreviziune și nulitate.

Mai mult, pretinzându-se de către reclamantă eliminarea riscului valutar, prin înghețarea cursului de schimb al monedei creditului la data încheierii contractului, se solicită, în realitate, nesocotirea principiului nominalismului monetar, prevăzut de art. 1578 din C. civ. din 1864, normă supletivă din dreptul național, care, prin voința părților, a fost transpusă în convenție și care este exceptată din domeniul de aplicare al Directivei 93/13 și al Legii nr. 193/2000.

Critica privind denominarea este, de asemenea, nefondată întrucât convertirea creditului în RON ar echivala cu o modificare a condițiilor contractuale, respectiv chiar a monedei de restituire a creditului, pe care instanța nu o poate dispune în lipsa unor prevederi legale sau contractuale care să o legitimeze în acest sens.

Potrivit art. 2 din Regulamentul BNR nr. 4 din 2005, operațiunile valutare curente și de capital, așa cum sunt prevăzute în Nomenclator, se efectuează în mod liber între rezidenți și nerezidenți, în valută și în moneda națională (leu).

Prin art. 1 lit. d) din Anexa nr. 1 la Regulamentul BNR nr. 4 din 2005 s-a stabilit că printre operațiunile valutare se numără și rambursarea creditelor sau împrumuturilor. Totodată, conform art. 4.1 din Anexa nr. 1 la același regulament, operațiunile valutare sunt încasările, plățile, compensările, transferurile, creditările, precum și orice tranzacții exprimate în valute, putând exista operațiuni valutare între rezidenți și nerezidenți, operațiuni valutare curente, operațiuni valutare de capital și operațiuni valutare între rezidenți.

În consecință, din interpretarea acestor norme juridice rezultă cu evidență că este posibilă rambursarea creditelor în valută.

Mai trebuie observat că prin Normele BNR nr. 10 din 2005 și nr. 20 din 2006 și Regulamentul BNR nr. 3 din 2007 s-a stabilit cadrul în care se pot acorda credite de către bănci, fără limitări din perspectiva monedei în care se acordă creditele, astfel că nu se poate reține aplicabilitatea prevederilor art. 3 alin. (1) din Regulamentul BNR nr. 4 din 2005, cum în mod greșit a susținut recurenta.

De altfel, nicio prevedere legală nu consacră dreptul unei persoane împrumutate de a restitui împrumutul într-o altă monedă întrucât ar încălca principiului nominalismului monetar consacrat în art. 1578 din C. civ. din 1864.

Critica recurentei privind clauza referitoare la dobânda, analizată în cadrul apelului pârâtei prin care susține că instanța ar fi aplicat greșit prevederile art. 1 lit. b) din Anexa la Legea 193 din 2000, este nefondată.

Dispozițiile art. 1 lit. b) din Anexa la Legea nr. 193 din 2000 nu sunt aplicabile în cauză, întrucât clauzele prevăzute la art. 5.2 și 5.3 din contract referitoare la dobândă nu obligă pe consumator la suportarea unor condiții contractuale despre care nu a avut posibilitatea reală de a lua la cunoștință de la data semnării contractului.

Astfel, recurenta a cunoscut că dobânda stipulată la art. 5.2 din contract era variabilă, fiind prevăzut expres în contract, de la data semnării acestuia, faptul că poate fi modificată în funcție de valoarea dobânzii de referință pentru fiecare valută, Euribor pentru Euro, Libor pentru CHF și Robor pentru Leu.

Ca urmare a intrării în vigoare a O.U.G. nr. 50/2010, s-a instituit în sarcina instituțiilor de credit obligația indicării în contractul de credit a unei formule de calcul a ratei dobânzii care să fie alcătuită dintr-un element fix, reprezentat de marja băncii și un element variabil, reprezentat de indicele de referință. În acest sens, a fost notificată recurenta privind formula de calcul a dobânzii formată din marja fixă și din indicele de referință variabil trimestrial corespunzător monedei creditului.

Prin urmare, și susținerile recurentei referitoare la neconformarea băncii la dispozițiile O.U.G. nr. 50/2010, în sensul că dobânda sa fie raportată la fluctuațiile indicilor de referință în funcție de valuta creditului, la care aceasta poate adăuga o anumită marjă fixă, sunt nefondate întrucât banca, atât la data semnării contractului, cât și prin notificările trimise recurentei, a indicat și a explicitat formula de calcul a ratei dobânzii, alcătuită dintr-un element fix, reprezentat de marja băncii și un element variabil, reprezentat de indicele de referință.

Banca nu a majorat unilateral dobânda prin majorarea marjei fixe a acesteia, ci a aplicat criteriile prevăzute în contract, respectiv indicele LIBOR și marja fixă a băncii, aspect dovedit și prin corespondența purtată între părți, din care rezultă într-un mod clar, inteligibil și lipsit de echivoc pentru consumator modalitatea de calcul a dobânzii.

În consecință, motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., invocat de recurentă este nefondat.

În dezvoltarea motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., recurenta a susținut că instanța de apel a omis să se pronunțe asupra motivului de apel privind constatarea caracterului abuziv și a nulității absolute a clauzei prevăzute la art. 6.1 lit. b) din contractul de credit nr. x din 11 martie 2008, referitor la perceperea comisionului de acordare.

Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când aceasta nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Acest motiv de nelegalitate vizează, prin conținutul său, nerespectarea prevederilor art. 425 alin. (1) pct. b) din C. proc. civ., potrivit cărora în considerentele hotărârii judecătorul trebuie să arate obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

Obligația instanței de a-și argumenta soluția adoptată, consacrată legislativ, are în vedere stabilirea în considerente a situației de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților și punctul de vedere al instanței față de fiecare critică relevantă și raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția pronunțată. Aceste cerințe legale sunt impuse de însăși esența înfăptuirii justiției, iar forța de convingere a unei hotărâri judecătorești rezidă în raționamentul indicat clar, explicitat și întemeiat pe considerente de drept.

O hotărâre judecătorească trebuie să cuprindă în motivarea sa argumentele care au format, în fapt și în drept, convingerea instanței cu privire la soluția pronunțată, argumente care, în mod necesar, trebuie să se raporteze la susținerile și apărările părților, la probatoriul administrat, precum și la dispozițiile legale aplicabile raportului juridic dedus judecății.

În cauză, recurenta a invocat faptul că instanța de apel nu a motivat soluția de respingere a apelului prin raportare la critica apelantei vizând dezlegarea dată de instanța de fond asupra cererii de constatare a caracterului abuziv al clauzei contractuale referitoare la perceperea comisionului de acordare.

Înalta Curte constată întemeiate criticile recurentei, întrucât motivarea hotărârii este un element indispensabil al acestui act procesual, iar lipsa unei motivări corespunzătoare împiedică controlul jurisdicțional al instanței de recurs, respectiv examinarea conformității hotărârii pronunțate în apel cu regulile de drept aplicabile.

Prin motivele de apel reclamanta a criticat în mod expres soluția primei instanțe de respingere a cererii privind constatarea caracterului abuziv a clauzei prevăzute la art. 6.1 lit. b) din contractul de credit nr. x din 11 martie 2008, referitoare la perceperea comisionului de acordare. În acest sens, reclamanta a arătat că tribunalul, în mod greșit, a reținut că această clauză conține toate elementele necesare pentru deplina informare a consumatorului și că acest comision are un caracter clar și inteligibil, nefiind de natură a determina un dezechilibrul contractual, precum și că perceperea comisionului de acordare este lipsit de cauză juridică în lipsa unei contraprestații a băncii concret determinate.

Din lecturarea deciziei recurate, rezultă că instanța de apel a respins ca nefondat apelul formulat de reclamantă, fără însă a analiza și motivul de apel prin care reclamanta a criticat soluția primei instanțe, de respingere a cererii privind constatarea caracterului abuziv a comisionului de acordare și de restituire a sumelor încasate cu acest titlu și fără a prezenta argumentele care au format convingerea instanței cu privire la soluția de respingere a căii de atac devolutive.

În acest context, rezultă că hotărârea recurată a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., fiind astfel încălcat și dreptul recurentei-reclamante la un proces echitabil.

Prin faptul că în considerentele hotărârii nu se regăsesc motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția de respingere a apelului, vizând cererea de constatare a caracterului abuziv al comisionului de acordare, recurentei i s-a cauzat o vătămare procesuală care nu poate fi înlăturată altfel decât prin casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată la aceeași instanță de apel, a căii de atac a reclamantei.

Având în vedere faptul că instanța de recurs constată incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., potrivit art. 496 alin. (2) raportat la art. 497 din același cod, va admite recursul, va casa în parte decizia civilă nr. 750 din 2 aprilie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, cu consecința trimiterii cauzei spre o nouă judecată a apelului reclamantei, numai în ceea ce privește analiza criticilor referitoare la comisionul de acordare.

Se vor menține celelalte dispoziții ale deciziei recurate.

În rejudecare, instanța de apel va analiza criticile reclamantei privind caracterul abuziv al clauzei prevăzute la art. 6.1 lit. b) din contractul de credit nr. x din 11 martie 2008, referitoare la perceperea comisionului de acordare, urmând a ține seama de criteriile de analiză astfel cum acestea sunt definite de art. 4 din Legea nr. 193/2000, în interpretarea dată de Curtea de Justiție a Uniunii Europene prin deciziile din 3 octombrie 2019, pronunțată în cauza C-621/17, Gyula Kiss împotriva CIB Bank Zrt. și alții, și din 16 iulie 2020, prounțată în cauzele conexate C-224/19, CY împotriva CaixaBank S.A. și C-259/19, LG, PK împotriva Banco Bilbao Vizcaya Argentaria S.A.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei civile nr. 750 din 2 aprilie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Casează în parte decizia atacată și trimite cauza aceleiași instanțe, pentru judecarea apelului reclamantei.

Menține în rest celelalte dispoziții ale deciziei recurate.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 15 iunie 2021.