ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2154/2021

Ședința publică din data de 19 octombrie 2021

Asupra recursurilor de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 30 martie 2015 pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, reclamanta A. a chemat în judecată pârâta B. S.A. - Membră a C., solicitând:

· Constatarea caracterului abuziv al clauzei prevăzute la art. 6.1 teza a II-a conform căreia, după primele 6 luni "împrumutatul va plăti dobânda variabilă a băncii, compusă din dobânda de referință a băncii la care se adaugă marja de 5,1550%, dobânda fiind revizuibilă în funcție de evoluția dobânzii de referință a băncii";

· Constatarea caracterului abuziv al clauzei prevăzute la art. 1.2.2.1.1 din actul adițional la contractul de credit bancar nr. B0023548/20.08.2008, încheiat la 24.09.2010, referitoare la rata dobânzii variabile, "compusă din indicele de referință LIBOR la 3 luni, la care se adaugă marja băncii în cuantum de 7,965%; rata dobânzii variabile este revizuibilă (..)";

· Obligarea pârâtei la întregirea art. 6.1 lit. a) al contractului de credit x/20.08.2008, în sensul menționării faptului că dobânda este formată din marja fixă de 5,1550%, așa cum a fost prezentată la semnarea convenției de credit;

· Constatarea caracterului abuziv și, implicit, anularea clauzei prevăzute la art. 5 teza finală, în raport de care "dobânda variabilă (...) pentru restul perioadei de creditare este determinată de nivelul dobânzii variabile practicate de bancă în acel moment";

· Constatarea caracterului abuziv al clauzei de comision de administrare stipulată în art. 5.1 lit. a) din condițiile contractului de credit, în procent de 2,0000% din flat, calculat asupra sumei creditului contractat și, în consecință, constatarea nulității absolute a acesteia;

· Restituirea tuturor sumelor încasate în baza clauzelor contractuale nule și abuzive, și anume restituirea sumelor încasate cu titlu de dobândă excedentară, cu titlu de comision de administrare, la care se vor adăuga dobânzile legale aferente, ca urmare a nerespectării dispozițiilor contractuale și legale, calculate de la data plății și până la momentul restituirii efective;

· Constatarea caracterului abuziv al clauzei de risc valutar inserată în contractul de credit și eliminarea acesteia;

· Stabilizarea cursului de schimb CHF-leu la momentul semnării contractului, curs care să fie valabil pe toată perioada derulării contractului;

· Denominarea în moneda națională a plăților, în virtutea principiului din regulamentul valutar conform căruia prețul mărfurilor sau al serviciilor între rezidenți se plătește în moneda națională;

· Obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, au fost invocate dispozițiile Legii nr. 193/2000, O.G. nr. 21/1992; O.U.G. nr. 99/2006; O.U.G. nr. 50/2010; Legea nr. 288/2010, Legea nr. 363/2007, art. 15 din Constituția României, art. 194 și urm. C. proc. civ., art. 480, art. 992 C. civ., Directiva nr. 93/13/CEE, art. 276 din TFUE.

Prin sentința civilă nr. 3948 din 23 iunie 2016, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis în parte cererea, a constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzei nr. 5.1. lit. a) din contractul de credit bancar nr. x/20.08.2008, a obligat pârâta la plata sumei reprezentând contravaloare comision de administrare perceput în temeiul clauzei constatate ca fiind abuzivă pe perioada de la data încasării la data implementării O.U.G. nr. 50/2010 și dobânda legală aferentă până la data achitării efective a debitului.

Împotriva acestei sentințe, reclamanta A. a declarat apel, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Prin decizia civilă nr. 425 din 23 februarie 2018, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a admis apelul și a schimbat în parte sentința atacată, în sensul că a constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută parțială a art. 6.1 lit. a) din contract, respectiv a tezei finale "în funcție de evoluția dobânzii de referință a băncii"; a menținut, în rest, sentința apelată.

Împotriva deciziei din apel s-a formulat recurs de către recurenta-reclamantă, iar prin decizia civilă nr. 271/04.02.2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/2015, a fost admis recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 425/23.02.2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, în dosarul nr. x/2015, a fost casată decizia atacată și trimisă cauza spre o nouă judecată aceleiași curți de apel în privința capetelor de cerere având ca obiect constatarea caracterului abuziv al clauzelor stipulate la art. 6 pct. 1 lit. b), pct. 2, pct. 4, pct. 5 și pct. 9 teza a III-a din contractul de credit bancar nr. B0023548/20.08.2008 și art. I.2.2.1 pct. 1 din actul adițional încheiat la 24 septembrie 2010, precum și a capetelor de cerere având ca obiect restituirea sumelor percepute în temeiul clauzelor contestate; au fost menținute celelalte dispoziții ale deciziei atacate.

Cauza a fost reînregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a V-a civilă, sub nr. x/2015*.

Prin decizia civilă nr. 742 din 2 iulie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, în dosarul nr. x/2015, a fost admis apelul declarat de reclamanta A., a fost schimbată, în parte, sentința atacată, în sensul că a fost admisă, în parte, acțiunea și, prin urmare, constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută a art. 6.5. din contractul de credit nr. x din 20.08.2008, respectiv a tezei finale "nivelul dobânzii variabile practicat de Bancă în acel moment"; a fost obligată pârâta la plata către reclamantă a contravalorii în RON a dobânzii de referință practicată de bancă pentru perioada cuprinsă începând cu luna a șaptea și până la data încheierii actului adițional din 24.09.2010, la care se adaugă dobânda legală, începând cu data introducerii cererii de chemare în judecată și până la plata efectivă; au fost respinse celelalte pretenții ca neîntemeiate și menținută, în rest, hotărârea apelată.

Totodată, a fost admisă, în parte, cererea privind acordarea cheltuielilor de judecată și dispusă obligarea intimatei-pârâte la plata sumei de 4000 RON către apelanta-reclamantă.

I. Împotriva acestei decizii, la 24 august 2020, a declarat recurs reclamanta A., în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ., solicitând admiterea recursului și schimbarea, în parte, a deciziei atacate, în sensul admiterii apelului, iar pe fond, admiterea cererii de chemare în judecată și constatarea caracterului abuziv și a art. I, pct. 2.2.1.1. din actul adițional f.n./24.09.2010 și, în consecință, obligarea intimatei-pârâte la restituirea diferenței de dobândă încasată nelegal și la plata cheltuielilor de judecată.

Cu privire la primul motiv de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., sub un prim aspect, recurenta susține că prin decizia recurată s-au interpretat și aplicat eronat dispozițiile art. 37 din O.U.G. nr. 50/2010.

Astfel, arată recurenta că, deși la pag. 21 și 22 din decizie se citează dispozițiile art. 37 alin. (1) lit. a) din O.U.G. nr. 50/2010, interpretarea omite exact sintagma esențială în dezlegarea cauzei, respectiv compunerea dobânzii variabile cu o marjă fixă pe toată perioada derulării contractului. Considerentul instanței de apel prin care se arată că "prin urmare, clauza de la art. I.2.2.1 pct. 1 din actul adițional a transpus voința legiuitorului (...) ca urmare a faptului că legiuitorul a prevăzut acea posibilitate fără niciun fel de condiționare", este eronat în opinia recurentei, condiționarea fiind păstrarea marjei fixă pe toată durata contractului. Din acest punct de vedere, arată că tocmai această condiționare a fost încălcată de intimată, care a majorat marja "fixă" de la 5,155% la 7,965%.

Mai arată recurenta că, din economia clauzei de la art. 6, declarat parțial abuziv, se deducea și înainte de O.U.G. nr. 50/2010 că marja stabilită are caracter fix, acesta fiind de altfel, singurul element fix din componența dobânzii. Per a contrario, ar fi însemnat că de la începutul contractului dobânda ar fi avut un caracter total volatil, la discreția băncii, ceea ce ar fi transformat contractul în unul aleatoriu, ceea ce nu poate fi primit.

Prin urmare, concluzionează recurenta, clauza de la art. I pct. 2.2.1. din actul adițional din 24.09.2010 este vădit abuzivă, fiind întrunite toate condițiile de constatare a acestui caracter (clauză prestabilită, nenegociată, care, cu rea-credință, creează un dezechilibru semnificativ în detrimentul consumatorului). Totodată, arată că efectul caracterului abuziv al acestei clauze este nulitatea acesteia și repunerea părților în situația anterioară, respectiv recalcularea dobânzii contractuale ținând seama de marja de 5.155pp și obligarea intimatei pârâte la restituirea diferenței de bani plătiți neîntemeiat, în baza clauzei nule, respectiv suma de 18.825,01 CHF, suma calculată de recurentă la 26.06.2020, ce urmează a fi actualizată inclusiv cu dobânda legală de la data perceperii până la data restituirii efective.

O altă critică subsumată de recurentă pct. -ului 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ. o reprezintă interpretarea eronată a dispozițiilor art. 258 C. proc. civ., referitor la tăcerea intimatei B. S.A. privind suplimentul de interogatoriu administrat.

Astfel, recurenta susține că lipsa unui răspuns la acel interogatoriu suplimentar prezumă acceptarea calculelor expuse de recurentă, prin care a demonstrat mai multe erori în abordarea intimatei, cum ar fi majorarea inexplicabilă a soldului creditului ("principalului") cu suma de 2.034 CHF, dar mai ales aplicarea unei variații nelegale a dobânzii contractuale. Totodată, susține această parte că lipsa unui răspuns prezumă veridicitatea afirmațiilor recurentei cu privire la comportamentul abuziv al intimatei pe parcursul creditului, în special la momentul aplicării O.U.G. nr. 50/2010.

O a treia critică subsumată aceluiași motiv de casare o reprezintă interpretarea eronată a dispozițiilor Legii nr. 193/2000, raportat la art. 6.4. din contractul de credit.

Astfel, arată recurenta că, prin prevederile art. 6.4. din contractul de credit, prestabilite și nenegociate, intimata a prevăzut patru modalități de comunicare a nivelului dobânzii variabile după modificare, care însă nu au fost stabilite ca fiind aplicabile toate în același timp, cum eronat s-a interpretat de către instanța de apel, ci au fost stabilite la dispoziția/discreția băncii, consumatorul fiind astfel în imposibilitate de a putea verifica ori cunoaște, la un anumit moment, dacă dobânda sa a fost sau nu modificată. Susține autoarea recursului că aceste prevederi reprezintă un model de lipsă de transparență și de clauze echivoce, banca putând justifica oricând că a comunicat consumatorului noul nivel al dobânzii, deși consumatorul nu a luat cunoștință de acesta. Totodată, arată că această clauză pune consumatorul într-un dezechilibru semnificativ, întrunind condițiile caracterului abuziv prevăzute de art. 1-4 din Legea nr. 193/2000, interpretate eronat de instanța de apel în legătură cu art. 6.4. din contract.

Subsumat celui de-al doilea motiv de casare, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta susține că decizia atacată conține considerente contradictorii, cu privire la variația dobânzii contractuale.

Astfel, arată că, pe de o parte, se acceptă și se motivează aplicarea dispozițiilor art. 35 și 37 din O.U.G. nr. 50/2010 și art. 9 din O.G. nr. 21/2002 (așa cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 174/2008), privind modalitatea de variație a dobânzii contractuale, în funcție de o marjă fixă și un indice variabil transparent, dar, pe de altă parte, se consideră legală și temeinică majorarea marjei "fixe" prin actul adițional, art. I.2.2.1.1 pentru că intimata ar fi transpus contractual voința legiuitorului. Ori, arată recurenta, aprecierea ca fiind legală și temeinică a majorării marjei contractuale este în vădită contradicție nu doar cu celălalt considerent al instanței, dar și cu dispozițiile legale evocate mai sus.

Recursul a fost comunicat intimatei B. S.A. la 25.09.2020 .

La 27.10.2020, intimata a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului formulat de recurenta-reclamantă ca nefondat.

Întâmpinarea a fost comunicată recurentei-reclamante la 3.11.2020, care a depus răspuns la întâmpinare.

II. La 4 septembrie 2020, recurenta-pârâtă B. S.A. a formulat recurs împotriva aceleiași decizii, solicitând, în temeiul art. 496 și 497 C. proc. civ. raportat la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., admiterea recursului, casarea deciziei atacate în sensul respingerii apelului formulat de reclamantă împotriva sentinței civile nr. 3948/23.06.2016 pronunțate de Tribunalul București și menținerii hotărârii pronunțate de instanța de fond ca fiind temeinică și legală.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă susține, sub un prim aspect, că decizia recurată a fost dată cu greșita interpretare și aplicare a dispozițiilor Legii nr. 193/2000.

Pentru început, recurenta arată că dispozițiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 stabilesc condițiile cumulative pe care trebuie să le îndeplinească o clauză contractuală pentru a se putea constata în temeiul acestei legi speciale caracterul abuziv.

Totodată, recurenta-pârâtă apreciază că instanța de apel a făcut o analiză superficială a raportului dintre bancă și reclamantă.

Arată recurenta că instanța a nesocotit principiul libertății contractuale consacrat prin dispozițiile art. 5 din C. civ. de la 1864, suplinind consimțământul băncii în ceea ce privește modificarea clauzelor contractuale. Mai arată și că nu există niciun indiciu cu privire la faptul că părțile ar ajunge la un acord cu privire la noul mod de calcul al dobânzii, context în care voința băncii este substituită într-o manieră nepermisă.

Cu privire la clauzele referitoare la dobânda variabilă a creditului și la dreptul băncii de a modifica dobânda în anumite condiții apreciază că nu sunt abuzive.

În continuare, recurenta-pârâtă arată care sunt elementele în funcție de care se stabilește dobânda de referință a băncii și menționează că aceasta este o dobândă standardizată, unică pentru toata plaja de produse financiare destinate persoanelor fizice și este afișată în permanență la sediile băncii, alături de ceilalți indici de referință, în raport de a căror fluctuație sunt determinate dobânzile percepute de către bancă pentru creditele acordate. Susține că, atâta timp cât dobânda de referință a băncii este făcută publică prin afișare, este evident că și reclamantele au avut cunoștință de ea încă de la momentul semnării contractului (fiind menționată și în cuprinsul acestuia), putând estima oricând costurile creditului, aceasta cu atât mai mult cu cât marja nu a variat decât în limite foarte mici, în funcție exclusiv de costul resurselor de creditare.

Cu privire la negocierea clauzelor contractuale referitoare la dobândă, recurenta redă dispozițiile art. 4 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 și menționează că nu suntem în prezența unei asemenea ipoteze, respectiv clauza privind dobânda variabilă nu este o clauză "impusă" reclamantei întrucât, în esență, consumatorul a optat pentru un anumit tip de produs, opțiunea sa fiind liber exprimată. Prin urmare, apreciază că nu se poate considera că ar fi îndeplinită condiția prevăzută la art. 4 din Legea nr. 193/2000, în sensul că dobânda variabilă ar fi fost impusă clienților băncii, deoarece aceștia aveau posibilitatea de a opta pentru un produs de creditare cu dobândă fixă sau, pe parcursul derulării creditului puteau realiza o refinanțare a creditului prin convertirea acestuia într-un alt produs de creditare oferit de bancă.

Recurenta-pârâtă susține că nu se poate reține că această clauză ar fi abuzivă, în sensul că ar crea un dezechilibru semnificativ între părțile contractante întrucât, pe de o parte, nu se regăsește în Anexa la Legea nr. 193/2000 iar, pe de pe altă parte, chiar noile modificări intervenite la sfârșitul anului 2008 permiteau în continuare comercianților folosirea unor dobânzi variabile (art. II, pct. 9, art. 9 lit. f) din O.U.G. nr. 174/2008). De asemenea, Directiva 2008/48/CE din 23 aprilie 2008 menținea posibilitatea încheierii unor contracte de credit cu dobânda variabilă.

De asemenea, susține recurenta, clauza privind dobânda variabilă nu poate fi considerată, prin efectele ei, că ar crea "un dezechilibru semnificativ între părțile contractante", deoarece, prin natura ei, ea nu acționează doar în mod unilateral, în favoarea băncii, ci în mod bilateral, în sensul că dobânda poate fie să crească, fie să scadă.

În ceea ce privește structura dobânzii variabile, arată recurenta că, teoretic, aceasta poate să varieze în funcție de un singur indice sau în funcție de mai mulți factori care influențează costurile resurselor băncii, fiind o practică generalizată și permisă, în condițiile în care nu exista nicio dispoziție legală de natură să limiteze sau să interzică un asemenea mod de calcul al dobânzii variabile în raport cu mai mulți factori care reflectă costul intern al băncii. Precizează recurenta și că acești factori sunt obiectivi, neavând niciun temei aserțiunea reclamantei în sensul că modificarea s-ar face discreționar de către bancă.

În continuare, arată că clauza prevăzută de art. 6.1. din contractul de credit a fost modificată prin actul întocmit în baza O.U.G. nr. 50/2010, art. I.2.2.1, ale cărui dispoziții le redă.

Concluzionează că nu se poate solicita a se constata natura abuzivă a unor clauze contractuale atât timp cât, la data la care instanța a fost învestită cu o astfel de cerere, respectivele clauze contractuale erau modificate în conformitate cu prevederile legii speciale aplicabile contractelor de credit încheiate cu consumatorii, respectiv art. 37 din O.U.G. nr. 50/2010.

Arată că legiuitorul a stabilit, în mod expres, prin dispozițiile art. 95 alin. (5) din O.U.G. nr. 50/2010, că nesemnarea de către consumator a actului adițional este considerată acceptare tacită. Reclamanta nu a uzat de dreptul prevăzut la art. II alin. (2) din Legea nr. 288/2010 de a denunța acest act adițional în termenul de 60 zile de la data intrării în vigoare a Legii nr. 288/2010 de aprobare cu modificări și completări a O.U.G. nr. 50/2010, adică până cel mai târziu la 03.03.2011, astfel că orice nemulțumire cu privire la încheierea acestui act adițional, în afara perioadei 02.01.2011-03.03.2011, nu poate fi considerată o denunțare în înțelesul Legii nr. 288/2010.

Totodată, redă dispozițiile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, potrivit cărora "clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispozițiilor prezentei legi".

În continuare, recurenta evocă dispozițiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 și ale art. 4 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE, menționând că aceste clauze referitoare la dobânzi, alături de comisioane, sunt elemente care determină costul total al creditului suportat de către împrumutat, în sensul art. 3 lit. g) și i) din Directiva 2008/48/CE, art. 2 pct. 24, art. 9

3

lit. b) din O.G. nr. 21/1992.

Susține autoarea prezentei căi de atac că doctrina a enumerat criteriile care trebuie să stea la baza analizei pe care instanța trebuie să o facă în aprecierea bunei/relei credințe a băncii, precum și în analiza existenței unui dezechilibru contractual, respectiv criteriul bunei credințe și criteriul echilibrului contractual. Or, raportat la aceste criterii, recurenta apreciază că această clauză nu îndeplinește cerințele art. 4 alin. (1) și (2) din Legea nr. 193/2000, deoarece recurenta a acționat cu bună-credință, anterior semnării contractului de credit de către reclamantă, deoarece a făcut cunoscute reclamantei toate condițiile de creditare, toate tipurile de comisioane și dobânda percepută pentru acest tip de credit.

În final, arată că reclamanta nu face dovada existenței unui dezechilibru contractual sau a faptului că acest contract și-ar fi pierdut utilitatea socială și personală.

Recursul a fost comunicat intimatei-reclamante la 25.09.2020, aceasta înțelegând să formuleze întâmpinare, la 16.10.2020, prin care a solicitat respingerea recursului și obligarea recurentei-pârâte la suportarea cheltuielilor de judecată.

Întâmpinarea a fost comunicată recurentei-pârâte la 26.01.2021, care nu a depus răspuns la întâmpinare.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursurilor, iar prin încheierea din 9 martie 2021, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului către părți.

Recurenta-reclamantă a formulat un punct de vedere cu privire la concluziile acestuia.

Prin încheierea din 22 iunie 2021, Înalta Curte, constituită în completul de filtru, a admis în principiu recursurile și a fixat termen în ședință publică, pentru soluționarea acestuia.

Analizând recursurile în cauză, din perspectiva motivelor invocate și a normelor de drept aplicabile, Înalta Curte le va respinge ca nefondate, pentru considerentele ce urmează:

I. Recurenta-reclamantă a invocat interpretarea incorectă a art. 4 alin. (1)-(4) din Legea nr. 193/2000 raportat la O.U.G. nr. 50/2010, în ceea ce privește clauza privind dobânda variabilă stabilită prin art. I pct. 2.2.1.1 din Actul adițional din 24.09.2010, susținând, de asemenea, că din conținutul actului adițional din 24.09.2010 nu se poate identifica în mod transparent motivul întemeiat care să justifice în mod echitabil și fără echivoc creșterea marjei la valoarea de 7,965 puncte procentuale.

Aceste critici nu sunt fondate.

În primul rând, se constată că cererea de chemare în judecată inițiată de reclamantă a fost admisă în parte, cu consecința constatării caracterului abuziv parțial al clauzei de la art. 6.1 lit. a), în ceea ce privește mențiunea "în funcție de evoluția dobânzii de referință a băncii" și al caracterului abuziv al clauzei de la art. 6.5 din contractul de credit nr. x/20.08.2008, în ceea ce privește mențiunile "nivelul dobânzii variabile practicat de bancă în acel moment".

În ceea ce privește caracterul pretins abuziv al dobânzii stabilite prin actul adițional din 24.09.2010 (LIBOR la 3 luni + marjă fixă de 7,965) se constată că acest preț este exprimat de o manieră clară și inteligibilă, respectând întocmai prevederile din art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 și, fiind vorba de obiectul principal al contractului, criteriile din acest text normativ sunt necesare și suficiente pentru caracterizarea clauzei ca nefiind abuzivă, așa cum în mod corect a reținut și instanța de apel.

În cauză nu poate fi răsturnată prezumția valabilității actului din data de 24.09.2010. În acest context se constată că, potrivit O.U.G. nr. 50/2010, contractul de credit a fost aliniat acestor dispoziții obligatorii la data de 24.09.2010.

Înalta Curte subliniază că prevederile O.U.G. nr. 50/2010 reglementează un mecanism transparent de determinare a dobânzii contractuale fără a putea constitui temei al obligării băncii la modificarea/reducerea cuantumului dobânzii comerciale. Acest act normativ nu impune un anumit cuantum al marjei fixe, care se determină prin raportare la criterii economice obiective.

Din cuprinsul actului adițional rezultă că noua formulă de calcul a dobânzii include indicele de referință aferent valutei în care a fost acordat creditul plus o marjă fixă asupra căreia instanța nu poate interveni, pentru că ar însemna să intervină în acordul de voință al părților, cu nesocotirea prevederilor art. 969 și art. 970 din vechiul C. civ., aplicabil în speță. Instanța supremă reține că recurenta-reclamantă a agreat modificarea referitoare la marjă prin nedenunțarea actului adițional la contractul de credit, iar solicitarea acesteia de a se aplica marja inițială de 5,155% tinde la modificarea prevederilor contractuale, cerând judecătorului să intervină în acordul de voință al părților, demers care nu este permis nici de prevederile legale și nici de jurisprudența europeană (Cauza C-618/10 Banco Espanol de Credito).

Chestiunile legate de atitudinea băncii și de contextul factual în care a fost încheiat actul adițional din 20.09.2009 sunt aspecte de netemeinicie care nu pot fi analizate în recurs.

În ce privește critica privind interpretarea greșită a dispozițiilor art. 258 C. proc. civ., instanța supremă reține faptul că, de principiu, ar putea fi subscrisă motivului de casare prevăzut de pct. 5 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., care sancționează încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, iar nu motivului de casare indicat de recurenta-reclamantă, respectiv cel prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Cu toate acestea, reține că dispozițiile indicate au fost invocate în mod formal, întrucât, în realitate, recurenta-reclamantă critică modul de interpretare de către instanța de apel a probei cu interogatoriul pârâtei, respectiv acordarea unei valențe probatorii lipsei unui răspuns din partea pârâtei la suplimentul la interogatoriu, aspect ce vizează netemeinicia deciziei atacate, iar nu legalitatea acesteia.

Este de amintit că instanța de apel, ca instanță devolutivă, are plenitudine de apreciere în ceea ce privește probele administrate în cauză, este suverană în a aprecia asupra oportunității administrării probelor în proces din perspectiva utilității, concludenței și pertinenței acestora, iar instanța de recurs nu poate să procedeze la reinterpretarea probelor administrate, prin reevaluarea situației de fapt.

Criticile recurentei privind caracterul abuziv al clauzei 6.4 din Contractul de credit nr. x/20.08.2008, referitoare la modalitatea de comunicare a dobânzii variabile după modificare privesc aspecte factuale ale cauzei, respectiv, atât interpretarea clauzei contractuale, cât și stabilirea situației de fapt cu privire la posibilitatea efectivă a recurentei de a lua cunoștință de noul nivel al dobânzii.

De asemenea, aspectele legate de reaua credință a băncii și afirmarea unui dezechilibru între drepturile și obligațiile părților, contrar exigențelor bunei-credințe nu se pot constitui în argumente de nelegalitate care să permită încadrarea în motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.. Instanța de recurs reține că aceste critici vizează temeinicia deciziei recurate, întrucât se referă la aspecte factuale ale cauzei.

Or, controlul judiciar realizat în calea extraordinară de atac a recursului este limitat la verificarea legalității deciziei recurate, relevant în acest sens este art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Subsumat motivului de recurs prevăzut de pct. 6 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., recurenta susține existența unei contradicții între considerentele expuse în decizia recurată cu privire la variația dobânzii. Susține recurenta că, pe de o parte, instanța de apel acceptă aplicarea dispozițiilor art. 35 și 37 din O.U.G. nr. 50/2010 și a art. 9

3

din O.G. nr. 21/1992 (așa cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 174/2008), privind modalitatea de variație a dobânzii contractuale, în funcție de o marjă fixă și un indice variabil transparent, dar pe de altă parte, consideră legală și temeinică majorarea marjei "fixe" prin actul adițional, pentru că intimata ar fi transpus contractual voința legiuitorului.

Instanța supremă constată că hotărârea recurată întrunește condițiile de legalitate prevăzute de art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., întrucât instanța de apel a prezentat într-un mod structurat și logic raționamentul juridic care a dus la formarea convingerii instanței, decizia conținând suficiente elemente care fac posibil controlul hotărârii atacate, neexistând contradicții în cuprinsul considerentelor.

Așa cum s-a arătat mai sus, prin alinierea contractelor de credit aflate în derulare în raport cu exigențele prevăzute de O.U.G. nr. 50/2010, legiuitorul nu a impus o limitare a procentului de dobândă sau o micșorare a costurilor creditelor aflate în derulare, ci doar criterii de transparentizare a reglementării metodei de calcul a dobânzii variabile. Rata dobânzii, determinată conform algoritmului de calcul stabilit prin actul adițional, este raportată la fluctuațiile indicelui de referință independent LIBOR, plus marja fixă a băncii. Dispozițiile art. 9

3

lit. e) pct. 1 și 2 din O.G. nr. 21/1992 impun reguli referitoare la contractele de credit cu dobândă variabilă, reguli cu care prevederile contractuale din actul adițional din 24.09.2010 sunt concordante.

Se observă că instanța de apel a reținut că, prin actul adițional semnat la 24.09.2010 părțile au stabilit prin art. I.2.2.2.1 pct. 1 și în acord cu art. 37 din O.U.G. nr. 50/2010 că rata dobânzii variabile care se aplică la soldul creditului este compusă din indicele de referință ROBOR/EURIBOR/LIBOR la 3 luni (...) la care se adaugă marja băncii în cuantum de 7,965%, astfel că începând cu data respectivă modul de stabilire a dobânzii prevăzut în contractul de credit bancar nr. x/20.08.2008 a fost înlocuit prin actul adițional.

Prin urmare, reținând atât conformitatea clauzei cu dispozițiile art. 37 din O.U.G. nr. 50/2010, cât și acordul de voință al părților exprimat prin semnarea actului adițional, în mod corect a concluzionat instanța de apel privind lipsa caracterului abuziv al clauzei prevăzută la art. I.2.2.2.1 pct. 1 din actul adițional referitor la Rata Dobânzii Variabile, criticile recurentei-reclamante fiind nefondate.

Față de considerentele ce preced, potrivit art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă, ca nefondat.

II. În motivarea recursului propriu, sub un prim aspect, recurenta-pârâtă B. S.A. a susținut că decizia recurată a fost pronunțată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 4 din Legea nr. 193/2000 în ceea ce privește aprecierea caracterului abuziv al clauzelor contractuale privind evoluția dobânzii variabile.

Cu titlu preliminar, instanța supremă reține că dispozițiile deciziei nr. 425/23.02.2018, pronunțată în apel în primul ciclu procesual, prin care s-a constatat caracterul abuziv al clauzei prevăzută la art. 6.1 lit. a) din contract, respectiv a tezei finale "în funcție de evoluția dobânzii de referință a băncii", au intrat în puterea de lucru judecat, întrucât nu au format obiectul recursului exercitat în primul ciclu procesual, finalizat prin decizia civilă nr. 271/04.02.2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă în dosar nr. x/2015.

Prin decizia nr. 742 din 2 iulie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă în rejudecare, instanța de apel a constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzei prevăzută la art. 6.5 din contractul de credit nr. x/20.08.2008, respectiv a tezei finale "nivelul dobânzii variabile practicat de bancă în acel moment".

Prin urmare, deși, prin memoriul de recurs, recurenta-pârâtă a criticat soluția ambelor instanțe de apel cu privire la clauzele privind evoluția dobânzii variabile, instanța supremă reține că nu pot fi analizate decât criticile recurentei-pârâte privind constatarea caracterului abuziv al clauzei prevăzută la art. 6.5 din contractul de credit nr. x/20.08.2008.

Potrivit considerentelor deciziei atacate, instanța de apel a apreciat caracterul abuziv al clauzei 6.5 din contractul de credit nr. x/20.08.2008, respectiv a tezei finale "nivelul dobânzii variabile practicat de bancă în acel moment", întrucât pe de o parte este în strânsă legătură cu mențiunea de la art. 6.1 lit. a) din contractul de credit teza finală "în funcție de evoluția dobânzii de referință a băncii", ce a fost anulată prin decizia civilă nr. 425/23.02.2018 a curții de apel, rămasă definitivă, și, pe de altă parte, întrucât aceasta este o prevedere ce permite intimatei-pârâte o putere discreționară de modificare a prețului contractului în condițiile în care dobânda variabilă este compusă din dobânda de referință și marja băncii, astfel că, prin anularea dobânzii de referință se impune în mod logic și firesc ca și mențiunea de la art. 6.5 teza finală referitoare la nivelul dobânzii variabile practicat de bancă în acel moment să fie anulată.

A mai reținut instanța de apel că această mențiune este abuzivă și se impune a fi anulată și din perspectiva faptului că, stipularea unei dobânzi variabile fără indicarea unui criteriu obiectiv și verificabil, nu îndeplinește exigențele dispozițiilor legale din materia dreptului consumatorului, față de prevederile art. 4 din Legea nr. 193/2000.

Instanța supremă reține că, în cauză, nu sunt întrunite cerințele art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., întrucât instanța de apel nu a pronunțat o decizie cu încălcarea dispozițiilor Legii nr. 193/2000.

Criticile formulate de către recurenta-pârâtă în privința acestei clauze, prin raportare la dispozițiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, nu pot fi primite. Cu referire la acest tip de clauză s-a pronunțat în mod constant CJUE în sensul neincluderii în vreuna dintre categoriile vizate de art. 4 alin. (2) al Directivei 93/13/CEE și implicit nici în categoriile menționate în norma de transpunere - art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000.

Astfel, a reținut CJUE în hotărârea pronunțată în cauza C 472/10, Nemzeti Fogyasztóvédelmi Hatóság împotriva Invitel Távközlési Zrt - paragraful 23:

"În conformitate cu articolul 4 alin. (2) din directivă, aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu privește nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al prețului sau al remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar și inteligibil. Această excludere nu se poate însă aplica în cazul unei clauze referitoare la un mecanism de modificare a costului serviciilor care trebuie furnizate consumatorului."

Dispozițiile legale în vigoare la momentul încheierii contractului arată că variația ratei dobânzii trebuie să fie independentă de voința furnizorului de servicii financiare, raportată la fluctuațiile unor indici de referința verificabili, menționați în contract.

Caracterul conștient al actului juridic impune ca subiectul de drept civil să aibă puterea de a aprecia efectele juridice pe care le implica perfectarea sa, având reprezentarea corectă și determinată a consecințelor contractului pe care îl semnează.

Plecând de la premisele cerinței de previzibilitate a actelor normative și de la regula de drept civil potrivit căreia actul juridic se impune părților întocmai ca și legea, având forța obligatorie, potrivit dispozițiilor art. 969 alin. (1) C. civ., se desprinde concluzia că și actul juridic trebuie caracterizat prin previzibilitate, clauzele contractuale fiind necesar a fi formulate astfel încât consumatorul să poată anticipa producerea consecinței în situația expresă din contract.

Astfel, nu se poate aprecia că prevederile contractuale privind dobânda, deduse judecății, sunt excluse de la controlul caracterului abuziv în raport de dispozițiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, potrivit cărora "evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului nici cu calitatea de a satisface cerința de preț și plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil".

Prin aceste dispoziții legale s-a prevăzut ca obiectul principal al contractului să nu poată face obiectul controlului caracterului abuziv, cu condiția ca prevederile contractuale care reglementează aceste elemente să fie redate într-un limbaj clar, inteligibil.

Așadar, caracterul variabil nedeterminabil al dobânzii, respectiv "nivelul dobânzii variabile practicat de bancă în acel moment", ca element în stabilirea dobânzii contractuale, impune concluzia că situația de excludere de la analiza caracterului abuziv al clauzelor privind dobânda variabilă prevăzută de art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 nu este operantă în cauză.

Așadar, în mod corect, instanța devolutivă a procedat la examenul caracterului abuziv al clauzei privind dobânda prin prisma cerințelor pe care le instituie art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 și a reținut că, în lipsa menționării în contract a mecanismului în funcție de care poate interveni modificarea dobânzii variabile a băncii, clauza 6.5 din contractul de credit este abuzivă și, pe cale de consecință, lovită de nulitate.

Nu pot constitui critici de nelegalitate susținerile recurentei-pârâte referitoare la împrejurarea că a existat o negociere a clauzelor privind dobânda variabilă și la neîndeplinirea cerinței privind crearea unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului și contrar cerinței bunei-credințe. Instanța supremă reține că aceste critici vizează temeinicia deciziei recurate întrucât se referă la aspecte factuale ale cauzei.

Or, controlul judiciar realizat în calea extraordinară de atac a recursului este limitat la verificarea legalității deciziei recurate. Relevant în acest sens este art. 483 alin. (3) C. proc. civ. conform căruia "recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile."

Critica recurentei-pârâte privind faptul că nu se poate constata caracterul abuziv al unei clauze atât timp cât la data la care instanța a fost învestită cu o astfel de cerere, respectiva clauză contractuală era modificată în conformitate cu prevederile legii speciale aplicabile contractelor de credit încheiate cu consumatorii este nefondată.

Înalta Curte reține că sensul prevederilor legale inserate în art. 6 și 7 din Legea nr. 193/2000 este acela de a se delimita nulitatea totală și parțială a contractului, neputând constitui un argument pentru împiedicarea analizei caracterului abuziv al unor clauze contractuale, cu consecința nulității absolute a acestora.

Articolele 6 și 7 din Legea nr. 193/2000 stabilesc că, în ce privește clauzele abuzive constatate ca atare, acestea nu vor produce efecte asupra consumatorului, contractul urmând a se derula în continuare, cu acordul consumatorului și doar dacă mai poate continua după eliminarea acestora. În măsura în care contractul nu își mai poate produce efectele după înlăturarea clauzelor considerate abuzive, consumatorul este îndreptățit să ceară rezilierea contractului, putând solicita și daune interese.

Regula instituită de principiul retroactivității efectelor nulității stabilește că nulitatea va produce efecte nu numai pentru viitor, ci și pentru trecut, adică efectele nulității se produc din chiar momentul încheierii actului juridic civil.

Împrejurarea că între părți a intervenit actul adițional din 24.09.2010, prin care s-a modificat articolul ce instituie dobânda contractuală nu poate conduce la concluzia că nu s-ar putea constata caracterul abuziv al unor clauze din contractul de credit încheiat la 20.08.2008, care au fost aplicabile până la data actului adițional. Raportul obligațional al părților există în continuare, urmare a actului adițional, de unde decurge interesul născut și actual al reclamantei de a solicita constatarea caracterului abuziv al unor clauze contractuale.

Folosul practic pe care orice reclamant îl urmărește este aplicarea dispozițiilor art. 6 teza I din Legea nr. 193/2000, respectiv înlăturarea efectelor clauzelor abuzive asupra consumatorului, indiferent în ce etapă de executare se află contractul de credit.

De altfel, Curtea de Justiție a Uniunii Europe s-a pronunțat constant în sensul că prevederile Directivei nr. 93/13/CEE, a cărei transpunere în dreptul intern o reprezintă Legea nr. 193/2000, sunt aplicabile și după încetarea contractului, chiar și în faza executării silite (de ex. C-415/11, Mohamed Aziz împotriva Caixa d’Estalvis de Catalunya, Tarragona i Manresa (Catalunyacaixa), C-470/12, Pohotovosť s. r. o. împotriva Miroslav Vašuta).

Având în vedere cele reținute mai sus, Înalta Curte de Casație și Justiție în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 742 din 2 iulie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Potrivit art. 453 alin. (1) C. proc. civ., "partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată".

Față de soluția pronunțată, cum ambele părți se găsesc în culpă procesuală în formularea recursurilor, va fi respinsă cererea formulată de recurenta-reclamantă privind obligarea părții adverse la plata cheltuielilor de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de recurenta-reclamantă A. și de recurenta-pârâtă B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 742 din 2 iulie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, ca nefondate.

Respinge cererea recurentei-reclamante de obligare a recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 19 octombrie 2021.