ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2234/2021

Ședința publică din data de 21 octombrie 2021

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la data de 26 noiembrie 2015, sub nr. x/2015, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta B. S.A. a solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunța:

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 193/2000, O.U.G. nr. 50/2010 și Directiva nr. 93/13/CEE.

Prin cererea depusă la 29 decembrie 2015, reclamantul A. a precizat valoarea obiectului acțiunii în sensul că:

Prin întâmpinarea depusă la 8 februarie 2016, pârâta B. S.A. a invocat excepția necompetenței materiale a Tribunalului București, iar pe fond a solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată.

Prin încheierea din 11 aprilie 2016, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a respins excepția necompetenței sale materiale.

Prin sentința civilă nr. 3794 din 21 iunie 2016, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis în parte cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta B. S.A.; a constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzelor stipulate la art. 1.1. lit. b) privind comisionul de procesare, art. 3.14 privind comisionul de administrare și art. 3.7, în ceea ce privește sintagma "în funcție de evoluția pieței financiare sau politica de credite a băncii"; a obligat-o pe pârâtă la restituirea sumelor percepute cu titlu de comision de procesare în cuantum de 1.463 CHF și comision de administrare în cuantum de 8.164,80 CHF (în RON la cursul BNR din ziua plății), precum și la plata dobânzii legale calculate de la data plății comisioanelor și până la data restituirii; a respins ca neîntemeiate celelalte capete de cerere.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel atât reclamantul A., cât și pârâta B. S.A..

Prin decizia civilă nr. 515 din 7 martie 2018, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a respins ca nefondate apelurile declarate de apelantul-reclamant A. și apelanta-pârâtă B. S.A. împotriva sentinței civile nr. 3794 din 21 iunie 2016, Tribunalul București, secția a VI-a civilă.

Împotriva acestei decizii, reclamantul A. a declarat recurs, prin care a solicitat admiterea căii de atac și casarea în parte a deciziei atacate.

Prin decizia nr. 301 din 19 februarie 2019, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a respins excepția nulității recursului declarat de recurentul-reclamant A. și a respins ca nefondat recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 515 din 7 martie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

A admis recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.A. împotriva aceleiași decizii, pe care a casat-o în parte, numai în ceea ce privește apelul declarat de pârâta B. S.A. și a trimis cauza spre o nouă judecată aceleiași curți de apel, fiind menținută dispoziția de respingere a apelului reclamantului A..

Prin decizia nr. 1822/2019 din 6 noiembrie 2019 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a fost admis apelul formulat de pârâta B. S.A. împotriva sentinței civile nr. 3794 din 21 iunie 2016 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2015, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că:

Respinge capetele de cerere având ca obiect constatarea caracterului abuziv și nulitatea absolută a clauzelor prevăzute de art. 1 pct. 1 lit. b) referitor la comisionul de procesare și art. 3.14 referitor la comisionul de administrare din contractul părților.

Menține restul dispozițiilor sentinței civile apelate. Respinge cererea intimatului de obligare a apelantei B. S.A. la plata cheltuielilor de judecată efectuate în apel.

Împotriva acestei decizii, reclamantul A. a declarat recurs, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea în tot a deciziei atacate și rejudecând după casare să fie respins apelul declarat de pârâta B. S.A. și menținerea ca legală și temeinică a sentinței pronunțate de Tribunalul București.

În argumentarea memoriului de recurs, reclamantul A. susține că hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, prin respingerea capetelor de cerere având ca obiect constatarea caracterului abuziv și nulitatea absolută a clauzelor prevăzute de art. 1 pct. 1 lit. b) referitor la comisionul de procesare și art. 3.14 privind comisionul de administrare din contractul părților.

În acest sens, se arată că instanța de apel a reținut, cu privire la cerința bunei-credințe și a dezechilibrului semnificativ creat între drepturile și obligațiile părților raportului contractual respectiv, că prevederile contractuale referitoare la comisionul de acordare sau la cel de administrare nu produc un dezechilibru economic între părți, reclamantul nefiind într-o poziție mai puțin favorabilă în raport cu cea prevăzută de dreptul național.

În acest context, recurentul apreciază că instanța de apel a interpretat greșit cerințele prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, respectiv criteriul dezechilibrului semnificativ, al lipsei bunei-credințe, al existenței unei contraprestații specifice, precum și pe cel al lipsei de transparență.

În ceea ce privește condiția "dezechilibrului major" reținută de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în cauza Costructora Principado, recurentul susține că această condiție privitoare la comisionul de administrare și la cel de procesare este îndeplinită, clauzele contractuale contestate, sunt abuzive determinând un dezechilibru semnificativ în relația dintre părțile semnatare ale convenției de credit, față de împrejurarea că toate consecințele negative, nefaste care decurg din implementarea acestor clauze sunt în sarcina consumatorului, în timp ce, banca este scutită în totalitate de astfel de urmări.

Caracterul abuziv al acestor clauze - comision de administrare - rezidă și în natura prestabilită și impusă consumatorului, fără a-i acorda posibilitatea influențării clauzei contractuale, practic consumatorul este forțat să se supună unor condiții contractuale asupra cărora nu a fost informat.

Astfel, conceptul de bună-credință, în sensul Directivei 93/13/CEE și, implicit al Legii nr. 193/2000 beneficiază de o accepțiune specială, explicitată de jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene.

Cu referire la respectarea exigențelor bunei-credințe, ce trebuie să guverneze relațiile comerciale și concurența dintre comercianți, precum și din preambulul Directivei 93/13/CEE se reține că la evaluarea bunei-credințe trebuie acordată o atenție deosebită autorității pozițiilor de negociere ale părților, dacă consumatorul a fost influențat să fie de acord cu condițiile în cauză.

Or, în condițiile în care instituția financiara avea la momentul contractării incontestabil o poziție de autoritate în negocierea dinte părți, rezultă că aceasta a putut fără efort să influențeze consimțământul consumatorului la încheierea contractului.

Comisionul de acordare și cel de administrare, nu prezintă nicio justificare rezonabilă pentru a fi încasat, în contextul în care, banca pentru creditul acordat percepe dobânda, perceperea comisioanelor rămâne nejustificată obiectiv, având în vedere că nu reprezintă costul unui serviciu prestat de pârâtă.

Referitor la existența unei "contraprestații specifice clauzelor contractuale" având ca obiect comisionul de administrare și comisionul de acordare este obligatoriu a fi calificată de către pârâtă, necesitatea perceperii prin arătarea contraprestației.

Perceperea comisionului de administrare și a comisionului de acordare de către creditor fără să ofere în schimb o contraprestație contravine caracterului sinalagmatic al contractului de credit și reprezintă pentru debitor o obligație lipsită de cauză, fiind nulă, conform art. 966 C. civ. de la 1864.

Un criteriu fundamental în analiza caracterului abuziv al unei clauze contractuale este cel al lipsei de transparență, în concepția Curții de Justiție a Uniunii Europene obligația de transparență este strâns legată de obligația de informare.

Astfel, rezulta fără dubiu că, banca a încălcat dispoziția prevăzuta în art. 5 din Directiva, care dispune asupra cerințelor de claritate și de transparență, nefurnizând informațiile generale consumatorului.

Nerespectarea de către instituțiile de credit a obligațiilor de informare, consiliere și avertizare anterior încheierii contractelor de credit cu consumatorul reprezintă o încălcare a legii și circumstanțiază săvârșirea unei fapte ilicite de natură a atrage nulitatea clauzelor referitoare la comisionul de procesare și comisionul de administrare,

Cu referire la sintagma "limbaj clar și inteligibil", recurentul apreciază că pentru un consumator informarea înaintea încheierii unui contract cu privire la condițiile contractuale și la consecințele respectivei încheieri are o importanță fundamentală. Acesta din urmă decide, în special, pe baza respectivei informări dacă dorește să se oblige contractual față de un vânzător sau de un furnizor prin aderarea la condițiile redactate în prealabil de profesionist.

În ceea ce privește o clauză contractuală, se susține că, consumatorul trebuie să poată să prevadă pe baza unor criterii clare și inteligibile consecințele economice care rezultă din aceasta în ceea ce îl privește.

Referitor la "cerința de transparență" în jurisprudența internă, s-a arătat că așa cum un act normativ trebuie să fie caracterizat prin previzibilitate, la fel și o clauză contractuală trebuie să fie astfel formulată încât consumatorul să poată anticipa că dacă o anumită situație intervine, o anumită consecință se produce.

Criteriul transparenței nu este unul separat de cel al dezechilibrului semnificativ, mai degrabă, lipsa de transparență reprezintă un argument puternic în susținerea afirmației existenței dezechilibrului semnificativ.

Un alt argument este reprezentat și de faptul că, comisioanele percepute nu sunt definite în mod expres în niciuna din clauzele contractului de credit.

Perceperea de către bancă a acestor comisioane doar pentru punerea la dispoziție a creditului și pentru anumite servicii prestate lunar care pot fi acoperite din sumele percepute cu titlu de dobânda contractuală, este nejustificată, având în vedere faptul că activitatea de creditare se derulează într-un cadru reglementat legal, pârâta fiind o instituție financiară autorizată care desfășoară cu titlu profesional activități ce constau în acordarea de credite în cont propriu.

Așa cum rezultă din contractul de credit, comisionul de administrare se datorează (teoretic, deoarece în contract nu se specifică pentru ce este datorat) pentru prestații ale băncii care nu sunt, în nicio măsură, influențate de cuantumul sumei împrumutate.

Apare deci evidentă, existența unui dezechilibru, în timp ce banca execută prestații standard, neinfluențate în nici un fel de valoarea soldului creditului, recurentul achita față de aceasta un comision, direct proporțional cu valoarea soldului creditului.

Altfel spus, prestația băncii implică o cheltuială standard, aceeași pentru orice credit, dar modalitatea de calcul este raportată la valoarea soldului creditului și nu Ia valoarea operațiunilor efectiv realizate.

Acesta fiind motivul pentru care, recurentul consideră că, practic, sub titlul de comision de administrare împrumutatul plătește, de fapt, un supliment de dobândă, comisionul fiind o dobânda mascată.

În speță, având în vedere echivocul ce caracterizează clauza privind comisionul de administrare prevăzută la art. 3.14 din contractul de credit și comisionul de procesare, clauza prevăzută la art. 1.1 lit. b) din același contract de credit, determinat de lipsa de transparență cu privire la prestația apelantei în schimbul acestora, condiția privind caracterul clar și inteligibil al clauzelor contestate, nu poate fi reținută de instanță ca suplinită, existând fără dubiu și în mod dovedit un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților în detrimentul consumatorului.

În ceea ce privește critica referitoare la cheltuielile de judecată, recurentul apreciază că au fost interpretate în mod eronat prevederile art. 451 și urm. din C. proc. civ., în sensul că dovada cheltuielilor de judecată este realizată prin depunerea în original, la dosarul cauzei, a chitanțelor privind plata onorariului de avocat.

Astfel, deși instanța de apel constatat existența acestora, a apreciat în mod greșit că sunt informe, lipsindu-le dovada indicării în concret a dosarului în cadrul căruia s-a făcut plata respectivelor cheltuieli.

În acest context, recurentul consideră că neindicare numărului de dosar nu poate conduce la aprecierea ca fiind informe dovezile privind plata cheltuielilor de judecată, constând în onorariu de avocat.

Prin întâmpinarea depusă, la data de 21 mai 2020, intimata-pârâtă B. S.A. solicită respingerea recursului ca nefondat și menținerea deciziei atacate ca fiind legală.

Înalta Curte, a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din Camera de consiliu din 23 iulie 2020, potrivit dispozițiilor art. 494 alin. (4) C. proc. civ., în unanimitate, s-a dispus comunicarea către părți a raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

Potrivit dovezilor de comunicare raportul asupra admisibilității în principiu a recursului a fost comunicat părților la data de 27 iulie 2020, părțile nedepunând punct de vedere.

Prin încheierea pronunțată la 24 septembrie 2020, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a admis în principiu recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei nr. 1822/2019 din 6 noiembrie 2019 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă și a acordat termen la data de 21 ianuarie 2021.

Prin încheierea pronunțată la 21 ianuarie 2021, judecata recursului a fost suspendată, în temeiul art. 411 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., pentru lipsa părților.

Prin rezoluția instanței din 28 septembrie 2021, părțile au fost citate în vederea discutării perimării cererii de recurs, fiind fixat termen de judecată la 21 octombrie 2021.

Asupra incidentului perimării judecării recursului, invocat din oficiu, Înalta Curte reține următoarele:

Buna administrare a justiției impune ca actele de procedură să fie îndeplinite cu respectarea condițiilor impuse de lege, precum și ca acestea să se succeadă cu respectarea termenelor stabilite de lege sau de judecător.

Potrivit art. 416 alin. (1) și (2) C. proc. civ., "(1) Orice cerere de chemare în judecată, contestație, apel, recurs, revizuire și orice altă cerere de reformare sau de retractare se perimă de drept, chiar împotriva incapabililor, dacă a rămas în nelucrare din motive imputabile părții, timp de 6 luni.

(2) Termenul de perimare curge de la ultimul act de procedură îndeplinit de părți sau de instanță."

Perimarea este sancțiunea procedurală care intervine în cazul în care nu este respectată cerința de a exista continuitate între actele de procedură și constă în stingerea procesului în faza în care acesta se găsește din cauza rămânerii lui în nelucrare, din vina părții, timp de 6 luni.

Perimarea, pe lângă rolul sancționator, are și natura unei prezumții de desistare, care reiese din lipsa de stăruință a părților în soluționarea cauzei.

Termenul de perimare începe să curgă de la data ultimului act de procedură, care nu a mai fost urmat, din vina părții, de alte acte de procedură, în scopul continuării judecării cauzei, acest moment putând fi reprezentat de data încheierii prin care s-a dispus suspendarea judecării cauzei.

Înalta Curte constată că judecata recursului a fost suspendată în temeiul dispozițiilor art. 411 alin. (1) pct. 2 din C. proc. civ., prin încheierea de ședință din 21 ianuarie 2021.

Așadar, față de data la care s-a dispus suspendarea judecății, respectiv 21 ianuarie 2021 și prezentul termen de judecată 21 octombrie 2021, reiese că au trecut mai mult de 6 luni în care pricina a rămas în nelucrare din culpa părților.

Prin urmare, față de cele ce preced, urmează să se admită excepția perimării și să se constate perimată cererea de recurs, formulată de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei nr. 1822/2019 din 6 noiembrie 2019 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă B. S.A., cu consecința prevăzută de art. 422 alin. (1) din C. proc. civ., text ce lipsește de efect toate actele de procedură îndeplinite în fața instanței care a aplicat această sancțiune procedurală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepția perimării.

Constată perimată cererea de recurs declarată de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei nr. 1822/2019 din 6 noiembrie 2019 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă B. S.A..

Cu drept de recurs în termen de 5 zile de la pronunțare la Completul de 5 Judecători al Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 21 octombrie 2021.