ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 220/2021

Ședința publică din data de 3 februarie 2021

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea formulată la data de 08.06.2016, înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a Civilă sub nr. x/2016, astfel cum a fost precizată prin cererea depusă la dosar la data de 29.06.2016, reclamanții A. și B. au chemat în judecată pârâta C. solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună: constatarea caracterului nul absolut și abuziv al clauzelor contractuale prevăzute la: art. 4.1 lit. a) din convenția de credit nr. xdin 26.09.2008 din Condițiile speciale privind dobânda; art. 4.1 lit. b) din Contractul de credit nr. xdin 26.09.2008 privind comisionul de analiză; art. 4.1 lit. b) din contractul de credit nr. x din 26.09.2008 privind comisionul de gestiune; obligarea pârâtei la recalcularea ratei de dobândă pentru întreaga perioada contractuală raportat la marja fixă de la data încheierii contractului 4% p.p. și indicele de referință Euribor 3M - actualizat periodic; restituirea tuturor sumelor încasate în baza clauzelor contractuale nule și abuzive, și anume restituirea sumelor încasate în excedent, cu titlu de dobândă (peste marja fixă de 4 puncte procentuale + Euribor 3M); restituirea sumei încasate cu titlu de comision de dosar perceput la data încheierii contractului în cuantum de 2000 euro, precum și restituirea comisionul de gestiune perceput de către bancă până la data introducerii cererii de chemare în judecată; sume la care se vor adaugă dobânzile legale aferente ca urmare a nerespectării dispozițiilor contractuale si legale.

De asemenea, reclamanții au solicitat obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

La solicitarea instanței, reclamații și-au precizat cuantumul pretențiilor prin cererea înregistrată pe rolul instanței la data de 29 iunie 2016, acesta fiind de 243 421,2 RON compus din: 225 390 RON - sumă achitată în excedent cu titlu de dobândă; 9 015,6 RON - sumă reprezentând comision de analiză perceput la data încheierii contractului; 9 015,6 RON - comision de gestiune.

Prin sentința civilă nr. 6971/02 noiembrie 2016, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis, în parte, cererea astfel cum a fost precizată, formulată de reclamanții A. și B. în contradictoriu cu pârâta C., Sucursala București și s-a constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzelor prevăzute la art. 4.1 lit. b) liniuțele unu și doi, privind comisionul de analiză și comisionul de gestiune din Condițiile speciale ale Convenției de credit imobiliar nr. BU2 CC091 din 25.09.2008; a fost obligată pârâta la plata către reclamanți a sumelor achitate cu titlu de comision de analiză, perceput în baza Convenției de credit imobiliar nr. BU2 CC091 din 25.09.2008 și comision de gestiune perceput până la data de 08.06.2016 în baza convenției mai sus menționate, precum și la plata dobânzii legale de la data încasării fiecărei sume nedatorate și până la achitarea integrală a debitului; a fost obligată pârâta la plata către reclamanți a sumei de 1440 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată; a fost respinsă în rest cererea ca neîntemeiată.

Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, prin decizia nr. 1497/A din 10 octombrie 2017, a respins apelul formulat de apelanții-reclamanți A. și B., în contradictoriu cu pârâta C., ca nefondat. A admis apelul formulat de pârâta C. și a schimbat sentința apelată în sensul că a respins cererea de chemare în judecată ca neîntemeiată.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs recurenții-reclamanți A. și B., în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 4, 5, 6 și 8 C. proc. civ., solicitând admiterea căii de atac și, în principal casarea în parte a deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe pentru analizarea condițiilor referitoare la dezechilibrul semnificativ între drepturile și obligațiile părților și la respectarea cerinței bunei-credințe, prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000; în subsidiar, casarea în tot a deciziei atacate, cu trimiterea cauzei aceleiași instanțe pentru o nouă judecată a apelului pârâtei.

După prezentarea situației de fapt și a soluțiilor pronunțate în cauză, recurenții au făcut o sinteză a motivelor de recurs, respectiv:

În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenții-reclamanți au arătat următoarele:

Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., recurenții susțin că prin hotărârea pronunțată, în aprecierea probelor și aplicarea dispozițiilor legale, instanța de apel a depășit atribuțiile judecătorești adăugând la lege, deoarece în condițiile în care a statuat că pârâta nu și-a îndeplinit obligația de a negocia contractul, instanța ar fi trebuit să aibă în vedere la judecata cauzei perspectiva impusă de art. 1 pct. 2 și art. 4 pct. 1-3 din Legea nr. 193/2000.

Faptul că instanța de apel a adăugat la Legea nr. 193/2000 condiția cumulului caracteristicilor naturii abuzive numai pentru obligația principală a contractului, a operat ca o restrângere a posibilităților de analiză a litigiului și de a aplica regulile generale ale contractelor sinalagmatice și de a identifica natura juridică a obligațiilor.

Recurenții consideră că instanța de apel a contestat puterea legală a textelor de lege evocate anterior procedând la o judecată a cauzei în raport cu opinia proprie a judecătorilor cărora le-a revenit spre soluționare pricina, cu ignorarea dispozițiilor Legii nr. 193/2000 și ale C. civ. și a motivelor de apel, în contextul în care toate litigiile în materia clauzelor abuzive revenite completului de judecată care a soluționat prezenta cauză sunt soluționate în favoarea Băncilor, lipsind reclamanții de o judecată dreaptă, în spiritul și litera legii, contrar prevederilor Constituției României, respectiv art. 124.

Totodată, susțin că instanța de apel și-a depășit atribuțiile judecătorești adăugând la lege atunci când a statuat că "Deși O.U.G. nr. 50/2010 nu este incidență contractului încheiat de părți, Curtea reține că acest act normativ prevede posibilitatea inserării comisionului de analiză (art. 36), ceea ce întărește concluzia instanței de apel că legiuitorul nu a avut în vedere, prin Legea nr. 193/2000 și această clauză printre cele care reprezintă caracter abuziv." (pag. 13 antepenultimul paragraf).

Or, rolul instanței de apel era acela de evalua natura caracterului abuziv al clauzei referitoare la comisionul de analiză prin prisma condițiilor de la art. 4 din Legea nr. 193/2000 raportat la convenția de credit, în sensul dacă în contract au fost arătate și identificate contraprestațiile de către Bancă cu privire la acest comision și dacă reclamanții au fost informați corespunzător, respectiv pentru ce este această sumă de 2000 euro percepută.

Arată că Legea nr. 193/2000 relevă faptul că în anexa însoțită există un inventar al unor clauze care pot fi considerate abuzive și nicidecum nu prevede faptul că în anexă există un inventar exhaustiv al clauzelor considerate abuzive.

Actul normativ invocat nu prevede in terminis că menționatele clauze sunt prezumate a avea per se, în lipsa oricăror alte condiționări, caracter abuziv. Concluzia care se impune este că inventarul clauzelor din Anexă nu conține clauze abuzive decât în măsura în care acestea întrunesc și celelalte condiții prevăzute pentru declararea caracterului lor abuziv.

Mai mult, recurenții susțin că instanța de apel a acordat efecte retroactive art. 36 din O.U.G. nr. 50/2010, pentru a justifica temeinicia comisionului de analiză, ignorând scopul adoptării acestei ordonanțe prin care se instituie obligarea profesionistului de a informa consumatorul cu privire la comisioane anterior încheierii contractului de credit.

Cu privire la motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenții invocă încălcarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 477 C. proc. civ., potrivit cărora efectul devolutiv al apelului este limitat la ceea ce s-a apelat și a dispozițiilor art. 479 alin. (1) din același cod care reiau regula limitelor efectului devolutiv al apelului determinate de ceea ce s-a atacat, normă care prevede că "instanța de apel va verifica, în limitele cererii de apel, stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de prima instanță."

Așa cum reiese din motivele de apel, pârâta a susținut că nu sunt îndeplinite condițiile cerute de lege pentru existența caracterului abuziv întrucât clauzele în discuție sunt echivoce având în vedere "pregătirea profesională" a reclamantei, că reclamanții nu au făcut dovada refuzului Băncii cu privire la negocierea clauzelor și că dezechilibrul contractual nu ar exista având în vedere că art. 36 din O.U.G. nr. 50/2010 permite băncilor să insereze asemenea clauze, precum și faptul că pârâta și-a îndeplinit obligațiile ce-i reveneau decurgând din Ordonanță.

Or, ceea ce nu este cuprins în obiectul cererii de apel intră în autoritatea de lucru judecat, potrivit dispozițiilor art. 430 alin. (2) C. proc. civ.

Recurenții-reclamanți susțin că instanța de apel, cu încălcarea normelor de procedură enunțate anterior și dincolo de motivele de apel ale pârâtei, a procedat la propria judecată cu sfidarea normelor de drept în materie și a argumentelor prezentate în concluziile scrise formulate de reclamanți, depuse la dosarul cauzei.

Astfel, în ceea ce privește soluția dată asupra celorlalte condiții - existența dezechilibrului și reaua-credință a Băncii, considerentele instanței încalcă limitele motivelor de apel invocate de către pârâtă, în contextul în care motivele apelantei pârâte au vizat inexistența acestora față de așa-zisa pregătire profesională a reclamantei și că nu a fost creat niciun dezechilibru contractual, art. 36 din O.U.G. nr. 50/2010 permițând inserarea comisionului de analiză, comision de administrare credit sau comision de administrare cont curent, iar neprezentarea reclamanților la sediul Băncii pentru semnarea actului adițional reprezintă o acceptare tacită.

Or, instanța de apel a făcut aprecieri asupra celor două comisioane în discuție - analiză și gestiune - diferite de criticile apelantei-pârâte invocate atât în scris cât și verbal cu ocazia concluziilor orale, instanța de apel transformându-se în apărătorul băncii arătând operațiunile bancare pentru care sunt percepute, în contextul în care Banca nu a făcut-o nici în apelul său și nici în contractul aflat în discuție, făcând o interpretare după sensul literar al termenilor, cu încălcarea prevederilor art. 977 și 982 C. civ. referitoare la regulile generale de interpretare a contractelor.

Mai mult decât atât, cu privire la clauza referitoare la comisionul de gestiune s-a apreciat de către instanța de apel că ar fi clar exprimată, în contextul în care nici aceasta nu a înțeles dacă este perceput anual sau lunar din moment ce întreaga motivare a instanței arată că ar fi perceput lunar, iar în contract se arată că este anual, comisionul în discuție fiind de gestiune, iar instanța a susținut că ar fi un comision de administrare lunar sau de administrare a contului de credit.

Mai arată și faptul că, asupra neîndeplinirii celor două condiții reglementate de art. 4 din Legea nr. 193/2000, instanța de apel era îndrituită să le analizeze raportat la critici le apelantei-pârâte invocate prin cererea de apel, arătate mai sus, respectiv lipsa dezechilibrului contractual raportat la așa-zisa pregătire a reclamantei și la îndeplinirea obligațiilor ce-i reveneau pârâtei prin adoptarea O.U.G. nr. 50/2010, precum și legalitatea comisioanelor reglementate de ordonanță, ceea ce în cauză nu s-a întâmplat.

Cu privire la criticile subsumate motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., recurenții susțin că hotărârea instanței de apel cuprinde o motivare insuficientă, întrucât nu răspunde criticilor aduse sentinței primei instanțe, fiind o motivare generală și a fost dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material, respectiv a Legii nr. 193/2000 și a regulilor generale de interpretare a contractelor reglementate de C. civ., prin art. 1266-1270.

Arată că, în analiza îndeplinirii condițiilor referitoare la natura caracterului abuziv al clauzelor în discuție instanța de apel a pornit de la prima condiție, constatând inexistența negocierii contractului, pârâta neîndeplinindu-și această obligație de negociere a contractului, potrivit art. 4 alin. (3) din Legea nr. 193/2000.

Având în vedere considerentele instanței de apel dezvoltate cu ocazia analizării acestei condiții, susțin că deși instanța recunoaște poziția de inferioritate în care s-au aflat reclamanții la momentul încheierii convenției de credit, contractul fiind de adeziune și că aceștia nu au avut nicio posibilitate de negociere a clauzelor în discuție, pentru ca ulterior să ajungă la concluzia că nu ar exista vreun dezechilibru contractuale și nici reaua-credință a Băncii.

Recurenții susțin că întreaga argumentație făcută asupra celor trei condiții este contradictorie, pe de o parte dându-se dreptate reclamanților pentru ca ulterior să se dea dreptate pârâtei, ceea ce a condus la aplicarea greșită a normelor de drept material, respectiv a Legii nr. 193/2000 și a regulilor generale de interpretare a contractelor reglementate de art. 1266-1270 din C. civ.

În concret, consideră că instanța urma ca, după ce a constatat că negocierea nu a avut loc, să nu dea o interpretare clauzelor contractuale din perspectiva profesionistului, ci prin prisma noțiunilor civile privind nulitățile contractuale, cuprinse în Legea nr. 193/2000 și a teoriei nulităților din dreptul civil, din perspectiva consumatorului (reclamanților).

Adoptarea unei legislații speciale privind protecția consumatorului, cum este Directiva nr. 93/13/CEE, la nivel european, precum și Legea nr. 193/2000, la nivel național, a fost făcută tocmai în scopul de a proteja pe consumatori în situații ca cea care face obiectul cauzei de față, neputându-se nega faptul că reclamanții au dreptul de a-i fi examinată cererea formulată, chiar dacă a semnat contractul cu banca.

Profesionistul are anumite obligații legale precis determinate, în primul rând, o obligație de informare corectă și completă a consumatorului, și, în al doilea rând, o obligație de a nu crea dezechilibre semnificative între drepturile și obligațiile părților contractuale în defavoarea consumatorului prin acele clauze contractuale pe care nu le-a negociat în mod direct și individual cu acesta.

Recurenții apreciază că, î cauză, a avut loc o încălcare a dispozițiilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, întrucât cele două clauze (comisionul de analiză și comisionul de gestiune) sunt neclare sub aspectul individualizării obligațiilor asumate de recurenta-pârâtă și pentru care s-a stipulat o remunerație.

Semnificativ apare, în legătură cu descrierea prestațiilor datorate de Bancă, faptul că aceasta este realizată de către instanța de apel, în condițiile în care ea trebuia inserată în contract și adusă la cunoștința cocontractantului, pentru ca acesta să o accepte sau să o refuze în cunoștință de cauză, dar și pentru a permite, ulterior încheierii contractului, controlul din partea împrumutatului și a instanței asupra modului de aducere la îndeplinire a obligațiilor asumate.

Astfel, arată că aplicarea corectă a legii referitoare la obligațiile contractuale cuprinse în clauzele în discuție, alăturate normei speciale ar fi identificat evident "abuzul de drept" al intimatei-pârâte.

Astfel, din interpretarea teleologică a clauzei privind comisionul de analiză prin prisma prevederilor Legii nr. 193/2000, rezultă că se datorează de către reclamanți un comision de 2000 euro, scadent la momentul semnării contractului sau la prima utilizare, deci o cheltuială a Băncii în scopul de a identifica bonitatea unui viitor client; activitățile concrete, respectiv cheltuielile cu verificarea clientului și a patrimoniului său, sunt anterioare încheierii contractului de credit și încheiate la momentul semnării convenției.

De asemenea, rezultă că aceste cheltuieli denumite în contract "comision de analiză" sunt goale de conținut la momentul semnării contractului, deci nu pot atrage nicio contraprestație. Inserarea acestuia reprezintă o modalitate de percepere a unei dobânzi mai mari decât cea menționată cu acest titlu în contract în detrimentul reclamanților.

Consideră că argumentele instanței de apel prin care se încearcă o lămurire a considerentelor perceperii comisionului de analiză, în contextul în care nici Banca nu a făcut-o prin apelul său tocmai din cauza abuzului exercitat cu bună știință, în sensul că prin instituirea acestui comision s-a avut în vedere verificarea bonității clientului, iar reclamanții sunt obligați să-l suporte, nu pot fi primite câtă vreme aceste elemente se vor și tind a fi clarificate - în cadrul procesului - fără să fi fost evidențiate în convenția de credit.

Contraprestația Băncii ar fi trebuit să rezulte din însăși clauza respectivă, nu din explicații ulterioare, iar pe de altă parte, se putea presupune că acest cost era înglobat în dobânda percepută de către bancă, cât timp aceste costuri nu prevedeau, în mod clar și inteligibil, conținutul contraprestațiilor reciproce.

De altfel, verificând textul contractului vom observa că prețul contractului - dobânda, este denumit greșit "cost" deoarece el cuprinde "costul+profitul", iar art. 4 din convenție "condiții de costuri" este greșit, inept, atât gramatical cât și ca sens.

Astfel, atunci când Banca percepe dobânda ca preț al contractului, în această dobândă sunt incluse costurile și profitul de realizat.

Toate aceste cheltuieli, inclusiv "comisionul de analiză" sunt esențiale pentru activitatea bancară în general și dacă sunt cerute clientului fie acesta le plătește, fără a le datora, fie ar trebui să fie însoțite de lucrările efectuate pentru analiză cu devizele și facturile, chitanțele eliberate pentru aceste activități.

Or, arată că, în speță, Banca nu a înlăturat prezumția de abuz de putere printr-o transparentă justificare a comisionului.

Susțin că instanța de apel nu a identificat obligațiile reciproce corespunzătoare, adică comisionul de analiză și contraprestația compusă din cheltuielile efective, ci a greșit în aplicarea legii când a ignorat obligațiile accesorii și a interpretat clauza ca și când aceasta ar fi fost o explicitare a prețului, fără a crea obligații corelative în sarcina pârâtei.

Apărarea intimatei-pârâte, preluată de instanța de apel, prin care aceasta arată că suma de "2000 euro" i se cuvine pentru că a "analizat" nu este susținută de niciun document din care să rezulte care au fost cheltuielile individualizate, cum și când a fost informat clientul despre aceste cheltuieli și dacă le-a acceptat, în concret, pârâta nu a administrat nicio probă în justificarea perceperii acestui comision.

Introducerea acestei clauze în contract reprezintă un abuz al profesionistului, clauza nefiind clară, chestiune ce se verifică și prin lecturarea art. 1 lit. k) din O.U.G. nr. 50/2010 raportat la art. 11, care arată că un consumator trebuie informat cu privire la comisioane anterior încheierii contractului de credit, fapt nerealizat.

Pentru ca recurenții-reclamanți să plătească un "comision de analiză" trebuia probat că a existat o "convenție pentru analiză" chiar nescrisă, dar care să indice buna-credință a profesionistului, prin indicarea exactă a cheltuielilor, deoarece Banca nu efectua această muncă de verificare decât în scopul de a se asigura pe sine că va avea un client solvabil.

Recurenții arată că instanța de apel, chiar dacă a constatat că negocierea nu a avut loc pentru nicio clauză, a înțeles să extindă toate obligațiile contractuale asumate de client la obligații extracontractuale (din perspectiva obligațiilor principale) și pretinzând că activitățile de "analiză" ale clientului, precontractuale, ar fi fost "ratificate" de clientul cu care nu s-a prezenta și furniza Băncii toate informațiile solicitate referitoare Ia situația economico-financiară a clientului.

Astfel, susțin că instanța de apel, în mod eronat, prin "extinderea puterii contractului" ca lege a părților, a considerat că toate clauzele referitoare la comisioanele percepute de către bancă sunt neinterpretabile și că nu li se aplică dispozițiile art. 1225 alin. (2) și art. 1226 alin. (2) C. civ.

Recurenții apreciază că instanța de apel a făcut o greșită aplicare a prevederilor art. 4 din Legea nr. 193/2000 atunci când a constatat că sumele prevăzute de comisionul de analiză și comisionul de gestiune sunt neechivoce, făcând o judecată trunchiată, în condițiile în care art. 4 pct. 1 și 2 se corelează cu art. 8 din Convenție, de unde rezultă că există obligația "clientului" de a prezenta și furniza Băncii toate informațiile solicitate referitoare la situația economico-financiară a clientului.

Consideră că profesionistul Banca "s-a prefăcut" și când a trecut în contractul de credit o altă convenție care reprezintă o stipulație pentru altul, respectiv art. 8 pct. t) din Convenție, pe care reclamanții l-au indicat doar pentru a dovedi reaua-credință a intimatei-pârâte sau neștiința acesteia.

Sintagma "exprimate într-un limbaj ușor inteligibil" folosită de legiuitorul național, dar și de norma comunitară nu are un înțeles gramatical, ci se referă la situația în care clauza să fie clar definită astfel încât consumatorul să aibă reprezentarea clară a rațiunilor și fundamentelor relative la conținutul clauzelor și efectelor acestora asupra contractului în ansamblu.

Or, instanța de apel a făcut aprecieri de ordin gramatical, raționamentul instanței de apel nefiind concordant cu legea aplicabilă speței, ceea ce a condus la aplicarea greșită a forței obligatorii a contractului consacrată de art. 1270 C. civ. ori interpretarea eronată a actului juridic dedus judecății, iar hotărârea recurată pronunțată cu cercetarea fondului cu depășirea limitelor învestirii.

Pentru a putea fi reclamat un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților ar trebui să lipsească, ori să fie extrem de redusă, contraprestația pentru dreptul corelativ al uneia dintre părți; în situația dedusă judecății, recurenții- reclamanți au invocat tocmai lipsa unei obligații/prestații corelative a băncii față de obligațiile de a achita comisionul de analiză și comisionul de gestiune astfel cum s-a stipulat prin clauzele contractuale agreate de părți.

Cu privire la motivarea instanței de apel referitoare la clauza vizând comisionul de gestiune, recurenții apreciază că instanța a nesocotit prevederile Legii nr. 193/2000 și s-a transformat în apărătorul Băncii, ignorând motivele de apel cu care fusese învestită, astfel cum s-a arătat anterior la motivele de recurs de la pct. 2, făcând grave confuzii între noțiunile bancare, caracterul perceperii comisionului în discuție anual sau lunar, modul și justificarea perceperii, precum și contraprestațiile Băncii, motivarea fiind eronată și lipsită de claritate sub acest aspect.

Astfel, consideră că Banca nu a înțeles și nici nu a fost în măsură să formuleze apărări privitoare la comisionul de gestiune inserat în convenția de credit raportat la clauzele contractuale asumate de către ambele părți la momentul încheierii actului. Singurul raționament pentru justificarea perceperii comisionului de gestiune fiind prevederile O.U.G. nr. 50/2010, normă adoptată ulterior convenției.

În schimb, instanța de apel, cu ignorarea limitelor impuse de pârâtă prin motivele de apel, a procedat la o analiză exhaustivă a cauzei, încălcând rolul activ al instanței, substituindu-se în poziția procesuală a Băncii și apărarea intereselor acesteia.

Totodată, susțin că instanța de apel a făcut grave confuzii în analiza clauzei, întrucât operațiunea de a gestiona un cont nu este în legătură cu acordarea unei anumite sume de bani - împrumut - ci cu activitatea obișnuită de a gestiona/administra orice cont, deci reprezintă o activitate separată pentru care Banca trebuia să facă dovada unor cheltuieli justificate, și care să se regăsească în contractul de credit prin care părțile contractante și-au asumat atât drepturi cât și obligații.

Arată că, în cauză, comisionul de gestiune inserat în contract creează atât disproporție între obligațiile părților, cât și o stare permanentă de echivoc, adăugând la dobândă în mod ascuns suma de 0,75 raportată la suma datorată, respectiv valoarea de 10% din suma împrumutată, reprezentând un cost echivalent al unei veritabile dobânzi percepute în două rânduri, și nu la cheltuielile obișnuite de gestionare a unui cont, inserarea reprezentând în realitate un + (plus) la prețul total și nu contravaloarea unor servicii.

În timp ce acordarea creditului este "uno ictu" rambursarea este compusă din mai multe termene, iar gestiunea unui asemenea cont ține de timp și serviciul oferit și nu de suma împrumutată.

Este, de asemenea, o convenție accesorie și de sine stătătoare, a cărei explicare obiectivă și detaliată în convenție nu s-a realizat de către Bancă și nici în apelul promovat, și care creează în sarcina recurenților o sarcină disproporțională față de serviciul oferit (în speță, niciunul).

Mai mult, deși instanța de apel s-a transformat într-un veritabil apărător al Băncii, din motivare se poate observa cu ușurință că nici aceasta nu a înțeles modul de calculare al comisionului de gestiune din moment ce instanța nu este lămurită dacă se percepe anual sau lunar, pentru ca ulterior să constate surprinzător că și un consumator cu pregătire medie ar înțelege "exprimarea clară."

Totodată, solicită să se constate că argumentele invocate de către instanța de apel, prin care se încearcă o lămurire și o justificare a perceperii comisionului de gestiune, în contextul în care nici Banca nu a făcut-o prin apelul său tocmai din cauza abuzului exercitat cu bună știință, nu pot fi primite câtă vreme aceste elemente se vor și tind a fi clarificate - în cadrul procesului - tocmai de către instanță și nu de către pârâtă, fără să fi fost evidențiate în convenția de credit, iar reclamanții să cunoască prestațiile efective.

Arată că, în speță, ceea ce face ca prevederea referitoare la comisionul de gestiune să fie ambiguă este omisiunea totală a descrierii prestației la care se obligă Banca și pentru care percepe acest comision.

Recurenții susțin că instanța de apel a nesocotit normele procedurale atunci când nu a pus în discuția părților în apel cererea nouă prin care s-a solicitat stabilirea acordării despăgubirilor de la data introducerii cererii de chemare în judecată; această cerere relevă faptul că Banca admite că există o nulitate a contractului, dar față de felul solicitării consideră că a susținut o nulitate relativă și nu absolută.

Instanța nu a avut în vedere ca pe o prezumție simplă această chestiune care, alăturată regulii conform căreia clauza se interpretează în favoarea clientului, ar fi indicat soluția.

Astfel, nu s-a discutat acest capăt nou de cerere nici sub aspect procedural, nici altfel, iar instanța de apel nu a făcut în hotărâre nicio referire la acest aspect.

În concluzie, pentru motivele de recurs invocate mai sus, întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 4, 5, 6 și 8 C. proc. civ., recurenții-reclamanți solicită admiterea recursului și casarea deciziei atacate, în parte, cu consecința rejudecării în parte sau în tot a apelului pârâtei.

Intimata-pârâtă C. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, în principal, ca inadmisibil, iar în subsidiar, ca neîntemeiat.

Înalta Curte de Casație și Justiție a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din 27 aprilie 2018, potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ., s-a dispus comunicarea către părți a raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

Prin încheierea din 19 octombrie 2018, Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul art. 520 alin. (4) C. proc. civ., a suspendat judecata recursului până la soluționarea dosarului nr. x/2018 aflat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie civilă.

Ulterior, Curtea Constituțională a pronunțat decizia nr. 874 din 18 decembrie 2018, publicată în Monitorul Oficial la 3 ianuarie 2019, prin care a admis excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 27 C. proc. civ., în interpretarea dată prin decizia nr. 52 din 18 iunie 2018, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, astfel că recursul dedus judecății este admisibil.

Prin încheierea din 19 aprilie 2019, Înalta Curte a admis cererea de repunere pe rol a cauzei, formulată de recurenții-reclamanți și a admis în principiu recursul declarat de declarat de recurenții-reclamanți A. și B. împotriva deciziei civile nr. 1497/A din 10 octombrie 2017 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, fiind stabilit termen la 4 octombrie 2019, cu citarea părților.

În speță, a avut loc transferul calității procesuale intervenit între D. S.A. și C..

Prin încheierea din 4 octombrie 2019, Înalta Curte de Casație și Justiție Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., a suspendat judecata recursului declarat de recurenții-reclamanți A. și B. împotriva deciziei civile nr. 1497/A din 10 octombrie 2017 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, până la soluționarea cauzei nr. C-621/17 aflată pe rolul Curții de Justiție a Uniunii Europene.

Ca urmare a soluționării cauzei C-621/17 aflată pe rolul Curții de Justiție a Uniunii Europene, constatându-se că motivul care a stat la baza suspendării judecății nu mai subzistă, s-a acordat termen la 25 noiembrie 2020, cu citarea părților, pentru continuarea judecății, termen la care s-a dispus repunerea cauzei pe rol și a fost amânată cauza la 3 februarie 2021, față de imposibilitatea de prezentare din motive medicale a apărătorului recurenților-reclamanți.

Analizând decizia recurată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate și de dispozițiile legale incidente, Înalta Curte a constatat că recursul este nefondat pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Referitor la prima critică formulată, Înalta Curte reține că depășirea atribuțiilor "puterii judecătorești" motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ. reprezintă o situație de natură a înfrânge principiul separației puterilor în stat și se concretizează într-o imixtiune a instanței de judecată în sfera activității executive sau legislative, așa cum a fost consacrată de Constituție sau de o lege organică.

Acest motiv de casare poate fi invocat dacă instanța judecătorească: săvârșește un act pe care numai un organ al puterii legislative sau al puterii executive îl poate face; aplică norme juridice abrogate; tăgăduiește orice valoare unui text care are forță legală; aplică o lege înainte de intrarea ei în vigoare; îl critică pe legiuitor în cuprinsul hotărârii sau face presiuni asupra lui; se pronunță pe cale de dispoziții generale sau creează norme juridice pe care le aplică în speța respectivă, etc.

Or, situația evidențiată de recurenți nu se încadrează în ipotezele prevăzute de motivul de casare invocat, ci vizează nemulțumirea față de soluția pronunțată, respectiv greșita hotărâre a instanței de apel de a nu îi analiza cauza din perspectiva condițiilor cumulative prevăzute la art. 4 pct. 1-3 din Legea nr. 193/2000, precum și de a acorda efecte retroactive art. 36 din O.U.G. nr. 50/2010, în condițiile în care instanța reținuse că acest act normativ nu era incident în speță.

Totodată, în cauză nu s-a verificat neconcordanța unei dispoziții legale în vigoare cu Constituția României, nefăcându-se nicio apreciere privind încălcarea legii fundamentale de dispozițiile aplicabile ale legii incidente.

Prin urmare, Înalta Curte apreciază că acest motiv de recurs nu poate fi reținut, întrucât într-o corectă aplicare a legii, aprecierea probelor și aplicarea dispozițiilor legale de către instanța de apel nu poate constitui o ingerință în activitatea celorlalte puteri ale statului - legislativă sau executivă (sensul cazului de recurs de la art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ.), ci constituie un aspect ce dă conținut însăși activității de judecată deșfășurate de instanțele judecătorești, în limitele atribuțiilor lor legale.

Nu este întemeiată nici critica întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., prin care recurenții-reclamanți au susținut nelegalitatea deciziei atacate, întrucât controlul judiciar exercitat de instanța de apel a fost realizat cu depășirea limitelor învestirii sale, neregularitate care ar fi condus la încălcarea dispozițiilor art. 477 C. proc. civ.

Art. 477 C. proc. civ. dă valoare normativă regulii tantum devolutum quantum apellatum, ceea ce semnifică faptul că instanța de apel va fi ținută să judece în limitele criticilor formulate prin motivele de apel, ținându-se seama de principiul disponibilității părților în procesul civil. Această regulă presupune că judecata asupra fondului va fi reluată, însă nu asupra tuturor problemelor de fapt și de drept invocate în fața primei instanțe, ci doar cu privire la acelea criticate de apelant.

Totodată, din perspectiva limitelor efectului devolutiv al apelului, se impun a fi evocate și dispozițiile art. 479 alin. (1) C. proc. civ. care se referă la principiul tantum devolutum quantum iudicatum, respectiv efectul devolutiv al apelului este limitat numai la ceea ce s-a judecat de către prima instanță.

Astfel, ținând seama de caracterul devolutiv ce este specific căii de atac a apelului în conformitate cu prevederile art. 477 alin. (1) și art. 479 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte constată că judecata realizată de instanța de apel a avut ca repere de analiză chiar dispozițiile legale pe care recurenții le invocă drept incidente cauzei, anume cele conținute de art. 4 din Legea nr. 193/2000, așa încât nu se poate reține un viciu de nelegalitate a deciziei civile recurate din această perspectivă.

Totodată, instanța de apel, în virtutea dispozițiilor art. 477 și art. 479 C. proc. civ., este ținută să verifice legalitatea și temeinicia soluției pronunțate, putând să completeze considerentele primei instanțe sau chiar să le substituie, dacă este cazul.

Examinând în continuare criticile întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., prin care recurenții-reclamanți au susținut că decizia recurată cuprinde considerente contradictorii, Înalta Curte constată că nu sunt fondate, între statuările instanței de apel menționate de recurenți neexistând nicio contradicție de natură a afecta legalitatea hotărârii supuse controlului judiciar.

Subsumat acestui motiv, recurenții-reclamanți au susținut că motivarea hotărârii judecătorești atacate cuprinde considerente contradictorii, întrucât deși instanța de apel a reținut că reclamanții aveau o poziție de inferioritate la momentul încheierii contractului de credit și nu au avut posibilitatea de a negocia clauzele atacate, ulterior a ajuns la concluzia că nu ar exista vreun dezechilibru contractual și nici reaua-credință a băncii.

Din analiza deciziei recurate, se desprinde concluzia că motivarea are un conținut clar și concret cu referire la actele din dosar, precum și la argumentele și apărările părților. Conținutul considerentelor este lipsit de ambiguități ori contradicții și permite relevarea raționamentului care a condus la soluția pronunțată.

Statuarea instanței de apel în sensul că, deși contractul nu a fost negociat, acesta nu creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, nefiind îndeplinite condițiile pentru constatarea caracterului abuziv clauzelor privind comisionul de analiză și comisionul de gestiune, nu este contradictorie, ci exprimă rezultatul analizei judiciare specifice prezentului litigiu, în raport cu situația de fapt și cu probele administrate, constituindu-se într-o înlănțuire logică a faptelor și a regulilor de drept pe baza cărora s-a fundamentat soluția pronunțată.

Astfel, condițiile cumulativ cerute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 dar și de Directiva 93/13/CE pentru constatarea caracterului abuziv al unei clauze contractuale sunt: clauza să nu fi fost negociată direct cu consumatorul, clauza prin ea însăși sau împreună cu alte clauze creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților în defavoarea consumatorului și contrar cerinței de bună credință ce revine profesionistului.

Instanța de apel a analizat realizarea acestor condiții iar simpla nemulțumire a recurenților-reclamanți cu privire la soluția pronunțată, la argumentele care au format convingerea instanței, neînsușirea de către instanța de control judiciar a apărărilor formulate de către aceștia, sunt aspecte care nu pot fi asimilate unei nemotivări, din perspectiva dispozițiilor art. 425 alin. (1) C. proc. civ., și nici nu justifică invocarea motivului de recurs instituit de prevederile art. 488 pct. 6 C. proc. civ.

Sub aspectul criticilor întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin care se contestă soluția instanței de apel în ceea ce privește respingerea capetelor de cerere referitoare la constatarea caracterului abuziv al clauzelor contractuale inserate la art. 4.1 lit. b) privind comisionul de analiză și la art. 4.1 lit. b) privind comisionul de gestiune din contract, decizia atacată este legală.

Din perspectiva art. 1 lit. b) din Anexa 1 la Legea nr. 193/2000, transparența unei clauze se analizează prin raportare la posibilitatea unui consumator informat de a prevedea, pe baza unor criterii clare și inteligibile, consecințele economice și juridice care rezultă din clauzele contractuale ce îl privesc (cauza Matei, C143/13, cauza Kasler și Rabai, C-26/13).

Curtea a analizat îndeplinirea condițiilor impuse de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 și a apreciat că prevederile contractuale referitoare la comisionul de analiză și cel de gestiune nu au produs un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

Așa cum s-a arătat anterior, condițiile cerute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 dar și de Directiva 93/13/CE pentru constatarea caracterului abuziv al unei clauze contractuale sunt: clauza să nu fi fost negociată direct cu consumatorul, clauza prin ea însăși sau împreună cu alte clauze creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților în defavoarea consumatorului și contrar cerinței de bună credință ce revine profesionistului.

Contrar susținerilor recurenților, art. 4 alin. (6) din lege nu se referă doar la exprimarea clară și ușor inteligibilă din punct de vedere gramatical sau literal, pentru că altfel ar fi fost de prisos a se face această mențiune în cuprinsul unui act normativ, ci la situația în care această clauză să fie clar definită, astfel încât consumatorul să aibă reprezentarea clară a rațiunilor și fundamentelor relative la conținutul clauzelor și efectelor acestora asupra contractului în ansamblu.

Nu instanța trebuie să stabilească considerentele pentru care banca a perceput comisioanele, ci aceste considerente trebuie să rezulte clar din clauzele contractuale, și nu din deducțiile părților sau ale judecătorului.

Prin decizia preliminară pronunțată în cauza C-621/17 (Gyula Kiss împotriva E.., Emil Kiss, Gyula Kiss), Curtea de Justiție a Uniunii Europene a subliniat elementele specifice care trebuie examinate pentru a se stabili dacă o clauză este exprimată în mod clar și inteligibil, printre acestea regăsindu-se cuantumul precis al comisionului de administrare, metoda de calcul, data de exigibilitate, posibilitatea ca natura serviciilor furnizate efectiv să poată fi înțeleasă sau dedusă din contractul avut în vedere în ansamblul său. În plus, consumatorul trebuie să fie în măsură să verifice dacă există o suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pe care acesta le remunerează.

Instanța de apel a aplicat toate aceste criterii cu prilejul verificării caracterului clar și inteligibil al clauzelor care reglementează comisionul de analiză și cel de gestiune și a reținut că acestea au fost redactate într-un limbaj clar și inteligibil, ținând seama de ansamblul împrejurărilor proprii cauzei, și că reclamanții au fost în măsură să prevadă, de la data încheierii contractelor de credit, care sunt consecințele juridice și economice pe care le implică perceperea acestor comisioane.

S-a reținut că, în ceea ce privește comisionul de analiză, contraprestația rezultă atât din denumirea comisionului, cât și din demersurile efectuate de bancă anterior încheierii creditului, pentru verificarea bonității clienților, având în vedere atât suma împrumutată, cât și perioada lungă de timp pentru care s-a solicitat creditul. Întrucât, în contractul de credit, la art. 4.1 lit. b) s-a menționat comisionul de analiză în cuantum de 2000 euro, rezultă că reclamanții cunoșteau la momentul încheierii contractului care este valoarea economică a acestei obligații asumate prin raportare la valoarea sumei împrumutate.

Referitor la comisionul de gestiune de 0,75% p.a., calculat la soldul creditului, pentru fiecare an de creditare, care este scadent și perceput atât la momentul semnării convenției, cât și la fiecare aniversare a creditului, în mod corect instanța de apel a constatat că această clauză este clară și fără echivoc, exprimată într-un limbaj ușor inteligibil, cu un cuantum determinabil, fiind inclus în costurile pe care le are banca pentru a pune la dispoziția clientului suma împrumutată pentru o perioadă îndelungată de timp, contraprestația sa constând în operațiunile de administrare a contului de credit.

Cerința de transparență a unei clauze contractuale nu presupune ca Banca să fie obligată să detalieze în contractul respectiv natura tuturor serviciilor furnizate în schimbul costurilor prevăzute de una sau mai multe clauze contractuale, analiza instanței trebuind îndreptată asupra altor criterii pertinente, cum ar fi cuantumul precis al comisioanelor, metoda de calcul, posibilitatea ca natura serviciilor furnizate în mod efectiv să poată fi în mod rezonabil înțeleasă sau dedusă din contract, în ansamblul său, sau posibilitatea consumatorului de a verifica dacă nu există o suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pe care acestea le remunerează.

Așa cum a reținut și instanța de apel, art. 36 din O.U.G. nr. 50/2010 nu este incident în cauză, având în vedere că reglementarea este ulterioară încheierii contractelor de credit de către recurenții-reclamanți, referirea la dispozițiile acesteia, respectiv la faptul că actul normativ prevede posibilitatea inserării comisionului de analiză, având doar rolul de a sublinia că legiuitorul nu a avut în vedere, prin Legea nr. 193/2000, și această clauză printre cele având caracter abuziv

În ceea ce privește pretinsul dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile la care se referă art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesioniști și consumatori, este de subliniat că instanța de apel, în mod corect, a analizat acest concept nu din perspectiva valorii prestațiilor asumate de părți, ci din cea a ruperii echilibrului contractual între drepturile și obligațiile părților, în condițiile în care consumatorul nu poate invoca caracterul inadecvat al acestui cost al creditului în raport cu valoarea reală a serviciilor oferite de bancă.

Lipsa negocierii clauzelor din contractul de credit încheiat între părți reprezintă numai una dintre condițiile prevăzute de lege pentru constatarea caracterului abuziv al unei clauze, fiind necesară deopotrivă și îndeplinirea celorlalte două condiții, în mod cumulativ. Or, în cauză nu este îndeplinită cerința dezechilibrului semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

Pe cale de consecință, criticile invocate, circumscrise motivului de recurs vizând greșita aplicare a normelor de drept material cu privire la caracterul abuziv al clauzelor care reglementează comisionul de analiză și comisionul de gestiune, nu pot fi primite.

Pentru rațiunile înfățișate, constatând că nu sunt incidente motivele de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 4, 5, 6 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție, cu aplicarea dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de recurenții-reclamanți A. și B. împotriva deciziei civile nr. 1497/A din 10 octombrie 2017 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, ca nefondat, menținând decizia atacată, ca fiind legală.

În conformitate cu dispozițiile art. 453 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată, Înalta Curte îi va obliga pe recurenții-reclamanți A. și B. la plata sumei de 3570 RON cheltuieli de judecată reprezentând onorariu avocațial pentru recurs, către intimata-pârâtă D. S.A. (FOSTĂ C.), conform dovezilor depuse la dosarul de recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenții-reclamanți A. și B. împotriva deciziei civile nr. 1497/A din 10 octombrie 2017 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Obligă pe recurenții-reclamanți A. și B. la plata sumei de 3570 RON cheltuieli de judecată reprezentând onorariu avocațial pentru recurs, către intimata-pârâtă D. S.A. (FOSTĂ C.).

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 3 februarie 2021.