ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 705/2022

Ședința publică din data de 29 martie 2022

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la data de 05.04.2016 sub nr. x/2016, reclamanta A. a chemat în judecată pârâta B. S.A., fostă C. S.A., solicitând ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se constate caracterul abuziv al art. 5 lit. a) din contractul de credit nr. x din 04.05.2006 și din contractul de credit nr. x din 07.07.2008, ambele încheiate între părți și, în consecință, să se declare nulitatea absolută a acestei clauze privind comisionul de credit, achitat intimatei la semnarea contractelor.

Urmare a constatării nulității absolute a clauzei menționate, a solicitat să se dispună obligarea pârâtei la plata către reclamantă a sumei în cuantum de 2.625 Euro, reprezentând comision de credit, achitat acesteia la data semnării contractului x din 04.05.2006 și a sumei în cuantum de 2.480 Euro, reprezentând comision de credit achitat acesteia la data semnării contractului nr. x din 07.07.2008, sume actualizate cu dobânda legală calculată de la data încasării și până la data returnării efective.

A solicitat, de asemenea să se constate caracterul abuziv al art. 5 lit. h) din contractul nr. x din data de 04.05.2006, cât și din contractul de credit nr. x din 07.07.2008 și să fie obligată pârâta la continuarea celor două contracte de credit, în care să se constate că dobânda aplicabilă acestora este formată din marja fixă a băncii rezultată din scăderea din valoarea a 9,1% respective 8,15% pe an a valorii Euribor de la data 04.05.2006 respectiv 07.07.2008, data semnării contractelor de credit, plus indicator de referința Libor Ia 3 luni.

A solicitat să se constatate că art. 5 lit. c) din contractul de credit nr. x din data de 04.05.2006 cât și din contractul de credit nr. x din 07.07.2008 reprezintă clauze abuzive cu consecința înlăturării acestora din contracte.

A solicitat să se constate că articolul art. 5 lit. d) din contractul de credit nr. x din data de 04.05.2006 cât și din contractul de credit nr. x din 07.07.2008 reprezintă clauze abuzive cu consecința înlăturării acestora din contracte.

Reclamanta a solicitat și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, au fost invocate prevederile Legii nr. 193/2000, O.U.G. nr. 50/2010 și Directiva nr. 93/13/CEE.

Prin sentința civilă nr. 6635 din data de 21.10.2016, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis în parte cererea și a constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută a următoarelor clauze din convențiile încheiate, în varianta inițială: art. 5 lit. a), c) și d) din Contractul de credit nr. x din data de 04.05.2006; art. 5 lit. a), c) alin. (1) și d) din contractul de credit nr. x din data de 07.07.2008. A obligat pârâta să restituie reclamantei sumele percepute cu titlu de comision de credit, începând cu data de 04.05.2006, respectiv 07.07.2008 și până la data pronunțării hotărârii și a diferenței dintre dobânda efectiv achitată și cea datorată, conform ratei de 9,1% pe an, respectiv 8,15% inițial convenite de la data încheierii convențiilor. A respins în rest cererea ca neîntemeiată.

Împotriva hotărârii pronunțate în primă instanță au declarat apel reclamanta A. și pârâta B. S.A..

Prin decizia civilă nr. 1425/A din 03.09.2017, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, a respins apelul reclamantei A. formulat împotriva sentinței civile nr. 6635/21.10.2016, ca nefondat. A fost admis apelul formulat de pârâta B. S.A. formulat împotriva aceleiași sentințe și a fost schimbată în parte sentința apelată, în sensul respingerii cererii privind constatarea caracterului abuziv al clauzei prevăzute de art. 5 lit. a) din contracte, ca neîntemeiată. În complet de divergență, cu majoritate, s-au menținut dispozițiile sentinței privind clauzele prevăzute de art. 5 lit. c) din contracte, cu opinie separată în sensul respingerii cererii privind constatarea caracterului abuziv al clauzei prevăzute de art. 5 lit. c) din contracte, ca neîntemeiată. În complet de divergență, cu unanimitate, au fost menținute dispozițiile sentinței privind clauza prevăzută de art. 5 lit. d) din contracte.

Împotriva acestei decizii au formulat recurs, atât reclamanta A. cât și pârâta B. S.A.

Prin Decizia nr. 229 din data de 30.01.2020, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, a admis recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei civile nr. 1425/A din 3 octombrie 2017, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă. A fost casată în parte decizia recurată și trimisă cauza pentru rejudecarea apelului pârâtei D. S.A., fostă B. S.A., în privința clauzei prevăzute de art. 5 lit. a) din contractele de credit. Au fost menținute celelalte dispoziții. A fost respins ca nefondat recursul declarat de pârâta D. S.A. împotriva aceleiași decizii.

Prin decizia nr. 1693 din 20 noiembrie 2020 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, în rejudecare, în complet de divergență, cu majoritate, a fost admis apelul formulat de apelanta-reclamantă A., în contradictoriu cu intimata-pârâtă D. S.A. (fostă B. S.A., împotriva sentinței civile nr. 6635 din data de 21.10.2012, pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2016, cu privire la capătul de cerere ce are ca obiect nulitatea clauzei prevăzute de art. 5 lit. a) din convenție și capătul de cerere subsidiar referitor la restituire, cu opinie separată în sensul respingerii apelului.

A fost schimbată în parte sentința atacată, în sensul că a fost respins capătul de cerere privind nulitatea clauzei prevăzute de art. 5 lit. a) din contracte și capătul de cerere subsidiar.

Împotriva deciziei 1693 din 20 noiembrie 2020 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, la 2 aprilie 2021 reclamanta A. a declarat recurs.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă la 15 aprilie 2021.

Recurenta invocă motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ. și solicită admiterea recursului și casarea deciziei atacate.

În dezvoltarea criticilor se susține că prin decizia de casare s-a dispus ca instanța de apel să analizeze comisionul de acordare a creditului prevăzut de art. 5 lit. a) din cele două contracte, având în vedere statuările CJUE în cauza C-621/17, respectiv punctele 41, 43, 44 și 45, prin administrarea unor probe concrete privind respectarea de către bancă a dreptului de informare a consumatorului referitor la acest comision.

În rejudecare după casare, în lipsa oricăror probe concrete din care să rezulte respectarea dreptului de informare a consumatorului de către bancă privind acest comision și cu nerespectarea considerentelor cuprinse în decizia de casare, instanța de apel a constatat că nu a fost dovedit caracterul abuziv al clauzelor prevăzute de art. 5 lit. a) din cele două contracte.

Din considerentele deciziei civile recurate, rezultă că, în acord cu punctele 41,43,44 și 54, instanța de apel a pus în vedere părților să depună la dosar înscrisuri din care să rezulte îndeplinirea de către bancă a obligației de informare a consumatorului.

Deși nu au fost depuse înscrisuri noi care să probeze informarea consumatorului cu privire la natura serviciilor furnizate efectiv, instanța de apel a apreciat că, în raport cu celelalte dispoziții contractuale, aceasta nu are caracter abuziv.

Din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta susține că instanța a făcut o interpretare greșită a dispozițiilor cuprinse în art. 4 alin. (1) și (6) din Legea nr. 193/2000.

Cu referire la motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., recurenta susține că decizia recurată conține motive contradictorii.

Deși prin considerentele deciziei de casare s-au dat îndrumări instanței de apel să reanalizeze comisionul de acordare prin administrarea de probe din care să rezulte respectarea dreptului de informare a consumatorului de către bancă, aceasta a refuzat depunerea înscrisurilor solicitate.

Cerința privind transparența clauzelor contractuale prevăzută de Directiva 93/13 nu poate fi redusă, așa cum nelegal a reținut instanța de apel, numai la caracterul inteligibil al acestora, pe plan formal și gramatical, ci trebuie înțeleasă în mod extensiv, din perspectiva consecințelor asupra patrimoniului consumatorului.

Pe baza statuărilor din cauza Andriciuc, în jurisprudența națională, s-a ajuns la concluzia potrivit căreia, nivelul minim de claritate și înțelegere a clauzei analizate, sub aspectul consecințelor care se pot produce în patrimoniul consumatorului, nu poate fi atins decât dacă asumarea de către consumator este expresă și conștientă, chestiune reiterată în mod expres în cauza C-621/17 pct. 41,43, 44 si 54, și care ar fi trebuit să fie aplicată de către instanța de apel.

În acord cu considerentele din cauza C-621/17 demersul de informare este unul adecvat doar dacă are la bază înscrisuri, însemnând actele dosarului de creditare și informațiile livrate de către bancă, așa încât consumatorul să aibă posibilitatea efectivă de a înțelege consecințele asumării acestui comision, distinct de dobândă și indiferent de garanțiile oferite în executarea obligațiilor.

Funcția și destinația acestui comision, nu sunt evidențiate în contract, prin urmare banca a acționat cu rea-credință, întrucât avea obligația de a introduce în contract doar costuri reale, corespunzătoare unor servicii.

Prezumția instituită de lege, obligă consumatorul să facă dovada existenței unui contract de adeziune, iar banca să facă dovada negocierii clauzelor standard preformulate, prin prezentarea unor probe. Or, așa cum rezultă din întreaga decizie recurată, soluția a fost dată în lipsa administrării unor probe care să susțină negocierile derulate de bancă, înaintea semnării celor două contracte.

Contractul de credit de retail este un contract comutativ, în care consumatorul nu doar că trebuie pus de creditor în postura de a putea determina și înțelege cu exactitate întinderea obligațiilor și a riscurilor pe care și le asumă, dar el este și creditorul obligației de informare care incumbă creditorului profesionist.

Contrar argumentelor instanței de apel, nu reiese din contract motivul perceperii acestui comision, deși conform art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, banca avea obligația să-l definească în termeni fără echivoc și ușor de înțeles pentru o persoană care nu are cunoștințe de specialitate în domeniul financiar bancar.

Noțiunea de comision implică o prestație din partea băncii, care să justifice perceperea acestei sume, or punerea la dispoziție a împrumutului, nu poate fi un motiv de aplicare a comisionului, pentru că astfel s-ar adăuga în mod nelegal dobânzii și, totodată, ar reprezenta o plată dublă pentru același serviciu. Prețul contractului este dobânda și nu comisionul de acordare a creditului, prin urmare, în lipsa unor probe concrete care să justifice perceperea acestuia, rezultă că acest comision este o dobândă mascată, care nu se justifică a fi percepută.

Contrar deciziei recurate, faptul că este precizat cuantumul comisionului, modul de calcul, în acord și cu Directiva 93/13, apreciază recurenta că acest comision nu are caracter clar și inteligibil, atât timp cât în contract nu sunt prevăzute motivele perceperii lui și prestațiile echivalente ale băncii.

Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

Prin încheierea din 16 noiembrie 2021, constatând întrunite condițiile prevăzute de art. 493 alin. (3) C. proc. civ., instanța a dispus comunicarea raportului către părțile cauzei, pentru a se depune punctele de vedere asupra acestuia, astfel cum prevede art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Prin încheierea din 1 februarie 2022, a fost admis în principiu recursul.

La termenul din 29 martie 2022, analizând recursul în limitele controlului de legalitate, în conformitate cu dispozițiile art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., Înalta Curte constată că este fondat, pentru considerentele ce succed:

Cu titlu prealabil, Înalta Curte constată că se impune o reîncadrare din oficiu a motivului de casare, în sensul că, deși recurenta a invocat motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., privind nemotivarea hotărârii recurate, criticile formulate vizează și pct. 5 din același text legal, deoarece se arată că instanța de apel nu a respectat decizia de casare, potrivit art. 501 alin. (1) și (3) C. proc. civ., fiind cazul unei încălcări a regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.

Înalta Curte are în vedere că, admițând recursul reclamantei în primul ciclu procesual, instanța supremă a stabilit limitele judecății și a trimis cauza spre o nouă judecată a apelului pârâtei, în privința clauzei prevăzute de art. 5 lit. a) din contractele de credit deduse judecății, având în vedere hotărârea Curții de Justiție a Uniunii Europene din cauza C-621/17, punctele 41, 43, 44 și 54, prin administrarea unor probe în legătură cu modul în care s-a asigurat în cauză respectarea dreptului de informare a consumatorului de către bancă, privind plata acestui comision.

Înalta Curte, analizând criticile recurentei-reclamante referitoare la încălcarea dispozițiilor deciziei de casare le reține ca întemeiate.

Astfel, rejudecarea cauzei după casare, în limitele stabilite potrivit art. 501 alin. (1) și (3) C. proc. civ., trebuie să țină seama de indicațiile date de instanța de recurs prin decizia de casare.

O primă observație care se impune este că, deși instanța de recurs a trimis cauza la instanța de apel pentru o nouă judecată a apelului pârâtei, prin dispozitivul deciziei recurate ce conține soluția pronunțată este admis apelul reclamantei.

Contrar celor dispuse prin decizia de casare, prin considerentele ce, de altfel, tratează în mod corect motivele din apelul pârâtei, dar care nu corespund și mențiunilor din dispozitiv, instanța de apel nu a evaluat consecința legală a lipsei probelor privind negocierea și informarea corespunzătoare a consumatorului și a nesocotit, în această privință, dispozițiile art. 4 alin. (3) din Legea nr. 193/2000 care stipulează faptul că sarcina probei incumbă profesionistului.

Concluzia instanței de apel că cele două clauze de la art. 5 lit. a), din contractele de credit nu au caracter abuziv este fundamentată pe conținutul acestora și modalitatea de plată stipulată, jurisprudența CJUE (hotărârea pronunțată în cauza C-621/17) - indicată prin decizia de casare - fiind aplicată doar formal.

Astfel, instanța de apel nu a avut în vedere că cerința privind transparența clauzelor contractuale nu poate fi redusă numai la caracterul inteligibil al acestora pe plan formal și gramatical, analiza apelului fiind incompletă și cu nerespectarea criteriilor impuse de instanța europeană, fiind incidente și motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Instanța de apel nu a ținut seama că pentru un consumator-debitor al contractului de credit, informarea înaintea încheierii unui contract, cu privire la condițiile contractuale și la consecințele respectivei încheieri, este de o importanță fundamentală, în mod deosebit pe baza respectivei informări fiind luată decizia asumării obligației contractuale, prin aderarea la condițiile redactate în prealabil de bancă.

Recurenta invocă și motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. privind încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, în legătură cu dispozițiile art. 4 alin. (1) și (6) din Legea nr. 193/2000 și aceste critici fiind întemeiate.

Instanța de apel, făcând referire la dispozițiile din Directiva 2008/68/CE, concluzionează că fac parte din obiectul principal al contractului comisionul de acordare și comisionul de administrare, cărora le este asimilată și clauza de la art. 5 lit. a) privind comisionul de credit, așa încât sunt incidente dispozițiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, care stipulează condiții restrictive pentru identificarea unui caracter abuziv al acestor clauze.

Înalta Curte reține că, din perspectiva teoretică, dispozițiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 au un corespondent în art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13, care, având un caracter derogatoriu, este supus unei interpretări stricte; prin urmare, clauzele contractuale care se circumscriu noțiunii de obiect principal al contractului, în sensul acestei dispoziții, sunt cele care stabilesc prestațiile esențiale ale contractului și care, ca atare, îl caracterizează, în timp ce clauzele care au un caracter accesoriu în raport cu cele care definesc esența însăși a raportului contractual de credit nu pot fi circumscrise noțiunii de obiect principal, în sensul art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000.

În ceea ce privește contractele de credit în cauză, comisionul plătit la încheierea acestora, în temeiul art. 5 lit. a), nu poate fi încadrat între prestațiile esențiale ale împrumutatului care caracterizează contractul, așa încât nefiind inclus în obiectul principal al contractului, instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile art. 4 alin. (6) din lege.

Pentru rațiunile înfățișate, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8, al art. 497 raportate la art. 501 alin. (1) și (3) C. proc. civ., Înalta Curte, va admite recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei civile nr. 1693 din 20 noiembrie 2020, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, va casa decizia atacată și va trimite cauza pentru o nouă judecată aceleiași instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei civile nr. 1693 din 20 noiembrie 2020, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Casează decizia atacată și trimite cauza pentru o nouă judecată aceleiași instanțe.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 29 martie 2022.