ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 410/2021

Ședința publică din data de 18 februarie 2021

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București la 30 mai 2017 sub dosar nr. x/2017, reclamanții A., B. și C., în contradictoriu cu pârâta D. S.A., au solicitat constatarea caracterului abuziv al prevederilor art. 5.1, art. 5.2, art. 5.3, art. 5.4, art. 4.2, art. 9.7, art. 7.1 lit. m), j) și o) și art. 7.2 din contractul de credit nr. x/11.07.2008, obligarea pârâtei să recalculeze nivelul dobânzii percepute, după formula Euribor 3M+marjă fixă 4,5 p.p., de la semnarea contractului până la restituirea integrală a creditului, obligarea pârâtei să restituie sumele achitate în plus împreună cu dobânda legală aferentă, calculată de la data fiecărei plăți până la plata efectivă, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 4516 din 7 decembrie 2017, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis în parte acțiunea formulată de reclamanții A., B. și C., în contradictoriu cu pârâta D. S.A..

A constatat caracterul abuziv al clauzelor prevăzute la art. 5.1, partea referitoare la modificarea dobânzii în funcție de variația marjei, conform deciziei băncii pct. 5.3 teza a doua, art. 7.2 raportat la art. 7.1 lit. m) și o), art. 9.7 din contractul de credit nr. x/11.07.2008.

A obligat pârâta să recalculeze dobânda după formula Euribor 3M+marja 4,5 p.p și să restituie reclamantei sumele achitate în plus cu titlu de dobândă, cu începere de la 22 mai 2009.

A obligat pârâta să plătească reclamantei dobânda legală aferentă sumelor plătite nedatorat, calculată cu începere de la data fiecărei plăți până la plata efectivă, fiind respinse în rest cererile ca neîntemeiate.

Împotriva acestei sentințe a formulat apel D. S.A. prin care a solicitat admiterea apelului, deoarece în mod greșit prima instanța a reținut caracterul abuziv al unor clauze contractuale.

Împotriva acestei sentințe au formulat apel și apelanții-reclamanți A., B., C..

Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, prin decizia civilă nr. 2139A din 31 octombrie 2018 a respins ca nefondate apelurile formulate de apelanții A., B., C. și de pârâta D. S.A. împotriva sentinței civile nr. 4516 din 7 decembrie 2017 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2017.

Împotriva acestei decizii, recurenta-pârâtă E. S.A. (fostă S.C. D. SA) a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare.

În continuare, recurenta arată că prezentul recurs vizează decizia instanței de apel referitoare la respingerea apelului pârâtei prin care s-a solicitat schimbarea sentinței de fond și respingerea în tot a cererii de chemare în judecată.

Cu titlu prealabil, recurenta solicită ca instanța să ia act de schimbarea denumirii din D. S.A. în E. S.A..

În argumentarea memoriului de recurs, recurenta-pârâtă apreciază că au fost aplicate greșit prevederile art. 4 alin. (1) și (6) din Legea nr. 193/2000 pentru a aprecia caracterul abuziv al prevederilor clauzelor contractuale ce reglementează dobânda.

În cazul de față se susține că, clauzele contestate fac parte din categoria celor care se asociază cu definirea obiectului contractului, întrucât instituie în sarcina împrumutatului costurile acordării creditului.

Astfel, în opinia sa, decizia recurată este nelegală în condițiile în care instanța a procedat la analiza caracterului abuziv al clauzelor având ca obiect prețul creditului, clauze care sunt în mod expres înlăturate de la acest control, potrivit Directivei 93/13.

Dintr-un alt punct de vedere clauzele contestate au fost redactate în mod clar și inteligibil, pentru înțelegerea cărora nu este nevoie de cunoștințe juridice sau economice de specialitate pentru a înțelege consecințele economice ale acestora.

În esență, această clauză transpune în contractele de credit regulile de drept comun în materia împrumutului de bani cu dobândă. În acest context, explicații suplimentare cu privire la mecanismul evoluției dobânzii nu erau necesare. Ca urmare, Banca a putut doar să prevadă în cuprinsul acestor clauze motivele pentru care marja sa ar fi putut să varieze, în aceste condiții, instanța trebuia să facă aplicabilitatea corespunzătoare a art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000.

Recurenta-pârâtă arată că practica judiciară a Înaltei Curți este constantă în sensul respingerii acestui capăt de cerere, invocând în acest sens decizia nr. 485/2017.

O altă critică este reprezentată de aplicarea greșită a art. 4 din Legea nr. 193/2000 pentru a pronunța soluția de constatare a caracterului abuziv al clauzelor ce reglementează dobânda variabilă.

Se reproșează instanței de apel că a aplicat greșit prevederile art. 969 C. civ., art. 4 din Legea nr. 193/2000 și din lista anexă la Legea nr. 193/2000 pentru a aprecia caracterul abuziv al clauzelor contractuale privind dobânda variabilă.

Consideră în acest sens, că instanța de apel a apreciat în mod greșit asupra existenței unor clauze abuzive la art. 5.1 și 5.3 și a făcut aplicarea greșită a dispozițiilor art. 4 din Legea nr. 193/2000, deoarece nu s-a făcut o analiză a tuturor condițiilor stabilite de legiuitor.

Condițiile art. 4 din Legea nr. 193/2000 nu sunt întrunite deoarece clauza privind dobânda variabilă a fost negociată cu consumatorul, nu a creat un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților. Se mai reproșează instanței că nu a dat eficiență principiului forței obligatorii a contractului.

Astfel, instanța de apel a apreciat în mod greșit asupra existenței caracterului clauzei abuzive, cu atât mai mult cu cât aceasta nu analizează existența unui dezechilibru semnificativ prin aplicarea clauzelor.

De asemenea, instanța de apel în cadrul analizei nu valorifică Graficul de evoluție al dobânzii, din care rezultă faptul că dobânda a cunoscut o evoluție descendentă de la momentul semnării contractului de credit până la zi.

În concluzie, instanța de apel nu a analizat în niciun fel existența condiției relei-credințe pentru a reține îndeplinirea cumulativă a condițiilor prevăzute la art. 4 din Legea nr. 193/2000.

O altă critică adusă deciziei atacate este reprezentată de încălcarea dispozițiilor art. 6 din Legea nr. 193/2000 în ceea ce privește soluția de restituire către bancă a sumelor reprezentând diferențele de dobândă ca urmare a majorării marjei.

Recurenta susține că Legea nr. 193/2000 nu oferă instanței de judecată posibilitatea de a modifica dispoziții din contracte, ci numai de a constata că unele clauze sunt sau nu abuzive și să dispună înlăturarea lor. Contractul în care este inclusă clauza trebuie să continue să existe în principiu, fără nicio altă modificare decât cea rezultată din eliminarea clauzelor abuzive, în măsura în care o astfel de menținere a contractului este posibilă din punct de vedere juridic.

Prin raportare la prevederile art. 6 din Legea nr. 193/2000, recurenta solicită să se rețină că sancțiunea care intervine în situația constatării caracterului abuziv al clauzelor este aceea a încetării producerii efectelor pentru viitor, fără a se pune în discuție prestațiile deja executate, astfel încât prin aplicarea greșită a prevederilor art. 6 s-a dispus obligarea la restituirea către reclamanți a sumei încasate ca urmare a majorării marjei inițiale de la 4,5% la 6,5% începând cu data de 22 mai 2009.

În continuare, recurenta face trimitere la decizia nr. 485/2017 a Înaltei Curți unde se reține că recurenții tind la deturnarea protecției consumatorului printr-o acțiune de drept comun, câtă vreme faptele prezentate de reclamanți atrag altă lege aplicabilă.

Sub un ultim aspect, recurenta susține că instanța de fond a aplicat în mod greșit prevederile art. 4 din Legea nr. 193/2000 în ceea ce privește clauzele prevăzute la art. 7.2 rap la art. 7.1 lit. m) și o) și la art. 9.7 din contractul de credit.

Având în vedere motivele de fapt și de drept prezentate, recurenta-pârâtă se consideră îndreptățită să solicite admiterea recursului astfel cum a fost formulat în scris și depus la dosar.

În cauză nu s-a formulat întâmpinare de către intimații-reclamanți C., B. și A..

Înalta Curte, a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din Camera de consiliu din 3 iulie 2019, potrivit dispozițiilor art. 494 alin. (4) C. proc. civ., în unanimitate, s-a dispus comunicarea către părți a raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

Potrivit dovezilor de comunicare raportul asupra admisibilității în principiu a recursului a fost comunicat părților la data de 9 iulie 2019, părțile nedepunând punct de vedere.

Prin încheierea din 28 noiembrie 2019, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a admis în principiu recursul declarat de recurenta-pârâtă E. S.A. împotriva deciziei civile nr. 2139 A din 31 octombrie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă și a acordat termen la data de 12 martie 2020.

Prin încheierea pronunțată la 12 martie 2020, judecata recursului a fost suspendată în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la soluționarea cauzei C-269/19 aflată pe rolul Curții de Justiție a Uniunii Europene.

Prin rezoluția din 16 decembrie 2020, Înalta Curte a fixat termen la 18 februarie 2021, cu citarea părților, pentru discutarea cererii de repunere pe rol a cauzei.

Analizând decizia atacată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale aplicabile cauzei, Înalta Curte reține că recursul declarat de recurenta-pârâtă E. S.A. este nefondat, urmând a fi respins, pentru următoarele considerente:

Motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea pronunțată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

În argumentarea acestui motiv de recurs, recurenta susține că instanța de apel a pronunțat o hotărâre cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, făcând o aplicare greșită prevederilor art. 4 alin. (1) și (6) din Legea nr. 193/2000 privind caracterul abuziv al clauzelor contractuale ce reglementează dobânda, având în vedere că acestea au fost redactate în mod clar și inteligibil, nefiind astfel necesare explicații suplimentare cu privire la mecanismul evoluției dobânzii prevăzute de art. 5.1, art. 5.3 din contractul de credit.

Așadar, în ceea ce privește clauza inserată la art. 5. 1 coroborată cu art. 5.3 din contractul de credit nr. x/11.07.2008, se constată că soluția de constatare a caracterului abuziv și a nulității absolute de către cele două instanțe este legală și temeinică.

Clauza de la art. 1.2 prevede că dobânda este variabilă, calculată în funcție de indicele de referință și de marja băncii, Euribor la 3 luni și marja de 4,5 puncte procentuale pe an.

Totodată, clauza de la art. 5.1 prevede că dobânda la creditul acordat este stabilită ca un procent anual și este, la data încheierii contractului, cea menționată la art. 1.2. În cazul tipului de dobândă variabilă, aceasta se revizuiește la fiecare 3 luni în funcție de noua valoare a indicelui de referință și marja băncii, prima modificare având loc la 3 luni de la data tragerii. Dobânda este stabilită în funcție de indicele de referință la care se adaugă marja variabilă a băncii, care la data încheierii contractului este cea menționată la art. 1.2. Dobânda se poate modifica în funcție de variația indicelui de referință și a marjei, conform deciziei băncii. În cazul în care indicele de referință variază cu minim 0,25 puncte procentuale (în plus/minus) față de valoarea inițială a acestora/la cea mai recentă modificare, după caz, Banca poate modifica dobânda în consecință, în orice moment, conform deciziei sale. Noul procent de dobândă se aplică asupra soldului existent al creditului la data modificării acesteia.

Iar clauza de la art. 5.3 din contractul de credit, prevede că …"în cazul în care banca modifică marja, conform deciziei sale, noua rată a dobânzii va fi comunicată împrumutatului prin scrisoarea recomandată cu confirmare de primire împreună cu noul grafic de rambursare aferent considerat acceptat automat de împrumutat".

Clauzele de la art. 1.2, referitoare la caracterul variabil al dobânzii și cele prevăzute la art. 5.1 și 5.3 în privința caracterului variabil al marjei băncii, cuprinse în contractul de credit nr. x/11.07.2008, au caracter abuziv întrucât permit băncii modificarea unilaterală a dobânzii în lipsa unor indicatori obiectivi, independenți de voința sa, contrar cerințelor bunei-credințe.

Aceasta deoarece, conform precizărilor pârâtei, marja băncii din componența dobânzii a fost majorată de la 4,5 p.p. la 6,5 p.p., la data de 22 mai 2009, iar la dosarul cauzei nu a fost depusă scrisoarea recomandată cu confirmare de primire prin care reclamanții să fi fost informați cu privire la noua rată a dobânzii, conform art. 5.3 teza a doua din contract.

Astfel conceput de bancă, mecanismul de determinare a dobânzii variabile, prevăzut de art. 1.2 și de art. 5.1, 5.3 din contract nu oferă împrumutaților posibilitatea de a prefigura condițiile în care variază cuantumul dobânzii variabile, nefiind prevăzută în contract vreo formulă de calcul pentru determinarea dobânzii, noțiunile utilizate nefiind apte a satisface exigențele de previzibilitate și claritate stabilite de art. 1 din Legea nr. 193/2000, întrucât lasă la exclusiva apreciere a pârâtei condițiile în care se va modifica cuantumul dobânzii, context, în care se reține că, clauzele în discuție sunt de natură să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, contrar cerințelor bunei credințe.

Pentru ca o asemenea clauză să fi fost legală era necesar ca banca să fi prevăzut în mod transparent atât motivele, cât și mecanismul prin care se determină noua rată a dobânzii, cu indicarea criteriilor corespunzătoare.

În considerarea forței obligatorii a jurisprudenței Curții de Justiție a Uniunii Europene, căreia îi corespunde forța obligatorie a normelor interpretate, dat fiind faptul că principalul scop al procedurii prevăzute la art. 267 din TFUE este aplicarea uniformă a dreptului Uniunii Europene, este de relevat că, în interpretarea dispozițiilor Legii nr. 193/2000 în sensul Directivei nr. 93/13/CEE, CJUE a statuat în sensul că sistemul de protecție pus în aplicare prin Directiva 93/13 se bazează pe ideea că un consumator se găsește într-o situație de inferioritate față de un vânzător sau furnizor în ceea ce privește atât puterea de negociere, cât și nivelul de informare, situație care îl determină să adere la condițiile redactate în prealabil de vânzător sau furnizor, fără a putea exercita o influență asupra conținutului acestora (par. 41 din Hotărârea din 21.03.2013 în cauza C-92/11 RWE Vertrieb AG împotriva Verbraucherzentrale Nordrhein-WSestfalen eV). Astfel se justifică obligația impusă vânzătorilor sau furnizorilor de a formula clauzele într-un limbaj clar și inteligibil, al douăzecilea considerent al Directivei 93/123 precizând sub acest aspect că, în mod efectiv, consumatorului trebuie să i se ofere posibilitatea de analiza toate clauzele din contract. Pentru consumator, informarea, înaintea încheierii unui contract, cu privire la condițiile contractuale și la consecințele respectivei încheieri este de o importanță fundamentală. Acesta din urmă decide, în special pe baza respectivei informări, dacă dorește să se oblige potrivit condițiilor redactate în prealabil de către vânzător sau furnizor.

În Hotărârea din 21.03.2013 în cauza C-92/11 RWE Vertrieb AG împotriva Verbraucherzentrale Nordrhein-WSestfalen eV, anterior menționată, CJUE a reținut că, în ceea ce privește aprecierea care trebuie realizată în privința unei clauze care permite unui vânzător sau furnizor să modifice unilateral costurile serviciului care trebuie furnizat, prezintă o importanță esențială în acest scop aspectul dacă, pe de o parte, în contract se indică în mod transparent metoda în conformitate cu care variază costurile aferente serviciului care trebuie furnizat sau motivele acestei variații, astfel încât consumatorul să poată să prevadă, pe baza unor criterii clare și inteligibile, eventualele modificări ale acestor costuri, și, pe de altă parte, dacă acești consumatori dispun de dreptul de a pune capăt contractului în cazul în care aceste costuri ar fi efectiv modificate (par. 49). S-a reținut, de asemenea, că în ceea ce privește, în primul rând, obligația de informare a consumatorului, că este esențial ca persona fizică ce are calitatea de consumator să fie informată de către vânzător sau furnizor despre conținutul dispozițiilor în cauză (par. 50), precum și faptul că lipsa unei informări în acest sens înaintea încheierii contractului nu poate, în principiu, să fie compensată prin simplul fapt că, în cursul executării contractului, consumatorii vor fi informați despre modificarea costurilor cu un preaviz rezonabil și despre dreptul lor de a rezilia contractul în cazul în care nu doresc să accepte această modificare (par. 51).

Prin urmare, în lipsa informării efective cu privire la condițiile de exercitare a dreptului de modificare unilaterală a ratei dobânzii, clauzele analizate creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților în detrimentul reclamanților.

Dobânda, ca element esențial al contractului, care determină în cea mai mare parte consumatorul să apeleze la serviciile financiare oferite de instituția de credit, trebuie să fie stipulată în termeni neechivoci pentru o corectă informare a cocontractantului. Or, stipulându-se în favoarea băncii dreptul de modificare a dobânzii, fără a se insera în contract vreun criteriu transparent și obiectiv încă de la încheierea contractului în raport de care clauza devine operantă, dezechilibrul între drepturile și obligațiile părților este evident, precum și semnificativ, pentru că se referă la unul din costurile contractului.

O altă critică adusă deciziei atacate privind încălcarea dispozițiilor art. 6 din Legea nr. 193/2000 în ceea ce privește soluția de restituire către bancă a sumelor reprezentând diferențele de dobândă ca urmare a majorării marjei, se constată că este nefondată, întrucât clauzele contractului în forma inițială referitoare la posibilitatea băncii de majora unilateral marja au produs efecte între părți, constatându-se caracterul abuziv, sens în care în mod corect au apreciat cele două instanțe că sunt lovite de nulitate absolută, conform art. 6 din Legea nr. 193/2000, fiind îndrituiți reclamanții la recalcularea dobânzii prin aplicarea formulei de calcul inițiale și de restituire a diferenței dintre sumele achitate cu titlul de dobândă, începând cu 22 mai 2009 - data majorării marjei.

Critica, potrivit căreia, instanța de apel a aplicat greșit prevederile art. 969 C. civ., art. 4 din Legea nr. 193/2000 și din lista anexă la Legea nr. 193/2000 pentru a aprecia caracterul abuziv al clauzelor contractuale privind dobânda variabilă se constată, de asemenea că este nefondată.

Totodată, se constată că nu poate fi reținută apărarea recurentei întemeiată pe dispozițiile pct. 1 lit. a) alin. (2) din Anexa Legii nr. 193/2000, deoarece în baza acestei prevederi legale, chiar dacă ar exista o motivație întemeiată pentru modificarea ratei dobânzii, motivație legată de variația indicilor bancari ori de creșterea costurilor de creditare și în general de evoluții ale pieței financiar-bancare, aceasta nu prezintă relevanță, cât timp respectivele motive nu au fost prevăzute în contract.

Prin urmare, așa cum s-a arătat, se constată că nu a fost depusă notificarea de majorare a marjei cu 2 puncte procentuale, astfel că nu rezultă care a fost motivația întemeiată care a condus la majorarea ratelor de dobândă, respectiv mecanismul care să justifice noul procent de marjă.

Așadar, criticile formulate de recurenta-pârâtă în privința acestor clauze, prin raportare la dispozițiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, nu pot fi primite, întrucât cu referire la acest tip de clauze s-a pronunțat în mod constant CJUE în sensul neincluderii în vreuna dintre categoriile vizate de art. 4 alin. (2) al Directivei 93/13/CEE și implicit nici în categoriile menționate în norma de transpunere - art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000.

Astfel, a reținut CJUE hotărârea pronunțată în cauza C 472/10, Nemzeti Fogyasztóvédelmi Hatóság împotriva Invitel Távközlési Zrt - paragraful 23:

"În conformitate cu articolul 4 alin. (2) din directivă, aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu privește nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al prețului sau al remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar și inteligibil. Această excludere nu se poate însă aplica în cazul unei clauze referitoare la un mecanism de modificare a costului serviciilor care trebuie furnizate consumatorului."

Dispozițiile legale în vigoare la momentul încheierii contractului arată că variația ratei dobânzii trebuie să fie independentă de voința furnizorului de servicii financiare, raportată la fluctuațiile unor indici de referința verificabili, menționați în contract.

Plecând de la premisele cerinței de previzibilitate a actelor normative si de la regula de drept civil potrivit căreia actul juridic se impune părților întocmai ca și legea, având forța obligatorie, potrivit dispozițiilor art. 969 alin. (1) C. civ., se desprinde concluzia că și actul juridic trebuie caracterizat prin previzibilitate, clauzele contractuale fiind necesar a fi formulate astfel încât consumatorul să poată anticipa producerea consecinței în situația expresă din contract.

Conform art. 54 din Codul consumului (Legea nr. 296/2004), "vânzătorul, în cazul de față Banca, trebuie să informeze consumatorii despre prețul final al produsului (creditul acordat) și să ofere toate informațiile și documentele care trebuie să însoțească produsul". Acest articol trebuie interpretat prin raportare la definiția pe care o dă art. 2 pct. 24 din O.G. nr. 21/1992 valorii totale plătibile de consumator - suma dintre valoarea totală a creditului și costul total al creditului pentru consumator.

Cu alte cuvinte, Banca, la momentul încheierii contractului, era obligată să-l informeze pe contestator cu privire la cuantumul total al dobânzii sau, în cel mai rău caz, trebuia să ofere informații exacte în legătură cu modalitatea în care se va forma cuantumul dobânzii. Formula după care se calculează variația dobânzii trebuie calculată în mod expres contract cu precizarea periodicităților/și/sau condițiilor în care intervine modificarea ratei dobânzii, atât în sensul majorării cât și în sensul reducerii acesteia. În plus, pct. 3 al lit. g) din O.G. nr. 21/1992 impune necesitatea indicării în contract a unei formule în funcție de care se calculează cuantumul dobânzii.

Astfel, nu se poate aprecia că prevederile contractuale privind dobânda, deduse judecății, sunt excluse de la controlul caracterului abuziv în raport de dispozițiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, potrivit cărora "evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului nici cu calitatea de a satisface cerința de preț și plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil".

Prin aceste dispoziții legale s-a prevăzut ca obiectul principal al contractului să nu poată face obiectul controlului caracterului abuziv, cu condiția ca prevederile contractuale care reglementează aceste elemente să fie redate într-un limbaj clar, inteligibil.

Așadar, caracterul variabil nedeterminabil al marjei băncii, ca element în stabilirea dobânzii contractuale, relevă caracterul abuziv al clauzei înscrise în 5.1 din contractul de credit acesta nefiind redactat într-un limbaj clar și inteligibil, din perspectiva cerințelor impuse de Legea nr. 193/2000, întrucât, astfel cum în mod corect s-a reținut de instanța de apel, modificarea clauzei referitoare la dobândă a fost efectuată de bancă în detrimentul recurenților-reclamanți, prin mărirea marjei de la 4,5% la 6,5%, acest fapt fiind de natură a determina creșterea dobânzii stabilite inițial prin contractul de credit.

În ceea ce privește remediul aplicabil în situația constatării caracterului abuziv al clauzelor care definesc mecanismul de stabilire a ratei dobânzii variabile într-un contract de împrumut, recent, Curtea de Justiție a Uniunii Europene, sesizată cu o cerere de decizie preliminară cu referire la modul de interpretare a articolul 6 alin. (1) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, a statuat, prin Hotărârea din data de 25 noiembrie 2020, pronunțată în Cauza C-269/19, Banca B.SA împotriva A.A.A., că acest text de lege trebuie interpretat în sensul că, "în urma constatării caracterului abuziv al clauzelor care definesc mecanismul de stabilire a ratei dobânzii variabile într-un contract de împrumut și atunci când acest contract nu poate continua să existe după eliminarea clauzelor abuzive în cauză, anularea contractului menționat ar avea consecințe deosebit de prejudiciabile pentru consumator și nu există nicio dispoziție de drept național cu caracter supletiv, instanța națională trebuie să adopte, ținând seama de ansamblul dreptului său intern, toate măsurile necesare în vederea protejării consumatorului de consecințele deosebit de prejudiciabile pe care anularea contractului menționat le ar putea provoca. În împrejurări precum cele în discuție în litigiul principal, nimic nu se opune printre altele ca instanța națională să invite părțile să negocieze în vederea stabilirii modalităților de calcul al ratei dobânzii, cu condiția ca aceasta să stabilească cadrul negocierilor respective și ca ele să urmărească stabilirea unui echilibru real între drepturile și obligațiile cocontractanților, ținând seama printre altele de obiectivul protecției consumatorului care stă la baza Directivei 93/13."

Referitor la critica recurentei, prin care se susține că instanța de fond a aplicat în mod greșit prevederile art. 4 din Legea nr. 193/2000 în ceea ce privește clauzele prevăzute la art. 7.2 raportat la art. 7.1 lit. m) și o) și la art. 9.7 din contractul de credit, se constată că este nefondată, urmând a fi respinsă.

În privința prevederilor art. 7.2 raportat la art. 7.1 lit. m) și o) din contract, referitoare la dreptul băncii fie de a declara imediat scadente toate sumele datorate în baza prezentului contract și a celorlalte contracte încheiate cu banca, fără încetarea acestora, fie de a notifica împrumutatului rezilierea de drept a prezentului contract și a celorlalte contracte încheiate cu banca (conform modificărilor aduse prin Actul adițional nr. 4), în ipoteza în care intervine orice modificare negativă a situației financiare a împrumutatului, respectiv oricare dintre drepturile băncii nu mai este în opinia acesteia, indiferent de motiv, apt de a fi pus în executare, se constată că, în mod corect au apreciat instanțele că acestea au caracter abuziv, față de formularea evazivă a condițiilor în care banca poate face aplicarea dispozițiilor art. 7.2 din contract, acestea fiind lăsate exclusiv la latitudinea băncii, consumatorul fiind pus în situația de a rambursa integral soldul creditului împreuna cu dobânda și celelalte costuri scadente.

Așadar, nefiind prevăzute în contract criterii obiective pe baza cărora banca să declare scadența anticipată a creditului și fiind recunoscut un drept exclusiv și discreționar în favoarea pârâtei, se constată că prevederile evocate aduc atingere echilibrului contractual care trebuie să existe între drepturile și obligațiile părților.

Cu privire la clauza cuprinsă la art. 9.7 din contract, în temeiul căreia, orice cheltuială efectuată de bancă se înregistrează în contul de creanțe restante și este purtătoare de dobândă penalizatoare prevăzută la art. 5.4, începând cu ziua următoare celei în care banca a efectuat plățile respective, se constată că într-adevăr, aceasta este de natură să producă un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, contrar cerințelor bunei credințe, întrucât pun în sarcina consumatorului, fără distincție, toate cheltuielile băncii indiferent dacă acestea profită sau nu împrumutatului sau îi incumbă acestuia în baza unei dispoziții legale sau contractuale și, în plus, obligă consumatorul să plătească dobândă penalizatoare la sumele respective, chiar și în ipoteza în care nu are cunoștință de efectuarea acestora.

În ceea ce privește susținerea recurentei, potrivit căreia, Legea nr. 193/2000 nu oferă instanței de judecată posibilitatea de a modifica dispoziții din contracte, ci numai de a constata că unele clauze sunt sau nu abuzive și să dispună înlăturarea lor, se constată că nu poate fi primită, având în vedere că instanțele s-au conform întocmai acestor dispoziții legale dispunând înlăturarea clauzelor al căror conținut l-au constatat a fi abuziv.

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă E. S.A. împotriva deciziei civile nr. 2139 A din 31 octombrie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, în contradictoriu cu intimații-reclamanți C., B. și A..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă E. S.A. împotriva deciziei civile nr. 2139 A din 31 octombrie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, în contradictoriu cu intimații-reclamanți C., B. și A..

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 18 februarie 2021.