ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1100/2021

Ședința publică din data de 22 aprilie 2021

Asupra recursurilor de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 1 București la data de 28 august 2015 sub nr. x/2015, reclamanții A., B. în contradictoriu cu pârâta C. S.A., au solicitat instanței:

I. cu privire la contractul de credit nr. x/24.04.2007:

1.să constate caracterul abuziv al clauzelor prevăzute de art. 4.1 si art. 4.3 din contract privind modul de calcul al dobânzii și modificarea ratei dobânzii in funcție de evoluția pieței financiare, să dispună anularea acestor clauze si calcularea dobânzii după formula Marja Fixa + Euribor până la data de 24.06.2008;

2.să dispună restituirea sumei plătită cu titlu de dobânda nedatorată până la data de 24.06.2008;

3.să constate caracterul abuziv al clauzei prevăzute de art. 6.1 privind plata comisionului de administrare în procent de 0.9% calculat anual la soldul creditului, respectiv sa se constate nulitatea absolută a acestei clauze și să se dispună restituirea sumei de 1803,76 CHF plătite până la data de 24.06.2008;

4.să constate caracterul abuziv al clauzei prevăzute de art. 6.2 privind plata comisionului de rambursare anticipată în procent de 3% calculat la valoarea sumei rambursată în avans, respectiv să se constate nulitatea absoluta a acestei clauze și să se dispună restituirea sumei 2987.75 CHF plătită cu acest titlu la data de 24.06.2008.

II. cu privire la contractul de credit nr. x/27.03.2007:

1.să constate caracterul abuziv al clauzei prevăzută de art. 3.3 din contract privind modul de modificare a ratei dobânzii în funcție de evoluția pieței financiare, să constate nulitatea absoluta a acestei clauze si sa să dispună recalcularea dobânzii datorata pana la data de 24.06.2008 după formula Marja fixa+ Libor;

2.să dispună restituirea sumei plătită cu titlu de dobânda nedatorată până la data de 24.06.2008;

3.să constate caracterul abuziv al clauzei prevăzută de art. 3.5 din contract privind comisionul de procesare în procent de 2% calculat prin aplicarea procentului la valoarea creditului, respectiv sa constate nulitatea absoluta a acestei clauze si sa dispună restituirea sumei de 839,24 CHF astfel plătită;

4.să constate caracterul abuziv al clauzei prevăzute de art. 3.6 privind plata comisionului de rambursare anticipata în procent de 3% calculat la valoarea sumei rambursată în avans, respectiv să constate nulitatea absolută a acestei clauze și să dispună restituirea sumei 1249,93 CHF plătită cu acest titlu la data de 24.06.2008.

III. cu privire la contract de credit nr. x/24.06.2008:

1.să constate caracterul abuziv al clauzei prevăzută la art. 3.1 alin. (2) din contractul de credit privind prevederile referitoare la dobânda aniversară care permite pârâtei să aleagă forma de dobândă variabilă aplicabilă în contract;

2.să constate nulitatea absolută a acestei clauze și să dispună restituirea sumelor reprezentând diferența dintre valoarea ratei inițiale și cea efectiv plătită după data de 24.06.2009 pana la data de 01.11.2010;

3.să constate caracterul abuziv al clauzei prev. la art. 3.7 din contract care permite băncii să modifice rata dobânzii în funcție de evoluția pieței financiare sau de politica de creditare a Băncii și să se dispună anularea acestei clauze;

4.să se constate ca dobânda aplicabilă contractului până la data de 21.05.2015 când a intervenit Actul Adițional nr. 3 trebuie calculate după formula Libor (variabil la 6 luni) + marja fixa, unde marja fixa este cea de la data de 24.06.2008;

5.să constate caracterul abuziv al clauzei prevăzute la art. 3.12 privind plata comisionului de procesare de 2,2% calculat prin aplicarea procentului la valoarea creditului menționată la art. 1.1 lit. a), b),d), respectiv să constate nulitatea absolută a acestei clauze și să dispună restituirea sumei de 3476 CHF plătită cu acest titlu;

6.să constate caracterul abuziv al clauzei prevăzute art. 3.13 privind plata comisionului de plata anticipata în procent de 3% din suma rambursată anticipat și să constate nulitatea absolută a acestei clauze;

7.să constate caracterul abuziv al clauzei prevăzute de art. 3.14 privind plata comisionului de administrare lunar în procent de 0,15% din soldul creditului, respectiv să dispună nulitatea absoluta a acestei clauze și să dispună restituirea sumelor plătite sub acest titlu de la data de 24.07.2008 până la data de 01.11.2010, în cuantum de 6727,24 CHF.

IV. cu privire la Actele Adiționale din data de 01.11.2010 și din data de 24.10.2011 la contractul de credit nr. x/24.06.2008:

a) actele adiționale s-au încheiat doar cu împrumutatul, fără să existe și acordul codebitorului obligat solidar și indivizibil;

b) obligațiile stabilite prin aceste acte adiționale, s-au încheiat cu încălcarea dispozițiilor art. 93 lit. g) O.G. nr. 21/1992 privind protecția consumatorului coroborat cu art. 1 lit. a) din anexa Legii nr. 193/2000.

c) actele adiționale s-au încheiat cu încălcarea dispozițiilor art. 11.4 din Contractul de credit care prevede ca modificarea clauzelor contractuale se efectuează pe baza acordului părților, consemnat în act adițional;

d) fiind indivizibil si solidar obligat cu împrumutatul, codebitorului i s-au opus clauzele actelor adiționale fără sa fi fost parte semnatară a acestora;

e) actele adiționale nu sunt opozabile codebitorului, însă pentru că obligația acestuia este solidara si indivizibila cu cea a împrumutatului, se impune anularea acestora si repunerea părților in situația anterioara;

f) actele adiționale au fost încheiate cu încălcarea dispozițiilor art. 37 din O.U.G. nr. 50/2010, majorând nelegal marja băncii, inițial la 7,85%, ulterior, la 8,09%, ceea ce a dus la creșterea obligațiilor financiare ale reclamanților.

a) cu privire la Actul Adițional din data de 01.11.2010:

1.să constate caracterul abuziv al clauzei prevăzute la art. 2.2 privind marja dobânzii de 7,85%, să dispună nulitatea absolută a acestei clauze și să constate că marja dobânzii este cea de la data încheierii contractului de credit (24.06.2008);

2.să dispună restituirea sumelor plătite cu titlu de dobândă nedatorată și calculată ca urmare a aplicării marjei de 7,85%;

3.să se calculeze rata dobânzii după formula Libor (variabil la 6 luni) plus marja fixă de la data încheierii contractului și până la data de 21.05.2014, mai puțin pentru perioada cuprinsă între data de 01.12.2010 -01.11.2011 când parata a procedat la aplicarea unei rate a dobânzii de 2%; (Este legala reducerea dobânzii la acest procent. Din cuantumul ei rezulta ca s-a procedat la o reduce a marjei fixe, așa cum prevede art. 37 lit. c) din O.U.G. nr. 50/2010);

4.să se constate caracterul abuziv al clauzei prevăzute la art. 2.5 din contract privind stabilirea sumei totală plătibilă de către împrumutat la data încheierii prezentului act adițional a sumei de 501.049,56 CHF, în condițiile în care banca a acordat o dobândă preferențială de 2% pentru 12 luni și în condițiile în care s-a menționat că din costul creditului a fost scos comisionul de administrare;

b) cu privire la Actul Adițional din data de 24.10.2011:

1.să constate caracterul abuziv al clauzei prevăzute la art. 2.2 teza finala privind marja băncii de 8,09 puncte procentuale, nulitatea absoluta a acesteia și să dispună restituirea sumei plătită cu titlu de dobândă nedatorată;

2.să dispună calcularea ratei dobânzii după formula Libor (variabil la 6 luni) plus marja fixă de la data încheierii contractului și până la data de 21.05.2014;

3.să constate caracterul abuziv al clauzei prevăzute la art. 2.5 din contract privind stabilirea sumei totale plătibilă de către împrumutat la data încheierii acestui act adițional a sumei de 491.540,46 CHF,

4.să constate caracterul abuziv al clauzei prevăzute la art. 2.3 privind valoarea dobânzii reduse fixe de 4,57% pentru perioada cuprinsa intre data de 24.11.2011- 24.10.2013, respectiv sa constate nulitatea absoluta a acestei clauze si sa dispună recalcularea acestei dobânzi după formula Libor + Marja fixa de la data de 24.06.2008 și până la data de 21.05.2014, când a intervenit actul adițional nr. x;

5.să dispună restituirea sumei plătită cu titlu de dobândă nedatorată de la data încheierii acestui act adițional și până la data de 21.05.2014 când a intervenit actul adițional nr. x;

V. 1. să dispună completarea contractului cu clauze referitoare la cursul de schimb leu/franc care se va aplica la plata ratelor, respectiv plata să se facă la cursul de schimb valabil din data de 24.06.2008;

2.să constate că această clauză își produce efectele din data de 24.06.2008;

3.să constate caracterul abuziv al aplicării cursului de schimb din data plății creditului și să constate nulitatea absolută a acestei măsuri;

4.să dispună restituirea sumelor încasate in plus cu titlu de diferența de curs valutar, de la data încheierii contractului și până la data rămânerii definitive a hotărârii.

VI. Să oblige pârâta să plătească reclamanților dobânda legală pentru toate sumele plătite și nedatorate, dobânda calculată de la data plății acestora și până la data restituirii efective.

Prin sentința civilă nr. 21083/2015 din 11 noiembrie 2015, Judecătoria sectorului 1 București a admis excepția necompetenței materiale a instanței și a declinat competența de soluționare a cauzei, în favoarea Tribunalului București.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la 5 ianuarie 2016, sub dosar nr. x/2016.

În ședința publică din 25 februarie 2016, reclamanții au depus la dosar cerere modificatoare prin care arată că înțeleg să renunțe la judecarea unor capete din cererea din chemare în judecată respectiv:

În ceea ce privește contractul de credit nr. x/24.04.2007:

1.capetele de cerere privind constatarea caracterului abuziv al clauzelor prevăzute de art. 4.1 și art. 4.3 din contract privind modul de calcul al dobânzii și modificarea ratei dobânzii în funcție de evoluția pieței financiare, anularea acestor clauze, recalcularea dobânzii după formula Marja Fixă+Euribor până la data de 24.06.2008;

2.restituirea sumei plătită cu titlu de dobândă nedatorată până la data de 24.06.2008.

În ceea ce privește contractul de credit nr. x/27.03.2007:

1.capetele de cerere privind constatarea caracterul abuziv al clauzei prevăzută de art. 3.3 din contract privind modul de modificare a ratei dobânzii în funcție de evoluția pieței financiare, nulitatea absolută a acestei clauze, recalcularea dobânzii datorată până la data de 24.06.2008 după formula Marja Fixă+Euribor.

2.restituirea sumei plătită cu titlu de dobândă nedatorată până la data de 24.06.2008;.

Capătul IV din cererea de chemare în judecată (pct. 1 lit. a), b), c), d), e), f), lit. A) pct. 1,2,3,4 și lit. B) pct. 1,2,3,4,5) privind actele adiționale din data de 01.11.2010 și din data de 24.10.2011 la Contractul de Credit nr. x/24.06.2008.

Capătul V de cerere prin care se solicita:

1.să se dispună completarea contractului cu clauze referitoare la cursul de schimb leu/franc care se va aplica la plata ratelor, respectiv plata să se facă la cursul de schimb valabil din data de 24.06.2008.

2.să se constate că aceasta își produce efecte din data de 24.06.2008.

În ședința publică de la data de 24.03.2016 Tribunalul a luat act de renunțarea reclamanților la judecata capetelor I pct. 1 și 2, II pct. 1 și 2, capătul IV pct. 1 lit. a), b), c), d), e), f), pct. 2 - lit. A) subpct. 1, 2, 3, 4 și lit. B) subpct. 1, 2, 3, 4, 5, capătul V pct. -le 1 și 2 din cererea de chemare în judecată.

La aceeași dată s-a pus în discuția părților admisibilitatea capetelor de cerere privind constatarea caracterului abuziv al clauzelor în contractele finalizate la momentul învestirii instanței față de prevederile Legii nr. 193/2000 și, pentru considerentele expuse în încheierea de ședință a admis excepția inadmisibilității.

Prin sentința civilă nr. 3049 din 19 mai 2016, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a respins ca inadmisibile capetele de cerere vizând constatarea caracterului abuziv și anularea clauzelor cuprinse în contractele de credit nr. x/24.04.2007 și nr. x/27.03.2007, a respins ca neîntemeiată acțiunea restrânsă formulată de reclamanții A. și B. în contradictoriu cu pârâta C. S.A..

Împotriva acestei sentințe, reclamanții A. și B. au declarat apel.

Prin decizia civilă nr. 237/A din 1 februarie 2018, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă admite apelurile formulate de apelanții-reclamanți A. și B. împotriva sentinței civile nr. 3049 din 19 mai 2016, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a Civilă în dosarul nr. x/2016, în contradictoriu cu intimata-pârâtă C. S.A..

Schimbă în parte încheierea din data de 24 martie 2016, în sensul că: respinge ca neîntemeiată excepția inadmisibilității în ceea ce privește cererea restrânsă privind contractul de credit nr. x/27.03.2007 și contractul de credit nr. x/24.04.2007, fiind păstrate în rest dispozițiile încheierii menționate.

Anulează în parte sentința civilă și admite în parte cererea de chemare în judecată restrânsă.

Constată caracterul abuziv și nulitatea parțială a clauzei menționate la art. 3.7 din contractul de credit nr. x/24.06.2008, exclusiv în ceea ce privește criteriul în funcție de care variază dobânda aniversară revizuibilă, respectiv evoluția pieței financiare sau politica de credite a băncii.

Respinge ca neîntemeiată cererea restrânsă privind contractul de credit nr. x din 27 martie 2007 și contractul de credit nr. x din 24 aprilie 2007, fiind menținute în rest dispozițiile sentinței civile apelate.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanții A., B. și pârâta C. S.A..

Motivele de casare privind recursul declarat de reclamanții A. și B.

Prin memoriul de recurs, reclamanții au invocat motivele de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea în parte a deciziei atacate, iar ca efect al acestei casări să dispuneți ca urmare a reținerii și rejudecării cauzei, admiterea cererii de chemare în judecată în totalitate.

În argumentarea motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., potrivit căruia, casarea unor hotărâri se poate cere și când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, recurenții susțin că hotărârea instanței de apel conține motive contradictorii cu privire la prevederile O.U.G. nr. 50/2010, precum și cu referire la faptul că în prezenta cauză este vorba de o convenție de credit ale cărei clauze sunt standard preformulate, însă, ulterior deși constată aceste aspecte, instanța apreciază legalitatea clauzelor invocate de reclamanți ca fiind nelegale și abuzive.

În susținerea motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., care poate fi invocat atunci când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, recurenții susțin că instanța își începe motivarea prin îndepărtarea unor dispoziții legale, respectiv O.U.G. nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori, Legea nr. 190/1999 privind creditul imobiliar, precum și modificările O.G. nr. 21/1992 privind protecția consumatorilor aduse prin O.U.G. nr. 174/2008 (art. 93 lit. g) pct. 1 și 3 din O.G. nr. 21/1992), context în care aceștia consideră că nu este corectă opinia instanței.

Faptul că au înțeles să supună analizei caracterul abuziv al unor clauze care și-au produs efectele până la încheierea primului act adițional nu îndreptățește instanța să îndepărteze dispozițiile legale invocate. Nu se poate discuta despre aplicarea principiului neretroactivității legii civile motivat de faptul că validitatea/nulitatea clauzelor contractuale trebuie interpretată în raport cu legea în vigoare la momentul încheierii. O.U.G. nr. 50/2010 a intrat în vigoare anterior încheierii actelor adiționale, pârâta neînțelegând să adapteze clauzele contractuale în conformitate cu acest act normativ așa cum prevedea acesta. Chiar dacă se face referire, în întâmpinarea depusă, la existenta unei notificări trimisă pentru semnarea actului adițional în conformitate cu O.U.G. nr. 50/2010 acest aspect nu a fost dovedit, la dosar nedepunându-se acest act. Punerea în acord cu dispozițiile legale a clauzelor contractuale s-a produs după ce reclamanții au solicitat încheierea unui act adițional ca urmare a imposibilității plății ratelor.

Mai susțin recurenții că, atât la nivel național cât și la nivel internațional, la data încheierii acestui contract erau reglementari în vigoare care impuneau băncilor să creeze și să ofere contracte de credit cu clauze clare, neabuzive.

Cu privire la acest contract instanța recunoaște caracterul nenegociat al clauzelor contractuale și trece la analiza celorlalte condiții, raportat la fiecare capăt de cerere și astfel ajunge la concluzia că atât comisionul de administrare, cât și comisionul de rambursare ce se supun aceluiași raționament, nu sunt parte a ceea ce CJUE a definit ca "obiect principal al contractului".

Astfel, instanța consideră că "administrarea creditului", nu definește însăși esența raportului contractual de împrumut, obligația de plată a acestuia nefiind stabilită în sarcina consumatorului ca o prestație caracteristică a acestui raport juridic, cu caracter accesoriu prin raportare la obligația principală de rambursare a creditului, împreună cu dobânda aferentă.

În continuare, recurenții arată că instanța de apel a trecut la analiza "caracterului accesibil, inteligibil al limbajului folosit de către prestator", adică de către bancă, în ceea ce privește textul clauzei ce privește comisioanele.

După analiza motivării instanței de apel în susținerea cauzei "băncii" și caracterului complex al activităților pe care le întreprinde în ceea ce privește creditul reclamanților, aceștia ar dori să cunoască și norma legală care întemeiază aceasta pledoarie pro comisioane, însă se arată că aceste norme ce privesc protecția consumatorului și însăși O.U.G. nr. 50/2010, care stabilesc legalitatea unui comision de administrare fără a se indica faptul că se impune a se arăta ce conține acesta intră în conflict cu următoarele aspecte:

Pe de o parte, recurenții consideră că acest tip de comisioane este parte a obiectului contractului, iar pe de altă parte, susțin că mai mult creditorul și-a asumat riscul prin nedetalierea adecvată și inteligibilă că acest comision să fie o altă denumire pentru o dobândă. Ori, în aceste condiții este dovedit pe deplin că nu este îndeplinit caracterul inteligibil și adecvat al clauzei, ba mai mult este vorba de o dobânda deghizată.

Toate aceste susțineri, arată recurenții că le susțin pentru toate tipurile de comisioane contestate în cauză și consideră că instanța a greșit deplin la interpretarea și aplicarea normelor legale atât speciale, cât și cea generală.

Pe de altă parte toate aceste clauze, precum și clauza de plată în CHF creează un dezechilibru semnificativ financiar. Acest dezechilibru, chiar dacă a fost invocat de către reclamanți nu a fost dovedit și nici nu s-a arătat sub ce formă concretă s-a manifestat.

Astfel, recurenții consideră că nici acest argument nu este susținut, dezechilibrul fiind vizibil, banca procedând la modificarea ratei dobânzii în baza unei clauze care oferă elemente clare de calcul a acesteia. Banca nu a făcut dovada că evoluția pieței financiare sau politica de creditare a băncii din anul 2009 au determinat creșterea dobânzii. Nu există nici un element concret care să permită băncii să crească rata dobânzii. Poate că aceste "elemente" de calcul ale dobânzii ar fi trebuit să determine reducerea ratei dobânzii și nu majorarea acesteia.

Chiar dacă reclamanții nu au menționat ce tip de dobânda solicită să se aplice contractului după primul an de creditare, permițând băncii să aplice dobânda aniversară revizuibilă pentru un an de creditare, în condițiile art. 3.1 pct. 2 lit. c) și modul de calcul al acesteia trebuia precizat clar. Caracterul abuziv al acestei clauze rezultă tocmai din faptul că în umbra unei clauze neclare banca și-a permis să mărească costul creditului care i-a pus în imposibilitatea de a-l mai plăti, fapt pentru care au fost determinați, începând cu anul 2009, să solicite încheierea unor acte adiționale, nici acestea negociate, care au culminat în final cu vânzarea voluntară a imobilului.

În acest sens, recurenții consideră că sunt suficiente elemente care să demonstreze dezechilibrul financiar pe care l-au suportat.

Cu privire la reținerile prin care Curtea a respins cererile raportate la moneda CHF, recurenții solicită instanței de recurs să aibă în vedere faptul că se solicită casarea atacate, motivat de următoarele împrejurări:

La fond au fost descrise pe deplin toate considerentele, sens în care consideră că nu se impune aplicarea principiului nominalismului valutar. Așa cum s-a arătat, instanța recunoaște caracterul nenegociat al contractului, clauzele trebuie interpretate în favoarea consumatorului.

Astfel, instanța reține faptul că, contractul de credit indică orice plată efectuată de împrumutat/codebitor în baza prezentului contract se va face în moneda în care a fost acordat împrumutul.

Francul a reprezentat o simplă monedă de cont, produsul fiind prezentat în franci elvețieni, ca fiind un produs deosebit de avantajos de către bancă, însă fără a se prezenta riscurile masive și esențiale care însoțeau o astfel de creditare.

La acea dată, aceeași valoare a CHF împrumutat în RON sau în euro nu ar fi fost acordată și reclamanții nu s-ar fi calificat pentru a o obține. Până și ofertele financiare, adică acele costuri ale creditului erau prezentate ca fiind avantajoase și puteau fi mai avantajoase dacă cursul rămânea la acea valoarea de la data creditării, însă și acestea sunt costuri ce trebuie achitate în CHF, ceea ce înseamnă că s-a plătit mai mult pentru a le achiziționa și pentru a susține creditul și costurile sale. În aceste condiții este evident faptul că pe lângă a fi clauza abuzivă, nu are nici caracter inteligibil si nici adecvat, privește obiectul principal a contractului și i-a pus pe reclamanți într-un grav risc și dezechilibru financiar și contractual.

Nu există nicio dovadă a faptului că li s-a prezentat vreo oferta pentru a li se acoperi sau asigura cu riscul valutar. În aceste condiții nu se poate discuta despre metode și costuri care i-ar fi ajutat sa le depășească sau cel puțin odată cu cunoașterea să le asume conștient și cu respectarea drepturilor ce decurg dintr-un astfel de credit. Echilibrul contractual vizează contractul însuși. În ceea ce privește informarea și executarea contractului trebuie să existe un echilibru între prestații și un echilibru între drepturile și obligațiile părților.

Faptul că nu s-a negociat contractual, clauzele acestuia trebuie interpretate în sensul achitării creditului la valoarea francului din momentul contractării creditului. Raportat la aceasta valoare s-a făcut și verificarea prealabilă a disponibilităților bănești ale reclamanților. Este adevărat că s-a contractat un credit în CHF, însă banca a verificat disponibilitatea financiara a acestora prin raportare la veniturile în RON, ca urmare a efectuării conversiei sumei împrumutate la valoarea CHF de la data creditării. Daca s-ar fi luat în calcul la acel moment o creștere de așa natură a francului elvețian ar fi trebuit ca banca să facă anumite estimări ale posibilității plății creditului în aceste condiții.

Rata la banca se achita întotdeauna în RON, făcându-se la casieria băncii schimbul valutar din ziua plații. Veniturile financiare ale reclamanților au fost și sunt în RON, rata lor de creștere nefiind similară cu cea a francului. Mai mult, veniturile acestora au înregistrat reduceri esențiale, fapt ce a și determinat încheierea actelor adiționale menționate finalizate cu vânzarea imobilului.

În acest sens, recurenții consideră că această situație poate fi reglementată de către instanța de judecată care este singura în măsură să dispună completarea și modificarea clauzelor contractuale în sensul precizării ratei de schimb valutar care să guverneze acest contract, așa cum a fost modificat prin actele adiționale.

De altfel, prin aceste acte adiționale recurenții au sperat obținerea unei soluții temporare pentru depășirea impasului financiar, fapt care nu s-a întâmplat, astfel că în anul 2014 a fost încheiat un al treilea act adițional prin care aceștia au vândut imobilul, suma obținută fiind restituită băncii.

Pentru cele învederate, recurenții solicită admiterea recursului așa cum a fost formulat în scris și depus la dosar.

Motivele de casare privind recursul declarat de pârâta C. S.A.:

Prin memoriul de recurs, pârâta C. S.A. solicită admiterea recursului, casarea deciziei atacate prin care a fost respinsă excepția inadmisibilității cererii de chemare în judecată în ceea ce privește contractele de credit nr. x/27.03.2007 și x/24.04.2007 si s-a constatat caracterul abuziv al clauzei 3.7 din contractul de credit nr. x/24.06.2008, în ceea ce privește criteriul în funcție de care variază dobânda aniversară revizuibilă - evoluția pieței financiare și politica de credite a băncii, trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanței de apel, obligarea intimaților-reclamanți la suportarea cheltuielilor de judecată.

Referitor la motivele de nelegalitate pentru care solicită casarea deciziei atacate, acestea se circumscriu art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., hotărârea criticată fiind dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a dispozițiilor de drept material aplicabile.

Astfel, apreciază că soluția pronunțată de instanța de apel este nelegală, întrucât a fost pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a dispozițiilor legale aplicabile cauzei si anume a Legii nr. 193/2000, inclusiv Anexa la aceasta.

Referitor la soluția instanței de apel cu privire la excepția inadmisibilității cererii de chemare în judecată în ceea ce privește contractele de credit nr. x/27.03.2007 și nr. x/24.04.2007, recurenta critică soluția instanței de apel sub acest aspect, întrucât, în cauză, instanța de apel nu a aplicat dispozițiile art. 2 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

Apreciază recurenta, că în mod corect prima instanța a respins ca inadmisibilă cererea de chemare în judecata cu privire la clauzele din contractele de credit nr. x/27.03.2007 și nr. x/24.04.2007, care au încetat prin achitarea anticipată a sumelor împrumutate de către intimații-reclamanți, întemeindu-se pe dispozițiile Legii nr. 193/2000, cu privire la calitatea de consumator.

Referitor la soluția pronunțată de instanța de apel cu privire la clauza 3.7 teza a II-a din contractul de credit nr. x/24.06.2008.

Soluția instanței de apel de a constata caracterul abuziv și nulitatea absolută parțială a clauzei cuprinse la art. 3.7 teza a II-a, doar în partea privitoare la criteriul în funcție de care variază dobânda aniversară revizuibilă, respectiv - în funcție de evoluția pieței financiare sau de politica de credite a băncii - este greșită, motivele de recurs încadrându-se în cele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., mai exact hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material aplicabile.

Astfel cum s-a arătat, atât în fata primei instanțe, cât și a instanței de apel, analiza presupusului caracter abuziv al clauzei contestate trebuie să se facă prin raportare la actele normative în vigoare la data încheierii contractului de credit.

La data de 24 iunie 2008 nu exista obligația legală ca nivelul dobânzii variabile să fie precizat în contract în funcție de un anumit indice de referință sau un indicator, cu menționarea unei formule de calcul, ci - conform lit. a) de la alin. (1) al Anexei la Legea nr. 193/2000 - trebuia să fie prezentată doar motivația întemeiată care ar conduce la modificare de dobânda, ceea ce s-a respectat prin utilizarea sintagmei de la art. 3.7 teza a doua ("în funcție de evoluția pieței financiare sau de politica de credite a băncii").

Așadar, determinarea ratei dobânzii în funcție de evoluția pieței financiare sau de politica de credite a băncii nu este contrară legislației în vigoare în iunie 2008, dar nici cerințelor bunei-credințe și cu atât mai mult nu sunt probleme sub aspectul echilibrului contractual, așa cum în mod greșit a reținut instanța de apel.

Cu privire la reaua-credință a pârâtei, se arată că buna-credință se prezumă, în timp ce reaua-credință trebuie dovedită în condițiile art. 1169 C. civ. de la 1864. Or, în cauza pendinte nu se face nicio dovadă în sprijinul relei-credințe invocate în privința sa, ci se formulează simple prezumții în sens contrar.

Nu se poate susține că împrumutatul a fost obligat să se supună unor condiții contractuale despre care nu a avut posibilitatea reală să ia cunoștința la data semnării contractului (clauza abuzivă în sensul lit. b) pct. 1 din Anexa la Legea nr. 193/2000) întrucât, astfel cum se poate constata, clauza contractuală privind dobânda de la art. 3.7 a fost stipulată în mod clar și inteligibil.

Tot în același context se arată că această clauză contractuală nu este de natura a crea un dezechilibru semnificativ în detrimentul împrumutatului, așa cum greșit a reținut instanța de apel, în condițiile în care dezechilibrul - condiție a caracterului abuziv - trebuie să fie de natură juridică, iar nu economică (Cauza C226/12, hotărârea CJUE Constructora Principado S.A. vs. Jose Ignacio Menendez Alvarez, Cauza C-415/11, MohamedAziz, Hotărârea Curții din 14 martie 2013), iar prin prevederea acestui criteriu de variație a dobânzii nu s-a creat împrumutatului o situație mai puțin favorabilă decât cea prevăzută de dreptul intern.

Se precizează că atât dobânda aniversară, cât și criteriul de modificare a dobânzii "evoluția pieței financiare sau politica de creditare a băncii" au fost eliminate din contract începând cu iunie 2010, moment de la care dobânda a variat exclusiv în funcție de indicele Libor 6M.

De asemenea, relevanță în aprecierea dezechilibrului semnificativ între drepturile și obligațiile părților, vizat de Legea nr. 193/2000, este împrejurarea că acest criteriu de variație a dobânzii - evoluția pieței financiare și politica de credite a băncii - nu a fost aplicat în contractul de credit x din 24.06.2008.

De la data trecerii la dobânda revizuibilă, aceasta nu s-a modificat în funcție de criteriul menționat în cadrul contractului, procentul de dobânda de 6,5% rămânând constant până la data alinierii contractului de credit la prevederile O.U.G. nr. 50/2010.

Așadar, pârâta consideră că, nefiind îndeplinite condițiile cumulative prevăzute la art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, pentru a constata caracterul abuziv al clauzei privind criteriul de variație al dobânzii, prevăzută la art. 3.7 teza a II-a din contractul de credit nr. x/24.06.2008, care nici nu a fost aplicat.

Pentru aceste motive, pârâta solicită admiterea recursului, casarea deciziei atacate cu trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel.

Prin întâmpinarea depusă de recurenta-pârâtă C. S.A., la 21 august 2018, s-a solicitat respingerea recursului declarat de reclamanți și menținerea în parte, ca legală și temeinică a deciziei atacate, cu excepția dispozițiilor cu privire la care a formulat propriul recurs.

Prin întâmpinarea depusă de reclamanții A. și B., la 10 septembrie 2018, aceștia au solicitat respingerea recursului declarat de pârâtă.

Înalta Curte, a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din Camera de consiliu din 29 noiembrie 2018, potrivit dispozițiilor art. 494 alin. (4) C. proc. civ., în unanimitate, s-a dispus comunicarea către părți a raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

Potrivit dovezilor de comunicare raportul asupra admisibilității în principiu a recursului a fost comunicat părților la data de 7 decembrie 2018, recurenta-pârâtă depunând punct de vedere.

Prin încheierea din 23 mai 2019, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a admis în principiu recursurile declarate de recurenții-reclamanți A. și B. și de recurenta-pârâtă C. S.A. împotriva deciziei nr. 237/A din 1 februarie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, acordând termen la data de 10 octombrie 2019.

Prin încheierea pronunțată la 10 octombrie 2019, judecata recursului a fost suspendată în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la soluționarea cauzelor nr. C-269/19 și nr. C-81/19 aflate pe rolul Curții de Justiție a Uniunii Europene.

Prin rezoluția din 9 februarie 2021, Înalta Curte a fixat termen la 22 aprilie 2021, cu citarea părților, pentru discutarea cererii de repunere pe rol a cauzei și judecării recursurilor.

Analizând decizia atacată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale aplicabile cauzei, Înalta Curte reține că recursurile declarate de recurenții-reclamanți A. și B. și de recurenta-pârâtă C. S.A. sunt nefondate, urmând a fi respinse, pentru următoarele considerente:

Recursul declarat de recurenții-reclamanți A. și B.:

În argumentarea motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., potrivit căruia, casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, recurenții-reclamanți susțin că hotărârea instanței de apel conține motive contradictorii cu privire la prevederile O.U.G. nr. 50/2010, precum și cu referire la faptul că în prezenta cauză este vorba de o convenție de credit ale cărei clauze sunt standard preformulate, însă, ulterior deși constată aceste aspecte, instanța apreciază legalitatea clauzelor invocate de reclamanți ca fiind nelegale și abuzive.

Acest motiv de nelegalitate vizează, prin conținutul său, nerespectarea prevederilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., potrivit cărora în considerentele hotărârii judecătorul trebuie să arate obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

Obligația instanței de a-și argumenta soluția adoptată, consacrată legislativ, are în vedere stabilirea în considerente a situației de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților și punctul de vedere al instanței față de fiecare critică relevantă și raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată. Aceste cerințe legale sunt impuse de însăși esența înfăptuirii justiției, iar forța de convingere a unei hotărâri judecătorești rezidă în raționamentul indicat clar explicitat și întemeiat pe considerente de drept.

Înalta Curte reține că în jurisprudența constantă a CEDO s-a apreciat că obligația instanțelor de a-și motiva hotărârile judecătorești nu presupune existența unui răspuns detaliat la fiecare argument, în măsura în care rezultă din ansamblul cauzei că problema de fond supusă judecații a fost examinată în mod efectiv.

Motivarea este, așadar, un element esențial al hotărârii judecătorești, o garanție a imparțialității judecătorului și a calității actului de justiție, precum și o premisă a exercitării corespunzătoare de către instanța superioară a atribuțiilor de control judiciar de legalitate și temeinicie. Obligativitatea motivării hotărârilor judecătorești constituie o condiție a procesului echitabil, garantat de art. 21 alin. (3) din Constituția României și art. 6 alin. (1) din C.E.D.O.

Dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nu pot fi reținute întrucât instanța de apel și-a expus într-o manieră clară și convingătoare argumentația de fapt și de drept, raționamentele logico-juridice care au stat la baza adoptării soluției de admitere în parte a apelului reclamanților și de menținere în rest a hotărârii instanței de fond.

Susținerile reclamanților, potrivit cărora, instanța de apel, în analiza efectuată, reflectată în considerentele hotărârii, a prezentat motivele pentru care, deși, a apreciat că în cauză nu sunt aplicabile dispozițiile O.U.G. nr. 50/2010, totuși ar fi făcut aplicarea acestora, se constată că sunt nefondate.

Acesta deoarece, în mod corect instanța de apel a stabilit că, în cauză nu este aplicabilă această ordonanță, controlul caracterului abuziv al clauzelor urmând să se realizeze în temeiul dispozițiilor legale în vigoare la data încheierii contractelor de credit supuse analizei.

Așadar, referirile instanței de apel la O.U.G. nr. 50/2010, atunci când a analizat comisionul de administrare au avut doar rolul de a evidenția că un act normativ ulterior încheierii contractului de credit a confirmat legalitatea unor astfel de clauze și poate servi la aprecierea caracterului clar și inteligibil al clauzelor criticate, iar motivul pentru care a fost respinsă cererea sub acest aspect este acela că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, în speță clauzele evocate sunt clare și inteligibile și nu au produs un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, iar nu pentru că ar fi aplicat dispozițiile O.U.G. nr. 50/2010.

Se constată, așadar, că în cauză, instanța de apel a respectat exigențele impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., motivarea hotărârii cuprinzând în considerentele sale, în raport și cu criticile invocate în apel, analiza tuturor aspectelor de nelegalitate invocate, motivele de fapt și de drept care au condus la soluția pronunțată, care au legătură directă cu aceasta și care susțin soluția pronunțată de instanță, astfel că nu se poate susține cu temei că este vorba de motivare contradictorie a hotărârii, cum susțin recurenții.

Motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea pronunțată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

În argumentarea acestui motiv de recurs, recurenții susțin că, în mod greșit, instanța de apel a procedat la îndepărtarea unor dispoziții legale, respectiv O.U.G. nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori, Legea nr. 190/1999 privind creditul imobiliar, precum și modificările O.G. nr. 21/1992 privind protecția consumatorilor aduse prin O.U.G. nr. 174/2008 (art. 93 lit. g) pct. 1 și 3 din O.G. nr. 21/1992).

Aceste critici sunt neîntemeiate, întrucât soluția instanței de apel cu privire la O.U.G. nr. 50/2010 și O.U.G. nr. 174/2008 este corectă, fiind întemeiată pe principiul tempus regit actum, astfel că, analiza clauzelor criticate se impune a fi făcută în temeiul dispozițiilor legale aplicabile la data încheierii contractului de credit, obligație prevăzută în temeiul art. 4 alin. (1) din Legea 193/2000, care prevede că "fără să aducă atingere articolului 7, caracterul abuziv al unei clauze contractuale se apreciază luând în considerare natura bunurilor sau a serviciilor pentru care s-a încheiat contractul și raportându-se, în momentul încheierii contractului, la toate circumstanțele care însoțesc încheierea contractului și la toate clauzele contractului sau ale unui alt contract de care acesta depinde".

Or, contractele de credit reprezintă contracte de împrumut de consumație, fiind încheiate, potrivit dispozițiilor art. 18 alin. (1) lit. b) din O.U.G. nr. 99/2006 privind instituțiile de credit și adecvarea capitalului, iar banca a respectat aceste dispoziții legale la momentul încheierii contractului de credit, având în vedere că aceste contracte de credit au fost încheiate anterior intrării in vigoare a O.U.G. nr. 174/2008 și O.U.G. nr. 50/2010.

Într-o altă critică se susține că, deși instanța a recunoscut caracterul nenegociat al clauzelor contractuale a trecut la analiza celorlalte condiții, ajungând astfel, la concluzia că atât comisionul de administrare, cât și comisionul de rambursare ce se supun aceluiași raționament, nu sunt parte a ceea ce CJUE a definit ca "obiect principal al contractului".

Această critică vizează nelegalitatea deciziei atacate din perspectiva interpretării și aplicării dispozițiilor de drept material în examinarea caracterului pretins abuziv al clauzei cuprinse în art. 3.14 privind comisionul de administrare, acesta fiind perceput până la data încheierii primului act adițional de restructurare când pârâta a renunțat la acesta.

În esență, se invocă faptul că aceasta clauză nu a fost negociată, recurenții susținând că prin această clauză s-a creat un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților prin neprecizarea în contract a serviciilor pentru care se percepe acest comision.

Instanța supremă reține că instanțele devolutive au verificat caracterul clar și inteligibil al clauzei care reglementează comisionul de administrare și au reținut, contrar susținerii recurenților, că din chiar denumirea comisionului, ca fiind "de administrare", se pot deprinde serviciile pe care banca le prestează pentru perceperea acestuia, că valoarea acestuia este în mod clar și inteligibil exprimată.

În ceea ce privește pretinsul dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile la care se referă art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesioniști și consumatori, este de subliniat că instanța de apel, în mod corect, a analizat acest concept nu din perspectiva valorii prestațiilor asumate de părți, ci din cea a ruperii echilibrului contractual între drepturile și obligațiile părților, în condițiile în care consumatorul nu poate invoca caracterul inadecvat al acestui cost al creditului în raport cu valoarea reală a serviciilor oferite de bancă.

Contractul de credit specifică prestațiile băncii și rațiunea perceperii acestui comision. Obligația de plată a comisionului de administrare urmărește să asigure administrarea creditului pe întreaga perioadă de creditare, inclusiv în interesul împrumutatului, pentru monitorizarea ori efectuarea de operațiuni în scopul rambursării creditului acordat consumatorului.

Lipsa negocierii clauzelor din contractul de credit încheiat între părți reprezintă numai una dintre condițiile prevăzute de lege pentru constatarea caracterului abuziv al unei clauze, fiind necesară deopotrivă și îndeplinirea celorlalte două condiții, în mod cumulativ. Or, în cauză nu este îndeplinită cerința dezechilibrului semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în condițiile în care acest comision a fost perceput de către bancă pentru administrarea creditului pe durata de derulare a contractului, aspect cunoscut de către reclamantă, care a avut și posibilitatea de a prefigura atât condițiile de percepere a comisionului, cât și contraprestația băncii în schimbul acestuia.

Instanța de apel, menținând hotărârea primei instanțe cu privire la acest aspect, a reținut că recurentul a fost informat atât cu privire la obligația de plată a comisionului de administrare, valoarea acestuia, metoda de calcul și data perceperii acestuia rezultând din stipulațiile contractuale, context în care acesta a fost în măsură să prevadă la data încheierii contractului care sunt implicațiile juridice și economice care decurg din perceperea acestui comision.

Sub aspectul respectării cerinței de redactare clară și inteligibilă a clauzelor contractuale prezentate în scris consumatorului, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a stabilit în cauza C-621/17 (Gyula Kiss împotriva CIB Bank Zrt., Emil Kiss, Gyula Kiss) că "art. 4 alin. (2) și articolul 5 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că cerința potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar și inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, precum cele în discuție în litigiul principal, care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare și al unui comision de acordare care urmează să fie suportate de consumator, metoda lor de calcul și data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză".

În Decizia Preliminară pronunțată în cauza precizată mai sus, Curtea de Justiție a subliniat elementele specifice care trebuie examinate pentru a se stabili dacă o clauză este exprimată în mod clar și inteligibil, printre acestea regăsindu-se cuantumul precis al comisionului de administrare, metoda de calcul, data de exigibilitate, posibilitatea ca natura serviciilor furnizate efectiv să poată fi înțeleasă sau dedusă din contractul avut în vedere în ansamblul său. În plus, consumatorul trebuie să fie în măsură să verifice dacă există o suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pe care acesta le remunerează.

Instanța de apel a aplicat toate aceste criterii cu prilejul verificării caracterului clar și inteligibil al clauzei care reglementează comisionul de administrare credit și a reținut că această clauză a fost redactată într-un limbaj clar și inteligibil ținând seama de ansamblul împrejurărilor proprii cauzei.

Pe cale de consecință, criticile invocate, circumscrise motivului de recurs vizând caracterul abuziv al clauzei care reglementează comisionul de administrare sunt neîntemeiate.

De asemenea, susțin recurenții că în cauză nu se impune aplicarea principiului nominalismului valutar, acest aspect fiind dezvoltat pe larg în fața instanței de fond.

Așadar, în raport cu soluția primei instanțe, în mod legal s-a apreciat de către instanța de apel că respectiva clauză contestată este valabilă, în dosar ținându-se în mod corect seama de jurisprudența CJUE în cauza C-186/16 Andriciuc și alții; soluție confirmată ulterior și prin Hotărârea CJUE din 9 iulie 2020, în cauza C-81/19.

În sensul celor de mai sus se reține că recurenții au beneficiat de un credit acordat în franci elvețieni ca urmare a încuviințării lor, în calitate de consumatori, pentru că acest tip de credit era mai avantajos atât sub aspectul cuantumului acordat, cât și prin raportare la valoarea ratelor la data acordării.

Nu se poate vorbi în schimb despre reaua-credință a băncii care ar fi trebuit să informeze împrumutatul despre riscul hipervalorizării CHF, în condițiile în care, evoluția cursului de schimb RON/CHF a fost constant, cu variații minime, pe o perioadă îndelungată de timp, anterioară datei acordării creditului, informațiile din piață de la momentul acordării creditului, la care au avut acces atât banca, cât și recurentul, fiind acestea, că CHF era o monedă stabilă, fapt pentru care era greu de prevăzut o hipervalorizare a cursului.

Cererea de stabilizare/înghețare a cursului de schimb CHF-LEU, așa cum se urmărește, nici nu dă dezlegarea pretinsului dezechilibru contractual prin raportare la ambele părți implicate, iar o asemenea cerere nu ar putea fi primită, câtă vreme legislația privind protecția consumatorului și Directiva 93/13/CEE, or reglementarea de drept comun (C. civ. 1864), nu permit intervenția instanței de judecată în acordul de voință al părților, judecătorul fiind împuternicit doar să constate nulitatea unei clauze, să o lipsească de efecte, nu și să îi modifice conținutul.

Imposibilitatea impunerii unei clauze contractuale prin hotărâre judecătorească a fost consacrată constant în practica CJUE, sens în care trebuie evocată hotărârea pronunțată în cauza 618/10 Banco Espanol de Credito S.A., singura derogare admisă de Curte fiind aceea a înlocuirii clauzei declarate nule cu o dispoziție de drept național cu caracter supletiv.

În dreptul român aplicabil raporturilor juridice în materia nulității nu există astfel de dispoziții supletive, ceea ce face ca intervenția judecătorului în contract, în sensul celor solicitate de recurent, să nu fie permisă.

Se constată că ceea ce pretind recurenții este de fapt o necesitate a revizuirii efectelor contractului de credit, argumentată atât pe creșterea cursului de schimb valutar cât și pe lipsa informării lui cu privire la caracteristicile monedei străine, care l-ar fi pus într-o situație de inferioritate față de bancă, având convingerea prin raportare la propriile mijloace de informare, că a ales să încheie în mod avantajos un contract de credit în valută (CHF).

O asemenea revizuire a efectelor contractului, bazată pe instituția impreviziunii nu a avut o consacrare expresă în C. civ. de la 1864, însă ea a fost recunoscută pe cale doctrinară și jurisprudențială, așa încât, aplicabilitatea ei putea fi cercetată și în prezenta speță. Cu toate acestea, spre deosebire de caracterul abuziv al unei clauze contractuale care se analizează pentru motive concomitente încheierii convenției, impreviziunea privește un contract valabil încheiat care, ca urmare a unor împrejurări independente de acțiunea/inacțiunea părților produce alte efecte decât cele avute în vedere la momentul încheierii sale valabile.

În cauză nu se poate da curs solicitării de aplicare a efectelor teoriei impreviziunii, așa cum urmăresc în fapt reclamanții care doresc stabilizarea/înghețarea cursului de schimb CHF-LEU la momentul semnării contractului, care să fie valabil pe toată perioada derulării convenției.

Aceasta întrucât, teoria impreviziunii are scopul de a reforma drepturile și obligațiile părților, întinderea lor, iar prin modul de exprimare a acestui capăt de cerere nu se tinde spre un astfel de scop, ci spre dezechilibrarea contractului în sens opus, în defavoarea pârâtei, deși nicio dispoziție legală sau clauză contractuală nu o justific