ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 287/2021

Ședința publică din data de 10 februarie 2021

Asupra recursului de față

Din actele și lucrările cauzei constată următoarele:

Prin cererea înregistrată inițial pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București sub nr. x/2015, reclamanții A. ȘI B. au chemat în judecată pe pârâta C., pentru ca în baza probelor ce se vor administra, instanța să constate caracterul abuziv și nulitatea clauzelor abuzive, astfel:

1) nulitatea clauzelor abuzive prevăzute la:

- art. 1.3 lit. b)., art. 5.1, art. 5.3 din contractul de credit nr. x/13.11.2007, reprezentând comision de acordare în valoare de 9.780 CHF;

- art. 1.3 lit. b)., art. 5.1, art. 5.3 din contractul de credit nr. x/13.11.2007, reprezentând comision de acordare în valoare de 701.04 CHF;

2) nulitatea clauzelor abuzive prevăzute în articolul 2 și articolul 3 din actele adiționale:

- nr. 1/10.02.2010 la contractul de credit nr. x/13.11.2007;

3) obligarea pârâtei la restituirea sumelor, reprezentând:

- 9.780 CHF comision de acordare la contractul de credit nr. x/13.11.2007;

- 701.04 CHF comision de acordare la contractul de credit nr. x/13.11.2007;

4) obligarea pârâtei să calculeze dobânda variabilă după formula LIBOR la 3 luni plus marja de 4,3 p.p., conform art. 1.2 la contractul de credit x/13.11.2007; LIBOR la 3 luni plus marja de 4,1 p.p., conform art. 1.2 la contractul de credit nr. x/13.11.2007;

5) obligarea pârâtei la restituirea către reclamanți a sumelor încasate în plus cu titlu de dobândă majorată, de la data perceperii până la data plătii;

6) obligarea pârâtei la plata dobânzii legale aferente sumei pe care trebuie să o restituie reclamanților, calculată de la data introducerii acțiunii și până la data plății efective;

7) obligarea pârâtei la emiterea unor noi grafice de rambursare, conform dispozițiilor hotărârii;

8) nulitatea clauzelor abuzive prevăzute: în art. 6.3 din contractul de credit nr. x/13.11.2007, în art. 6.3 din contractul de credit nr. x/13.11.2007,potrivit căreia rambursării creditelor angajate în CHF să i se aplice un curs diferit de cel de la momentul acordării împrumutului și să se dispună ca rambursarea creditelor angajate în CHF să se facă la cursul existent la data încheierii contractului de împrumut.

Prin sentința civilă nr. 17786/05.10.2015, pronunțată în dosarul nr. x/2015, Judecătoria Sectorului 1 București a admis excepția de necompetență materială a instanței, invocată din oficiu, a declinat competența de soluționare a cererii în favoarea Tribunalului București, secția Civilă.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la data de 26.10.2015 sub nr. x/2015.

La data de 18.06.2015 reclamanții A. si B. au formulat precizări la acțiune, prin care:

A) se indica in concret toate capetele de cerere, având in vedere cele două contracte de credit angajate cu pârâta,respectiv:

Contractul de Credit x/13.11.2007 și

Contractul de Credit x/13.11.2007

Renumerotând toate capetele de cerere, astfel:

l) Constatarea caracterului abuziv si anularea clauzei prevăzute în art. 1. Lit. b din Contractul de Credit x/13.11.2007, reprezentând comision de acordare in valoare de 9780 CHF

2) Constatarea caracterului abuziv și anularea clauzei prevăzute in art. 1.3, lit. b). din Contractul de Credit x/13.11.2007, reprezentând comision de acordare in valoare de 701.04 CHF

3) Constatarea caracterului abuziv si anularea clauzei prevăzute in articolul 2 și articolul 3 din actul adițional x/10.02.2010 la Contractul de Credit x/13.11.2007

4) Constatarea caracterului abuziv si anularea clauzei prevăzute in articolul 2 si articolul 3 din actele adiționale NR. 1/10.02.2010 la Contractul de Credit x/13.11.2007 la contractele mai sus menționate.

5) Obligarea pârâtei la restituirea sumei de 9780 CHF, reprezentând comision de acordare la Contractul de Credit x/13.11.2007.

6) Obligarea pârâtei la restituirea sumei de 701.04 CHF, reprezentând comision de acordare la Contractul de Credit x/13.11.2007

7) Obligarea pârâtei la restituirea sumei de 6520 CHF reprezentând comision de acordare restructurare conform art. 2 și art. 3 din Actul Adițional Nr. 1 la Contractul de Credit x/13.11.2007

8) Obligarea pârâtei la restituirea sumei de 467.36 CHF, reprezentând comision de acordare restructurare conform art. 2 și art. 3 din Actul Adițional Nr. 1 la Contractul de Credit x/13.11.2007

9) Obligarea pârâtei să calculeze dobânda variabilă după formula:

- LIBOR la 3 luni plus marja de 4,3 p.p. conform art. 1.2 la Contractul de Credit x/13.11.2007

10) Obligarea pârâtei să calculeze dobânda variabilă după formula:

- LIBOR la 3 luni plus marja de 4,1 p.p. conform art. 1.2 la Contractul de Credit x/13.11.2007;

11) Obligarea paratei la restituirea către reclamanți a sumelor încasate în plus cu titlu de dobânda majorată, de la data perceperii până la data plății la Contractul de credit x/13.11.2007;

12) Obligarea pârâtei la restituirea către reclamanți a sumelor încasate in plus cu titlu de dobânda majorată, de la data perceperii până la data plății la Contractul de Credit x/13.11.2007;

13) Obligarea pârâtei C. S.A. la plata dobânzii legale aferenta sumei pe care trebuie să o restituie reclamanților calculată de la data introducerii acțiunii și până la data plății efective la Contractul de Credit x/13.11.2007;

14) Obligarea pârâtei C. S.A. la plata dobânzii legale aferenta sumei pe care trebuie sa o restituie reclamanților calculata de la data introducerii acțiunii si pana la data plătii efective la Contractul de Credit x/13.11.2007;

15) Obligarea pârâtei la emiterea unor noi grafice de rambursare conform dispozițiilor prezentei la Contractul de Credit x/13.11.2007;

16) Obligarea pârâtei la emiterea unor noi grafice de rambursare, conform dispozițiilor prezentei la Contractul de Credit x/13.11.2007;

17) Constatarea caracterului abuziv si anularea clauzei prevăzute în art. 5.1, art. 5.3 din Contractul de Credit x/13.11.2007, potrivit căreia "Dobânda se poate modifica in funcție de indicele de referința și a marjei. conform deciziei băncii" respectiv" Banca poate modifica dobânda în consecința, in orice moment, conform deciziei sale" si" In cazul in care banca modifica marja conform deciziei sale, noua rata va fi comunicata împrumutatului prin scrisoare recomandata cu confirmare de primire împreuna cu noul Grafic de rambursare aferent considerat acceptat automat de către împrumutat"cu obligarea pârâtei la restituirea sumelor încasate care reprezintă diferența dintre dobânda stabilită în primul an de Libor la 3 luni + marja de 4.3 pp și dobânda-ulterior percepută de bancă;

18) Constatarea caracterului abuziv și anularea clauzei prevăzute în art. 6.3 din Contractul de Credit x/13.11.2007, potrivit căreia rambursării creditelor angajate în CHF să i se aplice un curs diferit de cel de la momentul acordării împrumutului, respective ca " banca să cumpere o suma egală cu cea egală în moneda obligațiilor de plată aplicând cursul sau de schimb" și să se dispună ca rambursarea creditelor angajate în CHF să se facă la cursul existent la data încheierii contractului de împrumut;

19)/Constatarea caracterului abuziv și anularea clauzei prevăzute în art. 5.1, art. 5.3 din Contractul de Credit x/13.11.2007 potrivit căreia " Dobânda se poate modifica in funcție de indicele de referința si a măriei. conform deciziei băncii" respectiv "Banca poate modifica Dobânda in consecința, in orice moment, conform deciziei sale" si" In cazul in care banca modifica măria conform deciziei sale, noua rata va fi comunicata împrumutatului prin scrisoare recomandata cu confirmare de primire împreuna cu noul Grafic de rambursare aferent considerat acceptat automat de către împrumutat" în obligarea pârâtei la restituirea sumelor încasate care reprezintă diferența dintre dobânda stabilită în primul an de Libor la 3 luni + marja de 4.3 pp și dobânda ulterior percepută de bancă;

20) Constarea caracterului abuziv si anularea clauzei prevăzute in art. 6.3 din Contractul de Credit x/13.11.2007, potrivit căreia rambursării creditelor angajate în CHF să i se aplice un curs diferit de cel de la momentul acordării împrumutului, respective ca " banca sa cumpere o suma egală cu cea egală în moneda obligațiilor de plata aplicând cursul sau de schimb" și să se dispună ca rambursarea creditelor angajate în CHF să se facă la cursul existent la data încheierii contractului de împrumut;

21) Stabilizarea cursului de schimb CHF - leu la momentul semnării contractului, respectiv sa se dispună denominarea în moneda națională a plăților, în virtutea principiului din regulamentul valutar conform căruia prețul mărfurilor sau al serviciilor între rezidenți se plătește în moneda națională;

La data de 25.06.2015 reclamanții A. si B. au depus completări la acțiune, prin introducerea următoarelor capete de cerere prin care solicită să se constate nelegale si abuzive următoarele clauze prevăzute menționate mai jos si pe cale de consecința sa se dispună eliminarea acestora și restituirea sumelor reținute cu acest titlu, astfel:

22) Nulitatea clauzelor abuzive prevăzute în articolul 2 din Actul Adițional NR. 2/29.12.2010 la Contractul de Credit x/13.11.2007, prin care se stabilește marja dobânzii la 5.3 p.p. față de 4.3 p.p. conform contractului de credit inițial;

23) Obligarea pârâtei la restituirea către reclamanți a sumelor încasate în plus cu titlu de dobânda majorată, conform Actului Adițional NR. 2/29.12.2010 la Contractul de Credit x/13.11.2007, de la data perceperii până la data plătii;

24) Nulitatea clauzelor abuzive prevăzute in articolul 2 si articolul 3 din Actul Adițional NR. 2/29.12.2010 la Contractul de Credit x/13.11.2007, prin care se stabilește comisionul de restructurare de 2680,93 CHF;

25) Obligarea pârâtei la restituirea sumei de 2680,93 CHF reprezentând comision de restructurare prevăzut in articolul 2 si articolul 3 din Actul Adițional NR. 2/29.12.2010 la Contractul de Credit x/13.11.2007;

26) Nulitatea clauzelor abuzive prevăzute in articolul 2 din Actul Adițional NR. 2/29.12.2010 la Contractul de Credit x/13.11.2007, prin care se stabilește marja dobânzii Ia 5.1 p.p. față de 4.1 p.p. conform contractului de credit inițial;

27) Obligarea pârâtei la restituirea către reclamanți a sumelor încasate in plus cu titlu de dobânda majorată, conform Actului Adițional NR. 2/29.12.2010 la Contractul de Credit x/13.11.2007, de la data perceperii până la data plătii;

28) Nulitatea clauzelor abuzive prevăzute in articolul 2 si articolul 3 din Actul Adițional NR. 2/29.12.2010 la Contractul de Credit x/13.11.2007, prin care se stabilește comisionul de restructurare de 192.05 CHF;

29) Obligarea pârâtei la restituirea sumei de 192.05 CHF reprezentând comision de restructurare prevăzut in articolul 2 și articolul 3 din Actul Adițional Nr. 2/29.12.2010 la Contractul de Credit x/13.11.2007;

Reclamanții au invocat ca temei de drept pentru toate capetele de cerere O.U.G. nr. 50/09.06.2010 care impune băncilor condiții noi si conforme cu Directiva nr. 2008/48/CE;_Legea nr. 288/2010; Legea nr. 289/2004; O.G. nr. 21/1992; Legea nr. 193/2000; Ordonanța Guvernului nr. 130/2000; O.G. nr. 85/2004, art. art. 1 alin. (3) din legea 193/2000 care interzice stipularea clauzelor abuzive in contractile încheiate intre comercianți si consumatori si ale disp.art. 4 alin. (2) si art. _4 din Legea 193/2000 care transpune prevederile Directivei Consiliului 93/CEE din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive in contractele încheiate cu consumatorii care descrie in art. 2 noțiunile de "condiții inechitabile; consumator; vânzător.." si stipulează in art. 3 ca o condiție contractuala care nu s-a negociat individual se considera ca fiind inechitabila daca, în contradicție cu buna credința, provoacă un dezechilibru semnificativ intre drepturile si obligațiile pârtilor care decurg din contract,in detrimentului consumatorului.

Prin sentința civilă nr. 4102 din 30 iunie 2016, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2015, a fost respinsă excepția lipsei de interes ca neîntemeiată; a fost admisă în parte cererea formulată de reclamanții A. și B., în contradictoriu cu C. S.A. și C.-AGENȚIA LIPSCANI, s-a constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzelor prevăzute în art. 1.3 lit. b) (referitoare la comisionul de acordare) și a clauzelor prevăzute de art. 5. și 5.3 - numai cu privire la posibilitatea pârâtei de a modifica dobânda în funcție de variația marjei, conform deciziei sale unilaterale - din contractul de credit nr. x/13.11.2007 și y/13.11.2007; a fost obligată pârâta să restituie reclamanților echivalentul în RON la cursul B.N.R. de la data plății a 9.780 CHF și 701,04 CHF, încasați cu titlu de comision de acordare în temeiul clauzei abuzive prevăzute de art. 1.3 lit. b) din cele două contracte de credit; a fost obligată pârâta să restituie reclamanților sumele percepute în plus cu titlu de dobânzi (superioară procentului prevăzut în art. 1.2 din cele două contracte) în temeiul celor două contracte de credit menționate ca urmare a modificării unilaterale a marjei inițiale stabilite de 4.3 puncte procentuale pe an, respectiv 4.10 puncte procentuale pe an; a fost obligată pârâta să plătească reclamanților și dobânda legală aferentă sumelor datorate cu titlu de comision de acordare și dobânzi suplimentare de la data introducerii cererii de chemare în judecată 22.05.2015 și până la achitarea lor integrală; au fost respinse, în rest, pretențiile ca neîntemeiate; au fost obligați reclamanții să plătească pârâtei C. S.A. suma de 4.691,17 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Prin decizia civilă nr. 331 din 13 februarie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a fost respins apelul reclamanților A. și B. împotriva sentinței civile nr. 4102 din 30 iunie 2016, în contradictoriu cu pârâta C. S.A. și C. - AGENȚIA LIPSCANI, ca nefondat.

A fost admis apelul pârâtei C. S.A. împotriva aceleiași sentințe.

A fost schimbată sentința apelată, în sensul că a fost respinsă acțiunea ca neîntemeiată.

Au fost păstrate dispozițiile instanței de fond cu privire la soluționarea excepției lipsei de interes și a cererii privind acordarea cheltuielilor de judecată.

Au fost obligați apelanții - reclamanți la plata către apelanta-pârâtă a sumei de 4.382,02 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

Reclamanții A. și B. au declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 331 din 13 februarie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Recurenții și-au întemeiat recursul pe dispozițiile art. 304 alin. (1) punctele 4,7, 8 și 9 C. proc. civ.

În raport cu art. 304 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., recurenții arată că, în mod netemeinic și nelegal instanța de apel a interpretat actul juridic dedus judecații, respectiv contractele de credit ce fac obiectul acțiunii, schimbând astfel înțelesul și chiar obiectul contractelor de credit "imobiliar pe persoana fizică", respectiv "de nevoi personale",

Se arată că, potrivit dispozițiilor art. 1270 noul C. civ. și art. 969 vechiul C. civ., contractul reprezintă legea părților și așa cum a fost întocmit și însușit de către părți la data încheierii lui, instanța neavând dreptul să intervină în modificarea lui. Mai mult, clauzele neclare se interpretează în favoarea debitorului, iar recurenții, în calitate de persoane fizice fără studii juridice, au înțeles la data contractării acestor credite, că ele sunt de credite de nevoi personale și sunt contractate în calitate de persoane fizice.

Consideră recurenții că, în mod greșit, a reținut instanța de apel că nu rezultă calitatea de consumator din simpla declarație a împrumutatului, făcută cu ocazia solicitării creditului. Se arată că instanța a constatat că ambele contracte de credit sunt încheiate în aceeași zi, în aceeași monedă și având clauze foarte asemănătoare, neobservând că aceste contracte de refinanțare au fost făcute la îndrumarea băncii, întrucât se refinanța de la D. un credit imobiliar pe persoana fizică și un credit de nevoi personale tot pe persoană fizică, având marje de dobânzi diferite.

Se arată că instanța a concluzionat, fără a argumenta, că valoarea unui împrumut este un indiciu important al scopului său, fiind, de la un punct valoric încolo, aproape imposibil de negat scopul lucrativ al unei finanțări obținute de la o bancă, indiferent de titulatura sub care au fost primite sumele. Consideră că instanța de apel se contrazice afirmând că este evident că nici legislația europeană și nici cea națională nu puteau impune o limită valorică pentru definirea conceptului de consum personal/privat, implicit de consumator, cu atât mai mult cu cât posibilitățile de consum sunt inegale, dar consideră totuși că se impune un prag valoric la nevoile personale ale recurenților.

Se arată că instanța a apreciat obiectul contractelor de credit de refinanțare a unor contracte de credit, atât imobiliar pe persoana fizică, cât și de nevoi personale prin prisma evaluării garanțiilor - și anume a terenurilor achiziționate de recurenți deși intenția reală a recurenților a fost să construiască pe acestea și nu să le valorifice în scop speculativ, așa cum greșit a interpretat instanța de apel, fără a avea la baza nici o probă în acest sens.

De asemenea, se arată, instanța de apel a interpretat în mod cu totul eronat și obiectul contractului de refinanțare imobiliar și de nevoi personale în funcție de salariul mediu net la nivelul anului 2007 și nu la valoarea de tranzacționare a pieței imobilelor de la nivelul acelui an.

Precizează recurenții că au depus, la solicitarea instanței de apel, actele doveditoare folosirii sumelor de bani primite sub forma de împrumut de refinanțare de la C., cât și destinația sumelor împrumutate de la D. - sub forma de contracte de vânzare-cumpărare, extrase bancare, contracte de credit, rapoarte de evaluare, documente de transfer bancar a sumelor primite sub forma de împrumut, instanța apreciind însă că scopul lucrativ nu poate fi modificat de simpla refinanțare a sumelor de achiziție a terenurilor.

Recurenții apreciază că, în mod netemeinic și nelegal, instanța de apel a concluzionat fără a argumenta și fără a demonstra cu probe că din ansamblu relațiilor contractuale rezultă că reclamanții aveau capacitatea de a negocia, cel puțin parțial clauzele contractuale; că au folosit obiectul contractului (sau o proporție importantă/determinantă a acesteia) pentru asigurarea/dezvoltarea unei activități profesionale, fără a identifica sau a arăta care sunt clauzele contractuale negociate de recurenți sau care sunt acele activități profesionale dezvoltate cu banii refinanțați de la C..

Precizează recurenții că, orice restrângere a exercițiului drepturilor și libertăților recunoscute prin Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene trebuie să fie prevăzută de lege și să respecte substanța acestor drepturi și libertăți; pot fi impuse restrângeri numai în cazul în care acestea sunt necesare și numai dacă răspund efectiv obiectivelor de interes general recunoscute de Uniune sau necesității protejării drepturilor și libertăților celorlalți. Or, se arată, nevoile personale ale recurenților nu pot fi limitate de către instanța de apel la un punct valoric sau la un număr de salarii medii nete, întrucât încalcă drepturile și libertățile consacrate prin Titlul II Cap. 1 art. 15 din Constituția României și art. 52 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene.

Mai mult, arată recurenții, instanța și-a depășit atribuțiile puterii judecătorești și prin aceea că a dat o altă calificare, conotație obiectului contractului, schimbându-l efectiv după propria sa apreciere.

Din contractele de credit nu rezultă o altă destinație a sumelor împrumutate decât cea de refinanțare a unui credit imobiliar pe persoană fizică, respectiv de nevoi personale de la D.; din nicio probă nu rezultă că suma de bani împrumutată a fost folosită în scopul desfășurării unei activități profesionale.

Concluzionând, recurenții precizează că, în mod cu totul nelegal, instanța de control judiciar a dat o altă interpretare acestor contracte decât cea reală, scopul acestor credite nefiind nici măcar contestat de bancă.

Din perspectiva motivului de recurs reglementat de art. 304 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenții învederează că, în ceea ce privește teoria impreviziunii, instanța de apel preia și în acest caz argumentele băncii, anume că recurenții ar fi invocat o intenție dolosivă de inducere în eroare, în condițiile în care aceștia au precizat doar că banca le-a prezentat moneda CHF ca un produs foarte bun și stabil față de leu și au fost induși în eroare, dar nu sub forma dolului, ci a lipsei de experiență a recurenților în domeniu, neinvocând o cauză de nulitate cum greșit a interpretat instanța.

Totodată, recurenții precizează că este neîntemeiată susținerea curții de apel precum că fluctuația unei monede, fie și cu o creștere de 100% față de alta, în decurs de 7-8 ani, nu este în nici un fel un eveniment excepțional, ci un eveniment destul de des întâlnit, în condițiile în care la paragraful 49 din decizia Curții Constituționale privind Legea conversiei creditelor în valută se confirmă:

"cu privire la incidența teoriei impreviziunii sunt pe deplin aplicabile și în materia contractelor de credit în franci elvețieni."

În raport cu art. 303 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ. recurenții învederează faptul că instanța de apel nu a motivat în fapt și în drept hotărârea, făcând numai alegații și supoziții, fără a explica cum au fost recurenții catalogați ca persoane juridice și nu consumatori persoane fizice, în contextul în care contractele sunt încheiate de persoane fizice, iar destinația sumelor împrumutate este de refinanțare a unor bunuri imobile achiziționate pe persoane fizice.

Consideră recurenții că hotărârea nu este motivată nici cu privire la admiterea apelului băncii referitoare la dobânda majorată unilateral de către aceasta, arătând că instanța nu a analizat și nu a motivat sub nici un aspect motivele de apel ale reclamanților, ci a analizat și a judecat cauza numai din perspectiva apelului și argumentelor băncii, apelul reclamanților rămânând practic nesoluționat.

Recurenții punctează asupra faptului că instanța de control judiciar nu s-a pronunțat pe aspectele relatate de reclamanți în cererea de apel referitoare la calitatea reclamanților de persoane fizice și nu de profesioniști; în ceea ce privește posibilitatea instanței de judecată de a interveni asupra contractului, în mod clar C.J.U.E. a arătat ca, deși face parte din obiectul principal al contractului, o clauză de risc valutar, ca cea din litigiul principal, poate fi analizată de instanța națională sub aspectul caracterului său abuziv, dacă nu a fost exprimată în mod clar și inteligibil.

Se mai arată în cauza Andriciuc că profesionistul trebuie să comunice consumatorului vizat orice informație pertinentă care îi permite acestuia să evalueze consecințele economice ale unei clauze asupra obligațiilor sale financiare; or, din contractele de credit ale recurenților nu rezultă ca ar fi fost în vreun fel informați cu privire la acest risc valutar.

Prcizează recurenții că, în această privință, Curtea de Justiție a Uniunii Europene amintește că cerința potrivit căreia o clauză contractuală trebuie redactată în mod clar și inteligibil impune ca și contractul să expună în mod transparent funcționarea concretă a mecanismului la care se referă clauza respectivă. Eventual, contractul trebuie de asemenea să evidențieze relația dintre acest mecanism și cel prevăzut prin alte clauze, astfel încât consumatorul să fie în măsură să evalueze, pe baza unor criterii precise și inteligibile, consecințele economice care rezultă în ceea ce îl privește.

Consideră recurenții că această chestiune trebuie examinată de instanța română, având în vedere ansamblul elementelor de fapt pertinente, printre care se numără publicitatea și informațiile furnizate de împrumutător în cadrul negocierii unui contract de împrumut. Mai precis, se arată, "revine instanței naționale obligația să verifice dacă consumatorul a fost informat cu privire la toate elementele care pot avea un efect asupra întinderii obligației sale și care îi permit acestuia să evalueze costul total al împrumutului său" (în acest sens trebuie analizată și lipsa totală de transparență în ceea ce privește prezentarea graficelor de rambursare - de care recurenții au fost lipsiți tot timpul la semnarea contractelor de credit, cât și la semnarea actelor adiționale).

Se arată că, în acest context, Curtea precizează că instituțiile financiare trebuie să furnizeze împrumutaților informații suficiente pentru a le permite să adopte decizii prudente și în cunoștință de cauză. Aceste informații trebuie să privească nu numai posibilitatea aprecierii sau a deprecierii valutei în care a fost contractat împrumutul, ci și impactul pe care fluctuațiile cursului de schimb valutar și o majorare a ratei dobânzii la împrumuturile în moneda străină îl au asupra ratelor împrumutului, informații care nu au fost oferite de către bancă. Curtea subliniază că, în ipoteza în care instituția bancară nu și-a îndeplinit aceste obligații, se poate examina caracterul abuziv al clauzei în litigiu, motiv pentru care revine instanței naționale sarcina să evalueze, pe de o parte, posibila nerespectare de către bancă a cerinței de bună-credință și, pe de altă parte, existența unui eventual dezechilibru semnificativ între părțile contractului. Această evaluare trebuie efectuată în raport cu momentul încheierii contractului în discuție și ținând seama în special de expertiza și de cunoștințele băncii în ceea ce privește posibilele variații ale cursurilor de schimb valutar și riscurile inerente contractării unui împrumut în monedă străină. În acest sens, Curtea subliniază că o clauză contractuală poate implica un dezechilibru între părți care să nu se manifeste decât în cursul executării contractului.

Prin urmare, apreciază recurenții, dezechilibrul major s-a produs la momentul la care banca a crescut marja dobânzii unilateral, astfel că recurenții au ajuns în ipostaza ca, după 9 luni de plată a acestor rate substanțiale să nu le mai poată achita și să fie nevoiți să solicite restructurarea creditelor. Recurenții nu au fost notificați/informați de această creștere de marjă a dobânzii așa cum afirmă intimata-pârâtă (la dosarul cauzei neexistând nici o astfel de dovadă).

Recurenții consideră că abuzurile băncii, care au condus la acest dezechilibru semnificativ, au fost constatate și de reprezentanții A.N.P.C., care s-au sesizat și au întocmit procesul-verbal nr. x/23.03.2015, constatând, printre altele că și în cazul contractelor de credit ale recurenților că au fost inserate de bancă clauze abuzive și asupra căruia Tribunalul București a dispus prin hotărârea nr. 2762/10.07.2017, pronunțată în dosar nr. x/2015: "Menține în parte Procesul-verbal de constatare a contravenției nr. x din 23.03.2015 emis de reclamanta ANPC, în ceea ce privește clauzele constatate ca fiind abuzive, (..) Aplică pârâtei C. S.A. sancțiunea amenzii contravenționale în cuantum de 1.000 de RON. Obligă pârâta C. S.A. la modificarea tuturor contractelor de adeziune în curs de executare ce conțin clauzele constatate ca fiind abuzive și nule absolut, prin eliminarea acestora."

Cu privire la dezechilibrul semnificativ, potrivit acelorași clauze abuzive, se arată că banca a majorat unilateral marja dobânzii; s-a ajuns astfel la creșterea valorii procentuale a ratelor, dobânzilor, comisioanelor și asigurărilor plătite, prin creșterea cursului de schimb CHF față de cursul său inițial; după 10 ani de plată a unui împrumut de 698.736 CHF, recurenții mai au de restituit la bancă peste 750.000 CHF adică cu mai mult de 50.000 CHF peste suma împrumutată.

Totodată, se arată, trebuie avut în vedere și paragraful 49 din decizia Curții Constituționale privind Legea conversiei creditelor în valută.

De asemenea, recurenții solicită a se lua în considerare buna lor credință, cât și dorința și bunăvoința lor de a duce la bun sfârșit aceste contracte de credit.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 304 alin. (1) pct. 4, 7, 8 și 9, art. 312 alin. (2) din Codul de procedură de la 1865, art. 1270, art. 1271 alin. (2) lit. a) C. civ., art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din noul C. proc. civ.

Intimata a depus întâmpinare la data de 04 octombrie 2018, prin care a solicitat respingerea recursului și obligarea recurenților la plata cheltuielilor de judecată.

Intimata a invocat excepția inadmisibilității recursului, raportat la criteriul valoric, având în vedere valoarea fiecărui capăt de cerere din cele 29 de capete de cerere ce fac obiectul cauzei.

Raportat la cele 29 de capete de cerere, precum și la faptul că recurenții critică numai anumite aspecte ale deciziei pronunțate în apel, intimata a solicitat instanței să pună în vedere recurentei să menționeze în concret care sunt capetele de cerere supuse recursului, din cele 29 de capete de cerere reținute în decizia de apel, care este valoarea fiecărui capăt de cerere și modul de calcul.

Intimata a invocat, de asemenea, inadmisibilitatea recursului, raportat la temeiul de drept invocat, respectiv art. 304 alin. (1) pct. 4, 7, 8 și 9 din vechiul C. proc. civ., în condițiile în care litigiul este supus noului C. proc. civ.

Recurenții au formulat răspuns la întâmpinare, prin care au adus argumente în susținerea calității de consumator.

Prin încheierea pronunțată în complet de filtru la data de 17 aprilie 2019 2020, Înalta Curte a dispus comunicarea către părți a raportului asupra admisibilității în principiu a recursului iar, prin încheierea pronunțată în complet de filtru la data de 6 noiembrie 2019 a admis în principiu recursul declarat de recurenții-reclamanți.

Prin încheierea pronunțată în complet de filtru la data de 04 martie 2020, Înalta Curte, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., a suspendat judecata recursului declarat de recurenții-reclamanți A. și B. împotriva deciziei civile nr. 331 din 13 februarie 2018, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, până la soluționarea cauzei C-81/19, aflată pe rolul Curții de Justiție a Uniunii Europene.

Înalta Curte, examinând decizia recurată din perspectiva criticilor formulate și a temeiurilor de drept incidente, constată că recursul este nefondat pentru motivele ce se vor arăta.

Cu titlu prealabil, este de precizat că acțiunea în litigiul pendinte a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București la data de 22 mai 2015, moment în care erau în vigoare dispozițiile O.U.G. nr. 4/2013 privind modificarea Legii nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 143/2010 privind C. proc. civ., publicată în M. Of. Partea I nr. 68/2013.

În acest context, procedând la reîncadrarea motivelor de recurs din perspectiva legii de procedură aplicabilă litigiului în raport de data la care a fost inițiat demersul judiciar al recurenților, Înalta Curte constată că recurenții și-au formulat criticile prin raportare la motivele de nelegalitate reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 4, 6 și 8 (în cadrul acestui din urmă punct urmând a fi analizată și critica privind interpretarea actului juridic întrucât vizează interpretarea și aplicarea legii de către instanță) C. proc. civ.

Critica ce privește pretinsa nemotivare a hotărârii pronunțate în cauză întrucât considerentele nu realizează o analiză circumstanțiată a susținerilor părților, va fi analizată cu prioritate prin prisma motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Nemijlocit legat de această critică, Înalta Curte are în vedere că, potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea va cuprinde considerentele, în care se vor arăta obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

Rezultă, așadar, din analiza acestor prevederi legale, că hotărârea poate fi considerată nemotivată atât atunci când nu cuprinde motivele pe care se întemeiază. Nemotivarea hotărârii judecătorești este sancționată de legiuitor pornind de la obligația statului de a respecta dreptul părții la un proces echitabil, drept consacrat de art. 6 paragraful 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. În acest context, noțiunea de proces echitabil presupune ca o instanță internă, care nu a motivat decât pe scurt hotărârea sa, să fi examinat, totuși, în mod real, problemele esențiale care i-au fost supuse și nu doar să reia pur și simplu susținerile uneia dintre părți ori concluziile unei instanțe ce s-a pronunțat în cauză anterior.

Pe de altă parte, dreptul la un proces echitabil include, printre altele, dreptul părților de a prezenta observațiile pe care le consideră pertinente pentru cauza lor. Întrucât Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu are ca scop garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete și efective, acest drept nu poate fi considerat efectiv decât dacă aceste observații sunt în mod real "ascultate", adică în mod corect examinate de către instanța sesizată. Cu alte cuvinte, art. 6 paragraful 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului implică, mai ales în sarcina instanței, obligația de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și al elementelor probatorii ale părților, cel puțin pentru a le aprecia pertinența.

Se consideră că motivarea hotărârii judecătorești reprezintă expunerea în scris a raționamentului care îl determină pe judecător să admită sau să respingă o cerere de chemare în judecată.

Or, în speță, se reține că decizia recurată corespunde exigențelor impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.. Aceasta, deoarece instanța de control judiciar a expus, într-o manieră clară, precisă și concisă argumentele avute în vedere pentru a fundamenta în fapt și în drept concluzia adoptată, în sensul că nu sunt îndeplinite în speță condițiile legale pentru ca recurenții poată valorifica protecția oferită de art. 2 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

Așadar, contrar susținerilor recurenților, instanța de apel și-a motivat amplu raționamentul în baza căruia a statuat asupra lipsei calității de consumator a recurenților.

Consecința directă și firească a constatării lipsei calității de consumator a recurenților-reclamanți a fost aceea a neanalizării de către instanța de apel a motivelor invocate de reclamanți ce se întemeiau pe legislația pentru protecția consumatorilor.

Așadar, dat fiind faptul că instanța de apel a statuat asupra faptului că recurenții nu au calitatea de consumatori, neanalizarea criticilor ce vizează fondul cauzei, respectiv caracterul abuziv al unor clauze contractuale, se constituie într-o abordare corectă a examinării legalității și temeiniciei hotărârii recurate.

Critica subsumată motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) punctele 4 C. proc. civ. va fi analizată din perspectiva motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., împreună cu celelalte critici formulate în cadrul aceluiași motiv de recurs întrucât vizează aceeași chestiune, cea privind statuarea instanței de apel în sensul că recurenții nu au calitatea de consumatori. Deși a indicat dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., recurenții nu au adus în susținere argumente care să fundamenteze acest motiv de casare.

Stabilirea calității de consumatori a recurenților, în sensul 2 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, a constituit o etapă de analiză prealabilă și necesară.

În interpretarea și aplicarea corectă a art. 2 din Legea nr. 193/2000 și a Directivei 93/13/CEE, instanța de apel a apreciat că reclamanții nu se încadrează în categoria consumatorilor.

Directiva 93/13/CEE, transpusă în dreptul național prin Legea nr. 193/2000, are drept principal obiectiv asigurarea unei protecții adecvate a consumatorilor ca părți în contractele de credit. Preocuparea legiuitorului european și mai apoi a celui național de ocrotire a consumatorului se datorează poziției fragile pe care acesta o ocupă într-un contract de credit. Se pornește de la premisa că un contract de credit este unul de adeziune, la care împrumutătorul înțelege să adere sau nu, neavând posibilitatea de a-i influența conținutul, clauzele fiind standard, prestabilite.

Lipsa negocierii conținutului contractului creează un pericol de abuz de poziție dominantă din partea băncii, în special în cazul în care potențialul client face parte din categoria consumatorilor, așa cum sunt definiți aceștia de art. 2 din Legea nr. 193/2000:

"persoane fizice sau grup de persoane fizice constituite în asociații care (..) acționează în scopuri dinafara activității comerciale, industriale sau de producție, artizanale sau liberale". Se pornește de la premisa că un consumator este partea slabă din contractul de credit, datorită stării sale de inferioritate atât din punct de vedere a posibilității de negociere cât și de informare. Voința legiuitorului a fost aceea de a proteja consumatorul mediu, protecția consumatorului nefiind una absolută, care să îl scutească de orice responsabilitate la încheierea unui contract bancar.

În consecință, doar categoria consumatorilor este protejată de Legea nr. 193/2000.

În stabilirea situației premisă de aplicare a legii, respectiv calitatea de consumator a recurenților, instanța de apel s-a raportat la valoarea contractului de credit, la termenul prevăzut pentru restituirea acestuia, precum și la întregul material probatoriu administrat în cauză care a relevat faptul că recurenții fac parte din categoria profesioniștilor astfel cum este definită de art. 3 alin. (2) și (3) C. civ. întrucât creditele au fost contractate pentru refinanțarea unor achiziții anterioare de terenuri intravilane în Otopeni ce depășeau în suprafață cumulată 0,5 ha, cu o valoare de piață la momentul încheierii contractului de 600.000 - 700.000 euro, acest fapt fiind de natură a crea premisa că recurenții urmăreau desfășurarea unor activități profesioniste . S-a considerat relevant în analiză, așadar, finalitatea urmărită de recurenți la încheierea contractului de credit - anume cea economică specifică unui profesionist - în considerarea faptului că împrumutul a fost accesat în scopuri de investiții și pentru dezvoltarea activităților desfășurate în legătură cu terenurile achiziționate și care au făcut obiectul refinanțării.

Potrivit art. 2 din Legea 193/2000 prin consumator se înțelege orice persoana fizica care acționează in scopuri din afara activității sale comerciale, industriale sau de producție, artizanale ori liberale.

În cauze în care Curtea de Justiție a Uniunii Europene a fost chemată să se pronunțe cu privire la calitatea de consumator, aceasta a arătat ca numai contractele încheiate în afara și independent de orice activitate sau finalitate de natură profesională, în scopul exclusiv de satisfacere a propriilor necesități de consum privat ale unui individ, fac parte din regimul particular prevăzut de convenția menționată în materie de protecție a consumatorului, în timp ce o asemenea protecție nu se justifică în cazul unui contract care are ca scop o activitate profesională (Hotărârea din 16 martie 2013 E., C419/11, punctele 32 si 34; Hotărârea din 19 ianuarie 1993, Shearson Lehman Hutton, C89/91, punctele 20 și 22; Hotărârea din 3 iulie 1997, Benincasa, C269/95, punctul 15; Hotărârea din 20 ianuarie 2005, Gruber, C464/01, punctul 35).

Sistemul de protecție al Directivei 93/13/CEE se întemeiază pe ideea că, atât în ceea ce privește puterea de negociere, cât și nivelul de informare, consumatorul se afla într-o situație de inferioritate care îl determină să adere la condițiile redactate în prealabil de furnizor, fără a putea exercita o influența asupra lor (Hotărârea din 27 iunie 2000, Oceano Grupo Editorial), or, o astfel de protecție nu este justificată în cazul în care persoana fizică a acționat, evident, ca un profesionist.

Curtea Constituțională, învestită cu soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 2 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesioniști și consumatori, din perspectiva persoanei juridice care nu este inclusă în noțiunea de "consumator" definită ca atare de textul ce face obiectul sesizării, prin Decizia nr. 455 din 22 iunie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 755 din 21 septembrie 2017 și prin Decizia nr. 468/2019 publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 877 din 31 octombrie 2019, a respins excepția ca neîntemeiată.

Curtea a constatat că, prin modificările survenite, mai întâi, prin art. I pct. 1 din Legea nr. 65/2002 pentru modificarea Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 52 din 25 ianuarie 2002, au fost excluse persoanele juridice din noțiunea de "consumator"

S-a avut în vedere că prin art. VI pct. 1 din Legea nr. 363/2007 privind combaterea practicilor incorecte ale comercianților în relația cu consumatorii și armonizarea reglementărilor cu legislația europeană privind protecția consumatorilor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 899 din 28 decembrie 2007, lege care transpune prevederile Directivei 2005/29/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 11 mai 2005 privind practicile comerciale neloiale ale întreprinderilor de pe piața internă față de consumatori și de modificare a Directivei 84/450/CEE a Consiliului, a Directivelor 97/7/CE, 98/27/CE și 2002/65/CE ale Parlamentului European și ale Consiliului, și a Regulamentului (CE) nr. 2006/2004 al Parlamentului European și al Consiliului ("Directiva privind practicile comerciale neloiale"), publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene (JOCE) nr. L 149 din 11 iunie 2005, prevederile art. 2 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 au fost modificate, dându-li-se forma avută în prezent.

Curtea a arătat că legiuitorul a fost determinat să adopte această soluție juridică pentru a respecta termenii unei directive a cărei transpunere era obligatorie, aspect constatat și prin Decizia nr. 245 din 19 aprilie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 546 din 20 iulie 2016, prin care a arătat că prevederile legale criticate din Legea nr. 193/2000 reprezintă transpunerea Directivei nr. 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii; în art. 2 lit. b) din această directivă se prevede că prin "consumator" se înțelege orice persoană fizică ce, în cadrul contractelor reglementate de directivă, acționează în scopuri care se află în afara activității sale profesionale.

Curtea a reținut că prevederile Legii nr. 193/2000 sunt aplicabile contractelor de adeziune încheiate între profesioniști și consumatori, iar poziția de dezechilibru între consumator și profesionist este de natură să justifice prevederile legale criticate și că, în acord cu jurisprudența sa și cu cea a Curții Europene a Drepturilor Omului, principiul egalității în fața legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situații care, în funcție de scopul urmărit, nu sunt diferite, iar un tratament diferit nu poate fi doar expresia aprecierii exclusive a legiuitorului, ci trebuie să se justifice în mod rațional și obiectiv.

Se constată, așadar, că, în acord cu jurisprudența europeană și cu cea a instanței de contencios constituțional, instanța de apel, infirmând soluția pronunțată de instanța de fond, a făcut o corectă interpretare și aplicare a dispozițiilor legale criticate din Legea nr. 193/2000 și implicit a Directivei nr. 93/13/CEE, evidențiind inexistența unui eventual dezechilibru contractual din perspectiva calității de profesioniști a recurenților în sensul avut în vedere de art. 3 alin. (2) și (3) C. civ.

Dat fiind faptul că instanța de apel a apreciat asupra lipsei calității de consumator a reclamanților prin prisma probatoriului administrat, în contextul în care recurenții nu au indicat dispozițiile legale pretins greșit interpretate și aplicate de instanță, limitându-se la a critica modul în care instanța de apel a stabilit situația de fapt în baza probatoriului administrat, Înalta Curte evidențiază caracterul de netemeinicie al criticilor formulate de recurenți prin care aceștia propun, în realitate, reexaminarea probatoriului și stabilirea unei alte situații de fapt. Astfel de susțineri nu se constituie în critici de nelegalitate, fiind împrejurări de fapt care excedează analizei în cadrul controlului de legalitate specific recursului.

Critica vizând modul în care instanța de apel s-a raportat la chestiunea de drept privind impreviziunea din perspectiva principiului forței obligatorii a contractului consacrat de art. 1270 C. civ. va fi analizată prin prisma motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. în considerarea autonomiei acestui concept juridic în raport cu Legea nr. 193/2000.

Cât privește pretinsa greșită aplicare a dispozițiilor art. 1270 C. civ. și a teoriei impreviziunii, se impune a face o serie de precizări.

Reclamanții nu au învestit instanța de fond cu un capăt de cerere referitor la adaptarea contractului de credit, bazat pe impreviziune. Deși a invocat, formal, incidența prevederilor art. 1270 C. civ., în dezvoltarea motivelor de fapt ale cererii de chemare în judecată, dezechilibrul prestațiilor părților contractante intervenit în cursul executării convenției, a fost folosit ca argument în susținerea îndeplinirii condițiilor prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 pentru constatarea caracterului abuziv al clauzelor ce impuneau restituirea împrumutului în moneda în care a fost acordat. De altfel, formularea a două capete de cerere, cu titlu principal, simultan, unul în constatare nulitate parțială contract și unul în adaptarea convenției, bazată pe impreviziune, nici nu era posibilă, din moment ce a doua solicitare nu putea avea ca premisă decât o convenție valabil încheiată.

Prin urmare, criticile formulate de recurenții-reclamanți, referitoare la greșita interpretare de către instanța de apel a prevederilor art. 1270 C. civ. și a teoriei impreviziunii, astfel cum ar fi aceasta aplicabilă în lumina considerentelor și contractelor încheiate anterior intrării în vigoare a Noului C. civ., sunt nefondate. Prin formularea lor, recurenții se raportează la dezechilibrul semnificativ între drepturile și obligațiile părților contractante contrar cerinței bunei-credințe și, prin urmare, se tinde astfel la justificarea îndeplinirii condițiilor pentru constatarea caracterului abuziv al clauzelor de risc valutar. Or, așa cum s-a arătat în precedentele considerente, clauzele contractuale în discuție sunt excluse din domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000, astfel că niciuna din prevederile acestei legi nu se aplică raportului juridic dedus judecății în privința clauzelor prin care împrumutatul s-a obligat să ramburseze suma împrumutată în moneda creditului.

Specia aflată în curs la data plății este leul.

Conform art. 1578 C. civ. de la 1864, "obligația ce rezultă din un împrumut în bani este totdeauna pentru aceeași sumă numerică arătată în contract. Întâmplându-se o sporire sau o scădere a prețului monedelor, înainte de a sosi epoca plății, debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată și nu este obligat a restitui aceasta sumă decât în speciile aflătoare în curs în momentul plății."

Odată încheiat contractul de împrumut, prin valorificarea autonomiei de voință a părților, acesta presupune un risc inerent.

Impreviziunea se manifestă pe terenul executării obligațiilor, ea având ca finalitate menținerea în timp a echivalenței valorii prestațiilor, impreviziunea urmând să conducă la adaptarea contractului, prin mijlocirea instanței de judecată dar numai în ipoteza, mai sus prezentată, a unor modificări substanțiale a circumstanțelor de natură să conducă la o onerozitate excesivă a executării prestațiilor uneia dintre părțile contractante.

Așadar, modificarea clauzelor contractuale privind rambursarea creditului, în sensul avut în vedere de recurenți nu poate interveni prin aplicarea teoriei impreviziunii, astfel cum această instituție este reglementată de art. 1271 C. civ. pentru următoarele considerente.

În cuprinsul Deciziei nr. 62/07.02.2017 a Curții Constituționale a României, referitoare la obiecția de neconstituționalitate a dispozițiilor Legii pentru completarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori, Decizie publicată în Monitorul Oficial al României nr. 161/03.03.2017, se arată că: "în virtutea principiului nominalismului monetar, suma acordată cu titlu de împrumut trebuie restituită întocmai, indiferent de valorizarea sau devalorizarea acesteia.

În accepțiunea Curții Constituționale, riscul inerent este expresia oricărui contract de credit în valută, deoarece împrumutatul consumă suma de bani acordată și trebuie să restituie întocmai suma acordată, indiferent de valorizarea sau devalorizarea acesteia.

Tot Curtea Constituțională a României a arătat atât în Decizia nr. 623/25.10.2016 (pct. 96 și 98 din Decizie) cât și în Decizia nr. 62/07.02.2017 (pct. 45 și 46 din decizie) că, în fapt, orice contract de credit în valută presupune un risc inerent asumat în mod voluntar de cele două părți ale contractului, în baza autonomiei lor de voință, principiu care caracterizează materia încheierii contractului" și un " risc supraadăugat' care nu a putut face obiectul unei previzionări de către niciuna dintre acestea, risc care trece dincolo de puterea de prevedere a cocontractanților și care ține de intervenirea unor elemente ce nu puteau fi avute în vedere la momentul a inițial.

Or, așa cum a reținut Curtea Constituțională în Decizia nr. 623 din 25 octombrie 2016 și în acord cu dispozițiile art. 1271 din C. civ., o impreviziune fundamentată pur și simplu pe calitatea de consumator, respectiv pe