ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1341/2020

Ședința publică din data de 14 iulie 2020

Asupra recursurilor de față;

Examinând actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Ploiești la 26 iunie 2015, sub nr. x/2015, reclamantul A. a chemat-o în judecată pe B. S.A., solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța:

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 193/2000.

C. a formulat cerere de intervenție în interes propriu la 25 august 2015 al cărei obiect coincide cu obiectul cererii de chemare în judecată.

Prin sentința civilă nr. 12283 din 30 octombrie 2015, Judecătoria Ploiești a admis excepția necompetenței sale materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Prahova.

La Tribunalul Prahova, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, cauza a fost înregistrată la data de 24 noiembrie 2015, sub nr. x/2015.

Prin sentința civilă nr. 1090/2018 din 18 mai 2018, Tribunalul Prahova, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis în parte acțiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta B. S.A.; a admis în parte cererea de intervenție formulată de intervenienta în interes propriu C.; a constatat caracterul abuziv al clauzelor stipulate la art. 1.1 lit. b) și art. 6.1 din contractul de credit nr. x din 5 decembrie 2007; a constatat caracterul abuziv al clauzei stipulate la art. 4.3 din același contract, referitoare la modificarea ratei dobânzii în perioada cuprinsă între 5 decembrie 2008 și până în septembrie 2010; a obligat-o pe pârâtă la restituirea sumei de 6.264,63 CHF, reprezentând comisionul de procesare și a sumei reprezentând diferența dintre dobânda plătită de reclamant pentru perioada cuprinsă între 5 decembrie 2008 și până în septembrie 2010 și suma datorată de reclamant cu titlu de dobândă în aceeași perioadă, calculată conform formulei: valoarea indicelui de referință LIBOR la 6 luni plus marja băncii de 1,773%; a obligat-o pe pârâtă la plata către reclamant a cheltuielilor de judecată în cuantum de 1.000 RON; a respins celelalte capete de cerere ca neîntemeiate.

Împotriva sentinței primei instanțe au declarat apel atât reclamantul, cât și pârâta, apeluri înregistrate la data de 5 decembrie 2018 pe rolul Curții de Apel Ploiești, secția a II-a civilă.

Prin decizia nr. 122 din 20 martie 2019, Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă a respins ca nefondat apelul declarat de apelanta-pârâtă B. S.A. împotriva sentinței primei instanțe; a admis apelul declarat de apelantul-reclamant A. împotriva aceleiași sentințe, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a admis și capătul de cerere având ca obiect constatarea caracterului abuziv al clauzei stipulate la art. 6.3 din contractul de credit, referitoare la comisionul de administrare și a obligat-o pe pârâtă la restituirea către reclamant a sumelor percepute cu acest titlu; a menținut celelalte dispoziții din sentința atacată.

Împotriva acestei hotărâri, în termen legal au declarat recurs atât reclamantul A., cât și pârâta B. S.A., recursuri înregistrate la data de 20 mai 2019 pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă.

Recurentul-reclamant a criticat decizia atacată sub aspectul nelegalității, pentru următoarele motive:

Hotărârea a fost pronunțată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 4 din Legea nr. 193/2000, art. 9

3

lit. g) din O.G. nr. 21/1992 și art. II din Legea nr. 288/2010.

În concret, autorul recursului a susținut, în sinteză, că banca avea obligația de a modifica dobânda periodic atât în sens crescător, cât și în sens descrescător, numai în funcție de un indice de referință independent de voința sa, conform art. 9

3

lit. g) din O.G. nr. 21/1992.

În continuare, a arătat că singurul element variabil din componența dobânzii este indicele de referință. Marja băncii reprezintă un element fix ce nu poate fi modificat în mod unilateral pe durata executării contractului.

Recurentul-reclamant a învederat că intimata-pârâtă a mărit procentul marjei fixe în mod unilateral, în temeiul unui act adițional de implementare a dispozițiilor O.U.G. nr. 50/2010, pe care nu 1-a semnat.

Autorul recursului a susținut că prevederea contractuală stipulată la art. 4.3 din contractul de credit este abuzivă, întrucât conferă băncii prerogativa de a modifica dobânda, fără un motiv întemeiat și specificat în contract, fiind incidente dispozițiile art. 1 lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000.

După evocarea art. II din Legea nr. 288/2010 și a deciziei nr. 1656/2010 a Curții Constituționale, recurentul-reclamant a subliniat că orice modificare a clauzelor contractuale care nu este însușită prin semnătură de părți este lipsită de temei legal.

Așadar, aceeași parte a învederat că actul adițional care prevede că marja fixă este de 4,71 % nu produce efecte, întrucât nu 1-a semnat.

Referitor la clauza de risc valutar, autorul recursului a învederat că decizia recurată a fost pronunțată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 4 din Legea nr. 193/2000 și art. 1578 C. civ. din 1864.

În acest sens, recurentul-reclamant a susținut că această clauză creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului, întrucât riscul valutar este suportat exclusiv de acesta din urmă, fără să fie prevăzută vreo limitare a riscului valutar.

Astfel, în urma creșterii francului elvețian în raport cu moneda națională, contractul de credit a dobândit caracter aleatoriu, incompatibil cu natura contractului de împrumut.

Aceeași parte a arătat că respectiva clauză are ca efect obținerea de către bancă a unui câștig material injust în detrimentul consumatorului, contrar principiilor echității și bunei-credințe.

Recurentul-reclamant a susținut că, deși în contract este menționată suma împrumutată în franci elvețieni, aceasta a fost virată în moneda națională.

Aceeași parte a mai arătat că decizia atacată a fost pronunțată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 970 C. civ. din 1864 și a teoriei impreviziunii, astfel cum a fost configurată de Curtea Constituțională, prin decizia nr. 623/2016.

După evocarea unor considerente din decizia anterior evocată, recurentul-reclamant a susținut că fenomenul hipervalorizării francului elvețian reprezintă un risc supraadăugat.

Astfel, recurentul-reclamant a învederat că sunt îndeplinite condițiile impreviziunii având în vedere că hipervalorizarea francului elvețian a fost imprevizibilă, a intervenit în cursul executării contractului de credit și a determinat onerozitatea excesivă a obligațiilor împrumutatului.

Autorul recursului a mai susținut că decizia atacată a fost pronunțată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 4 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE.

În concret, recurentul-reclamant a criticat considerentul prin care instanța de apel a reținut că prevederea contractuală referitoare la riscul valutar face parte din obiectul contractului, astfel încât nu putea fi constatată ca fiind abuzivă.

După evocarea deciziilor pronunțate de C.J.U.E. în cauzele nr. C-484/08 și C-241/98, titularul recursului a învederat că instanța era obligată să verifice dacă clauza de risc valutar a fost redactată în mod clar și inteligibil.

Recurentul-reclamant a subliniat că respectiva clauză nu întrunește cerința anterior evocată, întrucât aceasta nu expune în mod transparent mecanismul de restituire a creditului în franci elvețieni, în condițiile în care veniturile sale sunt încasate în moneda națională.

În final, autorul recursului a conchis că banca nu și-a îndeplinit obligația de informare a împrumutatului cu privire la posibilele variații de curs valutar.

În drept, recursul a fost întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Împotriva aceleiași decizii, B. S.A. a declarat recurs, prin care a solicitat admiterea căii de atac și casarea în parte a deciziei atacate.

În motivarea recursului, recurenta-pârâtă a susținut, în esență, că unul dintre motivele de apel viza contradicția primei instanțe care, deși a reținut că este neîntemeiat capătul de cerere având ca obiect calcularea dobânzii după formula propusă de împrumutat, a dispus restituirea dobânzii percepute în plus în raport de această formulă pretins neînsușită.

În acest sens, autoarea recursului a învederat că instanța de apel nu a expus considerentele pentru care a menținut contradicția respectivă și nici nu a analizat motivele de apel privitoare la aceasta.

Recurenta-pârâtă a mai arătat că instanța de apel a încălcat regulile C. civ. referitoare la aplicarea legii în timp, când a reținut că sunt incidente dispozițiile art. 9

3

lit. g) din O.G. nr. 21/1992.

În concret, autoarea recursului a subliniat că acest text de lege nu era în vigoare nici la data de 5 decembrie 2007, când a fost încheiat contractul de credit și nici la data de 5 decembrie 2008, când dobânda a devenit revizuibilă. în acest sens, a arătat că dispozițiile art. 9

3

lit. g) din O.G. nr. 21/1992 au intrat în vigoare la 27 decembrie 2008, fiind introduse prin O.U.G. nr. 174/2008.

Nefiind în vigoare la momentul încheierii contractului de credit, instanța de apel nu putea constata caracterul abuziv al unei clauze, în temeiul acestor dispoziții.

Recurenta-pârâtă a mai susținut că instanța de apel a încălcat regulile de interpretare a contractelor în privința clauzei stipulate la art. 4.3 din contractul de credit, referitoare la dobânda revizuibilă.

În concret, aceeași parte a arătat că o clauză trebuie interpretată în sensul în care poate produce efecte, iar nu în acela în care nu ar putea produce niciunul.

Aplicând această regulă în privința clauzei referitoare la dobânda revizuibilă, recurenta-pârâtă a susținut că evoluția pieței financiare reprezintă un criteriu obiectiv care se determină în funcție de creșterea sau scăderea dobânzilor aferente creditelor acordate în aceeași monedă.

În plus, autoarea recursului a subliniat că nu poate controla evoluția pieței financiare, aceasta fiind exterioară voinței sale.

De asemenea, a arătat că politica de creditare a băncii vizează posibilitatea acesteia de modifica unilateral rata dobânzii, conform art. 1 lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000.

Cu privire la comisioanele de procesare și administrare, recurenta-pârâtă a criticat considerentul prin care instanța de apel a reținut că în contractul de credit nu sunt specificate contraprestațiile băncii pentru perceperea acestor comisioane.

În combaterea acestui considerent, autoarea recursului a precizat că primul comision este perceput pentru procesarea cererii de credit, iar al doilea comision este perceput pentru monitorizarea de către bancă a utilizării/rambursării creditului, precum și a îndeplinirii oricăror alte obligații de către împrumutat în baza contractului de credit, conform mențiunilor din cuprinsul clauzelor stipulate la art. 6.1 și art. 6.3.

În plus, aceeași parte a învederat că legislația în vigoare la momentul încheierii contractului nu impunea detalierea în cuprinsul contractului a activităților prestate în schimbul perceperii comisioanelor bancare.

De asemenea, recurenta-pârâtă a mai criticat considerentul prin care instanța de apel a reținut ca banca nu a justificat stabilirea cuantumului comisionului de procesare, sub forma unui procent aplicat la suma împrumutată.

Astfel, autoarea recursului a precizat că nu era interzisă prin lege stabilirea unui cost bancar, sub forma unui procent.

În final, recurenta-pârâtă a conchis că instanța de apel a aplicat alin. (6) al art. 4 din Legea nr. 193/2000, deși acest alineat a intrat în vigoare ulterior încheierii contractului de credit.

În drept, recursul a fost întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Prin întâmpinare, recurentul-reclamant a solicitat respingerea recursului declarat de către pârâtă, ca nefondat.

Conform art. 493 alin. (2)-(4) C. proc. civ., a fost întocmit un raport asupra admisibilității în principiu a recursurilor, raport care, după analiza acestuia în completul de filtru, a fost comunicat părților.

Prin raport s-a constatat că recursul declarat de pârâta B. S.A. nu este timbrat cu taxa judiciară de timbru, în cuantum de 7.259,98 RON, datorată în temeiul art. 24 alin. (1) și alin. (2) teza a II-a din O.U.G. nr. 80/2013.

Prin încheierea din 7 aprilie 2020, în condițiile art. 493 alin. (5) C. proc. civ., în forma în vigoare la data începerii procesului, deci anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 310/2018, completul a fost în unanimitate de acord că recursul declarat de pârâtă nu îndeplinește una din cerințele de formă, extrinseci, în sensul prevederilor art. 486 alin. (2) teza I C. proc. civ.. Concret, la cererea de recurs nu a fost atașată dovada achitării taxei judiciare de timbru, iar recurenta-pârâtă nu s-a conformat acestei obligații nici în termen de 10 zile de la data comunicării cuantumului stabilit de instanță, în condițiile art. 33 alin. (2) teza I din O.U.G. nr. 80/2013, respectiv la 14 iunie 2019 și nici după comunicarea raportului, la 2 martie 2020 .

În consecință, în condițiile art. 493 alin. (5) C. proc. civ., a aplicat sancțiunea prevăzută de art. 486 alin. (3) raportat la art. 486 alin. (2) C. proc. civ., anume aceea a anulării recursului. Față de împrejurarea că, până la momentul pronunțării asupra excepției de nulitate, determinată de încălcarea, de către recurenta-pârâtă, a unei cerințe legale extrinseci actului de procedură, potrivit art. 176 pct. 6 C. proc. civ., nu dispăruse cauza acesteia, constată rămasă fără efecte depunerea de dovezi privind plata taxei de timbru, după pronunțarea încheierii din 7 aprilie 2020.

Cât privește recursul declarat de către recurentul-reclamant, prin încheierea din 7 aprilie 2020, instanța a dispus admiterea în principiu a acestei căi extraordinare de atac, în reformare, și a fixat termen de judecată pe fond, cu citarea părților, la 14 iulie 2020.

Recursul declarat de reclamantul A. este fondat, însă numai pentru motivele ce se vor arăta în continuare:

Sub un prim aspect, recurentul a criticat soluția instanței de apel de menținere a hotărârii primei instanțe privind respingerea capătului de cerere în constatare caracter abuziv al clauzelor cuprinse în art. 5.1 și art. 5.2 din contractul de credit. Potrivit acestor clauze, împrumutatul s-a obligat să ramburseze suma împrumutată în moneda creditului, respectiv în CHF, iar banca era mandatată să efectueze schimbul valutar, în numele și pentru împrumutat, în scopul stingerii obligațiilor de plată scadente, utilizând propriul curs de schimb. Potrivit autorului căii de atac, hotărârea a fost dată cu aplicarea greșită a art. 4 din Legea nr. 193/2000, a art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE și a art. 1578 C. civ. din 1864, critică subscrisă motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Procedând la examinarea conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, potrivit prevederilor art. 483 alin. (3) C. proc. civ., prin prisma motivelor de nelegalitate invocate, respectiv aplicarea greșită a dispozițiilor art. 4 din Legea nr. 193/2000, se cuvine a face o serie de precizări preliminare.

Contractul de credit ipotecar în discuție, ale cărui clauze referitoare la riscul valutar sunt supuse mecanismului de control al clauzelor abuzive, a fost încheiat la data de 5 decembrie 2007, fiind guvernat, prin urmare, de prevederile actelor normative în domeniul protecției consumatorului în vigoare la acea dată, respectiv de Legea nr. 190/1999 și de O.G. nr. 21/1992.

În completarea legilor speciale privind raporturile dintre profesioniști și consumatori, actul juridic analizat este supus prevederilor din C. civ. din 1864, relative la împrumutul de consumație cu dobândă, actul normativ în vigoare la data când contractul a fost încheiat, potrivit art. 102 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009.

Toate actele normative susarătate, din domeniul protecției consumatorului, inclusiv Legea nr. 193/2000, ale căreia dispoziții se pretinde că au fost greșit interpretate și aplicate de către instanța de apel, au fost adoptate pentru implementarea și, ulterior aderării, pentru transpunerea unor directive. Astfel, Legea nr. 193/2000, este un act normativ care transpune Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive din contractele încheiate, cu consumatorii, în îndeplinirea obligației de transpunere integrală a acguis-ului comunitar în legislația românească până la momentul aderării. Așadar, interpretarea prevederilor Legii nr. 193/2000, inclusiv domeniul de aplicare al acestui act normativ și cauzele de excludere de la controlul jurisdicțional al caracterului abuziv pentru anumite clauze contractuale, se impune a fi făcută prin filtrul Directivei 93/13/CEE și al jurisprudenței Curții de Justiție a Uniunii Europene (C.J.U.E.) în materie.

Rolul C.J.U.E. este acela de a stabili un standard unitar de interpretare a prevederilor Directivei 93/13/CEE, aplicabil în toate statele membre, eliminându-se marja de apreciere discreționară a judecătorului național și riscul de disparitate în aplicarea mecanismului de control al clauzelor abuzive.

Altfel spus, atunci când dreptul Uniunii nu lasă la aprecierea statelor membre sensul și domeniul de aplicare al unei anumite noțiuni cuprinse în cadrul unei dispoziții de drept al Uniunii, principiul aplicării uniforme și cel al egalității impun ca respectiva noțiune să primească pe întreg teritoriul Uniunii "o interpretare autonomă și uniformă, care trebuie stabilită ținând seama de contextul prevederii și de obiectivul urmărit de reglementarea în cauză" (a se vedea, printre altele, hotărârea Fish Legal și Shirlay, C-279/12, pct. 42).

În aceste condiții se impune a arăta că acele clauze contractuale pentru care se solicită constatarea caracterului abuziv reflectă principiul nominalismului monetar, astfel cum era reglementat de articolul 1578 din C. civ. din 1864, aplicabil, așa cum s-a precizat în precedentele considerente, raportului juridic dedus judecății. Potrivit acestui text de lege, "debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată și nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs în momentul plății".

Așadar, aceste clauze contractuale reflectă o dispoziție de drept național care este de natură supletivă, în sensul că se aplică între părțile contractante în lipsa unui acord diferit în această privință.

Or, în exercitarea competenței pe care i-o conferă art. 267 din TFUE, C.J.U.E. a statuat deja că art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 instituie o excludere de la controlul caracterului abuziv a clauzelor care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii. Totodată, Curtea a reținut că, așa cum rezultă din cuprinsul celui de al treisprezecelea considerent al Directivei 93/13, expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii" se referă și la normele care, conform legii naționale, se aplică între părțile contractante, cu condiția să nu se fi instituit alte acorduri (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, pct. 26).

Potrivit jurisprudenței constante a Curții, această excludere de la aplicarea regimului Directivei 93/13/CEE este justificată de faptul că, în principiu, se poate prezuma în mod legitim că legiuitorul național a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților la anumite contracte (a se vedea Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, pct. 28, precum și Hotărârea din 20 septembrie 2018, OTP Bank și OTP Faktoring, pct. 53).

Într-o cauză recentă, respectiv în Hotărârea din 9 iulie 2020, N.G. și OH împotriva D. S.A., C-81/19, C.J.U.E. a reamintit că art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 acoperă, ținând seama de al treisprezecelea considerent al acesteia, și norme supletive, întrucât această dispoziție nu face distincție între, pe de o parte, dispozițiile care se aplică independent de alegerea părților contractante (dispoziții imperative) și, pe de altă parte, dispozițiile supletive (pct. 34 din hotărârea suscitată).

În plus, prin aceeași hotărâre, Curtea a adus, în sprijinul jurisprudenței sale anterioare, argumente suplimentare, cum ar fi acela că împrejurarea că legiuitorul național a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților la anumite contracte nu constituie "o condiție pentru aplicarea excluderii prevăzute la art. 1 alin. (2) din Directivă, ci justificarea unei astfel de excluderi" (pct. 27). Altfel spus, nu este permis un control jurisdicțional al caracterului abuziv al unor clauze contractuale ce transpun o normă națională, pe baza verificării calității acelei norme de către judecătorul național.

Totodată, a statuat că este lipsit de relevanță faptul că se poate deroga de la o dispoziție de drept național supletivă, în ceea ce privește verificarea aspectului dacă o clauză contractuală care reflectă o asemenea dispoziție este exclusă, în temeiul art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, din domeniul de aplicare al acestei directive (pct. 35). În egală măsură, este lipsită de relevanță împrejurare că o astfel de clauză nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, întrucât, conform art. 3 alin. (1) din Directivă, lipsa unei negocieri individuale este o condiție legată de declanșarea verificării caracterului abuziv al unei clauze, verificare care nu poate interveni în situația în care clauza contractuală nu intră în domeniul său de aplicare (pct. 36 din hotărârea preciatată).

De altfel, art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993, astfel cum a fost interpretat de jurisprudența C.J.U.E. susarătată, a fost preluat în legea națională, prin art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, text potrivit căruia clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispozițiilor acestui act normativ. Trecând peste calitatea transpunerii acestei dispoziții de drept unional, sensul și interpretarea normei naționale de transpunere a unei directive nu pot fi altele decât cele care rezultă din jurisprudența C.J.U.E.

Așadar, criticile formulate de recurentul-reclamant, relative la greșita aplicare a prevederilor art. 4 din Legea nr. 193/2000 sau a art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE sunt vădit străine de raportul juridic dedus judecății și, prin urmare, nu se impune a fi analizate. Este evident că excluderea clauzelor de la controlul jurisdicțional al caracterului abuziv, respectiv din domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000, face inutilă trecerea la etapele ulterioare acestui mecanism, respectiv verificarea excluderii prevăzute de art. 4 alin. (6) din lege sau a îndeplinirii condițiilor cumulative prevăzute de art. 4 alin. (1).

Cât privește pretinsa greșită aplicare a dispozițiilor art. 970 C. civ. și a teoriei impreviziunii, reflectată în Decizia Curții Constituționale nr. 623/2016, critici subscrise de recurentul-reclamant motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se impune a face o serie de precizări preliminare.

Reclamantul nu a învestit instanța de fond cu un capăt de cerere referitor la adaptarea contractului de credit, bazat pe impreviziune. Deși a invocat, formal, incidența prevederilor art. 970 C. civ., în dezvoltarea motivelor de fapt ale cererii de chemare în judecată dezechilibrul prestațiilor părților contractante, intervenit în cursul executării convenției, a fost folosit ca argument în susținerea îndeplinirii condițiilor prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 pentru constatarea caracterului abuziv al clauzelor ce impuneau restituirea împrumutului în moneda în care a fost acordat. De altfel, formularea a două capete de cerere, cu titlu principal, simultan, unul în constatare nulitate parțială contract și unul în adaptare a convenției, bazată pe impreviziune, nici nu era posibilă, din moment ce cea de a doua solicitare nu putea avea ca premisă decât o convenție valabil încheiată.

Abia prin cererea de apel, reclamantul a dezvoltat critici care tindeau să pună în discuție adaptarea contractului, ca urmare a unor împrejurări excepționale intervenite în cursul executării acestuia. Însă, cu respectarea prevederilor art. 478 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora în apel nu se poate schimba cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată, instanța de apel nu s-a pronunțat asupra acestei cereri noi. Procedând astfel, instanța de prim control judiciar a făcut o corectă aplicare a principiului potrivit căruia limitele efectului devolutiv al apelului sunt determinate de ceea ce s-a supus judecății la prima instanță.

Așadar, criticile formulate de recurentul-reclamant, referitoare la greșita interpretare de către instanța de apel, a prevederilor art. 970 C. civ. și a teoriei impreviziunii, astfel cum ar fi aceasta aplicabilă în lumina considerentelor Deciziei Curții Constituționale nr. 623/2016, și contractelor încheiate anterior intrării în vigoare a Noului C. civ., sunt străine de conținutul hotărârii atacate. De altfel, și prin prisma dezechilibrului semnificativ între drepturile și obligațiile părților contractante sau al cerințelor bunei-credințe, interpretarea și aplicarea art. 970 C. civ. de la 1864 nu se impune, chiar și ca argument în susținerea caracterului abuziv al clauzelor de risc valutar. Așa cum s-a arătat în precedentele considerente, clauzele contractuale în discuție sunt excluse din domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000, astfel că niciuna din prevederile acestei legi nu se aplică raportului juridic dedus judecății.

Instanța constată însă întemeiate criticile formulate de recurentul-reclamant, privind greșita aplicare a prevederilor art. II al Legii nr. 288/2010 de aprobare a O.U.G. nr. 50/2010, în ce privește soluția dată capătului de cerere privind constatarea caracterului abuziv al clauzei incluse în art. 4.3 din contractul de credit, privind dobânda variabilă.

Astfel, prin sentința primei instanțe, s-a constatat nulitatea clauzei cuprinse în art. 4.3 din contract privind modificarea ratei dobânzii, "în funcție de evoluția pieței financiare sau de politica de credite a băncii". S-a reținut, în esență, că este o clauză abuzivă, întrucât dă dreptul comerciantului de a modifica unilateral clauzele contractului, fără a avea un motiv întemeiat care să fie precizat în contract, înscriindu-se în ipoteza prevăzută de art. 1 lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000.

În consecință, a fost obligată pârâta să restituie reclamantului diferența dintre dobânda plătită în intervalul 5 decembrie 2008 - septembrie 2010 și suma real datorată cu titlu de dobândă pentru această perioadă, calculată conform formulei valoarea indicelui de referință LIBOR la 6 luni, la care se adaugă marja băncii de 1,773%. Instanța de fond a constatat, pentru a hotărî astfel, că după septembrie 2010, clauzele privind dobânda variabilă au fost aliniate la prevederile O.U.G. nr. 50/2010 și, ca atare, nu mai au caracter abuziv.

Deși prin motivele de apel formulate, reclamantul-apelant a formulat ample critici soluției date de judecătorul fondului, punând în discuție, în principal, inexistența unui act adițional la contractul de credit, care să fi fost perfectat după intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 50/2010, instanța de apel nu răspunde prin niciun considerent acestor susțineri.

Singurul considerent pe care instanța de recurs îl poate identifica în textul deciziei atacate, relativ la capătul de cerere privind caracterul abuziv al clauzei de dobândă variabilă, este acela potrivit căruia "în mod corect judecătorul fondului a apreciat că cererea reclamantului este neîntemeiată… calcularea dobânzii potrivit formulei valoarea LIBOR + marja băncii, la momentul încheierii contractului … neexistând nicio prevedere legală care să-i permită să intervină în acest fel în convenția survenită între părți". De altfel, trecând peste faptul că instanța nu verifică, în niciun fel, dacă convenția inițială a fost modificată, ulterior, prin acordul părților și în condițiile legii noi, aceasta pare să nu observe că instanța de fond a găsit o modalitate ca, după constatarea nulității clauzei de dobândă variabilă, să se asigure că acea clauză nu a produs efecte asupra consumatorului.

Din această perspectivă, a soluției referitoare la consecințele ce decurg din încheierea sau nu a unui act adițional la contractul de credit, după intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 50/2010, decizia atacată este întrutotul nemotivată, ceea ce permite instanței de recurs să rețină incidența motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.. Astfel, nearătarea, în considerente, a situației de fapt, decurgând din analiza probelor administrate, respectiv a acelor înscrisuri care au format convingerea instanței că acel contract de credit a fost sau nu modificat, prin acordul părților, în anul 2010, cu respectarea exigențelor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., fac imposibil controlul judiciar exercitat de instanța de recurs, control limitat la verificarea aplicării legii.

În acest context, instanța de recurs reamintește că, potrivit art. II alin. (1) din Legea nr. 288/2010, care a aprobat, cu modificări, O.U.G. nr. 50/2010, actele adiționale încheiate și semnate de părți în intervalul cuprins între data intrării în vigoare a ordonanței și data aprobării acesteia, prin legea susmenționată, își produc în continuare efectele, în conformitate cu termenii contractuali agreați de părți. În schimb, conform alin. (2) al aceluiași text de lege, actele adiționale nesemnate de către consumatori, dar considerate aprobate tacit până la data intrării în vigoare a acestei legi, urmau să producă efecte numai în situația în care niciuna dintre părți nu notifica cealaltă parte în sens contrar, într-un termen prestabilit de legiuitor. Deși pârâta a invocat, constant existența unui act adițional, pretins perfectat în condițiile alineatului II al articolului suscitat, instanța de recurs se rezumă la a observa că înscrisul ce constată această convenție nu a fost depus în fazele procesuale anterioare.

Doar după constatarea existenței unui act adițional la contractul de credit perfectat de părți, instanța de apel ar trebui să verifice conținutul concret al clauzei de dobândă variabilă și să aprecieze asupra caracterului abuziv sau nu al acesteia. În eventualitatea în care un atare act adițional se constată a nu fi fost încheiat în condițiile legii, instanța de rejudecare urmează a aprecia consecințele ce decurg din efectele nulității clauzei deja constatată abuzivă, efectul mediat fiind eliminarea clauzei și păstrarea totuși a unui preț al contractului, restituirea prestației ș.a.m.d.

În acest demers, instanța de rejudecare trebuie să asigure un just echilibru între liniile directoare trasate prin jurisprudența C.J.U.E. referitoare la posibilitatea instanței de judecată, de a "construi" o clauză achitabilă pentru a înlocui clauza considerată abuzivă (Hotărârea Banca Espaniol de Credito, C-618/10), la identificarea unei astfel de clauze între normele supletive existente în dreptul pozitiv (Hotărârea Kasler, C-26/13), pe de o parte, și principiul neînrăutățirii situației părții în propria cale de atac, reglementat de art. 502 raportat la art. 481 C. proc. civ., pe de altă parte.

Față de considerentele ce preced, potrivit art. 497 teza I raportat la art. 496 alin. (2) C. proc. civ., în referire la art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ., va admite recursul declarat de către reclamant și va casa în parte decizia recurată, numai în ceea ce privește apelul promovat de această parte. În rejudecare, instanța de apel urmează a analiza doar criticile ce vizează clauzele de dobândă variabilă, ținând seama de problemele de drept deja dezlegate de către instanța de recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează, ca netimbrat, recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.A. împotriva deciziei nr. 122 din 20 martie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă.

Admite recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei nr. 122 din 20 martie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă.

Casează în parte decizia recurată numai în ceea ce privește apelul declarat de reclamant și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de apel.

Definitivă.

Pronunțată în ședința publică astăzi, 14 iulie 2020.