ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1953/2020

Ședința publică din data de 14 octombrie 2020

Asupra recursului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la data de 12 mai 2016 sub nr. x/2016, reclamanții A. și B. au chemat în judecată pârâta C. S.A., solicitând:

1) adaptarea și modificarea contractului de credit nr. x din 22.05.2008, precum și a actului adițional din 19.10.2012, constând în diminuarea corespunzătoare a soldului creditului și stabilirea achitării ratelor creditului în RON, la cursul de schimb din data de 05.06.2008 (1 CHF = 2,2396 RON) - data tragerii creditelor refinanțate, în condițiile alin. (2) și (3) ale art. 1.271 din noul C. civ., având în vedere situația de impreviziune și ținând cont de caracterul abuziv al clauzelor privind riscul valutar;

2) constatarea caracterului abuziv, a nulității absolute și eliminarea clauzelor privind dobândă contractuală, prevăzute la art. 3.1, 3.2, 3.3, 3.4, 3.7 din contractul de credit nr. x/22.05.2008, art. 2, 2.1, 2.2, 2.3, 2.4, 2.5, 2.8 din actul adițional/10.08.2009, art. 2, 2.1, 2.2, 2.3, 2.4, 2.4.1, 2.6 din actul adițional/28.10.2010 și art. 2.1, 2.2, 2.3, 2.4, 2.5, 5.5 din actul adițional/19.10.2012.

Stabilirea dobânzii contractuale, pe toată perioada de derulare a contractului de credit, în conformitate cu art. 37 din O.U.G. nr. 50/2010, modificată prin Legea nr. 288/2010, prin raportare la următoarea formulă de dobândă: 2,61%, în condițiile în care dobânda inițială a fost stabilită la 5,5%, iar indicele LIBOR CHF la 6 luni de la data încheierii contractului (mai 2008) era de 2,89% (5,5% - 2,89% =2,61%);

3) constatarea caracterului abuziv, a nulității absolute și eliminarea clauzelor privind dobândă contractuală penalizatoare/comision restanță, prevăzute la art. 3.11 din contractul de credit nr. x/22.05.2008, art. 2.11 din actul adițional/10.08.2009, art. 2.10 actul adițional/28.10.2010 și art. 2.6 din actul adițional/19.10.2012;

4) constatarea caracterului abuziv, a nulității absolute și eliminarea din contractul de credit a clauzei privind comisionul de procesare în cuantum de 7.257,16 CHF, prevăzută la art. 3.12 din contractul de credit nr. x/22.05.2008;

5) constatarea caracterului abuziv, a nulității absolute și eliminarea clauzei privind comisionul de administrare de 0,15%, ce se calculează prin aplicarea procentului la soldul creditului, prevăzută la art. 3.14 din contractul de credit nr. x/22.05.2008;

6) constatarea caracterului abuziv, a nulității absolute și eliminarea clauzei privind modificarea valorii ratelor de credit și valoarea ratei dobânzii curente în mod unilateral de către bancă, prevăzută la art. 11.4 din contractul de credit nr. x/22.05.2008;

7) restituirea sumelor încasate în temeiul clauzelor abuzive sus-menționate, la care se adaugă dobânda legală, calculată de la data fiecărei plăți și până la data restituirii efective, în cuantum provizoriu de 30.302,27 CHF (122.639,35 RON, la cursul B.N.R. din 11.05.2016, 1 CHF = 4,0472 RON) + 61.554,09 RON = 184.193,44 RON, reprezentând:

- diferența între dobânda contractuală efectiv achitată de reclamanți și dobânda ce rezultă în urma refacerii calculului ratei dobânzii conform formulei mai sus menționate + dobânda penalizatoare, în cuantum de 17.001,03 CHF, aferentă perioadei august 2008 - septembrie 2012 și 61.554,09 RON, aferentă perioadei octombrie 2012 - februarie 2014;

- contravaloarea comisionului de administrare aferent perioadei iulie 2008 - iunie 2009, în cuantum de 6.044,08 CHF;

- contravaloarea comisionului de procesare, achitat la 22.05.2008, în cuantum de 7.257,16 CHF;

8) obligarea pârâtei la emiterea unui nou grafic de rambursare care să reflecte conținutul convenției de credit după eliminarea tuturor clauzelor abuzive invocate la punctele 2-6 și după adaptarea și modificarea corespunzătoare a contractului conform punctului 1;

9) obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 5244 din 13 septembrie 2016, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2016, cererea reclamanților a fost respinsă ca neîntemeiată.

Prin decizia civilă nr. 513 din 7 februarie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, a fost admis apelul declarat de apelanții - reclamanți A. și B. împotriva sentinței civile nr. 5244 din 13 septembrie 2016, pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a Civilă.

A fost schimbată în tot sentința atacată, în sensul că a fost admisă în parte acțiunea; s-a constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzelor privind comisioanele de procesare și de administrare, precum și a clauzei privind modificarea dobânzii curente, în mod unilateral de către bancă; a fost obligată banca la restituirea sumelor percepute cu titlu de comision de administrare și de procesare, precum și la plata dobânzii legale, calculate de la data plății comisionului până la restituirea efectivă. A fost respinsă cererea în rest, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei decizii, pârâta a declarat recurs.

Un prim motiv de recurs invocat de recurenta-pârâtă vizează faptul că hotărârea cuprinde motive contradictorii, dar și motive străine de natura cauzei.

Astfel, recurenta-pârâtă susține că, pe de o parte, că instanța de apel a arătat în motivarea hotărârii că nu a avut de analizat prețul creditului, astfel cum a fost agreat de părți și nu se substituie acestora, că Directiva privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii prevede două excepții privind aprecierea caracterului abuziv al clauzelor contractuale și că această apreciere nu privește nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al prețului sau remunerației, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar și inteligibil.

Potrivit recurentei-pârâte, în contrazicând aceste argumente, instanța de apel a arătat că achitarea unui comision lunar cu o valoare deloc neglijabilă în raport de costurile creditului creează o sarcină în plus în detrimentul consumatorului, și astfel, un dezechilibru semnificativ.

Așadar, recurenta-pârâtă consideră că instanța de control judiciar face aprecieri asupra cuantumului comisionului de administrare, reținând că ar fi îndeplinită condiția dezechilibrului semnificativ tocmai prin raportare la prețul contractului de credit, deși arată că nu a avut de analizat prețul creditului și a făcut trimitere la excepțiile de la controlul caracterului abuziv stabilite de art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13, ceea ce atrage incidența motivului de casare prevăzut la art. 488 pct. 6 C. proc. civ.

Totodată, în cuprinsul hotărârii, instanța de apel a constatat (pagina 13) că o anumită clauză - art. 3 lit. d) din Condiții speciale - îi permite uneia din părți să modifice în tot obiectul unei obligații, motiv străin de natura cauzei, ceea ce atrage de asemenea, incidența motivului de casare prevăzut la art. 488 pct. 6 C. proc. civ.

Astfel, recurenta-pârâtă arată că prin decizia recurată, s-a constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzei privind modificarea dobânzii curente în mod unilateral de către bancă, fără ca în cuprinsul hotărârii să se indice care este această clauză.

De asemenea, instanța de apel nu a indicat nici care este clauza care ar consacra o stare de inferioritate a consumatorilor, nici care este modificarea marjei dobânzii la care se referă, nu motivează dezechilibrul semnificativ între drepturile și obligațiile părților și dacă este îndeplinită condiția relei credințe a băncii.

Recurenta-pârâtă invocă și incidența motivului de recurs reglementat de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Astfel, potrivit recurentei-pârâte, instanța de apel a aplicat în mod greșit dispozițiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

Astfel, recurenta-pârâtă susține că instanța a considerat a fi îndeplinită condiția dezechilibrului semnificativ, deși legea nu prevede nimic în sensul justificării oferite de instanță, iar jurisprudența C.J.U.E. statuează cu totul alte criterii decât cele reținute în decizia recurată. De asemenea, instanța de apel nu a analizat cea de-a treia condiție cumulativă de la art. 4 alin. (1), și anume reaua-credință.

Potrivit recurentei-pârâte, condiția dezechilibrului semnificativ a fost analizată în cauza Constructors Principado S.A., C-226/12, stabilindu-se de către instanța de la Luxembourg că, în scopul aprecierii existenței eventuale a unui dezechilibru semnificativ, trebuie să se țină seama de natura bunului sau a serviciului care face obiectul contractului, raportat la toate circumstanțele care au însoțit încheierea acestui contract, precum și la toate celelalte clauze ale acestuia.

S-a mai reținut, în aceeași cauză, că dezechilibrul semnificativ poate să rezulte din simplul fapt al unei atingeri suficient de grave aduse situației juridice în care este plasat consumatorul, în calitate de parte la contractul în cauză, în temeiul dispozițiilor naționale aplicabile, fie sub forma unei restrângeri a conținutului drepturilor de care, potrivit acestor dispoziții, consumatorul beneficiază în temeiul acestui contract, fie sub forma unei piedici în exercitarea acestora sau a punerii în sarcina sa a unei obligații suplimentare, neprevăzută de normele naționale.

Totodată, în cauza Mohamad Aziz, C-415/11, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a reținut că noțiunea "dezechilibru semnificativ" în detrimentul consumatorului trebuie apreciată prin intermediul unei analize a normelor naționale aplicabile în lipsa unui acord între părți, pentru a evalua dacă și, eventual, în ce măsură contractul îl plasează pe consumator într-o situație juridică mai puțin favorabilă în raport cu cea prevăzută de dreptul național în vigoare.

Contrar celor reținute de instanța de apel, în opinia recurentei-pârâte, în cauză nu sunt îndeplinite condițiile existenței unui dezechilibru semnificativ.

Trebuie observat că, prin art. 3.12 din contractul de credit, s-a stabilit că, pentru procesarea cererii de credit, împrumutatul datorează băncii un comision de procesare de 2,2%, calculat prin aplicarea procentului la valoarea creditului menționată la art. 1.1 lit. a), b), c), d), f), comision care se plătește integral, la data tragerii creditului.

În opinia recurentei-pârâte, prin clauza referitoare la comisionul de procesare, nu a fost afectată situația juridică a intimaților-reclamanți, aceștia nefiind puși într-o poziție mai puțin favorabilă în raport cu cea prevăzută de dreptul național. În acest sens, precizează că, la data încheierii contractului de credit, nu exista nicio dispoziție legală care să interzică perceperea unui astfel de comision sau care să pună în sarcina băncilor toate costurile legate de acordarea unui credit.

Totodată, potrivit recurentei-pârâte, exprimarea clauzei s-a făcut într-un mod clar și inteligibil, împrumutatului nefiindu-i ascunsă inserarea sa în contractul de credit. Suma reprezintă echivalentul unor servicii prestate, a fost clar determinată în contract: la art. 3.12 sub forma unui procent, iar la art. 1.1 lit. b) în sumă exactă.

În opinia recurentei-pârâte, însăși denumirea comisionului relevă fără echivoc rațiunea perceperii, într-un limbaj accesibil oricărui consumator mediu, respectiv activitatea de procesare a creditului, nefiind însă necesară detalierea activităților întreprinse de bancă, condiție pe care nici Legea nr. 193/2000 art. 4 nu o prevede, nici legislația ulterioară - în speță O.U.G. nr. 50/2010 - nu a stipulat-o. Așa cum rezultă din chiar denumirea sa, comisionul de procesare este perceput pentru demersurile efectuate de bancă în vederea procesării cererii de credit, adică pentru tot ce presupune verificarea condițiilor pe care le îndeplinește solicitantul în funcție de tipul de credit pentru care optează.

De asemenea, recurenta-pârâtă arată că prin art. 3.14 din contractul de credit s-a stabilit că "Pentru monitorizarea de către bancă a utilizării/rambursării creditului, precum și a îndeplinirii oricăror alte obligații asumate de acesta în baza contractului de credit, împrumutatul datorează lunar băncii un comision de administrare de 0,15% ce se calculează prin aplicarea procentului la soldul creditului. Suma de plată rezultată urmează a fi achitată la data scadenței fiecărei rate lunare".

Valoarea comisionului de administrare, modalitatea de calcul și scadența au fost stipulate clar, iar motivele perceperii acestui comision rezultă din cuprinsul art. 3.12 din contractul de credit și din denumirea sa.

În plus, intimații-reclamanți au primit și graficul de rambursare a creditului, în cuprinsul căruia comisionul a fost evidențiat distinct, valoarea acestuia fiind determinată lunar, având un cuantum descrescător pe durata creditului, fiind astfel aplicabil la soldul creditului.

Așadar, rezultă, nu numai că, la momentul acordului de voință, intimaților-reclamanți nu le-a fost ascunsă inserarea în cuprinsul convenției a comisionului de procesare și a celui de administrare, dar și faptul că banca a acționat în sensul de a face aceste costuri transparente împrumutatului.

Referitor la contraprestația băncii pentru aceste comisioane, recurenta-pârâtă susține că activitatea de întocmire și procesare a unei cereri de creditare, de verificare a eligibilității unui client, precum și operațiunile specifice de urmărire/monitorizare a creditului, presupun anumite costuri, întrucât toate aceste activități presupun antrenarea unor resurse umane și materiale.

Potrivit recurentei-pârâte, condiția dezechilibrului nu se referă la detalierea motivației perceperii sau în contraprestația efectuată de bancă, cum greșit justifica instanța de apel existența unui dezechilibru.

Totodată, potrivit art. 1105 C. civ. de la 1864, cheltuielile ocazionate de efectuarea plății revin debitorului, în speță împrumutatului (contractul de împrumut fiind un contract unilateral).

Cu privire la buna-credință a băncii, recurenta-pârâtă susține că instanța de apel a omis să analizeze această condiție cumulativă prevăzută de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 și că buna-credință se prezumă, în timp ce reaua-credință trebuie dovedită în condițiile art. 1169 C. civ. de la 1864.

Totodată, recurenta-pârâtă susține că, la data încheierii contractului de credit, nu exista nicio dispoziție legală care să interzică perceperea unor astfel de comisioane sau care să pună în sarcina băncilor toate costurile legate de procesarea cererilor de credit și de administrarea creditelor. În consecință, nu se poate considera că este îndeplinită condiția relei-credințe prin inserarea clauzei referitoare la comisionul de procesare și a clauzei referitoare la comisionul de administrare.

În opinia recurentei-pârâte, este nelegală și soluția adoptată de instanța de apel cu privire la restituirea contravalorii comisionului de procesare și a comisionului de administrare cu dobânda legală aferentă calculată de la data încasării acestor comisioane și până la data restituirii efective către reclamanți, aceasta fiind consecința constatării în mod nelegal a caracterul abuziv al clauzelor contractuale privind comisionul de administrare și comisionul de procesare.

În subsidiar, recurenta-pârâtă arată că sancțiunea care intervine în situația constatării caracterului abuziv al clauzelor este una sui generis, respectiv încetarea producerii efectelor pentru viilor, fără a se pune în discuție prestațiile deja executate, astfel cum se întâmplă în cazul sancțiunii nulității.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ.

Intimații-reclamanți au formulat întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Recurenta-pârâtă nu a formulat răspuns la întâmpinare.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Completul de filtru a dispus, prin încheierea din 15 ianuarie 2020, comunicarea acestuia părților, pentru a depune puncte de vedere cu privire la raport.

Părțile nu au depus puncte de vedere cu privire la raportul întocmit în cauză.

Prin încheierea din 29 aprilie 2020, Înalta Curte de Casație și Justiție, constituită în completul de filtru, a admis în principiu recursul și a constatat suspendarea de plin drept a judecării cauzei, în temeiul art. 42 alin. (6) cap. V al Anexei nr. 1 la Decretul privind instituirea stării de urgență pe teritoriul României nr. 195/16.03.2020 precum și față de 63 alin. (11) al Anexei nr. 1 la Decretul privind prelungirea stării de urgență pe teritoriul României nr. 240/14.04.2020.

Judecarea cauzei a fost reluată la 14 octombrie 2020.

Înalta Curte, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată, din perspectiva dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 și C. proc. civ., constată că recursul declarat de recurenta-pârâtă este fondat, pentru considerentele care urmează:

Potrivit dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., casarea se poate cere când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Viciile motivării unei hotărâri pot fi încadrate în trei categorii: lipsa motivării, motivarea inexactă și motivarea insuficientă, casarea intervenind, de regulă, în cazul în care există contradicție între considerente și dispozitiv, când hotărârea cuprinde considerente contradictorii, precum și în cazul în care lipsește motivarea soluției din dispozitiv sau în cazul în care motivarea este superficială sau cuprinde numai considerente străine de natura cauzei.

Astfel, conform art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., considerentele vor cuprinde obiectul cererii, susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

Motivarea trebuie să fie clară, precisă și necontradictorie, aceste cerințe înlăturând arbitrariul și făcând posibil controlul judiciar, precum și exercitarea căilor de atac de retractare.

Dincolo de aceste considerații teoretice, Înalta Curte constată că instanța de apel a reținut că art. 3 lit. d) din Condițiile speciale permite uneia dintre părți să modifice în tot obiectul unei obligații, deși nu fost invocat caracterul abuziv al acestei clauze, fiind motive străine de natura cauzei .

Totodată, instanța a constatat caracterul abuziv al clauzei referitoare la dobândă, fără a indica, în concret clauza contractuală la care face referire, aspect care face imposibil controlul judiciar în calea de atac.

În egală măsură, trebuie avut în vedere și faptul că obligația judecătorului de a motiva soluția pronunțată, presupune necesitatea motivării punctuale a fiecărui capăt de cerere, respectiv de a fiecărui motiv de critică formulat. Trebuie ca instanța de judecată să examineze și să dea un răspuns argumentat problemelor esențiale de fapt și de drept care se pun în cauza dedusă judecății, cerință care nu este îndeplinită în cauză.

Raportat la aceste considerente, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că hotărârea recurată nu îndeplinește cerințele impuse de dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Înalta Curte va reține caracterul fondat și în ceea ce privește motivul de recurs reglementat de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Astfel, Înalta Curte constată că sunt întemeiate susținerile recurentei-pârâte, potrivit cărora instanța de apel a efectuat o analiză greșită a condițiilor prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, analiza instanței rezumându-se la constatarea că serviciile furnizate de bancă, circumscrise comisionului de procesare și a celui de administrare, nu sunt definite în cuprinsul contractului, creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților și că nu rezultă prestația concretă prestată de bancă pentru perceperea acestor comisioane.

Totodată, instanța de apel a omis să analizeze cerința bunei-credințe.

Înalta Curte reține că, potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, "o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților".

Astfel, una dintre condițiile cumulative impuse de textul legal evocat vizează producerea unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului, în analizarea acestei condiții prezentând relevanță obligația profesioniștilor de a formula clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate (art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000).

În legătură cu modul în care trebuie analizat caracterul clar și inteligibil al clauzelor contestate din convenția de credit, instanța supremă reține efectul obligatoriu al interpretării realizate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în decizia preliminară adoptată în cauza C-621/17 (Gyula Kiss vs. CIB Bank Zrt. și alții).

În cauza menționată au fost dezlegate chestiuni de drept similare celor din cauza dedusă judecății, din perspectiva aprecierii caracterului abuziv al clauzelor privind comisionul de acordare credit și comisionul de administrare, Curtea de Justiție a Uniunii Europene statuând că:

"art. 4 alin. (2) și articolul 5 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că cerința potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar și inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, precum cele în discuție în litigiul principal, care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare și al unui comision de acordare care urmează să fie suportate de consumator, metoda lor de calcul și data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză".

În decizia preliminară pronunțată în cauza C-621/17, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a clarificat chestiunea referitoare la elementele concrete care trebuie examinate pentru a se stabili dacă o clauză este exprimată în mod clar și inteligibil, printre acestea fiind menționate: indicarea efectivă a cuantumului comisionului de acordare, metoda de calcul, data de exigibilitate, posibilitatea ca natura serviciilor furnizate efectiv să poată fi înțeleasă sau dedusă din contractul avut în vedere în ansamblul său. S-a mai statuat, totodată, că un consumator trebuie să fie în măsură să verifice dacă există o suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pe care acesta le remunerează.

Totodată, Înalta Curte reține și că dezechilibrul semnificativ între drepturile și obligațiile părților, generat de costurile suportate de către reclamanți cu cele două comisioane este greșită, având în vedere că prevederile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 exclud în mod expres de la verificarea caracterului abuziv cerințele de preț și de plată, în contrapartidă cu produsele și serviciile oferite în schimb.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte constată întemeiate criticile formulate de recurenta-pârâtă în legătură cu nelegalitatea deciziei pronunțate de instanța de apel, sub aspectul referitor la caracterul abuziv al clauzelor din art. 3.12 și art. 3.14 din contractul de credit.

În rejudecare, instanța de apel va relua analiza caracterului abuziv al clauzelor din art. 3.12 și art. 3.14 din contractul de credit dedus judecății, urmând a ține seama de toate criteriile de analiză a caracterului abuziv al unei clauze contractuale, astfel cum acestea sunt definite de art. 4 din Legea nr. 193/2000, precum și de interpretarea dată de Curtea de Justiție a Uniunii Europene prin decizia preliminară pronunțată în cauza C-621/17, cu privire la criteriile pe care instanțele trebuie să le analizeze în aprecierea caracterului abuziv al clauzelor ce reglementează comisioanele de acordare credit.

În consecință, în raport de rațiunile înfățișate, Înalta Curte, cu aplicarea dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va admite recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.A. împotriva deciziei civile nr. 513 din 7 februarie 2018, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, va casa hotărârea recurată și va trimite cauza spre o nouă judecată instanței de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.A. împotriva deciziei civile nr. 513 din 7 februarie 2018, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Casează decizia civilă nr. 513 din 7 februarie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Trimite cauza spre o nouă judecată instanței de apel.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 14 octombrie 2020.