ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1280/2020

Prin cererea înregistrată la Judecătoria Sectorului 2 București, secția Civilă la data de 19 mai 2016, sub nr. x/2016, reclamanții A. și B. au chemat în judecată pârâta C. S.A. solicitând instanței, ca prin hotărârea pe care o va pronunța, să constatate caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzei prevăzute la art. 2.1 teza finală și art. 2.3 privind comisionul de acordare, din convenția de credit nr. x/17.06.2008. Totodată, s-a solicitat: obligarea pârâtei să mențină marja fixă de 4,9% după primul an de dobândă fixă așa cum se prevede la art. 2.1 teza a doua cu referire la graficele de rambursare; obligarea pârâtei la recalcularea ratei dobânzii începând cu al doilea an de creditare raportat la marja băncii de 4,9% și a indicelui LIBOR; restituirea sumelor încasate în baza clauzelor abuzive și nule, cu dobânda legală aferentă; constatarea caracterului abuziv al clauzei de risc valutar și eliminarea acesteia; stabilizarea (înghețarea) cursului de schimb CHF - RON la momentul semnării contractului de credit, curs care să fie valabil pe toată perioada derulării contractului și obligarea pârâtei la restituirea sumei încasate cu titlul de diferență de curs CHF-RON, cu dobânda legală aferentă. În drept, au fost invocate dispozițiile Legii nr. 193/2000, O.G. nr. 21/1992, O.U.G. nr. 99/2006, O.U.G. nr. 50/2010, Legea nr. 288/2010, Legea nr. 363/2007, art. 15 din Constituția României, art. 194 și următoarele C. proc. civ., art. 480, 992 C. civ., Directiva nr. 93/13/CEE, art. 276 din T.F.U.E. În motivarea cererii, reclamanții au învederat că au încheiat cu C. S.A. convenția de credit nr. x pentru suma de 102.600 CHF. La data de 9 iunie 2016, reclamanții au depus precizări la dosar cu privire la valoarea contestată. Astfel, comisionul de acordare a creditului prevăzut la art. 2.3 este în cuantum de 6.232,95 RON (echivalentul a 1539 CHF), suma solicitată cu titlu de diferență dobândă este de 3.752,08 RON (echivalentul a 926,44 CHF), suma solicitată cu titlu de diferență de curs CHF-RON este de 255.444,51 RON (echivalentul a 63.072,72 CHF). Prin sentința civilă nr. 12794 din 28 octombrie 2016, Judecătoria Sectorului 2 București, secția Civilă a declinat competența soluționării cauzei, în favoarea Tribunalului București, raportat la dispozițiile art. 94, art. 95 pct. 1 C. proc. civ., coroborat cu art. 99 alin. (2) același Cod și obiectul capătului de cerere în sumă de 255.444,51 RON.

Prin sentința civilă nr. 711 din 01 martie 2017 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2015, a fost respinsă ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții A. și B.. În motivarea acestei sentințe, prima instanță a reținut că nu e posibil ca după o lungă perioadă de timp de la încheierea contractului, împrumutații să revină asupra consimțământului pe care l-au exprimat la încheierea contractului de credit, nemulțumiți fiind de efectele produse de anumite clauzele contractuale pe care le-au agreat. Faptul că împrumutații sunt nemulțumiți de evoluția pe care a înregistrat-o nivelul dobânzii pe parcursul derulării contractului, nu este de natură a întemeia, pe de o parte, caracterul abuziv al clauzei care se refera la caracterul variabil al dobânzii, iar pe de altă parte, caracterul fix al dobânzii aplicabil cauzei, având în vedere că nu acesta a fost produsul de creditare pentru care au optat reclamanții, ci dimpotrivă, au optat pentru un produs de creditare care se particularizează, printre altele, prin caracterul variabil al dobânzii, după expirarea perioadei de dobânda fixă menționată, în contractul de credit, asumându-și și dezavantajele pe care le implica o astfel de dobânda. Pe cale de consecință, prima instanță a apreciat că, în speță, clauza care prevede aplicarea unei dobânzi variabile în contractele de credit nu are caracter abuziv și nu contravine prevederilor art. 4 din Legea nr. 193/2000. Cu privire la clauza referitoare la comisionul de acordare a creditului tribunalul a reținut ca respectivul comision reprezintă costul suportat de bancă pentru serviciile de analiza a bonității clienților ce sunt efectuate înainte de a fi acordat creditul. Astfel, comisionul a fost reținut o singură dată, în momentul acordării creditului, fără a fi returnat odată cu rambursarea creditului. Cuantumul acestui comision poate fi ușor stabilit deoarece este exprimat într-un procent fix aplicat la valoarea inițială a creditului, astfel încât consumatorul cunoaște încă de la început ce sumă urmează să plătească pentru acordarea creditului. Totodată, clauza contractuală privind comisionul de acordare a creditului este exprimată din punct de vedere matematic într-un mod clar si precis, motiv pentru care s-a constatat că nu creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, conform art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000. Prin urmare, s-a apreciat că nu poate fi reținut caracterul abuziv al clauzei privitoare la comisionul de acordare a creditului. Referitor la solicitarea reclamanților de constatare a caracterului abuziv al clauzei referitoare la rambursarea creditului în aceeași monedă și de a se dispune stabilizarea (înghețarea) cursului valutar CHF-LEU la valoarea de la data încheierea contractului de credit, tribunalul a apreciat că nu este prejudiciabilă clauza care prevede că rambursarea creditului ar urma să se realizeze în CHF, chiar și în condițiile aprecierii acestei monede comparativ cu moneda națională. În consecință, tribunalul a apreciat că în virtutea principiului nominalismului monetar, clauzele referitoare la restituirea împrumutului în aceeași monedă în care s-a acordat creditul sunt valabile întrucât reprezintă o simplă aplicație a acestui principiu în contractul de credit. Cu privire la capătul de cerere prin care s-a solicitat restituirea sumelor încasate în baza clauzelor contestate, având în vedere caracterul accesoriu al acestuia față de primele capete de cerere, prima instanță l-a respins ca neîntemeiat.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanții A. și B., care a fost admis prin decizia civilă nr. 2276 din 18 decembrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, în sensul schimbării sentinței apelate, cu consecința admiterii în parte a cererea de chemare în judecată. S-a constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzei referitoare la comisionul de acordare a creditului, art. III pct. 7 din contractul de credit încheiat de părți. A fost obligată pârâta la restituirea către reclamanți a sumei de 1.539 CHF, încasată cu titlu de comision de acordare a creditului și la plata dobânzii legale aferentă sumei menționate, calculată de la data înregistrării cererii de chemare în judecată, 19 mai 2016 și până la achitarea efectivă. Au fost respinse ca neîntemeiate celelalte capete ale cererii. În considerentele acestei decizii, instanța de apel a reținut că prevederile contractuale prin care se instituie obligația de achitare a comisionului de acordare intră în sfera incidenței alin. (1) lit. g) din Anexa Legii nr. 193/2000, deoarece numai comerciantul poate interpreta clauza privind comisionul de acordare si stabili pentru care prestații concrete se percepe acest comision. Clauzele care instituie obligația de a achita comisionul de acordare creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în defavoarea consumatorului, constatându-se că, potrivit contractului de credit, comisionul de acordare se calculează prin aplicarea unui procent la valoarea creditului acordat. Deși contractul nu indică, în mod precis care sunt prestațiile la care s-a obligat banca și pentru care trebuie achitat comisionul de acordare, instanța a apreciat că de cele mai multe ori acest comision are un caracter administrativ, implicând operațiuni-tip din partea băncii, astfel încât acesta nu este influențat de valoarea împrumutului acordat. Prestația băncii implică o cheltuială standard, aceeași pentru orice împrumutat, dar contravaloarea pe care reclamantul o achită pentru acoperirea cheltuielilor standard ale băncii este diferită, cu atât mai împovărătoare cu cât valoarea creditului este mai mare, aspect care dovedește reaua-credință a băncii. De asemenea, clauzele privind obligația de a achita un comision de acordare au fost inserate cu nerespectarea cerințelor bunei-credințe, banca nespecificând, nici măcar cu titlu exemplificativ, care sunt obligațiile sale, cele pentru executarea cărora este perceput comisionul de acordare, motiv pentru care s-a apreciat că, în cauză, comisionul de acordare în cuantum de 1539 CHF prevăzut la art. 2.3 este o clauză abuzivă întrucât perceperea comisionului nu este justificată în mod clar și echivoc în cadrul contractului, nu se menționează care sunt serviciile oferite de banca pentru acest comision. De asemenea, instanța de apel a considerat că acesta este abuziv întrucât este calculat raportat la cuantumul creditului, și nu la volumul de muncă, complexitatea actelor ce formează documentația de acordare a creditului, mai ales în condițiile în care aceste contracte sunt preformulate, pentru fiecare tip de credit. Demonstrarea caracterului negociat al comisionului de acordare cade în sarcina băncii, iar din modul de formulare a rezultat că acesta nu a fost negociat. Perceperea unui comision doar pentru acordarea creditului, adică pentru simpla exercitare a obiectului pârâtei de activitate, într-un cuantum ridicat, de 1539 CHF, reprezintă, în accepțiunea instanței de apel, un cost nejustificat, fără o contraprestație obiectivă din partea băncii. Trebuie avut în vedere scopul Directivei 93/13, și anume acela ca fiecare stat membru să prevadă un mecanism care să asigure că orice clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale să poată fi controlată pentru a aprecia eventualul său caracter abuziv în scopul asigurării protecției care trebuie acordată consumatorului ca urmare a faptului că acesta se afla într-o situație de inferioritate față de vânzător sau furnizor în ceea ce privește atât puterea de negociere, cât și nivelul de informare astfel cum rezultă și din Hotărârea Kasler și Kaslerne Rabai EU:C:2014:282, punctele 39 și 40. Potrivit hotărârilor Curții Europene de Justiție, respectiv Hotărârea Kasler și Kaslerne Rabai și Cauza C-143/13 - Hotărârea Curții din 26 februarie 2015, instanța de apel a apreciat că, efectiv, clauzele care privesc obiectul principal al contractului, în sensul art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13 trebuie înțelese ca fiind cele care stabilesc prestațiile esențiale ale acestui contract și care îl caracterizează. Astfel, clauzele care au caracter accesoriu în raport cu cele care definesc esența însăși a raportului contractual nu pot fi circumscrise noțiunii menționate de obiect principal al contractului, instanța națională fiind cea care urmează să determine dacă respectiva clauză constituie element esențial al prestației debitorului care constă în rambursarea sumei puse la dispoziția sa de împrumutător - Hotărârea Kasler și Kaslerne Rabai EU:C:2014:282, punctele 49-51. S-a mai subliniat că această clauză nu poate fi privită ca având caracter clar și inteligibil, în contract nefiind arătate serviciile pe care banca le prestează efectiv. Contractul de credit trebuie să se indice în mod transparent motivele care justifică remunerația corespunzătoare a acestui comision, având în vedere că efectiv creditorul este obligat să furnizeze o contraprestație reală pentru a obține comisionul menționat. Totodată, s-a mai constatat că acest comision de acordare nu a fost definit în convenția părților, motiv pentru care nu se justifică suma calculată în acest mod, având în vedere faptul că pentru toate contractele muncă prestată este aceeași, fiind vorba despre contracte preformulate care nu implică o analiză specială. Caracterul clar al unei clauze contractuale trebuia analizată atât din punct de vedere al modului de calcul al acestui comision, dar și raportat la serviciile prestate de către bancă în temeiul acestui comision, banca trebuind să justifice necesitatea încasării unor sume excedentare, plătite de către consumator, precum și modalitatea de folosire a acestei sume. Faptul că o clauză contractuală, care prevede obligația de plată a unor sume de bani, este impusă pentru acordarea unui credit, creează în mod clar un dezechilibru semnificativ între cele două părți contractuale, cu atât mai mult cu cât în conținutul contractului nu se indică nici destinația sumelor preluate cu titlu de comision de acordare, nici scopul pentru care se impun astfel de costuri suplimentare, pe lângă perceperea dobânzii. Prin urmare, având în considere faptul că o definiție a acestui comision de acordare nu este precizată, s-a reținut că reclamanții sunt îndreptățiți să considere că banca nu prestează niciun serviciu în schimbul acestor sume de bani achitate. În susținerea argumentele evocate, instanța de apel a menționat și dispozițiile legale în vigoare la data încheierii contractului de credit, respectiv art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000. Astfel, având în vedere că scopul perceperii unui astfel de comision de acordare nu este specificat în concret și dat fiind faptul că acesta se plătește de către consumator, fără a beneficia de o prestație corelativă din partea băncii, instanța de apel a apreciat că se creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților contractante, iar părțile într-un astfel de raport contractual nu se afla pe poziții de egalitate așa cum ar impune natura convenției, banca situându-se într-o situație net avantajoasă față de consumator. În consecință, instanța de apel a constatat că, în speță, comisionul de acordare este o clauza abuzivă întrucât perceperea acestuia nu este justificată în mod clar și echivoc în cadrul contractului, nu se menționează care sunt serviciile oferite de bancă pentru acest comision, este calculat raportat la cuantumul creditului, și nu la volumul de muncă, complexitatea actelor ce formează documentația de acordare a creditului. Perceperea unui comision doar pentru acordarea creditului, adică pentru simpla exercitare a obiectului pârâtei de activitate, într-un cuantum ridicat, de 1539 CHF, reprezintă un cost nejustificat, fără o contraprestație obiectivă din partea băncii. Având în considerare caracterul abuziv și nul absolut al clauzei privind comisionul de acordare din contractul de credit, instanța de apel a considerat că se impune restituirea prestațiilor efectuate în baza acesteia, la care se vor adaugă dobânzile legale aferente ca urmare a nerespectării dispozițiilor contractuale și legale. În consecință, instanța a constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzei privind comisionul de acordare și a dispus restituirea sumei de 1539 CHF, încasată cu acest titlu la care se va adăuga dobânda legală aferentă acestei sume calculată de la data introducerii cererii de chemare în judecată, 19 mai 2016 și până la achitarea efectivă.

La data de 8 februarie 2018, recurenta-pârâtă C. S.A. a declarat recurs împotriva acestei decizii, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitându-se admiterea căii extraordinare de atac, casarea deciziei recurate, cu consecința respingerii acțiunii ca neîntemeiată. În cuprinsul recursului, recurenta a arătat că hotărârea atacată este nelegală din perspectiva constatării caracterului abuziv al clauzei de acordare a creditului, deoarece această clauză este neechivocă, având în vedere că a fost menționată suma exactă, exprimată ca procent din valoarea totală a creditului, iar norma stipulată la art. 15 din Legea nr. 190/1999 vizează un comision de acordare a creditului care face parte din cheltuielile aferente întocmirii documentației de credit și constituirii ipotecii și garanțiilor aferente, nu doar comision de analiză. În acest sens, s-a învederat că la momentul încheierii contractului de credit nu exista nicio legislație care să interzică acest comision, astfel că perceperea lui nu contravenea legii. Mai mult decât atât, recurenta susține că acest comision este în acord cu dispozițiile O.U.G. nr. 50/2010. În accepțiunea recurentei, un alt element care trebuie avut în vedere la analiza caracterului abuziv al unei clauze, este și atitudinea subiectivă a comerciantului, respectiv dacă acesta a urmărit ca prin inserarea anumitor clauze să-și creeze un avantaj. Intimații-reclamanți nu au făcut dovada faptului că banca a avut un comportament caracterizat prin lipsa bunei-credințe care a generat un dezechilibru semnificativ în defavoarea consumatorului, în sensul art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, atât timp cât la momentul încheierii contractului de credit, dar și ulterior, acest tip de contract a fost considerat ca fiind avantajos pentru împrumutați. Prin urmare, recurenta a subliniat că, în speță, nu s-a îndeplinit cerința relei-credințe a instituției financiare, în sensul că le-ar fi impus reclamanților produsul financiar astfel contractat, fără ca aceștia să aibă posibilitatea negocierii lui, motiv pentru care analiza instanței de apel sub aspectul admiterii clauzei vizând comisionul de acordare este lacunară. La data de 20 martie 2018, intimații-reclamanți A. și B. au depus la dosar întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului și menținerea hotărârii recurate ca fiind legală și temeinică, apreciind că hotărârea atacată nu a fost pronunțată cu interpretarea sau aplicarea greșită a legii.

Prin rezoluția aflată la dosar, s-a stabilit în sarcina recurentei-pârâte o taxă judiciară de timbru în cuantum de 214,48 RON, care a fost achitată, potrivit dovezii aflate la dosar. Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ. Prin încheierea din 18 septembrie 2018, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului întocmit în cauză cu mențiunea că părțile pot depune punct de vedere în termen de 10 zile de la comunicare, însă părțile au înțeles să nu își exercite acest drept. Prin încheierea din 4 decembrie 2018, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a dispus suspendarea judecării recursului, în temeiul art. 520 alin. (4) C. proc. civ. Ulterior, prin încheierea din 4 iunie 2019, Înalta Curte a repus cauza pe rol, a admis în principiu recursul și a stabilit termen de judecată la 3 decembrie 2019, când s-a dispus amânarea judecării cauzei la 11 februarie 2020, pentru a se cita D. S.A., în calitate de succesor cu titlu universal al C. S.A., pentru a-și exprima poziția procesuală în cauză. D. S.A. a depus la dosar declarație de însușire a recursului declarat de C. S.A. La termenul din 11 februarie 2020, în temeiul dispozițiilor art. 413 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ., Înalta Curte a dispus suspendarea judecării recursului, până la soluționarea dosarului nr. x/2020 aflat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul competent sa judece recursul în interesul legii. Înalta Curte a fixat termen la 7 iulie 2020, pentru discutarea cererii de repunere pe rol și a recursului declarat în cauză, la termenul de astăzi instanța făcând aplicarea prevederilor art. 415 pct. 4 C. proc. civ., în sensul repunerii cauzei pe rol.

Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și temeiurilor de drept invocate, reține următoarele considerente: În cauză, se constată că reclamanții au formulat o acțiune întemeiată pe legislația privind protecția consumatorilor, contestând, printre altele, mecanismul contractual referitor la comisionul de acordare a creditului, solicitând în consecință constatarea caracterului abuziv al acestuia. În cadrul recursului formulat, recurenta-pârâtă a invocat nelegalitatea deciziei atacate, invocând motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susținând, în esență, încălcarea sau interpretarea greșită de către instanța de apel a dispozițiilor art. 4 din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive în contractele încheiate între comercianți și consumatori, arătând că, în ceea ce privește clauza privind comisionul de acordare, nu sunt îndeplinite condițiile cumulative prevăzute de lege pentru aprecierea acestei clauze ca fiind abuzivă. Recurenta-pârâtă a susținut, în esență, că acest comision de acordare a creditului a fost negociat cu reclamanții, iar din denumirea lui rezultă pentru ce este perceput, astfel încât nu era necesară stipularea unor prevederi contractuale care să explice acest lucru. În consecință, sub acest aspect, recurenta a învederat că modul de redactare a clauzei este neechivoc, având în vedere că s-a menționat suma exactă, exprimată ca procent din valoarea totală a creditului, acest comision făcând parte din cheltuielile aferente întocmirii documentației de credit și constituirii ipotecii și garanțiilor aferente, motiv pentru care nu creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în sensul dispozițiilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000. Sub acest aspect, s-a învederat că instanța de apel nu a avut în vedere toate aceste elemente la momentul pronunțării deciziei atacate. În plus, faptul că un profesionist vinde un produs sau un serviciu la un preț prea mare nu constituie, un comportament abuziv, cât timp acest preț este stabilit cu claritate în contract și nu este supus unor modificări imprevizibile pentru consumator, acesta fiind și sensul prevederilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000. Recurenta-pârâtă a mai susținut că nici cerința relei-credințe a instituției financiare nu este îndeplinită în cauză, având în vedere că reclamanții nu au făcut dovada acesteia, la momentul încheierii contractului, dar și ulterior, acesta fiind considerat un produs avantajos pentru împrumutați. Înalta Curte constată că, deși recurenta-pârâtă nu invocă în mod explicit motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., din felul în care au fost dezvoltate argumentele în cadrul cererii rezultă incidența acest motiv de recurs, astfel încât calea extraordinară de atac va fi analizată și din această perspectivă. Verificând decizia instanței de apel prin prisma motivelor invocate, se constată că nu poate fi realizată o analiză în concret a criticilor, deoarece decizia atacată nu conține o dezvoltare corespunzătoare a motivelor pentru care instanța a considerat că este abuziv comisionul de acordare. În acest context, Înalta Curte reține că instanța de apel a efectuat o analiză incompletă, întrucât, din perspectiva caracterului clar și inteligibil al clauzei de acordare a creditului, examinarea s-a rezumat la constatarea că serviciile furnizate de bancă, circumscrise comisionului în discuție, nu sunt descrise în cuprinsul contractului. Totodată, instanța de apel a reținut că, în speță, nu este îndeplinită cerința bunei-credințe, având în vedere că banca nu a specificat care sunt serviciile oferite pentru perceperea comisionului de acordare, acesta din urmă nefiind definit în cadrul contractului. Prin urmare, s-a reținut că se creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților contractante, acestea neaflându-se pe poziții de egalitate. În acest sens, se constată că, potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, "o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților". Astfel, una dintre condițiile cumulative impuse de textul legal evocat vizează producerea unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului, în analizarea acestei condiții prezentând relevanță obligația profesioniștilor de a formula clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate (art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000). Totodată, este de necontestat că pentru constatarea caracterului abuziv al unei clauze contractuale din perspectiva art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, atunci când se invocă lipsa contraprestației băncii, trebuie să fie întrunite în mod cumulativ condițiile prevăzute de lege: lipsa negocierii, existența unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, încălcarea exigențelor bunei-credințe. Se impune precizarea faptului că Legea nr. 193/2000 a urmărit să sancționeze practicile abuzive utilizate de profesionist în raport cu consumatorul și nu deschiderea unei căi pentru acesta din urmă pentru modificarea costurilor contractului prin raportare la considerente străine de noțiunea de "clauză abuzivă", astfel cum este definită în art. 4 din Legea nr. 193/2000. Înalta Curte reține, în privința constatării caracterului abuziv al clauzei care conține comisionul de acordare, că instanțele devolutive au efectuat o analiză insuficientă din perspectiva caracterului clar și inteligibil, limitându-se doar la constatarea că serviciile furnizate de bancă nu sunt descrise în cuprinsul contractului, aspect ce echivalează cu nemotivarea hotărârii în înțelesul art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. În acest sens, se reține efectul obligatoriu al interpretării realizate de CJUE în decizia preliminară adoptată în cauza C-621/17 (Gyula Kiss împotriva CIB Bank Zrt., emil Kiss, Gyulane Kiss). În această cauză, în care s-au ridicat probleme similare cu cele din cauza dedusă judecății, din perspectiva aprecierii caracterului abuziv al clauzelor privind comisionul de acordare credit și comisionul de administrare, CJUE a statuat că "art. 4 alin. (2) și articolul 5 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că cerința potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar și inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, precum cele în discuție în litigiul principal, care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare și al unui comision de acordare care urmează să fie suportate de consumator, metoda lor de calcul și data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză". Or, în speță, instanțele devolutive au restrâns analiza caracterului clar și inteligibil al clauzei privind comisionul de acordare doar sub aspectul de a regăsi în clauza pretins abuzivă detalierea serviciilor furnizate în schimbul sumei achitate cu titlu de comision de acordare. În decizia preliminară pronunțată în cauza C-621/17, Curtea de Justiție a subliniat elementele specifice care trebuie examinate pentru a se stabili dacă o clauză este exprimată în mod clar și inteligibil, printre acestea regăsindu-se cuantumul precis al comisionului de acordare, metoda de calcul, data de exigibilitate, posibilitatea ca natura serviciilor furnizate efectiv să poată fi înțeleasă sau dedusă din contractul avut în vedere în ansamblul său. În plus, consumatorul trebuie să fie în măsură să verifice dacă există o suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pe care acesta le remunerează. Se constată că instanța de apel nu a examinat toate elementele de fapt necesare pentru stabilirea caracterului clar și inteligibil al clauzei care reglementează comisionul de acordare a creditului și, cu toate acestea, a reținut caracterul abuziv al acestei clauze, fără o analiză efectivă a producerii, în detrimentul consumatorului, în contradicție cu cerința bunei-credințe, a unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților. Instanța de apel avea și obligația de a analiza în ce măsură a fost afectată situația juridică a reclamanților-consumatori, dacă aceștia s-au aflat într-o poziție mai puțin favorabilă în raport cu cea prevăzută de dreptul național, cu atât mai mult cu cât, la data încheierii contractului de credit nu exista nicio dispoziție legală care să interzică perceperea unui astfel de comision sau care să pună în sarcina băncilor toate costurile legate de acordarea unui credit. Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârile judecătorești trebuie să cuprindă motivele de fapt și drept care au format convingerea instanței, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și pe cele pentru care s-au înlăturat cererile părților. Obligația instanței de a menționa în mod expres și explicit în considerentele hotărârii date, care sunt argumentele în măsură să îi susțină soluția pronunțată apare ca esențială, din perspectiva textelor normative evocate, ea fiind de natură să înlăture orice arbitrariu, să convingă părțile în litigiu de temeinicia și legalitatea unei hotărâri. Nu în ultimul rând trebuie reținut că motivarea hotărârii este o componentă a principiului dreptului la un proces echitabil consacrat de art. 6 paragraful 1 al Convenției europene pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și, în același timp, o garanție procesuală care permite exercitarea controlului judiciar al unei hotărâri judecătorești (cauza Ruiz Torja împotriva Spaniei, Boldea împotriva României). Neprocedând în acest mod, instanța de recurs se află în imposibilitate de a putea analiza justețea soluției adoptate în întregul său, întrucât nu se poate aprecia concordanța dintre argumentele instanței de apel în măsură să susțină soluția pronunțată cu înscrisurile existente la dosarul cauzei, situație ce echivalează cu o nemotivare în înțelesul art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. și atrage nulitatea hotărârii, conform art. 175 alin. (1) din același act normativ. Pentru considerentele arătate, constatând că este incident motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul art. 497 teza I din același act normativ, va admite recursul declarat de pârâta D. S.A., va casa decizia atacată și va trimite cauza spre o nouă judecată aceleiași curți de apel. În rejudecare, cu respectarea art. 501 C. proc. civ., instanța de apel urmează a ține seama de interpretarea dată de CJUE prin decizia preliminară pronunțată în cauza C-621/17 cu privire la criteriile pe care instanțele trebuie să le analizeze în aprecierea caracterului eventual abuziv al clauzelor care conțin reglementarea comisioanelor de acordare a creditului. În consecință, în raport cu soluția pronunțată, analiza celorlalte critici ale recurentei-pârâte întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu se mai impune.