ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1295/2021

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București, la 21 iulie 2015, sub dosarul nr. x/2015, reclamanții A. și B. au chemat în judecată pârâta C., solicitând instanței: - constatarea caracterului abuziv al clauzei privind comisionul de acordare în cuantum de 1.578,20 CHF, achitat la data tragerii creditului din limita creditului acordat, clauză prevăzută la art. 1.3 lit. a) din contractul de credit nr. x din 30 aprilie 2008, obligarea pârâtei la plata sumelor încasate cu titlu de comision de acordare, de la data încasării acestuia și până în prezent, în echivalent în RON, în funcție de cursul oficial LEU-CHF stabilit de B.N.R. la data plății efective, precum și dobânda legală aferentă acestei sume, dobândă ce urmează sa fie calculată de la data plății acestui comision și până la data achitării efective a acestuia; - constatarea caracterului abuziv al clauzei contractuale privind dobânda, clauză prevăzută la Secțiunea 5 -"DOBANDA", pct. 5.1-5.4, din contractul de credit, așa cum a fost modificată prin art. I, pct. 1.1-1.3 din actul adițional de aliniere la prevederile O.U.G. nr. 50/2010 (actul adițional nr. 1/17.09.2010), prin care se modifica art. 1.2 - marja, după cum urmează: marja: 6,9 puncte procentuale pe an; stabilizarea formulei de calcul a dobânzii în raport de clauza XV contractuală prevăzută în art. 1.2, din contractul de credit nr. x din 30 aprilie 2008, începând cu 30.10.2008 și până la data încheierii raporturilor contractuale, respectiv indicele de referință LIBOR la 3 luni plus marja de 4.9 puncte procentuale pe an; - obligarea pârâtei la plata sumelor nedatorate, încasate cu titlu de diferență dobândă dintre formula de calcul a dobânzii stabilite prin contractul de credit încheiat, prevăzută în art. 1.2 din contractul de credit și formulele de calcul practicate de pârâtă, precizate în actele adiționale încheiate și respectiv, graficele de rambursare generate, de la data încasării acestora și până în prezent, în echivalent RON, în funcție de cursul oficial LEU-CHF stabilit de B.N.R. la data plății efective, precum și dobânda legală aferentă acestei sume, dobândă ce urmează sa fie calculată, de la data plății acestui comision și până la data achitării efective a acestuia; - constatarea caracterului abuziv al clauzei prevăzute la art. 1 din actul adițional nr. x/21.03.2012, prin care se completează art. 1.3 din contractul de credit, cu privire la achitarea unui comision unic pentru prestarea serviciului solicitat, în valoare de 150 EURO, obligarea pârâtei la plata sumelor încasate cu titlu de comision unic prestare serviciu, de la data încasării până în prezent, în echivalent RON, în funcție de cursul oficial LEU-CHF stabilit de B.N.R. la data plății efective, precum și dobânda legală aferentă acestei sume; - constatarea caracterului abuziv al clauzei contractuale prevăzute în Secțiunea 7 - cazuri de neîndeplinire, art. 7.1 lit. k) din contractul de credit, privind: "declararea exigibilității anticipate de către bancă a facilității de credit acordata prin prezentul contract", modificată prin art. 3 lit. a) din actul adițional nr. x/21.03.2012; - constatarea caracterului abuziv al clauzei privind instituirea garanției reale imobiliare, ipoteca de rang II asupra imobilului situat în București, Str. x, cu nr. cadastral x, întabulat în Cartea funciară nr. x a A.N.C.P.I. Sector 4 București, prevăzută în Secțiunea 4 - Garanții - pct. 4.1 - lit. a) din convenția de credit; - obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată. În drept, au invocat Legea nr. 193/2000, O.U.G. nr. 50/2010, Directivele 93/13//CEE, practica judiciară în materie a C.J.U.E. și a Î.C.C.J. Prin sentința civilă nr. 20217 din 2 noiembrie 2015 pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București a fost admisă excepția necompetenței materiale, dosarul fiind declinat la Tribunalul București.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, sub nr. x/2015, la 16 noiembrie 2015. Prin sentința civilă nr. 4225 din 7 iulie 2016 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă a fost admisă în parte acțiunea reclamanților, constatându-se caracterul abuziv al clauzelor de la art. 5.1 și 5.4 din contractul de credit nr. x din 30 aprilie 2008, în ceea ce privește mențiunile "dobânda se poate modifica conform deciziei băncii" (art. 5.1 teza a patra), "banca poate modifica dobânda, în consecință, în orice moment conform deciziei sale" (art. 5.1 teza a cincea), "în cazul în care banca modifică marja conform deciziei sale" (art. 5.4 teza a doua). De asemenea, reclamanții au fost obligați, în solidar, să plătească pârâtei suma de 5.000 de RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva sentinței civile nr. 4225 din 7 iulie 2016 pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă au declarat apel atât reclamanții A. și B., cât și pârâta C. Prin decizia civilă nr. 1833 din 24 octombrie 2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă au fost respinse ca nefondate apelurile declarate de reclamanții A. și B., respectiv de pârâta C., împotriva sentinței civile nr. 4225 din 7 iulie 2016 pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, fiind admisă în parte cererea de cheltuieli de judecată a apelantei-pârâte C., apelanții-reclamanți A. și B. fiind obligați la plata sumei de 1.000 RON cu acest titlu.

Împotriva deciziei civile nr. 1833 din 24 octombrie 2017 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă au declarat recurs atât reclamanții A. și B., cât și pârâta C. Recursul reclamanților A. și B. a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin prisma căruia s-a solicitat casarea deciziei atacate. Într-o primă critică, aceștia au invocat interpretarea incorectă a art. 4 alin. (1) și (6) din Legea nr. 193/2000, în ceea ce privește clauza privind dobânda variabilă. Față de finele de neprimire prevăzut de art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, regăsit în Directiva 93/13, la art. 4 alin. (2), în raport de care își motivează instanța de apel soluția de respingere a acestui capăt de cerere, recurenții au invocat cauzele Invintel, respectiv Matei vs. D.. Recurenții au susținut că cercetarea judecătorească a instanței de apel trebuia făcută prin raportare la anexa Legii nr. 193/2000 și anexa Directivei 93/13, respectiv în ceea ce privește posibilitate furnizorului de a modifica rata dobânzii dacă există o motivație întemeiată și care trebuie să fie precizată în contract, însă numai dacă este informat consumatorul. Din conținutul actului adițional nr. x nu se poate identifica în mod transparent motivul întemeiat care să justifice în mod echitabil și fără echivoc creșterea marjei la valoarea de 6,90 puncte procentuale. Din perspectiva modului de redactare și în sensul pct. l lit. j) din Anexa Directivei 93/13/CEE nu este suficient ca în cuprinsul clauzei care are ca obiect dobânda revizuibilă, să se repete pur și simplu noțiunea de "motiv întemeiat" sau "context internațional marcat de turbulențe, ce implică costuri mari de finanțare", pe care pârâta îl are în vedere, pentru a conduce la modificarea dispoziției contractuale. Dimpotrivă, "motivul eventual" trebuie specificat într-o forma suficient de transparentă. Într-o altă critică, recurenții au susținut neanalizarea de către instanța de apel, în concret, a cerințelor prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, respectiv criteriul negocierii, al dezechilibrului semnificativ, al lipsei bunei-credințe și al lipsei de transparență. Majorarea marjei nu se poate aprecia ca fiind judicios făcută și față de faptul că aceasta a fost impusă și aplicată de pârâtă în mod unilateral, fără ca reclamanții să aibă posibilitatea reală, efectivă și certă de a negocia readaptarea respectivei clauze. Semnarea actului adițional de către reclamanți nu echivalează cu negocierea clauzelor contractule, sub aspectul dobânzii, împrejurare evidentă și în raport de costul suplimentar suportat de consumator ca urmare a implementării actului adițional nr. x, cu marja crescută la valoarea de 6,9%. Alegerea tipului de act adițional nu îmbracă condiția imperativă a negocierii, care se poartă asupra clauzelor contractuale, contractele de credit (inclusiv actele adiționale) fiind contracte preformulate, impuse de bancă clienților, libertatea de voință a acestora din urmă rezumându-se la a semna sau nu actul adițional pe care l-a ales în prealabil, alegere care este și ea controlată de bancă. Un criteriu fundamental în analiza caracterului abuziv al unei clauze contractuale este cel al lipsei de transparență, în concepția C.J.U.E., obligația de transparență fiind strâns legată de obligația de informare. Astfel, rezultă fără dubiu că pârâta a încălcat dispoziția prevăzută în art. 5 din Directivă, care dispune asupra cerințelor de claritate și transparență. Criteriul transparenței nu este unul separat de cel al dezechilibrului semnificativ, mai degrabă lipsa de transparență reprezintă un argument puternic în susținerea afirmației existenței dezechilibrului semnificativ. Privitor la solicitarea de stabilizare a formulei de calcul a dobânzii în raport de clauza contractuală prevăzuta în art. 1.2 din contractul de credit, începând cu 30 octombrie 2008 și până la data încheierii raporturilor contractuale, respectiv indicele de referință LIBOR la 3 luni plus marja de 4,9 puncte procentuale pe an, recurenții au arătat următoarele: În primul rând, instanța de apel a înțeles greșit clauzele contractuale prin care părțile au convenit asupra modalității de aplicare a ratei dobânzii, prin prisma împrejurării ca pârâta a acordat recurenților o facilitate prin care timp de 6 luni nu achitau deloc sume cu titlu de dobânda, urmând ca după expirarea acestei perioade, profesionistul să aplice formula matematică de calcul arătată mai sus. Recurenții consideră că s-a acordat o interpretare eronată efectelor principiului restituito in integrum, întrucât în materia contractelor de împrumut nu există această imposibilitate obiectivă, o sumă putând fi oricând restituită. De asemenea, au fost ignorate prevederile art. 6 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, precum și considerentele nr. 20 și 23 ale Directivei, care nu interzic statelor membre să dispună și restituirea prestațiilor deja efectuate în temeiul clauzelor constatate a fi abuzive. Ca efect al constatării caracterului abuziv al clauzei care are ca obiect dobânda, instanța avea obligația, drept consecință a declarării nulității sale absolute, să dispună și restituirea sumelor încasate de pârâtă cu titlu de diferență de dobândă nedatorată. Faptul că recurenții-reclamanți și-au asumat obligația de a restitui creditul în rate, conform planului de rambursare, nu înlătură obligația de restituire a sumelor încasate în baza clauzelor abuzive pentru care s-a constatat nulitatea, fiind incident art. 6 din Legea nr. 193/2000. Într-o altă critică s-a susținut, referitor la clauza contractuală privind comisionul de acordare și comisionul de prestare servicii, că instanța nu a analizat în concret cerințele prevăzute de art. 4 alin. (1) din aceeași lege, respectiv criteriul dezechilibrului semnificativ, al lipsei bunei-credințe, al existenței unei contraprestații specifice și al lipsei de transparență. Referitor la existența unei "contraprestații specifice clauzelor contractuale" având ca obiect comisionul de acordare și comisionul de prestare servicii este obligatoriu ca pârâta să clarifice necesitatea perceperii acestora prin arătarea contraprestației. Perceperea comisionului de acordare și a celui de prestare servicii de către creditor fără să ofere în schimb o contraprestație contravine caracterului sinalagmatic al contractului de credit și reprezintă pentru debitor o obligație lipsită de cauză, fiind nulă conform art. 966 vechiul C. civ. Este de observat că intimata nu definește în contract, în mod clar și inteligibil, serviciile pe care aceasta le pune la dispoziția debitorului prin perceperea unor sume cu titlu de comision de acordare și de prestare servicii. În cazul unor astfel de comisioane, în jurisprudența constantă a C.J.U.E. și a I.C.C.J., se reține că trebuie să fie condiția contraprestației criteriul principal al analizei, în sensul dacă există o contraprestație specifică. Un criteriu fundamental în analiza caracterului abuziv al unei clauze contractuale este cel al lipsei de transparență, în concepția C.J.U.E. obligația de transparenta fiind strâns legată de obligația de informare. Astfel, rezultă fără dubiu că intimata a încălcat art. 5 din Directivă, care dispune asupra cerințelor de claritate și de transparență, nefurnizând informațiile generale consumatorului; criteriul transparentei nu este unul separat de cel al dezechilibrului semnificativ, lipsa de transparenta reprezentând un argument în susținerea afirmației existenței dezechilibrului semnificativ. Recurenții au mai susținut că, în ceea ce privește comisioanele percepute, acestea nu sunt definite în mod expres în niciuna din clauzele contractului de credit sau în actul adițional. Perceperea de către bancă a acestor comisioane doar pentru anumite servicii prestate care pot fi acoperite din sumele încasate cu titlu de dobândă contractuală este nejustificată, având în vedere faptul că activitatea de creditare se derulează într-un cadru reglementat legal, pârâta fiind o instituție financiară autorizată care desfășoară cu titlu profesional activități ce constau în acordarea de credite în cont propriu. În speță, având în vedere echivocul care caracterizează clauza privind comisionul de acordare și comisionul de prestare serviciu determinat de lipsa de transparență cu privire la prestația intimatei, condiția privind caracterul clar și inteligibil al clauzelor contestate nu poate fi reținută ca fiind suplinită. Recursul pârâtei C. a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitându-se, de asemenea, casarea deciziei atacate. Pârâta susține că instanța de apel i-a respins în mod greșit cererea de apel, validând astfel în mod eronat soluția primei instanțe, prin care s-a constatat caracterul abuziv al clauzelor contractuale privind variația dobânzii. La soluționarea cauzei nu s-au avut în vedere prevederile art. 4 alin. (5) din Legea nr. 193/2000, interpretate prin prisma art. 4 din Directiva 1993/13 CE, fiind împiedicată analiza caracterului abuziv al clauzelor în discuție, referitoare la dobândă, comisioane ori alte costuri ce fac parte din costul total al creditului, deoarece acestea sunt exprimate clar și inteligibil. Totodată, decizia instanței de apel este în contradicție cu art. 4 din Legea nr. 193/2000, în sensul că niciuna dintre condițiile necesare pentru constatarea caracterului abuziv nu sunt îndeplinite, clauzele contestate fiind negociate de către părțile litigante, banca respectând cerința bunei-credințe, neexistând vreun dezechilibru contractual. Astfel, potrivit art. 1.2, 5.1, 5.4 din contractul de credit, intimații au cunoscut faptul că dobânda este variabilă și revizuibilă, în funcție de noua valoare a indicelui de referință și de valoarea marjei băncii și a costului rezervelor minime obligatorii, precum și că rata dobânzii și marja pot varia în funcție de evoluția pieței financiar-bancare sau de costurile băncii pentru asigurarea finanțării creditelor. De asemenea, valoarea comisionului de acordare a fost prevăzută în mod clar și inteligibil, în sumă forfetară, încă de la data semnării contractului. Nu în ultimul rând, acest comision reprezintă concretizarea negocierii dintre părți, intimații fiind informați cu privire la existența și cuantumul comisionului de acordare, având posibilitatea de a-l negocia, însă nu au formulat vreo cerere în acest sens. Recurenta a susținut că dispoziția contractuală care reglementează posibilitatea băncii de a modifica marja din componența ratei dobânzii este în acord cu prevederile alin. (1) lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000, care permit furnizorului de servicii financiare să modifice rata dobânzii pentru motive întemeiate. În cauză se poate constata buna-credință a băncii, element în raport de care dispozițiile legale împiedicau constatarea caracterului abuziv a clauzelor în discuție. Soluția instanței de apel este nelegală având în vedere că, anterior intrării în vigoare a O.U.G. nr. 50/2010, pe de-o parte, modificarea marjei nu era interzisă de legislația în vigoare, iar pe de altă parte, banca a modificat marja cu 2 puncte procentuale doar în momentul în care înrăutățirea condițiilor economice a dus la scăderea rating-ului de țară al României și la creșterea semnificativă a costurilor de refinanțare. Contrar susținerilor eronate ale instanței de apel, alin. (1) lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000 prevede ca motivul întemeiat să existe, iar nu ca acesta să fie prevăzut ab initio în contract, nefiind interzisă în sine posibilitatea băncii de a modifica procentul de dobândă câtă vreme această facultate este prevăzută în contract, iar stabilirea unei dobânzi variabile nu este prohibită de lege. Acest motiv întemeiat a fost adus în mod expres la cunoștința împrumutaților, prin notificarea nr. x/17.04.2009, după cum li s-a adus la cunoștința că au posibilitatea de a rezilia contractul. Ulterior adoptării O.U.G. nr. 50/2010, banca a aliniat în cel mai scurt timp toate contractele prevederilor acestui act normativ, iar marja băncii a devenit fixă în toate contractele, inclusiv în cel încheiat cu împrumutații. Recurenta-pârâtă a susținut temeinicia recursului în ceea ce privește acoperirea integrală a cheltuielilor de judecată efectuate de către bancă în faza procesuala a fondului și a apelului. În acest sens, au fost evocate prevederile art. 451 alin. (1) C. proc. civ., precum și dispozițiile art. 6, 14 și 24 din Carta interprofesională a judecătorilor, procurorilor și avocaților români, susținându-se că diminuarea cheltuielilor de judecată constând în onorariul de avocat, având în vedere complexitatea speței, a documentelor analizate și a celor redactate de către reprezentantul convențional al băncii, precum și prezența acestuia la termenele de judecată, echivalează cu o desconsiderare a muncii avocatului, a efortului pe care acesta îl face în activitatea sa, pentru apărarea drepturilor și intereselor legitime ale părții pe care o reprezintă. În concluzie, recurenta a apreciat că se impune acordarea integrală a cheltuielilor de judecată efectuate de bancă pentru asigurarea apărării atât în fața instanței de fond, cât și în fața instanței de apel.

Recurenții-reclamanți A. și B., prin întâmpinarea depusă la dosar, au solicitat respingerea recursului pârâtei C., întrucât soluția dată de instanța de apel cu privire la caracterul abuziv al clauzelor de la art. 5.1 și 5.4 din convenție este temeinică și legală. Astfel, sunt nefondate criticile băncii referitoare la încălcarea și aplicarea greșită a prevederilor art. 4 alin. (1) și (6) din Legea nr. 193/2000, art. 1 lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000 și a art. 4 paragr. 2 din Directiva 93/13/CEE. Recurenta-pârâtă C., prin întâmpinare, a solicitat respingerea recursului reclamanților A. și B., întrucât deși a fost invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., nu au fost dezvoltate critici de nelegalitate, ci de netemeinicie. În principal, s-a arătat că în ciuda susținerilor recurenților-reclamanți instanța de apel a reținut în mod corect imposibilitatea intervenirii în convenția părților pentru a dispune restituirea oricăror sume percepute în temeiul clauzelor contestate, comisionul de acordare și comisionul unic de servicii fiind valabile. Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursurilor, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ., prin încheierea din 4 decembrie 2018 fiind dispusă comunicarea acestuia părților, cu mențiunea că pot depune punct de vedere în termen de 10 zile de la comunicare, părțile neînțelegând să își exercite acest drept. Prin încheierea din 4 iunie 2019, Înalta Curte a admis în principiu recursurile. Prin încheierea din data de 3 decembrie 2019 Înalta Curte a suspendat judecata recursurilor, în temeiul dispozițiilor art. 413 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ., până la soluționarea cauzei C269/19 aflate pe rolul Curții de Justiție a Uniunii Europene. În ședința publică din 25 mai 2021, Înalta Curte a repus cauza pe rol, constatându-se că a încetat motivul suspendării.

Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și a temeiurilor de drept invocate, va respinge ambele recursuri ca nefondate. Cu privire la recursul declarat de recurenții-reclamanți A. și B., Înalta Curte reține următoarele considerente: În cadrul recursului formulat, aceștia au invocat nelegalitatea deciziei atacate în temeiul motivului prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., potrivit căruia casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Recurenții-reclamanți au invocat interpretarea incorectă a art. 4 alin. (1) și (6) din Legea nr. 193/2000, în ceea ce privește clauza privind dobânda variabilă, susținând, de asemenea, că din conținutul actului adițional nr. x/17.09.2010 nu se poate identifica în mod transparent motivul întemeiat care să justifice în mod echitabil și fără echivoc creșterea marjei la valoarea de 6,9 puncte procentuale. Aceste critici nu sunt fondate. În primul rând, se constată că cererea de chemare în judecată inițiată de reclamanți a fost admisă în parte, cu consecința constatării caracterului abuziv al clauzelor de la art. 5.1 și 5.4 din contractul de credit nr. x/30.04.2008, în ceea ce privește mențiunile "dobânda se poate modifica conform deciziei băncii" (art. 5.1 teza a patra), "banca poate modifica dobânda, în consecință, în orice moment conform deciziei sale" (art. 5.1 teza a cincea) și "în cazul în care banca modifică marja conform deciziei sale" (art. 5.4 teza a doua), apelul băncii sub acest aspect fiind respins, astfel încât critica este lipsită de interes în privința clauzelor din contractul inițial. În ceea ce privește caracterul pretins abuziv al dobânzii stabilite prin actul adițional nr. x/17.09.2010 (LIBOR la 3 luni + marjă fixă de 6,9) se constată că acest preț este exprimat de o manieră clară și inteligibilă, respectând întocmai prevederile din art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 și, fiind vorba de obiectul principal al contractului, criteriile din acest text normativ sunt necesare și suficiente pentru caracterizarea clauzei ca nefiind abuzivă, așa cum în mod corect a reținut și instanța de apel. În cauză nu poate fi răsturnată prezumția valabilității actului adițional nr. x din data de 17.09.2010. În acest context se constată că, potrivit O.U.G. nr. 50/2010, contractul de credit a fost aliniat acestor dispoziții obligatorii la data de 17 septembrie 2010. Înalta Curte subliniază că prevederile O.U.G. nr. 50/2010 reglementează un mecanism transparent de determinare a dobânzii contractuale fără a putea constitui temei al obligării băncii la modificarea/reducerea cuantumului dobânzii comerciale. Acest act normativ nu impune un anumit cuantum al marjei fixe, care se determină prin raportare la criterii economice obiective. Din cuprinsul actului adițional rezultă că noua formulă de calcul a dobânzii include indicele de referință aferent valutei în care a fost acordat creditul plus o marjă fixă asupra căreia instanța nu poate interveni, pentru că ar însemna să intervină în acordul de voință al părților, cu nesocotirea prevederilor art. 969 și art. 970 din vechiul C. civ., aplicabil în speță. Prin alinierea contractelor de credit aflate în derulare la prevederile O.U.G. nr. 50/2010 legiuitorul nu a impus o limitare a procentului de dobândă sau o micșorare a costurilor creditelor aflate în derulare, ci doar criterii de transparentizare a reglementării metodei de calcul a dobânzii variabile. Rata dobânzii, determinată conform algoritmului de calcul stabilit prin actul adițional, este raportată la fluctuațiile indicelui de referință independent LIBOR, plus marja fixă a băncii. Dispozițiile art. 9 3 lit. g) pct. 1 și 3 din O.G. nr. 21/1992 impun reguli referitoare la contractele de credit cu dobândă variabilă, reguli cu care prevederile contractuale din actul adițional nr. x/17.09.2010 sunt concordante. Privitor la solicitarea de stabilizare a formulei de calcul a dobânzii în raport de clauza contractuală prevăzută în art. 1.2 din contractul de credit, începând cu data de 30 octombrie 2008 și până la data încheierii raporturilor contractuale, precum și la restituirea sumelor încasate de pârâtă cu titlu de diferență de dobândă nedatorată, Înalta Curte reține următoarele: Conform art. 6 din Legea nr. 193/2000, "Clauzele abuzive cuprinse în contract și constatate fie personal, fie prin intermediul organelor abilitate prin lege nu vor produce efecte asupra consumatorului, iar contractul se va derula în continuare, cu acordul consumatorului, numai dacă după eliminarea acestora mai poate continua", iar potrivit art. 7 din aceeași lege, "În măsura în care contractul nu își mai poate produce efectele după înlăturarea clauzelor considerate abuzive, consumatorul este îndreptățit să ceară rezilierea contractului, putând solicita, după caz, și daune-interese". Astfel, având în vedere dispozițiile normative mai sus redate, clauzele abuzive nu vor produce efecte asupra consumatorului, iar contractul se va derula în continuare, cu acordul consumatorului numai dacă după eliminarea acestora mai poate continua. Prin prisma acestor dispoziții, instanța învestită cu verificarea caracterului abuziv al clauzelor nu poate să le modifice, ci doar să le mențină sau să le elimine, după caz. În ceea ce privește solicitarea de restituire a sumelor încasate cu titlu de diferență dobândă, având în vedere consecințele prevăzute de lege în situația declarării caracterului abuziv al unei clauze, în mod legal și temeinic s-a constatat că, pentru a vorbi de o astfel de diferență, trebuie să se presupună că în lipsa respectivelor clauze, prevăzute la art. 5.1 și 5.4 din contractul de credit, părțile s-ar fi înțeles asupra unei alte dobânzi, pentru toată durata creditului. Or, dobânda "fixă" de 4,9 % la care se raportează reclamanții era cea indicată doar pentru primele 6 luni de contract, voința comună a părților nefiind niciun moment ca aceasta să se extindă dincolo de această perioadă contractuală. Ca atare, în mod corect, instanța de apel, ca și prima instanță, au apreciat că nu se poate interveni în acordul de voință al părților în sensul adaptării contractului potrivit solicitărilor făcute de consumatori, întrucât controlul judiciar poate fi exercitat numai asupra condițiilor de validitate ale contractului, instanța neputându-se substitui voinței părților pentru a stabili o altă rată a dobânzii. În cadrul aceleiași critici de nelegalitate, subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., reclamanții s-au referit și la clauzele contractuale privind comisionul de acordare și comisionul de prestare servicii, formulându-se critici comune. Astfel, recurenții au susținut că instanța nu a analizat în concret cerințele prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, că intimata nu definește în contract, în mod clar și inteligibil, serviciile pe care aceasta le pune la dispoziția debitorului prin perceperea unor sume cu titlu de comision de acordare și de prestare servicii, că intimata a încălcat dispoziția prevăzută în art. 5 din Directiva nr. 93/13, care dispune asupra cerințelor de claritate și de transparență, nefurnizând informațiile generale consumatorului, criteriul transparenței nefiind unul separat de cel al dezechilibrului semnificativ. De asemenea, au susținut că aceste comisioane nu sunt definite în mod expres în niciuna din clauzele contractului de credit sau cele ale actului adițional. În prealabil, trebuie menționat că atât comisionul de acordare (prevăzut la art. 1.3 lit. a) din contractul de credit nr. x/30.04.2008, cât și comisionul unic de prestări servicii - pentru reeșalonare/restructurare credit (prevăzut la art. 1 din actul adițional nr. x/21.03.2012, prin care se completează art. 1.3 din contract) au natura unui comision de acordare a unui credit, aspect necontestat de părți. Înalta Curte răspunzând prin considerente comune criticilor recurenților, reține că acestea nu sunt fondate, întrucât instanța de apel a efectuat o corectă aplicare a prevederilor Legii nr. 193/2000 și a Directivei 93/13/CEE. Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori transpune în dreptul național cerințele Directivei 93/13/CEE din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii. Potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, "orice contract încheiat între profesioniști și consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate". Referitor la noțiunea de clauză abuzivă, art. 3 din Directiva 93/13/CEE stabilește că au acest caracter clauzele contractuale care nu s-au negociat individual și, în contradicție cu exigența de bună-credință, provoacă un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților care decurg din contract, în detrimentul consumatorului. Conform art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000: "O clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților". Ca atare, din textul normativ enunțat, reglementat de legislația română, în consens cu dispozițiile Directivei 93/13/CEE, rezultă că pentru a se reține caracterul abuziv al unei clauze contractuale trebuie îndeplinite cumulativ mai multe condiții, respectiv clauza în litigiu să nu fi fost negociată direct cu consumatorul, prin ea însăși creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților în detrimentul consumatorului și să nu fie respectată cerința bunei-credințe. Totodată, cele trei condiții prevăzute de lege sunt distincte, astfel că îndeplinirea uneia dintre acestea nu poate conduce la concluzia că ar fi îndeplinite și celelalte condiții, fără să fie probat acest lucru. Instanța de apel a motivat, în ceea ce privește modalitatea de redactare a clauzelor contestate referitoare la comisionul de acordare și prestare servicii, că este de netăgăduit claritatea exprimării acestor comisioane din moment ce sunt indicate drept o sumă fixă (iar primul comision și drept coeficient procentual). Înalta Curte reține că, în mod corect s-a argumentat prin decizia recurată faptul că, în speță, contrar afirmațiilor reclamanților, care pretind inexistența unei contraprestații a instituției de credit, o astfel de contraprestație există din moment ce banca trebuia să analizeze, pe baza documentelor prezentate, dacă potențialul client era eligibil pentru respectivul tip de credit (sau pentru refinanțare/reeșalonare). Faptul că în contract nu se definește sau indică expres în ce ar consta această contraprestație nu poate duce la concluzia caracterului echivoc sau neinteligibil al clauzei din moment ce, prin însăși denumirea sa și momentul perceperii sale, era clar că acesta se raporta la aprecierea condițiilor încheierii contractului, respectiv la aprecierea criteriilor de eligibilitate pentru restructurare. Concluzia instanței de apel, prin care s-a statuat că aceste clauze clar exprimate nu au nici un indiciu de stabilire cu rea-credință și nici nu se poate aprecia a fi creat un dezechilibru semnificativ între prestații, este corectă. Astfel, pentru a se reține caracterul abuziv al clauzelor menționate este necesar a se proba că acestea creează, în detrimentul consumatorului și contrar bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților. Or, în condițiile în care obligația de plată a fost stipulată în mod clar și inteligibil, indicându-se cuantumul comisioanelor datorate, nu se poate considera că reclamanții au fost prejudiciați, aceștia fiind informați chiar la momentul semnării contractului de credit, respectiv al actului adițional, cu privire la obligațiile ce le incumbă. Prin urmare, în cauză există suficiente criterii care să confere consumatorului posibilitatea să prevadă consecințele economice care rezultă din clauzele contractuale. Valoarea comisioanelor, metoda de calcul și data perceperii acestora rezultă din stipulațiile contractuale, recurenții-reclamanți fiind în măsură să prevadă la data încheierii contractului, respectiv al actului adițional, care sunt implicațiile juridice și economice care decurg din perceperea acestor comisioane în ceea ce îi privește. Înalta Curte reamintește că, potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, una dintre condițiile cumulative impuse de textul legal evocat vizează producerea unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului, în analizarea acestei condiții prezentând relevanță obligația profesioniștilor de a formula clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate, potrivit art. 1 alin. (1) din aceeași lege. În legătură cu modul în care trebuie analizat caracterul clar și inteligibil al clauzelor contestate din contractul de credit, respectiv din actul adițional, instanța supremă reține efectul obligatoriu al interpretării realizate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în decizia preliminară adoptată în cauza C-621/17 (Gyula Kiss vs. CIB Bank Zrt. și alții). Prin această hotărâre au fost dezlegate chestiuni de drept similare celor din pricina dedusă judecății, din perspectiva aprecierii caracterului abuziv al clauzelor privind comisionul de acordare credit, Curtea de Justiție a Uniunii Europene statuând că: "art. 4 alin. (2) și articolul 5 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că cerința potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar și inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, precum cele în discuție în litigiul principal, care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare și al unui comision de acordare care urmează să fie suportate de consumator, metoda lor de calcul și data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză". În decizia preliminară pronunțată în cauza precizată anterior, Curtea de la Luxembourg a subliniat elementele specifice care trebuie examinate pentru a se stabili dacă o clauză este exprimată în mod clar și inteligibil, printre acestea regăsindu-se cuantumul precis al comisionului de acordare, metoda de calcul, data de exigibilitate, posibilitatea ca natura serviciilor furnizate efectiv să poată fi înțeleasă sau dedusă din contractul avut în vedere în ansamblul său. În plus, consumatorul trebuie să fie în măsură să verifice dacă există o suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pe care acesta le remunerează. În același sens, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat în cauzele conexate C-224/19 și C-259/19, CY împotriva E. S.A. și, respectiv LG, PK împotriva F. S.A., la data de 16 iulie 2020, că "Articolul 3 alin. (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că o clauză a unui contract de împrumut încheiat între un consumator și o instituție financiară, care impune consumatorului plata unui comision de acordare, poate crea în detrimentul consumatorului un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților care decurg din contract, în pofida cerinței de bună-credință, atunci când instituția financiară nu demonstrează că acest comision corespunde unor servicii furnizate și unor cheltuieli pe care le-a efectuat, aspect a cărui verificare revine instanței de trimitere". Instanța de apel a examinat aceste criterii în cadrul mecanismului de verificare a caracterului clar și inteligibil al clauzei care reglementează comisionul de acordare și pe cel de prestare servicii, reținând că acestea au fost redactate în mod clar din moment ce sunt indicate drept o sumă fixă (iar primul și drept coeficient procentual), din moment ce comisioanele se raportau la aprecierea condițiilor încheierii contractului, respectiv la aprecierea criteriilor de eligibilitate pentru restructurare, existând și o contraprestație, întrucât banca trebuia să analizeze, pe baza documentelor prezentate, dacă respectivul client era eligibil pentru un anumit tip de credit sau pentru refinanțare/reeșalonare. În concluzie, constatând caracterul clar, inteligibil al clauzelor contestate, faptul că aceste comisioane sunt justificate prin rațiuni obiective, sunt percepute în legătură cu activități efectiv prestate de bancă, au fost acceptate în cunoștință de cauză de consumatori, care au avut reprezentarea acestor costuri, precum și faptul că nu sunt de natură să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, Înalta Curte constată că nu sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, pentru a se dispune înlăturarea lor. În ceea ce privește recursul declarat de recurenta-pârâtă C., Înalta Curte îl va respinge ca nefondat pentru următoarele considerente: În cadrul recursului formulat, recurenta-pârâtă a invocat nelegalitatea deciziei atacate prin raportare la dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., potrivit căruia casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate, printre acestea regăsindu-se și ipoteza în care hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Într-o primă critică, pârâta a arătat că instanța de apel i-a respins în mod greșit cererea de apel și a validat în mod eronat soluția primei instanțe prin care s-a constatat caracterul abuziv al clauzelor contractuale privind variația dobânzii, decizia recurată fiind în contradicție cu art. 4 din Legea nr. 193/2000, în sensul că niciuna dintre condițiile necesare pentru constatarea caracterului abuziv nu sunt îndeplinite, clauzele contestate au fost negociate de către părțile litigante, banca a respectat cerința bunei-credințe și nu a existat un dezechilibru contractual. Într-o altă critică, recurenta-pârâtă a susținut că dispoziția contractuală care reglementează posibilitatea băncii de a modifica marja din componența ratei dobânzii este în acord cu prevederile alin. (1) lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000, care permit furnizorului de servicii financiare să modifice rata dobânzii pentru motive întemeiate, subliniind, totodată, că se poate constata buna sa credință, element în raport de care dispozițiile legale împiedicau constatarea caracterului abuziv a clauzelor în discuție. Contrar susținerilor eronate ale instanței de apel, alin. (1) lit. a) din aceeași anexă prevede ca motivul întemeiat să existe, iar nu ca acesta să fie prevăzut ab initio în contract, nefiind interzisă în sine posibilitatea băncii de a modifica procentul de dobândă câtă vreme această facultate este prevăzută în contractul dintre părți, iar stabilirea unei dobânzi variabile nu este prohibită de lege. Aceste critici vor fi respinse. În primul rând, Înalta Curte constată că prin decizia recurată s-a reținut caracterul nenegociat al contractului de credit, aspect care se referă la contextul factual în care s-a încheiat convenția dintre părți și asupra căruia instanța de recurs nu poate reveni în cadrul examenului de nelegalitate al hotărârii atacate. Apoi, se reține că dispozițiile pct. 1 lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000, care prevăd posibilitatea inserării în contract a unor clauze prin care furnizorii de servicii financiare au dreptul de a modifica rata dobânzii sau valoarea altor taxe pentru servicii financiare, dacă există un motiv întemeiat, consumatorul având libertatea de a rezilia contractul, trebuie interpretate în lumina principiilor instituite prin art. 1 din Legea nr. 193/2000. Așadar, pe de o parte "motivele întemeiate" nu pot consta decât în acele situații care sunt precis determinate în contract și au un caracter obiectiv, iar pe de altă parte, modificarea obligațiilor de plată nu poate determina un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților. Trebuie observat că, din interpretarea pct. 1 lit. j) din anexa Directivei 93/13/CEE, care este asemănătoare cu forma pct. l lit. a) din Anexa Legii nr. 193/2000, rezultă foarte clar că "motivul întemeiat" care dă dreptul vânzătorului sau furnizorului de a modifica unilateral clauzele convenției trebuie precizat în contract. Totodată, în cauza Bogdan Matei și G. împotriva D. S.A. - C143/13 - pct. 74 - s-a arătat că, așa cum rezultă în special din articolele 3 și 5 din Directiva 93/13, precum și din cuprinsul pct. 1 lit. j) și l) și din cuprinsul pct. 2 lit. b) și d) din anexa la această directivă, prezintă o importanță esențială pentru respectarea cerinței privind transparența aspectul dacă în contractul de împrumut se indică în mod transparent motivele și particularitățile mecanismului de modificare a ratei dobânzii și relația dintre această clauză și alte clauze referitoare la remunerația creditorului, astfel încât un consumator informat să poată să prevadă, pe baza unor criterii clare și inteligibile, consecințele economice care rezultă din aceasta în ceea ce îl privește. Înalta Curte constată că, deși potrivit legislației naționale și comunitare recurenta-pârâtă avea dreptul de a modifica dobânda percepută doar dacă exista un motiv întemeiat, precizat în contract, prin clauzele constatate ca fiind abuzive referitoare la dobândă sunt încălcate normele de drept naționale și comunitare întrucât nu sunt indicate în contract motivele întemeiate care ar putea justifica o decizie a băncii de a modifica dobânda percepută. Astfel de clauze contractuale, precum cele inserate la art. 1.2, 5.1 și 5.4 din contractul de credit, care permit creditorului să modifice în mod unilateral nivelul costurilor solicitate debitorului, respectiv nivelul dobânzii curente, ridică problema previzibilității pentru consumator a majorării acestor costuri în funcție de criteriul neindicat în contract, așadar prevăzut în mod netransparent. După cum se poate constata, instanța de apel a reținut în considerentele deciziei pronunțate că motivul întemeiat pentru care se putea modifica rata dobânzii variabile nu era indicat ca atare în contract, fiind făcută doar o referire la modalitatea de variere în funcție de indicele de referință și a marjei, modalitate lăsată în totalitate la libera apreciere a băncii - "banca poate modifica dobânda în consecință, în orice moment, conform deciziei sale". Prin urmare, motivul întemeiat pentru care banca ar putea să modifice dobânda lipsește din contract, iar criteriile în funcție de care s-ar putea modifica rata dobânzii nu sunt prevăzute clar, noțiunile nefiind definite și nemenționând anumiți indici obiectivi, aspecte din care rezultă, prin raportare la condițiile prevăzute de art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, neîndeplinirea caracterului clar și inteligibil al unei clauze care vizează însuși prețul contractului. Înalta Curte reține că, deși pct. 1 lit. a) alin. (1) din Anexa la Legea nr. 193/2000 dă dreptul băncii de a modifica rata dobânzii în mod unilateral, această modificare trebuie să se facă în baza unui motiv întemeiat, prevăzut în contract și sub condiția informării de îndată a clientului, care să aibă libertatea de a rezilia imediat contractul. Motivul specificat în contract este necesar să fie suficient de clar pentru a permite realizarea unui control adecvat și eficient și pentru a se stabili dacă majorarea dobânzii a fost sau nu justificată. Întrucât, potrivit art. 969 din vechiul C. civ., convenția reprezintă legea părților, o clauză contractuală trebuie să fie formulată astfel încât consumatorul să poată anticipa că, în situația în care intervine o anumită situație, se produce o anumită consecință. Motivul specificat în contract nu îndeplinește această condiție, exprimarea fiind una echivocă, fapt ce permite profesionistului să aplice această clauză conform interesului său și în detrimentul consumatorului. Modul de redactare a clauzei trebuie să permită consumatorului prefigurarea, pe baza unor criterii clare și inteligibile, a consecințelor economice produse de aceasta în ceea ce îl privește; or, contractul de credit nu oferă un indiciu clar, obiectiv cu privire la evoluția ulterioară a dobânzii, care să permită previzionarea cuantumului viitor al costului contractual. Clauzele potrivit cărora "dobânda se poate modifica conform deciziei băncii" (art. 5.1 teza a patra), "banca poate modifica dobânda, în consecință, în orice moment conform deciziei sale" (art. 5.1 teza a cincea), "în cazul în care banca modifică marja conform deciziei sale" (art. 5.4 teza a doua), nu respectă exigențele Legii nr. 193/2000, nefiind exprimate într-un limbaj clar și inteligibil și nepermițând consumatorului să determine mecanismul prin care banca urma să determine și să modifice dobânda. În consecință, prin clauzele constatate ca fiind abuzive referitoare la dobândă a fost afectată situația juridică a reclamanților, întrucât au fost încălcate prevederile pct. l lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000 și cele referitoare la obligațiile legale de informare și transparență aflate în sarcina profesionistului, astfel că este îndeplinită condiția existenței unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților în detrimentul consumatorului, fiind contrar cerințelor bunei-credințe ca profesionistul să aibă posibilitatea de a modifica potrivit deciziei sale prețul contractului. Cu privire la susținerile recurentei-pârâte în sensul că este împiedicată analiza caracterului abuziv al clauzelor în discuție, referitoare la dobândă, comisioane ori alte costuri ce fac parte din costul total al creditului, acestea fiind exprimate clar și inteligibil, Înalta Curte reține următoarele: Dispozițiile art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 prevăd că: "orice contract încheiat între profesioniști și consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate". Textul de lege evocat stabilește cerința ca în contractele încheiate între profesioniști și consumatori să fie stipulate clauze clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate. Potrivit prevederilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, care asigură transpunerea în dreptul intern a dispozițiilor art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE, evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil. Examenul caracterului abuziv al clauzelor privind dobânda este posibil în speță, întrucât clauzele respective nu întrunesc cerința impusă de teza finală a art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, nefiind exprimate într-un limbaj ușor inteligibil. Pentru a conchide astfel, instanța supremă apreciază că exprimarea într-un limbaj ușor inteligibil nu poate fi limitată la o exprimare corectă din punct de vedere gramatical. Limbajul ușor inteligibil presupune ca, în cazul convențiilor, fiecare dintre părțile contractante să aibă reprezentarea neîndoielnică a naturii și întinderii propriilor drepturi convenite și obligații asumate și, în egală măsură, a drepturilor și contraprestațiilor părții adverse. Este vădit că dobânda într-un contract de credit bancar face parte din prețul contractului și, prin urmare, devin incidente prevederile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, care exclud de principiu intervenția instanței privind controlul sub aspectul caracterului abuziv. În speță, însă, prin clauzele contestate banca își rezervă dreptul de a modifica unilateral dobânda menționând că "dobânda se poate modifica conform deciziei băncii" (art. 5.1 teza a patra), banca poate modifica dobânda, în consecință, în orice moment conform deciziei sale" (art. 5.1 teza a cincea), "în cazul în care banca modifică marja conform deciziei sale" (art. 5.4 teza a doua). Însă, o astfel de prevedere nu înseamnă stabilirea vreunui cuantum sau a vreunui caracter al dobânzii, astfel că nu devin aplicabile dispozițiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000. În realitate, o astfel de prevedere înseamnă o putere discreționară a băncii de modificare a cuantumului prețului contractului, ceea ce este contrar legii. Se reține că prevederea unui drept de modificare unilaterală a ratei dobânzii în contractul de credit din cauza de față înseamnă arogarea de către pârâta-profesionist a dreptului de a modifica unilateral prețul contractului. Această posibilitate nu este în sine abuzivă atât timp cât cauzele modificării sunt definite contractual în mod transparent și nu depind discreționar numai de voința profesionistului. Sintagmele utilizate de bancă în art. 5.1 tezele patru și cinci, precum și în art. 5.4 teza a doua nu sunt de natură să semnifice definirea clară a cauzelor de modificare a dobânzii pentru că nu arată în ce constau în concret motivele și limitele modificăril