ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1323/2019

Ședința publică din data de 2 iulie 2019

Deliberând, constată următoarele:

I. Cererea de chemare în judecată și soluția primei instanțe

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București la 18 iulie 2017, reclamanții A. și B. au solicitat, în contradictoriu cu pârâta C. S.A., constatarea caracterului abuziv și anularea clauzei privind comisionul de acordare în cuantum de 2.515 CHF, achitat la data tragerii creditului din limita creditului acordat, clauză prevăzută la art. 1.3 lit. a) din contractul de credit nr. x din 11 martie 2008; obligarea pârâtei la plata sumelor încasate cu titlu de comision de acordare, de la data încasării acestuia și până în prezent, în echivalent RON, în funcție de cursul oficial LEU-CHF stabilit de B.N.R. la data plății efective, precum și dobânda legală aferentă sumei percepute, dobândă ce urmează să fie calculată de la data plății acestui comision și până la data achitării efective a acestuia; constatarea caracterului abuziv și anularea clauzei contractuale privind dobânda revizuibilă, clauză prevăzută la Secțiunea 5 - "DOBÂNDA", pct. 5.1 și pct. 5.4 din contractul de credit nr. x din 11 martie 2008 modificată prin art. 1 și art. 2 din SECȚIUNEA I din actul adițional nr. x din 23 martie 2010, prin care se modifică art. 1.2 - marja; obligarea pârâtei la recalcularea nivelului dobânzii percepute în raport de clauza contractuală prevăzută în art. 1.2 din contractul de credit nr. x din 11 martie 2008, începând cu 11 octombrie 2008 și până la data încheierii raporturilor contractuale dintre părți, după următoarea formulă de calcul: indicele de referință LIBOR la 3 luni plus MARJA de 4,3 puncte procentuale pe an; obligarea pârâtei la plata sumelor încasate cu titlu de diferență dintre dobânda nedatorată, dintre formula de calcul a dobânzii stabilită prin contractul de credit încheiat (LIBOR la 3 luni plus marja de 4,3 puncte procentuale pe an), prevăzută în art. 1.2 din contractul de credit și formulele de calcul practicate de pârâtă, precizate în notificarea din data de 17 aprilie 2009 și în actul adițional nr. x din 23 martie 2010, respectiv graficele de rambursare generate, de la data încasării acestora și până în prezent, în echivalent RON, în funcție de cursul oficial LEU-CHF stabilit de B.N.R. la data plății efective, precum și dobânda legală aferentă acestei sume, dobândă ce urmează să fi calculată de la data perceperii de către pârâtă și până la data achitării efective a acestuia; la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea cererii de chemare în judecată, reclamanții arată că, în materia contractelor bancare, atât legiuitorul național, cât și cel european au urmărit în anumite ipoteze atenuarea principiului pacta sunt servanda, dând instanței de judecată posibilitatea de a interveni asupra clauzelor unui contract în măsura în care reține că acesta cuprinde clauze abuzive.

În acest sens, reclamanții au susținut că, potrivit prevederilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, o clauză este abuzivă dacă nu a fost negociată în mod direct cu împrumutatul și dacă creează între drepturile și obligațiile părților contractante un dezechilibru contractual semnificativ în detrimentul consumatorului, contrar cerinței bunei-credințe.

Cererea a fost întemeiată în drept pe dispozițiile Legii nr. 193/2000,ale O.G. nr. 21/1992, ale Legii nr. 190/1999 și ale Directivei 93/13/CEE/Consiliul Europei.

Prin sentința civilă nr. 3438 din 03 octombrie 2017, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a Civilă a fost respinsă cererea de chemare în judecată.

II. Soluția instanței de apel

Prin decizia nr. 370A din 22 februarie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a fost admis apelul declarat de reclamanții A. și B. împotriva sentinței civile nr. 3438 din 03 octombrie 2017, pronunțată de Tribunalul București; a fost schimbată sentința apelată, în sensul că a fost admisă în parte cererea, a fost constatat caracterul abuziv al clauzelor 5.1 și 5.4 din contractul de credit, referitoare la marja variabilă. Totodată, pârâta C. S.A. a fost obligată la restituirea către reclamanți a sumelor percepute cu titlu de dobândă, prin majorarea marjei băncii, până la data încheierii actului adițional nr. x din 23 martie 2010.

Instanța de apel a reținut că modificarea marjei băncii în funcție de decizia băncii prezintă caracter abuziv, derivat din lipsa de transparență în ce privește modalitatea de modificare a marjei ca element de calcul al dobânzii variabile, lipsă de transparență ce vine în contradicție cu prevederile art. 1 lit. a) din Anexa Legii nr. 193/2000.

Totodată, instanța de apel a reținut că nici cerința limbajului clar și ușor inteligibil nu este respectată în cauză, deoarece consumatorii nu au avut posibilitatea de a cunoaște neîndoielnic natura și întinderea propriilor drepturi și obligații încă de la momentul încheierii contractului, după cum nici ultima cerință prevăzută de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 nu este îndeplinită, întrucât, prin clauzele criticate se stabilește modificarea marjei băncii în funcție de decizia acesteia, ceea ce înseamnă că drepturile și obligațiile părților suferă un dezechilibru semnificativ atât timp cât banca își arogă în mod discreționar dreptul de a modifica marja și, prin urmare, dobânda în funcție de factori neprecizați în mod clar în contract.

Referitor la majorarea marjei la 5,3% prin actul adițional nr. x din 23 martie 2010, instanța de apel a reținut că actul a fost încheiat la inițiativa reclamanților, fiind, astfel, răsturnată prezumția de nenegociere prevăzută de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

În ce privește clauza privitoare la comisionul de acordare, instanța de apel a reținut că instanța de fond a cercetat dacă aceasta este exprimată într-un limbaj clar și inteligibil, a constatat că scopul perceperii comisionului rezultă din denumire și a apreciat în mod judicios că nu sunt îndeplinite condițiile impuse de art. 4 din Legea nr. 193/2000 pentru ca respectiva clauză să fie declarată abuzivă.

III. Judecata în recurs

Împotriva deciziei pronunțate în apel, toate părțile au declarat recurs.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ.

Prin încheierea de ședință din 26 martie 2019 a fost admis în principiu recursul declarat de recurenții-reclamanți A. și B. împotriva deciziei civile nr. 370A din 22 februarie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, a fost admisă excepția nulității recursului declarat de recurenta-pârâtă C. S.A. împotriva aceleiași decizii și a fost fixat termen la 11 iunie 2019 în vederea soluționării recursurilor în ședință publică, cu citarea părților.

Recursul declarat de recurenții-reclamanți

Prin memoriul de recurs, recurenții-reclamanți A. și B. au solicitat casarea în parte a deciziei recurate și, în rejudecare pe fond, admiterea cererii de apel.

Recurenții-reclamanți au arătat că motivele de recurs invocate se încadrează în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În ce privește clauza privind comisionul de acordare, au susținut că instanța de apel nu a analizat în concret cerințele prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, respectiv criteriul dezechilibrului semnificativ, al lipsei bunei-credințe, al existenței unei contraprestații specifice și al lipsei de transparență.

În acest sens, au evocat jurisprudența C.J.U.E. și a Înaltei Curți de Casație și Justiție și au subliniat că dezechilibrul semnificativ poate să rezulte din simplul fapt al unei atingeri suficient de grave aduse situației juridice în care este plasat consumatorul, că, în speță, în convenția de credit nu au fost definite în mod clar și inteligibil activitățile pe care intimata-pârâtă le prestează în schimbul comisionului de acordare, dar și că, prin nefurnizarea informațiilor generale consumatorului, intimata-pârâtă a încălcat obligația de transparență prevăzută de art. 5 din Directiva (CE) nr. 93/13.

Cu privire la caracterul abuziv al clauzelor vizând dobânda variabilă, recurenții-reclamanți au susținut că semnarea actelor adiționale nu echivalează cu negocierea clauzelor contractuale, sub aspectul dobânzii, împrejurare evidențiată și de costul suplimentar suportat de consumatori ca urmare a implementării actului adițional nr. x din 23 martie 2010, care a prevăzut o creștere procentuală a marjei băncii.

De asemenea, recurenții-reclamanți au susținut că alegerea tipului de contract financiar sau de act adițional nu poate fi asimilată negocierii clauzelor contractuale, atât timp cât acestea sunt preformulate și impuse de bancă consumatorilor, a căror libertate de voință se manifestă doar în ceea ce privește semnarea sau nu a acestora.

În opinia recurenților, din conținutul actului adițional nr. x din 23 martie 2010 nu se poate identifica în mod transparent motivul întemeiat care justifică în mod echitabil și echivoc creșterea marjei băncii.

Or, potrivit pct. 1 lit. j) din Anexa la Directiva (CE) nr. 93/13, nu este suficient ca în cuprinsul clauzei ce are ca obiect dobânda revizuibilă să se repete pur și simplu noțiunea de "motiv întemeiat" sau "context internațional marcat de turbulențe, ce implică costuri mari de finanțare", ci trebuie specificat într-o formă suficient de transparentă "motivul eventual".

În final, au solicitat să se constate că sunt întrunite condițiile cumulative prevăzute la art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, atât timp cât acționează de pe o poziție inegală în raport cu operatorul financiar-bancar, iar contractul de credit încheiat este unul de adeziune; prin urmare, instanța națională poate să aprecieze asupra caracterului abuziv al clauzelor criticate.

Totodată, au solicitat ca, urmare a constatării caracterului abuziv, în aplicarea art. 6 din Legea nr. 193/2000 să se dispună derularea în continuare a contractului, cu excluderea efectelor produse de reglementarea abuzivă.

Recursul declarat de recurenta-pârâtă

Recurenta-pârâtă a solicitat casarea în parte a deciziei atacate, cu consecința respingerii cererii de chemare în judecată.

Cu titlu prealabil, a arătat că, raportat la decizia nr. 369/2017 a Curții Constituționale a României, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 582 din 20 iulie 2017, hotărârea atacată este susceptibilă de a fi atacată cu recurs și a solicitat să se constate că recursul este admisibil.

În motivarea căii de atac, a susținut că decizia atacată a fost dată cu aplicarea greșită a dispozițiilor Legii nr. 193/2000, fiind invocat motivul de recurs prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În acest sens, a arătat că, reținând imposibilitatea consumatorilor de a cunoaște, încă de la momentul încheierii contactului, care este mecanismul care dă băncii posibilitatea de a modifica unilateral dobânda prin modificarea marjei băncii, dar și că nu a fost respectată cerința exprimării într-un limbaj clar și ușor inteligibil, instanța de prim control judiciar a ignorat dispozițiile Legii nr. 193/2000, în condițiile în care art. 1 pct. 1 lit. a) din Anexa legii mai sus-amintite impune comerciantului numai obligația de a preciza în contract motivul pentru care operează schimbarea termenilor contractului, nu și a condițiilor în care aceasta se realizează și stabilește că, în anumite circumstanțe, sunt permise clauzele prin care un furnizor de servicii financiare modifică, fără o notificare prealabilă, rata dobânzii plătibile de către consumator, atunci când există un motiv întemeiat.

A subliniat recurenta că dispozițiile art. 1 pct. 1 lit. a) teza a II-a din Anexa la Legea nr. 193/2000 nu reprezintă decât o aplicare a principiului de drept pacta sunt servanda.

În opinia autoarei căii de atac, notificarea reglementată de art. 5.4 din contractul de credit, coroborată cu posibilitatea de a rambursa anticipat creditul, are natura juridică a unei oferte de modificare a actului juridic, care poate fi acceptată tacit sau repudiată expres, noile modificări contractuale neputând să intre în vigoare prin înfrângerea voinței consumatorului, cum eronat afirmă curtea de apel.

Or, din această perspectivă, nu trebuie confundat caracterul tehnic al noțiunilor utilizate în convenție cu un eventual caracter echivoc, ci trebuie făcută distincția clară între, pe de o parte, situația în care imposibilitatea imediată de a înțelege conținutul clauzelor nu reprezintă un obstacol de netrecut, fiind suficient a se exercita dreptul consumatorului la informare și, pe de altă parte, situația în care sfera noțiunilor utilizate este arbitrară, neexistând criterii obiective.

A susținut recurenta că nu este lipsită de relevanță nici împrejurarea că, prin modalitatea în care este formulată, clauza criticată permite schimbarea dobânzii nu doar în detrimentul consumatorilor, ci și în folosul acestora.

În final, recurenta-pârâtă a conchis că interpretarea dispozițiilor art. 1 lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000 în sensul că ar institui cumulativ atât condiția motivelor temeinice, expres prevăzute în contract, cât și pe cea privind libertatea de alegere a consumatorului, este eronată, ignorând existența celor două teze separate ale textului de lege sus-menționat.

Examinând, în condițiile legii, conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, Înalta Curte reține următoarele:

Recursul declarat de recurenții-reclamanți

Instanța a fost învestită cu o acțiune în nulitatea absolută a unor clauze contractuale, fiind invocate prevederile Legii nr. 193/2000, acțiune respinsă prin sentința tribunalului.

Prin decizia recurată, curtea de apel a validat în parte soluția primei instanțe în privința clauzei referitoare la comisionul de acordare și a infirmat-o în privința clauzei referitoare la marja variabilă a dobânzii.

Motivul de recurs referitor la clauza privind comisionul de acordare

Astfel cum s-a reținut în doctrină, nulitatea este sancțiunea de drept civil care lipsește actul juridic civil de efectele contrare normelor juridice edictate pentru încheierea sa valabilă. În consecință, în analiza valabilității unor clauze contractuale este necesară raportarea la legislația în vigoare la momentul încheierii contractului.

Prin urmare, Înalta Curte reține că în cauza de față sunt aplicabile prevederile Legii nr. 193/2000 în varianta în vigoare la dată încheierii acestora, precum și prevederile C. civ. de la 1864, în completare, având în vedere că, potrivit art. 102 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., contractul este supus dispozițiilor legii în vigoare la data când a fost încheiat în tot ceea ce privește încheierea, interpretarea, efectele, executarea și încetarea sa.

Obligația de transparență în ceea ce privește serviciile oferite consumatorilor este reglementată de art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, potrivit cu care orice contract încheiat între profesioniști și consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate.

Aceasta nu înseamnă altceva decât faptul că banca are obligația să stipuleze clar care sunt serviciile aferente comisioanelor pe care le include în contractele încheiate cu consumatorii.

Conform art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil.

Prin urmare, textul de lege prevede o condiție importantă pentru excluderea unei clauze de la examinarea caracterului abuziv reflectată în cerința ca aceasta să fie exprimată într-un limbaj ușor inteligibil.

Această condiție nu este îndeplinită în cauză, întrucât, pentru sumele percepute cu titlu de comision de acordare nu este specificată și nici nu se poate deduce o contraprestație din partea băncii, astfel încât nu se poate susține caracterul inteligibil al acestora.

Înalta Curte constată că atât instanța de fond, cât și instanța de apel au subliniat faptul că nu există în contractul în cauză o definiție a comisionului de acordare a creditului.

Referitor la acest aspect, instanța de fond a reținut că lipsa acestei definiții nu se constituie într-un impediment, întrucât scopul perceperii acestui comision rezultă din denumirea lui, tribunalul procedând la conturarea sferei serviciilor prestate de bancă după propria apreciere.

O astfel de abordare nu este, însă, în spiritul dispozițiilor legale de protecție a consumatorilor, care prevăd pe de o parte o obligație de informare a acestora, prealabilă încheierii contractului, dar și o obligație de claritate și de transparență a clauzelor contractuale, care să confere consumatorilor configurarea exactă, la momentul încheierii contractului, a naturii și obligațiilor reciproce asumate de părți.

Revenind la decizia atacată cu recurs, instanța supremă constată că instanța de apel a pronunțat o decizie nelegală în ce privește clauza privind comisionul de acordare a creditului dintr-o dublă perspectivă.

Pe de o parte, a validat raționamentul tribunalului, care contravine cerințelor art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 referitoare la claritatea și la lipsa de echivoc a fiecăreia și oricărei clauze din contract, cu consecința greșitei aplicări a art. 4 din Legea nr. 193/2000. Din această perspectivă, în cauză sunt incidente dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Pe de altă parte, deși învestită cu o critică expresă și amplu motivată în cadrul primului motiv de apel în legătură cu statuările primei instanțe asupra clauzei privind comisionul de acordare a creditului, instanța de apel nu face o analiză a acestei critici, limitându-se să expună argumentele prezentate de tribunal și să le aprecieze ca judicioase, ceea ce întărește critica din recurs referitoare la lipsa motivării proprii a instanței de apel și atrage, apreciază instanța supremă, incidența motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 teza I C. proc. civ., neprecizat in terminis de către recurenții-reclamanți, dar dedus din argumentație.

Motivul de recurs privind clauza referitoare la dobânda variabilă

Cât privește critica recurenților-reclamanți referitoare la constatarea caracterului abuziv și anularea clauzei contractuale privind dobânda variabilă/revizuibilă, prevăzută la pct. 5.1 și pct. 5.4 din contractul de credit nr. x din 11 martie 2008, modificată prin art. 1 și art. 2 din actul adițional nr. x din 23 martie 2010, instanța supremă constată că argumentele recurenților-reclamanți referitoare la majorarea marjei care nu s-a făcut în mod judicios și care a fost impusă de pârâtă în mod forțat nu pot fi primite, întrucât acestea sunt subsecvente considerentelor în care instanța de apel a reținut că încheierea actului adițional a avut loc la inițiativa împrumutaților, ceea ce conduce la răsturnarea prezumției de nenegociere. Or, acesta este un aspect de fapt cu relevanță în plan probator (răsturnarea unei prezumții legale relative), care nu poate să cadă sub cenzura instanței de recurs, chemată să se pronunțe numai pe aspecte de nelegalitate și care nu poate reevalua ansamblul probator și nici situația de fapt stabilită de instanțele de fond.

Ca urmare, Înalta Curte apreciază că această din urmă critică nu poate fi subsumată niciunuia dintre cazurile de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Având în vedere considerentele care preced, potrivit cu care hotărârea pronunțată de instanța de apel cade în parte sub incidența dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., în temeiul art. 496 alin. (1) teza I și art. 497 C. proc. civ. Înalta Curte va admite recursul și va casa în parte decizia recurată urmând a trimite spre rejudecare aceleiași instanțe de apel capătul de cerere referitor la constatarea caracterului abuziv și la anularea clauzei privind comisionul de acordare a creditului, stipulat la art. 1.3 lit. a) din contractul de credit nr. x din 11 martie 2008.

În rejudecare, făcând aplicarea dispozițiilor art. 501 C. proc. civ., instanța de apel va analiza capătul de cerere referitor la constatarea caracterului abuziv și anularea clauzei privind comisionul de acordare a creditului, stipulat la art. 1.3 lit. a) din contractul de credit nr. x din 11 martie 2008 din perspectiva îndeplinirii cumulative sau a neîndeplinirii condițiilor prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000, întrucât problema nerespectării obligațiilor prevăzute de art. 1 din lege, cu consecința înlăturării cazurilor de excludere de la art. 4 alin. (6) din același act normativ a fost dezlegată prin statuările din prezenta decizie.

Recursul declarat de recurenta-pârâtă

Analizând recursul formulat de pârâtă, Înalta Curte reafirmă că, pentru neîndeplinirea obligației de a indica valoarea sumei contestate, prin încheierea de ședință din 26 martie 2019, instanța, constituită în complet de filtru, a admis excepția nulității recursului declarat de recurenta-pârâtă C. S.A., motiv pentru care, în conformitate cu dispozițiile art. 496 alin. (1) teza a III-a, raportat la art. 486 alin. (2) și (3) C. proc. civ., va anula recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.A. (actualmente D. S.A.) împotriva deciziei civile nr. 370A din 22 februarie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenții-reclamanți A. și B. împotriva deciziei civile nr. 370A din 22 februarie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Casează în parte decizia atacată, în sensul că trimite spre rejudecare aceleiași instanțe de apel capătul de cerere referitor la constatarea caracterului abuziv și la anularea clauzei privind comisionul de acordare a creditului, stipulat la art. 1.3 lit. a) din contractul de credit nr. x din 11 martie 2008.

Menține celelalte dispoziții ale deciziei atacate.

Anulează recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.A. (actualmente D. S.A.) împotriva deciziei civile nr. 370A din 22 februarie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București -­­­ secția a VI-a Civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 2 iulie 2019.