ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1807/2019

Ședința publică din data de 17 octombrie 2019

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București la data de 19.05.2016, reclamanții A. și B. au chemat în judecată pârâta C. S.A. pentru ca instanța, prin hotărârea ce se va pronunța, să dispună: 1) constatarea caracterului abuziv și anularea clauzei privind comisionul de acordare în cuantum de 2904 CHF, achitat la data tragerii creditului din limita creditului acordat, clauză prevăzută la art. 1.3 lit. a) din contractul de credit nr. x/14.02.2008; 2) obligarea pârâtei la plata sumelor încasate cu titlu de comision de acordare de la data încasării acestuia și până în prezent, în echivalent RON, în funcție de cursul oficial LEU-CHF stabilit de BNR la data plății efective, precum și a dobânzii legale aferentă sumei percepute, calculată de la data plății acestui comision și până la data achitării efective a acestuia; 3) constatarea caracterului abuziv și anularea clauzei contractuale privind dobânda revizuibilă, clauză prevăzută la secțiunea 5 "Dobânda" pct. 5.1 și pct. 5.4 din contractul de credit mai sus menționat; 4) obligarea pârâtei la recalcularea nivelului dobânzii percepute în raport de clauza contractuală prevăzută în art. 1.2 din contractul de credit începând cu data de 14.08.2008 și până la data încheierii raporturilor contractuale dintre părți, după următoarea formula de calcul:

"indicele de referință Libor la 3 luni plus marja de 4,3 puncte procentuale pe an"; 5) obligarea pârâtei la plata sumelor încasate cu titlu de diferența de dobândă nedatorată, dintre formula de calcul a dobânzii stabilită prin contractul de credit, prevăzută în art. 1.2 din contract și formulele de calcul practicate de pârâtă, precizate în concret în notificarea din data de 17.04.2009 și graficele de rambursare generate, de la data încasării acestora și până în prezent, în echivalent în RON în funcție de cursul oficial LEU-CHF stabilit de BNR la data plății efective, precum și a dobânzii legale aferentă acestei sume, calculată de la data perceperii de către pârâtă și până la data achitării efective a acestuia; 6) obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 7290 din data de 18.11.2016, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, s-a admis în parte cererea de chemare în judecată, s-a constatat caracterul abuziv și nulitatea clauzelor inserate la art. 5.1 și art. 5.4 din contractul de credit nr. x/14.02.2008 în ceea ce privește modificarea marjei ce intră în componența dobânzii "conform deciziei băncii". Pârâta a fost obligata la restituirea către reclamanți a sumelor percepute cu titlu de dobândă în plus, ca urmare a modificării unilaterale a marjei băncii, față de cuantumul acesteia stabilit la art. 1.2 din contractul de credit, respectiv de 4.3 puncte procentuale pe an, precum și la plata către aceștia a dobânzii legale aferente, de la data încasării sumelor de către bancă până la data restituirii acestora către reclamanți. Celelalte capete de cerere au fost respinse ca neîntemeiate.

Împotriva acestei sentințe au formulat cereri de apel, atât reclamanții, cât și pârâta, care au fost respinse ca nefondate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă prin decizia civilă nr. 2280A/2017 din 8 decembrie 2017.

Împotriva deciziei civile nr. 2280A/2017 din 8 decembrie 2017, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, pârâta a declarat recurs, invocând motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susținând că hotărârea instanței de apel este data, în parte, cu aplicarea si interpretarea greșita a legii.

Astfel, s-a arătat că, in mod nelegal, instanța de apel a menținut hotărârea primei instanțe cu privire la faptul că prevederile art. 5.1 si art. 5.4 din contractul de credit ar avea un caracter abuziv.

Sub acest aspect, recurenta-pârâtă a susținut că hotărârea recurată este data cu aplicarea și interpretarea greșită a alin. (1) lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000 și a art. 4 din Legea nr. 193/2000.

În mod nelegal instanța de apel a reținut că prevederile art. 5.1 și 5.4 din contractul de credit ar avea un caracter abuziv. În realitate, în contractul de credit încheiat între părți au fost prevăzute criteriile în funcție de care marja băncii putea fi modificată, neputându-se reține împrejurarea că modificarea marjei s-a realizat în baza unui drept discreționar al băncii.

Modificarea dobânzii bancare a fost generată de creșterea costurilor de finanțare ale băncii, care depind în mare măsură de riscul de țară. Indicatorul cel mai relevant pentru riscul asociat finanțărilor pe care o bancă din România le poate obține este Credit Default Swap - "CDS", care a avut o creștere spectaculoasă începând cu luna septembrie a anului 2008.

Modificarea dobânzii a fost determinată de un element obiectiv - fluctuațiile CDS și nu potrivit unui element subiectiv al băncii.

Banca a comunicat intimaților intenția de a modifica marja băncii și posibilitatea împrumutaților A. și B. de a rezilia contractul în termen de 30 de zile, în acord cu prevederile art. 5.4 alin. final din contract și cu cele ale alin. (1) lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000. Acest fapt fiind atestat de Notificarea nr. x/17.04.2009, expediata de către banca intimatilor-reclamanți in luna aprilie 2009, prin care banca a înștiințat imprumutatii A. si B. cu privire la faptul ca banca are intenția justificata de a majora, începând cu data de 21.05.2009, marja băncii cu doua puncte procentuale.

Recurenta-pârâtă a mai susținut că a avut o motivație întemeiata de a modifica marja bancii/rata dobânzii și că nu a majorat discreționar marja băncii, ci forțată de conjunctura economico-financiara din domeniul bancar si in acord cu prevederile art. 1.2. art. 5.1 si art. 5.4 din Contractul de credit (dovada sta faptul ca banca nu a majorat rata dobânzii de N ori ci doar o singura data in decursul celor 10 ani de derulare a Contractului de credit, respectiv, doar când indicatorii economici la care se raportează marja băncii au impus-o).

S-a mai susținut că hotărârea recurată a fost dată cu aplicarea și interpretarea greșită a prevederilor art. 4 din Legea nr. 193/2000. Pentru ca instanța să poată sancționa o clauză ca fiind abuzivă, aceasta trebuie să nu se refere la obiectul sau prețul contractului, să fie parte integrantă dintr-un contract de adeziune și să nu fi fost negociată din culpa profesionistului, să fie excesivă, respectiv să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

Clauzele contractuale cuprinse la art. 5.1 și art. 5.4 din contractul de credit nu au un caracter abuziv întrucât nu îndeplinesc condițiile prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

Prevederile art. 5.1 și art. 5.4 din contractul de credit prevedeau atât majorarea cât și diminuarea marjei băncii, astfel că nu pot avea un caracter abuziv.

Odată cu agravarea condițiilor generale ale contractului de credit, clientul a negociat cu banca elementele individuale consacrate în condițiile speciale ca elemente esențiale ale contractului.

Reclamanții au acceptat astfel 4-5 ani mecanismul de formare a dobânzii variabile, pentru a descoperi dintr-o dată, în contextul apariției O.U.G. nr. 50/2010 că nu îl mai înțeleg.

În plus, banca trebuie să aibă în vedere la stabilirea elementelor de cost ale unui credit și costul serviciilor proprii de creditare.

Recurenta-pârâtă a mai arătat că prețul creditului nu se poate forma niciodată prin negocierea individuală a băncii cu fiecare client al său. Este motivul pentru care banca oferă clienților produse, sortimente bancare diferite, astfel încât aceștia să poată alege produsul pe care îl doresc.

Adoptarea O.U.G. nr. 50/2010 nu a avut ca obiectiv micșorarea dobânzilor, ci asigurarea unei mai mari transparențe în piața serviciilor financiar-bancare.

În privința condiției dezechilibrului contractual, în aprecierea acestuia nu trebuie dat un rol covârșitor abordării matematice, verificând dacă părțile din contract au același număr de obligații și același număr de drepturi, și doar ca ultim resort, urmează a fi verificat și echilibrul juridic.

Pentru toate considerentele arătate, recurenta a concuzionat că hotărârea instanței de apel privind validarea soluției instanței de fond cu privire la cererea reclamanților A. si B. de constatare a caracterului abuziv al clauzelor prevăzute la art. 5.1 din Contractul de credit, este nelegală.

Recurenta-pârâtă a mai susținut că hotărârea recurată a fost dată cu aplicarea si interpretarea greșita a prevederilor art. 37 si art. 95 din O.U.G. NR. 50/2010.

Astfel, recurenta a arătat că, în mod greșit, instanța de apel, pe de o parte, nu a ținut cont de dispozițiile art. 95 din O.U.G. nr. 50/2010 si, ca urmare, nu a validat Actul Adițional de aliniere la dispozițiile O.U.G. nr. 50/2010, iar, pe de alta parte, nu a ținut cont de prevederile art. 37 din O.U.G. nr. 50/2010 prin care banca s-a conformat dispozițiilor din O.U.G. nr. 50/2010 aplicabile contractelor cu dobânda variabilă.

S-a susținut că, potrivit prevederilor O.U.G. nr. 50/2010, pentru contractele aflate in curs de derulare, creditorii bancari aveau obligația sa asigure conformitatea contractelor de credit cu dispozițiile O.U.G. nr. 50/2010 si sa depună diligentele pentru informarea consumatorilor cu privire la semnarea actelor adiționale.

În corpul O.U.G. nr. 50/2010 nu exista o prevedere referitoare la obligația Băncii de a trimite scrisori recomandate consumatorilor referitor la semnarea acestor acte adiționale. Banca avea doar obligația de diligenta, privind informarea consumatorilor si nu obligația de rezultat, in sensul de a garanta primirea de către consumator a notificării de a se prezenta la Banca, in vederea semnării actului adițional de aliniere. Unul dintre principiile fundamentale de drept este acela ca nimeni nu poate invoca necunoașterea legii, reiterându-se in acest context ca, potrivit art. 95 alin. (5) din O.U.G. nr. 50/2010, nesemnarea de către consumatori a actelor adiționale de aliniere, care conțin dispozițiile din acest act normativ, este considerata acceptare tacita de către consumatori.

In speța, recurenta-pârâtă a susținut că a procedat la transmiterea notificării respective către împrumutații A. si B., enumerând modurile de transmitere.

Recurenta-pârâtă a susținut că a depus diligentele pentru informarea consumatorilor cu privire la semnarea actelor adiționale, motiv pentru care se impunea validarea de către instanța de apel a efectelor juridice ale Actului Adițional de aliniere la dispozițiile O.U.G. nr. 50/2010.

S-a arătat că prin Actul Adițional de aliniere la dispozițiile O.U.G. nr. 50/2010 nu a fost confirmat "dreptul băncii de a modifica in mod unilateral dobânda bancara", ci dimpotrivă, banca prin Actul Adițional de implementare a dispozițiilor O.U.G. nr. 50/2010 a înlăturat dreptul acesteia de a putea modifica unilateral marja băncii.

Marja băncii existentă la momentul intrării in vigoare a O.U.G. nr. 50/2010 (21.06.2010) a fost instituita ca fiind fixă prin Actul Adițional din data de 17.09.2010, de implementare a dispozițiilor O.U.G. nr. 50/2010. In fapt, banca nu a făcut altceva decât sa se conformeze dispozițiilor O.U.G. nr. 50/2010, in sensul de a stabili ca fiind fixa marja băncii (care era variabila pana la momentul intrării in vigoare a O.U.G. nr. 50/2010). Așadar, prin Actul Adițional de implementare a dispozițiilor O.U.G. nr. 50/2010, marja băncii a fost "inghetata" la un cuantum fix. Astfel, C. S.A. a pus in practica voința legiuitorului de a-i proteja pe consumatori, de la momentul intrării in vigoare a dispozițiilor O.U.G. nr. 50/2010, de posibilitatea băncii de a putea modifica unilateral marja băncii.

Concluzionând, in mod nelegal si netemeinic, instanța de apel nu a validat efectele Actului Adițional de aliniere la prevederile O.U.G. nr. 50/2010, in contextul in care prin acest act banca s-a conformat dispozițiilor legale prevăzute in cuprinsul ordonanței si a eliminat posibilitatea băncii de a putea modifica in mod unilateral dobânda.

În continuare, recurenta-pârâtă a susținut că in mod nelegal instanța pe apel a menținut hotărârea primei instanțe cu privire la obligarea băncii la plata către împrumutați a unor sume de bani cu titlu de diferența de dobânda bancara.

S-a arătat că decizia instanței de apel este nelegala si in ceea ce privește restituirea către imprurnutatii A. si B. a sumei reprezentând contravaloarea diferenței dintre dobânda achitata de împrumutați si dobânda bancara care ar fi prevăzut o marja băncii de 4,3 p.p.a.

Critica recurentei vizează faptul ca banca nu putea fi obligata sa le restituie intimatilor-reclamanti vreo suma de bani, în susținerea acestei teze, invocându-se statuările recente ale Înaltei Curți de Casație si Justiție într-o decizie de speță.

In final, chiar dacă, prin reducere la aburd, s-ar admite teza că pârâta ar fi putut fi obligata la restituirea către împrumutații A. si B. a vreunor sume de bani (cu titlu de diferența de dobânda bancara), data pana la care ar fi putut fi obligata banca la restituirea sumelor de bani, ar fi putut, cel mult, sa fie 17.09.2010, întrucât la data de 17.09.2010 a fost încheiat Actul Adițional de aliniere la dispozițiile O.U.G. nr. 50/2010, act care si-a produs efectele juridice.

Recurenta-pârâtă a mai arătat că, în mod nelegal instanța de apel a menținut hotărârea primei instanțe cu privire la obligarea băncii la plata dobânzii legale de la data plăților efectuate de imprumutații/reclamanti cu titlu de dobânda bancară.

Sub acest aspect, s-a menționat că hotărârea recurata este data cu aplicarea si interpretarea greșită a dispozițiilor art. 1082 și a art. 1088 C. civ. 1864.

Astfel, s-a susținut că instanța de apel ar fi putut acorda dobânda legala doar de la momentul pronunțării hotărârii. In susținerea acestei teze a invocat faptul ca în jurisprudenta sa, Curtea Constituționala - Decizia nr. 1535/2009 - a statuat ca răspunderea comerciantului conform dispozițiilor Legii nr. 193/2000 este de natura civila delictuala. Pe de alta parte, doctrina si jurisprundenta au statuat ca in cazul obligațiilor izvorâte din delicte momentul de la care se datorează dobânda legala moratorie este cel al pronunțării hotărârii.

In ipoteza in care instanța de apel ar fi trecut peste considerentele învederate supra, aceasta ar fi putut acorda dobânda legala cel mult de la data formulării cererii introductive de instanța (și nu de la o data anterioară). In susținerea acestei teze au fost invocate prevederile art. 1082 si cele ale art. 1088 C. civ. 1864. Or, instanța de apel, contrar prevederilor art. 1088 alin. (2) C. civ. 1864, a dispus obligarea băncii parate la plata dobânzii legale (aferente capetelor principale de cerere) de la data plații ratelor bancare/dobânzii bancare si nu de la data formulării cererii de chemare in judecata.

Instanța de apel a făcut confuzie intre repunerea părtilor in situația anterioara (care consta in obligarea băncii in a-i restui consumatorului contravaloarea pretinselor diferentele de dobânda bancara) si obligarea băncii la plata dobânzii legale aferente contravalorii pretinselor diferențe de dobândă bancară.

S-a învederat faptul că până la constatarea caracterului abuziv al unei clauze, cum nu este născut dreptul consumatorului de a solicita prestațiile făcute in baza acelei clauze așa nu este născută nici obligația băncii de a restitui prestațiile făcute in baza acelei clauze (deși nulitatea absoluta operează de la momentul inserării clauzei).

Astfel, data nașterii obligației băncii de a restitui contravaloarea pretinselor diferențe de dobândă bancară, ar fi putut fi, cel mult, data pronunțării hotărârii judecătorești prin care instanța ar constata caracterul abuziv al clauzei care reglementează dreptul băncii in a percepe dobânda bancara si ar obliga banca in a le restitui consumatorilor contravaloarea pretinselor diferente de dobânda bancara, și nu data plații de către consumatori/imprumutati a ratelor bancare.

Așadar, este nelegala soluția instanței de apel potrivit căreia banca ar fi avut obligația legala de a le achita imprumutatilor contravaloarea pretinselor diferente de dobânda bancara de la data la care împrumutații au achitat ratele bancare.

Instanța de apel a făcut confuzie intre efectele nulității absolute (care sunt retroactive) și starea subiectiva a băncii in perceperea ratelor bancare (care nu este retroactiva). Până la momentul la care instanța a stipulat că ar avea un caracter abuziv clauzele în discuție, banca a avut convingerea justificată (întrucât clauzele în discuție produceau efecte juridice potrivit art. 969 C. civ. 1864) că perceperea ratelor bancare in baza unor clauze contractuale este legala.

In final, recurenta a subliniat că soluția instanței de apel este nelegala, pentru ca, așa cum s-a menționat, data nașterii obligației băncii de a le restitui împrumutaților contravaloarea pretinselor diferente de dobânda bancara ar putea fi, cel mult, data pronunțării hotărârii judecătorești, întrucât pana la data pronunțării hotărârii judecătorești, banca nu a avut de îndeplinit vreo obligație băneasca fata de împrumutați (si acea obligație băneasca sa nu fi fost îndeplinita la scadenta).

Recurenta-pârâtă a solicitat, în esență, să se constate admisibilitatea recursului, precum si temeinicia criticilor de nelegalitate aduse hotărârii recurate, astfel că in baza prevederilor art. 496 noul C. proc. civ. sa se admită prezentul recurs si sa se caseze in parte hotărârea instanței de apel, respectiv, doar în raport de motivele de nelegalitate invocate.

La 19 iunie 2018 a fost înregistrată la dosar întâmpinarea depusă de intimații-reclamanți A. și B., prin care au solicitat, în sinteză, respingerea recursului pârâtei și menținerea deciziei atacate ca fiind temeinică și legală, cu cheltuieli de judecată.

Înalta Curte a procedat la efectuarea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, întocmit în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ., precum și la efectuarea unui supliment la raport, care au fost comunicate părților.

La 4 decembrie 2018, recurenta-pârâtă a depus punct de vedere la raport prin care a arătat, in esenta, că recursul este admisibil.

Prin încheierea din 14 februarie 2019 s-a admis în principiu recursul și s-a acordat termen la data de 17 octombrie 2019, pentru judecata pe fond a recursului.

Analizând decizia recurată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate și de dispozițiile legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, urmând a fi respins pentru următoarele considerente:

In conformitate cu prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când aceasta a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Dispozițiile anterior citate vizează aplicarea unui text de lege străin situației de fapt prin restrângerea sau extinderea nejustificată a aplicării normelor unei situații de fapt determinată, interpretarea și aplicarea greșită a textului de lege la o anumită situație de fapt sau încălcarea unor principii generale de drept.

În cauză nu sunt întrunite cerințele art. 488 pct. 8 C. proc. civ., întrucât hotărârea recurată nu a fost dată cu aplicarea și interpretarea greșită a normelor de drept material prevăzute în Legea nr. 193/2000.

În contractul de credit încheiat de părți la art. 5.1 s-a statuat că în cazul în care indicele de referință și/sau marja băncii variază cu minim 0,25 puncte procentuale (în plus/minus) față de valoarea inițială a acestora/la cea mai recentă modificare, după caz, banca poate modifica dobânda în consecință, în orice moment, conform deciziei sale.

Se reține că modul de redactare a clauzei trebuie să permită consumatorului prefigurarea, pe baza unor criterii clare și inteligibile, a consecințelor economice produse de aceasta în ceea ce îl privește.

Contractul de credit, prin această clauză, nu oferă un indiciu clar, obiectiv cu privire la evoluția ulterioară a dobânzii, care să permită previzionarea cuantumului viitor al costului contractual, această evoluție fiind cunoscută doar de bancă și stabilită de aceasta în mod arbitrar și fără nicio raportare concretă la evoluția pieței financiare.

Sintagma "banca poate modifica dobânda în consecință, în orice moment, conform deciziei sale …" nu respectă exigențele Legii nr. 193/2000, nefiind exprimată într-un limbaj clar și inteligibil și nepermițând consumatorului să determine mecanismul prin care banca urma să determine și să modifice dobânda.

Se reține că, în mod constant, jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene recunoaște instanței naționale posibilitatea de a analiza caracterul abuziv și puterea de a declara, din oficiu, ca nule, clauzele abuzive ale unui contract, deoarece această putere se încadrează pe deplin în contextul general al protecției pe care Directiva 93/13/CEE tinde să o recunoască interesului colectivității care, făcând parte din ordinea publică economică, depășește interesele specifice ale unor părți, reținându-se că există un interes public ca aceste clauze prejudiciabile pentru consumator să nu-și producă efectele. În acest sens, sunt hotărârile pronunțate de CJUE în cauzele C- 484/2008 și C- 76/2010.

În mod legal, instanța de apel a considerat că este o clauză abuzivă, clauza privind dobânda, astfel cum este inserată în contractul de credit încheiat între părți, dată fiind lipsa de predictibilitate a acesteia, caracterul său nenegociat și dezechilibrul vădit pe care l-a imprimat contractului. Dezechilibrul contractual este evident întrucât modificarea dobânzii este lăsată la discreția băncii.

Clauzele care permit băncii modificarea în mod unilateral a cuantumului dobânzii sunt clauze abuzive întrucât intră în contradicție cu dispozițiile art. 1 din Legea nr. 193/2000, potrivit căruia orice contract încheiat între comercianți și consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii trebuie să cuprindă clauze clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe juridice.

Se reține că sistemul pus în aplicare de Legea nr. 193/2000 pornește de la premisa poziției de inferioritate în care se află consumatorul în raport cu furnizorul de produse și servicii, situație care face necesară reglementarea unor garanții adecvate pentru protecția acestuia, printre care deosebit de importante sunt posibilitatea de negociere, precum și informarea completă și precisă asupra condițiilor contractuale, pentru ca astfel consumatorul să prefigureze în mod real consecințele pe care obligațiile asumate le vor produce în patrimoniul său.

În speță, clauza privind dobânda este stipulată într-un contract preformulat, lipsindu-i caracterul negociat, iar banca nu a făcut dovada că ar fi existat discuții cu consumatorii în vederea încheierii unui acord, cu posibilitatea reală a clienților consumatori de a influența în vreun fel poziția băncii, în scopul obținerii unor condiții contractuale mai avantajoase decât cele cuprinse în oferta băncii.

Simpla acceptare de către împrumutat a uneia dintre ofertele de creditare și aderarea la condițiile de creditare redactate în prealabil de bancă, fără a avea posibilitatea să influențeze natura clauzelor contractului de credit, nu echivalează cu o negociere a acestora.

Nu este relevant că reclamanții consumatori au semnat contractul, atâta timp cât legiuitorul nu consideră suficient faptul aderării la contract sau al opțiunii între mai multe tipuri de contracte de adeziune, ci impune dovada negocierii directe a contractului în întregul său.

Față de aceste considerente, Înalta Curte apreciază că hotărârea instanței de apel privind constatarea caracterului abuziv al clauzelor cuprinse în art. 5.1 și 5.4 din contractul de credit este legală, criticile aduse acesteia fiind neîntemeiate.

Nici alegațiile recurentei-pârâte în sensul că hotărârea recurată a fost dată cu aplicarea si interpretarea greșita a prevederilor art. 37 si art. 95 din O.U.G. nr. 50/2010 și că, în mod nelegal, instanța de apel nu a validat efectele Actului Adițional de aliniere la prevederile O.U.G. nr. 50/2010, nu pot fi susținute cu temei.

Astfel, în expunerea argumentelor, recurenta-pârâtă face trimitere la situația de fapt reținută de către instanța de apel, privitoare la dovada transmiterii actului adițional către consumatori, precum și la modul în care aceasta a fost interpretată de către instanță, ceea ce reprezintă, în realitate, o critică de netemeincie, care nu poate fi supusă analizei în calea de atac extraordinară a recursului, în cadrul căreia se verifică exclusiv legalitatea hotărârii, respectiv corecta aplicare a legii la situația de fapt stabilită de instanțele de fond, neputându-se realiza o verificare a temeiniciei și a elementelor de fapt ale cauzei.

Totuși, trebuie menționat că, așa cum au reținut și instanțele devolutive, în cauză, nu s-a făcut dovada comunicării actului adițional către consumatorii reclamanți, cu atât mai puțin a încheierii unui act adițional valabil în prezenta cauză, astfel că actul adițional nu putea fi considerat ca fiind acceptat tacit.

Critica potrivit căreia decizia instanței de apel este nelegala în ceea ce privește restituirea sumei reprezentând contravaloarea diferenței dintre dobânda achitată de împrumutați și dobânda bancară care ar fi prevăzut o marjă a băncii de 4,3 p.p.a., precum și critica în raport cu care, hotărârea recurată este dată cu aplicarea și interpretarea greșită a dispozițiilor art. 1082 și a art. 1088 C. civ. 1864, sub aspectul obligării băncii la plata dobânzii legale de la data plăților efectuate de împrumutați cu titlu de dobîndă bancară sunt neîntemeiate.

În mod corect, s-a reținut că nulitatea absolută a clauzelor cuprinse la art. 5.1 si art. 5.4 din contractul de credit, în ceea ce privește variația marjei conform deciziei băncii și obligarea pârâtei la restituirea către reclamanți a sumelor percepute cu titlu de dobândă în plus prin majorarea unilaterală a marjei, față de cuantumul stabilit prin art. 1.2 la data încheierii contractului, respectiv de 4,3 puncte procentuale pe an, în lipsa stipulării în contract a unor prevederi clare și inteligibile referitoare la criteriile de revizuire a marjei băncii, ca element component al dobânzii, este consecința constatării caracterului abuziv al respectivelor clauze.

În raport cu dispozițiile art. 1092 și art. 994 din C. civ. de la 1864, în mod corect s-a constatat că sumele achitate de reclamanții consumatori în temeiul clauzelor cu caracter abuziv reprezintă o plată nedatorată, precum și că se impune restituirea acestora la valoarea actualizată pentru acoperirea în întregime a prejudiciului, pârâta datorând dobândă legală aferentă sumelor încasate încă de la data achitării acestora de către reclamanți și până la restituire.

Astfel art. 1092 alin. (1) C. civ., prevede că orice plată presupune o datorie și ceea ce s-a plătit este supus repetițiunii, iar potrivit art. 994 din C. civ. de la 1864, când cel ce a primit plata a fost de rea-credință, este dator a restitui atât capitalul, cât și interese sau fructele din ziua plății.

Având în vedere îndeplinirea condițiilor plății nedatorate, pârâta trebuie să restituie și fructele - dobânda legală - aferente acestor sume, fiind accipiens de rea credință întrucât a cunoscut faptul că plata primită era nedatorată, fiind întemeiată pe clauze contractuale abuzive. Totodată, acordarea dobânzii legale aferente sumelor încasate de bancă în temeiul clauzelor constatate ca fiind abuzive se impune pentru a se garanta respectarea principiului potrivit căruia prejudiciul se acoperă integral, inclusiv prin repararea prejudiciului constând în beneficiul de care a fost privat cel păgubit.

Se reține că, în materia plății nedatorate, momentul de la care curg dobânzile legale este condiționat de reaua-credință a accipiensului (pârâta din prezenta cauză).

În speță, în privința clauzelor declarate abuzive, în mod corect s-a reținut că pârâta a fost de rea-credință încă din momentul stipulării acestora și că, fiind un profesionist în domeniu, pârâta cunoștea prevederile legale, inclusiv cele din materia protecției consumatorului, precum și că a inserat, cu bună-știință, în contract clauze abuzive.

În aceste condiții, dând efect obligației de restituire ce incumbă pârâtei și apreciind că aceasta a fost de rea-credință, cunoscând caracterul abuziv al clazelor stipulate în contractul de credit și neputând invoca în sprijinul său necunoașterea Legii nr. 193/2000, în mod corect a fost dispusă restituirea sumelor respective de la momentul la care au fost încasate, data de la care dobânzile trebuie să curgă fiind reprezentată de data plății nedatorate, și nu de la data cererii în justiție, cu atât mai puțin de la momentul pronunțării hotărârii.

Se reține, totodată, că prezenta acțiune, formulată de consumatori împotriva profesionistului, este una în răspundere civilă contractuală, întrucât are ca obiect constatarea caracterului abuziv al unor clauze din contractul de credit, încheiat între părțile în litigiu.

Decizia nr. 1535/2009 a Curții Constituționale, invocată de autoarea recursului, a vizat controlul de constituționalitate a dispozițiilor art. 13 alin. (1) și (2) din Legea nr. 193/2000, iar dispozițiile legale anterior evocate reglementează soluțiile pe care le poate pronunța instanța de judecată, în cazul în care este sesizată cu o acțiune formulată de organele de control prevăzute de art. 8 din Legea nr. 193/2000, întemeiată pe dispozițiile art. 12 din același act normativ.

Cum prezenta acțiune a fost introdusă direct de consumatori împotriva băncii și nu a fost întemeiată pe dispozițiile art. 12 și art. 13 din Legea nr. 193/2000, rezultă că decizia nr. 1535/2009 a Curții Constituționale nu este aplicabilă în prezenta cauză.

Pe cale de consecință, potrivit dispozițiilor art. 496 C. proc. civ., recursul declarat de pârâta C. urmează a fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta C. împotriva deciziei civile nr. 2280 A/2017 din 8 decembrie 2017, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 17 octombrie 2019.